Sunteți pe pagina 1din 6

Învierea

de Mihai Eminescu

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:

„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,

Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

Și negrul întuneric se sperie de șoapte...

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...

Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,


Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm

Noi, Ție Unuia,

Primindu-L cu psalme și ramuri,

Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!"

Poezia ”Învierea” este construită tot pe tema poetul și poezia, în sensul arătat de poezia ”Rugăciune” și
anume că poetul ca și preotul trebuie să exprime un nou raport între Dumnezeu și sufletul neamului său, idee
prezentă și-n poeziile ”Preot și filosof”, ”Întunericul și poetul”, unde poetul devine o voce a neamului , ceea ce
redimensionează valorile poeziilor ”Revedere”, ”Rugăciunea unui dac”: ”Românu-n trecut mare e mare-n viitor! / și
tu vrei ca poetul să fie trecător”. El trebuie să exprime idealurile poporului său, destinul național: ”A munților
Carpatici sublime idealuri / Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri”. De aceea chiar unele poezii ca ”Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie”capătă un alt înțeles. Poezia ”Înviere” aduce conceptul de poet-preot al sufletului
național, cel care: ”...îngână cuvintele de miere / Închise în tratajul străvechii Evanghelii”. Poetul, ”moșneagul cu
barba albă ca zăpada” cunoaște lupta ce-o dă ”veșnica viață” adică Mântuitorul cu moartea: ”Pieirea, Doamne
sfinte, căzu în orice colț / Înveninând pre însuși izvorul de viețe”. El cere Bunului Părinte al Vieții ”o rază
mângâioasă”, adică Lumina Lină a Duhului Sfânt. Ca la Sfântul Mormânt, unde la miezul nopții, când se fac
rugăciunile speciale de Înviere, de către patriarhul ortodox, lumina din cer coboară și din mâinile patriarhului
Ierusalimului își aprind toți lumânările împlinind cuvântul: ”Veniți și luați lumină!”. Lumina cea cerească nu se dă
decât ortodocșilor, fiindcă doar ei au credința cea adevărată: ”Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală”. Este
momentul arhetipal al Învierii consemnat poetic ca o minune: ”Colo-n altar se uită și preoți și popor / Cum din
mormânt răsare Cristos învingător”. Întregul popor aduce jertfa laudei: ”Un clocot lung de glasuri vui de
bucurie...”. Poetul imaginează un imn: ”Cântări și laude nălțăm / Noi, ție, Unuia, / Primindu-L cu psalme și ramuri
/ Plecați-vă neamuri, / Cântând Aleluia!”. Poezia devine cântecul arhetipal rostit la momentul arhetipal, de către
preotul din veac, adică arhetipal, fiu al Împărăției, al Luminii, al Învireii, care este Poetul: ”Cristos au înviat din
morți, / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pe moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte!” Poetul
devine astfel un sacerdot, poezia este un act sacerdotal, prin care Eminescu încearcă să se apropie de marea
tradiție a poeziei românești reprezentată de Niceta Rimesianul, cel care a scris imnul ”Te deum”, de marea valoare
a poeziei de ritual, ca nucleu al poeziei sacre (”Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate”, ”Epigonii”).

Anul acesta, la 25 februarie, se împlinesc 152 de ani de la debutul literar al lui Mihai Eminescu în revista
”Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. Tot Iosif Vulcan îi
schimbă și numele tânărului poet de numai 16 ani din Mihail Eminovici în Mihai(l) Eminescu. Dacă e să ne amintim
de un mare poet, ne amintim de Eminescu... De Nichita Stănescu, de Arghezi, de Blaga, de Bacovia, de Coșbuc, de
Vasile Voiculescu, de Ion Barbu, de Ion Pillat, și de alții... fiecare cu talentul său unic. Dar toți își trag rădăcinile din
trunchiul veșnic proaspăt și viu al talentului eminescian. Eminescu nu este numai un liber-cugetător, un filosof, ci și
un mistic iubind contemplația, liniștea și meditația, și un ortodox convins și un bun creștin. Poemele sale au această
rară calitate de a fi deopotrivă lirice și filosofice, deopotrivă deschise spiritului inovator al veacului, filosofiei celei
mai dificile și profunde, precum și vieții ca ”trăire” autentică, și religiozității în sensul cel mai înalt al termenului.
Poemul ”Rugăciune” este alcătuit din două strofe a câte 11 versuri, ieșind din tiparul strofelor obișnuite. Eminescu a
vrut s-o facă neobișnuită, deosebită, pentru că tema poeziei și conținutul însuși făceau referire la lucruri dragi,
adorate de poet, la o ființă iubită, adorată, căreia poetul îi închină versurile sale încărcate de amor, venerație și
adorație, de religiozitate profundă. Această ființă este Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Maica
Domnului este asemănată de poet în primele versuri cu o crăiasă, o ființă deosebit de frumoasă și pură, care este
aleasă de creștinii ortodocși să le fie ”scut de întărire” și ”zid de mântuire”, o mamă adorată care poartă de grijă
fiilor ei iubiți pe pâmânt, conform cu cuvintele Mântuitorului de pe cruce: ”Mamă, iată fiii tăi!...” Ea ocrotește pe cel
bolnav, hrănește pe cel însetat și flămând, oferă adăpost celor sărmani și mângâiere și dragoste celor întristați sau
îndurerați. Poetul se dă în grija Maicii preasfinte prin gesturi și cuvinte simple, care exprimă credincioșia sa:
”Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de
întărire / Și zid de mântuire, / Privirea-ți adorată / Asupră-ne coboară, / O Maică Prea Curată / Și pururea
Fecioară, / Marie!” Valul ce-l bântuie pe poet și pe credincioșii în numele cărora vorbește poetul cu sfială și
smerenie sunt grijile și necazurile vieții, tristețile și nefericirile vieții de toate zilele, poate chiar disperarea și gândul
morții, în vreme de mare strâmtorare. Atunci poetul aleargă la Maica Cerească ca s-o roage să-i fie scut de întărire
- căci inima poetului a slăbit și el nu se mai simte capabil să lupte, și zid de mântuire - adică pavăză și promisiune
pentru viața veșnică. Aici poetul face o subtilă referire la ”zidul plângerii” din Ierusalim, Cetatea Sfântă, unde
creștinii merg să se roage și să ceară ajutor, pentru a depăși necazurile și dificultățile din viața lor, pentru a primi
întărire de la Dumnezeu și promisiunea unui nou început. Poetul încheie emoționant prima strofă, comparând-o pe
Maica cea curată cu o ființă adorată, cu o mamă, care-l privește cu dragoste. Cea mai profundă și mai curată
Anima este exprimată în aceste versuri, o iubire pură, curată, care-l înalță pe poet și-l mântuiește.
Strofa a doua: ”Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului
mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri, / Din neguri te arată, / Lumină dulce clară, / O, Maică
Prea Curată / Si pururea Fecioară, / Marie!” continuă invocarea tânguiasă din prima strofă, adăugând noi
elemente: Luceafărul mărilor și Luna ce se arată dintre neguri. Primul este Hyperion, Luceafărul de dimineață,
planeta Venus, celălalt este Luna, comparată și-n alte poeme eminesciene cu Maica Domnului sau cu ființa adorată.
Hyperion, ”Cel ce zboară deasupra”, poate fi interpretat în sens creștin, ortodox, escatologic, ca Iisus Hrisos, și în
sens precreștin ca Hermes Trismegistul, asociat cu elementul foc, cu activul, masculinul și cu aurul. Luna, ”regină
peste îngeri” este chiar Fecioara Maria, asociată cu argintul, cu noaptea, cu femininul și pasivul, cu Sophia în sens
precreștin. În primele versuri, poetul se include pe sine, cu umilință, în rândul celor care fac umbră pământului,
”din mila sfântului”, a Domnului Dumnezeu. Poetul se roagă tânguios să primească îndurări de la Luceafărul
mărilor, asociat și cu zeul Neptun, ca stăpân al mării, al lumii acvatice, precum și planetei Venus, considerată
planeta dragostei. Astfel, suferințele poetului țin de natura Animei sale, sunt de natură, sufletească, și el cerșește
îndurări de la Mântuitor, ca protector al dragostei, și de la Maica cerească, ca divinitate ce guvernează femininul.
Lumina pe care o împrăștie Luna este ”dulce, clară”, ea înzestrează lumea cu sens, cu semnificație și dăruiește
dragoste curată, pură și adevărată. Poetul încheie poemul cu ultimele două versuri în aceeași notă de profundă
adorație față de Maica Domnului, printr-o invocație și o exclamație: ”O, Maică Prea Curată / Si pururea Fecioară,
/ Marie!” . Aflăm astfel că Maica Domnului este pură, nevinovată și pururea Fecioară. În credința ortodoxă ea este
însemnată cu semnul triplei virginități: cele trei stele de pe umeri și din creștet. Poetul accentuează astfel că Maica
Domnului nu este o ființă obișnuită, ci una deosebită, aleasă printre femei, deopotrivă cu îngerii, protectoarea
Pământului, o ființă sfântă. Este posibil ca poetul, aflat la vremuri de tristețe și amărăciune să fi compus această
poezie care a rămas una dintre cele mai frumoase ode adresate divinității. Lexicul poeziei este simplu, dar cu
bogăție semantică, versul este lung de 7-8 silabe, încheindu-se dintr-un vers scurt (o invocație poetică) de 3 silabe,
iar ritmul este variat. Predomină troheul, amfibrahul și peonul (peon 1, peon 2, peon 3). Astfel, din punct de vedere
prozodic, 5 versuri disparate se prezintă astfel: ”Noi ce din mi-la sfân-tu-lui/ Um-bră fa-cem pă-mân-tu-lui // O,
mai-că prea cu-ra-tă/ și pu-ru-rea fe-cioa-ră / Ma-ri-e!” (troheu, amfibrah, dactil; peon1, peon 2; tribrah, peon3;
peon2, amfibrah; amfibrah).
Bibliografie: Emil Alexandrescu, ”Învierea”, Analize și sinteze de literatura română”, Editura Moldova, 1995