Aproximarea energetică a lui Griffith

Mecanica ruperii a început să fie dezvoltată în timpul Primului Război Mondial de

către inginerul aeronautic englez Alan Arnold Griffith pentru a explica eșecul materialelor fragile.
Opera lui Griffith a fost motivată de două fapte aparent contradictorii: tensiunea necesară pentru
spargerea geamului este de aproximativ 100 MPa .Iar tensiunea teoretică din legaturile atomice
la ruperea a sticlei a fost de aproximativ 10.000 MPa .
O teorie care împăca aceste două fapte contradictorii era necesară. În plus, experimentele pe
fibre de sticlă, pe care Griffith însuși le-a efectuat, au arătat că rezistența la tracțiune a crescut
atunci când diametrul fibrei a fost mai mic. Prin urmare, rezistența la tracțiune uniaxială, care a fost
folosită pe larg pentru a prezice ruperea materialului, nu a putut fi o proprietate independentă a
materialului.
Griffith a sugerat că rezistența scăzută la rupere observată în experimente, precum și cea
dependentă de dimensiuni, s-a datorat prezenței unor mici goluri microscopice în masa materialului.
Pentru prima dată în anul 1920, Griffith arăta că toate materialele macroscopice, considerate
a fi omogene şi izotrope, conţin defecte microscopice. Atunci când se aplică o solicitare din
exterior, la nivelul acestor defecte apare o concentrare a tensiunilor astfel încât, în aceste puncte
poate fi atinsă tensiunea de decoeziune a materialului respectiv.
Diferenţa între rezistenţele teoretice (σt) şi cele experimentale (σexp) în cazul ruperii fragile,
constă tocmai în efectul concentrării tensiunilor provocate de fisurile microscopice. Ruperea fragilă
implică în fapt, două stadii:
• producerea fisurilor;
• propagarea fisurilor.
In cele mai multe cazuri fisurile există în material şi ca urmare etapa critică este cea a propagării.
Analiza energetică a lui Griffith încearcă să determine condiţiile de propagare a unei fisuri
existente într-o placă presupusă infinită şi perfect elastică. Această placă, cu grosimea egală cu
unitatea, este încărcată uniform cu o tensiune σ, având o fisură străpunsă de lungime 2a,(fig.1).

Fig. 1. Fisură de tip Griffith

Griffith propune un criteriu termodinamic pentru rupere care consideră variaţia totală de
energie într-un solid atunci când fisura îşi măreşte lungimea.
Prin energie a sistemului se înţelege o parte din energia superficială a celor patru noi
suprafeţe propagate ale fisurii adică 2·2a·γs (4aγs) şi pe de altă parte energia elastică stocată în
placă datorită solicitării exterioare. Energia elastică acumulată în placă va fi cu atât mai mică cu cât
lungimea fisurii este mai mare. Pentru fisura străpunsă din figura 1, plasată perpendicular pe
direcţia de solicitare, Inglis a arătat că diminuarea energiei elastice datorată prezenţei fisurii este
𝜋𝜎2 ∗𝑎^2
egală cu , E fiind modulul lui Young. In acest caz, energia totală a sistemului va fi:
𝐸

1
 𝜋𝜎2 𝑎2
𝑈𝑡𝑜𝑡 = 𝑈0 + 4𝑎𝛾𝑠 − (1)
𝐸

în care U0 este energia de deformaţie elastică a corpului în absenţa fisurii.

Din figura 2 se remarcă faptul că suma acestor energii trece printr-un maxim pentru o
anumită valoare a semilungimii fisurii şi anume pentru a=ac. Presupunem că energia suprafeţelor
libere aparţinând fisurii reprezintă singura energie furnizată pentru ca fisura să se poată propaga.
Dacă a>ac, propagarea în continuare a fisurii produce o diminuare a energiei sistemului.
Astfel, dacă se atinge valoarea critică ac, fisura se va propaga instabil. Această valoare ac va rezulta
din relaţia:
𝛿 𝜋𝜎2 𝑎2
(4𝑎𝛾𝑠 − )=0 (2)
𝛿𝑎 𝐸

de unde rezultă:

(3)
ce reprezintă relaţia lui Griffith pentru condiţiile de propagare a unei fisuri într-un material fragil.

Fig. 2.. Suma energiilor în funcţie de semilungimea fisurii

Valorile mărimilor σ şi a din relaţia energiei totale sunt valori limită: dacă ele sunt atinse se
va produce propagarea fisurii care poate fi din acest moment o propagare instabilă. Dacă se doreşte
determinarea valorii maxime a tensiunii pe care o poate suporta placa ce conţine o fisură de lungime
2a0, aceasta va fi dată de relaţia:

(4)

2
 Dacă placa este supusă solicitării cu tensiunea σ0, pentru ca ea să reziste nu trebuie să
conţină fisuri cu lungimi mai mari decât cele rezultate din relaţia:

(5)
S-a văzut că tensiunea teoretică necesară decoeziunii, σt, este dată de relaţia:

(6)
Raportul dintre tensiunea necesară pentru propagarea instabilă a unei fisuri de lungime 2a,
dată de Griffith, şi tensiunea teoretică de decoeziune, este:

(7)
Ca urmare, prezenţa unei fisuri de numai 6 μm este suficientă pentru a explica faptul că
tensiunea necesară propagării instabile a fisurii (şi în final ruperii) este cu două ordine de mărime
mai mică decât tensiunea teoretică de decoeziune. ordine de mărime mai mică decât tensiunea
teoretică de decoeziune.
În practică, fisurile au un asemenea efect catastrofal numai pentru materialele extrem de
fragile. De obicei, propagarea fisurilor este acompaniată de o anumită deformaţie plastică. Ca
urmare, în afară de energia superficială unitară γs, trebuie să se ţină cont şi de energia datorată
deformaţiei plastice γp. In aceste condiţii, raportul celor două tensiuni va fi:

(8)
O fisură fragilă se află într-o stare de echilibru „semi-stabilă” atunci când factorul său de
intensitate a tensiunii, K 0 , este egal cu duritatea fracturii, K c . Orice perturbație care
face K 0 > K c va cauza extinderea fisurilor.
Se discută influența valorii reale a acestei perturbări asupra mișcării rezultate introducând o
aproximare care oferă o perspectivă asupra ecuației de mișcare a unei fisuri Griffith și permite
compararea acesteia cu ecuațiile propuse de scriitori anterioare. Se arată că tulburarea generată de
oricare dintre vârfurile de fisură în mișcare având un efect general neglijabil asupra mișcării
celuilalt.
Factorul dinamic de intensitate a stresului asociat cu o extensie a fisurii de tipul observat
experimental este calculat și comparat cu estimările utilizate în practica de laborator: se găsește
aproximarea cvasi-constantă pentru a obține estimări exacte până la 5%. În timp ce o analiză
detaliată este prezentată numai pentru deformarea anti-plană, relevanța rezultatelor pentru cazul mai
realist al deformării plane este accentuată. În special limitele superioare și inferioare pentru forța de
extindere a fisurii în modul I sunt date într-o formă convenabilă în scopuri practice.
Ecuația Griffiths descrie relația dintre tensiunea nominală aplicată și lungimea fisurii la
rupere, adică atunci când devine energetic favorabilă creșterii unei fisuri.
Griffith era preocupat de intensitatea energetică a ruperii și a luat în considerare modificările
energetice asociate extinderii fisurii incrementale.

3
 Pentru un corp fragil încărcat care suferă de o extensie incrementală a fisurii, singurii
contribuitori la schimbările energetice sunt energia noilor suprafețe de rupere (două suprafețe pe
vârful fisurii) și schimbarea energiei potențiale din corp.
Termenul de energie de suprafață ( S ) reprezintă energia absorbită în creșterea fisurilor, în
timp ce o anumită energie a tensiunii stocate ( U ) este eliberată pe măsură ce fisura se extinde
(datorită descărcării regiunilor adiacente noilor suprafețe de rupere). Energia de suprafață are o
valoare constantă pe unitatea de suprafață fiind o funcție liniară și energia eliberată prin creșterea
fisurii. Aceste modificări sunt indicate în figura de mai jos:

Fig. 3. Graficul energiilor în functie de lungimea fisurii

Următorul pas în elaborarea argumentului lui Griffith a fost luarea în considerare a ratelor de
schimbare a energiei cu extinderea fisurilor, deoarece condiția critică corespunde punctului maxim
din curba energetică totală, adică dW / da = 0, unde a = a*. Pentru lungimi de fisură mai mari decât
această valoare (sub o tensiune aplicată dată), corpul merge la o stare de energie mai mică, ceea ce
este favorabil și, prin urmare, apare o rupere rapidă.
 dW / da = 0 apare când dS / da = dU / da .
Figura de mai jos arată aceste rate de energie R find rezistența la creșterea fisurilor (egală cu dS
/ da ) și G este rata de eliberare a energiei crestăturii (egală cu dU / da ).

Fig.4. Rate de energie

4
 Analiza Griffith privind posibilitatea propagării unei fisuri
Griffith face presupunerea că o fisură se propagă instabil atunci când energia mecanică
eliberată prin extensia sa este superioară energiei absorbite prin această propagare: energia
potenţială a sistemului (mediu considerat continuu cu fisuri) diminuează pe măsură ce fisura se
propagă.
Considerăm o placă de grosime unitară, confecţionată dintr-un material idealelastic în care
există o fisură străpunsă de lungime 2a, aproximată printr-o elipsă alungită, figura 5. Dimensiunile
plăcii sunt cu mult mai mari decât dimensiunile fisurii. Placa este supusă unei stări de tensiuni
monoaxiale, distribuţia tensiunilor în placă fiind astfel încât la o anumită depărtare de fisură
tensiunile principale sunt perpendiculare şi respectiv paralele cu axa mare a elipsei.
Intr-o placă de grosime infinit mică avem o stare plană de tensiuni – tensiunea normală pe
placă fiind egală cu zero.
Pentru o placă groasă se obţine o stare plană de deformaţii – deformaţia pe grosimea plăcii
fiind egală cu zero. In vederea dezvoltării bilanţului energetic este necesar să se calculeze tensiunea
pentru care fisura se propagă. Energia totală înmagazinată în placa din figura 5 poate fi scrisă sub
forma:
W=W0+ ΔWe + ΔWγ –L (8)

în care avem:
W0 – energia de deformaţie elastică disponibilă atunci când fisura nu se propagă
în timp (a=const.);
ΔWe – variaţia energiei de deformaţie elastică ca urmare a propagării fisurii;
ΔWγ – variaţia energiei superficiale ca urmare a formării noilor suprafeţe ale
fisurii în extensie;
L – lucrul mecanic al forţelor exterioare.
În relaţia (8) s-a avut în vedere semnul lucrului mecanic utilizat în termodinamică, respectiv,
lucrul mecanic primit de un sistem este negativ.

Fig. 5. Microfisură de tip Griffith

Propagarea instabilă a fisurii de lungime 2a care străbate o grosime egală cu unitatea se
produce atunci când:
𝑑𝑊
≤0 (9)
𝑑𝑎

respectiv, pentru ca o fisură să se propage instabil, variaţia lucrului mecanic al forţelor exterioare
trebuie să fie mai mare decât variaţia energiilor dezvoltate prin propagare, respectiv ΔWγ şi ΔWe.
Ținând cont de faptul că W0 este constantă, va rezulta:
𝑑
( 𝛥𝑊𝑒 + 𝛥𝑊𝛾 − 𝐿) ≤ 0 (10)
𝑑𝑎
5
 𝑑 𝑑( 𝑊𝛾)
( 𝐿 − 𝛥𝑊𝑒) ≤ (11)
𝑑𝑎 𝑑𝑎

Din relaţia de mai sus rezultă că instabilitatea în propagarea unei fisuri se produce atunci
când energia de deformaţie elastică disponibilă într-un corp este cel puţin egală cu energia necesară
formării noilor suprafeţe de rupere.
Introducând notaţiile:
𝑑
( 𝐿 − 𝛥𝑊𝑒) ≤ 𝐺 (12)
𝑑𝑎

 unde G reprezintă ”forţa” de extensie a fisurii (energia disponibilă pentru propagare) şi

𝑑( 𝑊𝛾)
=𝑅 (13)
𝑑𝑎

 în care R este denumită ”rezistenţa” la fisurare (energia consumată prin propagare),

relaţia 11 devine:

G≥R (14)
Ca urmare, o fisură se va propaga instabil atunci când „forţa” de extensie a fisurii este cel
puţin egală cu rezistenţa la fisurare. Criteriul de propagare dat de relaţia (10) este valabil în cazul
unui material cu comportare liniar-elastică sau chiar neliniar-elastică dar nu este valabil pentru un
material cu comportare elasto-plastică.
Pentru a propaga o fisură de la valoarea 2a la valoarea 2(a+da) se iau în consideraţie două
tipuri de încercări:
- la tensiune constantă (în timpul propagării): maşină de încercat „moale”, figura 5.a;
- la deformaţie constantă; maşină de încercat „dură”, figura 5.b.
Incărcare constantă (F=const.) pentru propagarea semifisurii cu da, la aceeaşi valoare a forţei are
loc o deplasare a punctelor sale de aplicaţie cu du: de la u1 la u2.

Energia elastică înmagazinată în placă va suferi o variaţie de forma:

1 1 1 1
𝑑𝑊𝑒 = 𝐹𝑢2 − 𝐹𝑢1 = 𝐹(𝑢2 − 𝑢1) = 𝐹𝑑𝑢 (15)
2 2 2 2

Variaţia lucrului mecanic al forţelor exterioare va fi:

1
𝑑𝐿 = 𝐹(𝑢2 − 𝑢1) = 𝐹𝑑𝑢 (16)
2

Ca urmare, energia disponibilă pentru propagarea fisurii va fi:

1 1
𝑑𝐿 − 𝑑𝑊𝑒 = 𝐹𝑑𝑢 − 𝐹𝑑𝑢 = 𝐹𝑑𝑢 (17)
2 2
1
Termenul 2 𝐹𝑑𝑢 reprezintă aria marcată din figura 5a.

6
 a) b)
Fig.5. Diagrama încărcare-deplasare (domeniul elastic) atunci când are loc propagarea fisurii
Deformaţie constantă (u=const.) propagarea semifisurii cu da are loc după ce forţa a atins valoarea
F1, diminuarea forţei la valoarea F2 având loc tocmai ca urmare a eliberării de enegie datorită
respectivei propagări. Diminuarea energiei de deformaţie elastică sau, în acest caz, energia
disponibilă pentru propagarea fisurii, va fi:
1 1 1 1
𝑑𝑊𝑒 = 2 𝐹1𝑢 − 2 𝐹2𝑢 = 2 𝑢(𝐹1 − 𝐹2) = 2 𝑢𝑑𝐹 (17)
1
Termenul 2 𝑢𝑑𝐹 reprezintă aria marcată din figura 5b.

Stabilitatea microfisurilor şi condiţii de propagare

Criteriul Griffith aplicat la ruperea unui solid ce conţine o fisură de semilungime a se poate
vedea ilustrat în figura 6 în care este reprezentată variaţia energiei sistemului în raport cu lungimea
fisurii.

Fig. 6. Variaţia energiei sistemului (solid+fisură) în raport cu lungimea fisurii

7
 Criteriul Griffith indică faptul că ruperea se produce la o tensiune pentru care variaţia
energiei potenţiale este egală sau superioară variaţiei energiei necesare pentru formarea de noi
suprafeţe.
Fie G energia potenţială totală liberă pe unitatea de suprafaţă a fisurii propagate:
𝑑𝑊
𝐺= (18)
𝑑𝑎

Termenul energetic G reprezintă energia disponibilă pentru a face să progreseze fisura, sau
mai este denumită „forţa” de extensie a fisurii.
Fisura se va propaga atunci când G devine egală cu energia superficială, lungimea fisurii
fiind critică, a=ac:
G=2γ (19)

Se consideră energia totală a sistemului:

𝜋∗𝑎2 ∗𝜎 2
𝑊 = ( 𝑊𝑒 − 𝐿) + 𝑊𝛾 = + 4 ∗ 𝛾𝑠 ∗ 𝑎 (20)
𝐸

Echilibrul termodinamic este atins atunci când energia mecanică şi cea de suprafaţă se
compensează pentru o creştere virtuală a fisurii cu da. La echilibru se obţine:
𝑑𝑊
=0 (21)
𝑑𝑎

Ruperea se produce atunci când W atinge un punct de extrem, respectiv un maxim

dW
( da ) < 0 şi corespunde fisurii supusă la o forţă de tracţiune constantă atunci când se trece în zona
de echilibru instabil. Aceasta semnifică faptul că pentru o lungime a fisurii a<ac, fisura nu se va
propaga. Pentru o lungime a fisurii a>ac fisura se poate propaga într-un mod catastrofal.
O ilustrare a aplicării criteriului lui Griffith în cazul deformaţiilor impuse a fost demonstrată
experimental şi prezentată de Obreimoff, figura 7.

Fig. 7. Clivajul unei lamele de mică

Forţa F nu furnizează lucru mecanic (dU=0) atunci când fisura se deplasează după un plan
perpendicular pe direcţia forţei. Curba din figura 8, reprezintă variaţia energiei în funcţie de
lungimea fisurii fiind caracterizată de un punct de minim.

8
 Fig.8. Variaţia energiei în funcţie de lungimea
Fisura este stabilă atunci când mărimea sa iniţială este mai mică decât ac. În acest exemplu
ruperea este controlată: fisura progresează în material pe măsură ce pana avansează.

Energia potenţială liberă şi variaţia acesteia în funcţie de complianţă

Pentru ca o fisură să se poată propaga, trebuie să furnizăm materialului o energie
suplimentară în vederea creşterii suprafeţei fisurate – energia superficială + (eventual) energia
pentru deformaţie plastică. Considerăm un solid ce conţine o fisură de lungime 2a. Energia
mecanică sau energia potenţială totală a sistemului este egală cu (We-L), We fiind energia elastică
de deformaţie iar L este lucrul mecanic al sarcinilor exterioare. Dacă fisura creşte cu da, figura 9,
energia potenţială scade cu d(We-L).

Fig. 9. Solid străpuns de o fisură

Se defineşte G ca fiind energia potenţială totală liberă pe unitatea de suprafaţă nou formată
ca urmare a propagării fisurii. Dacă solidul respectiv se consideră a fi o placă de grosime egală cu
unitatea, vom avea:
𝑑(𝑊𝑒−𝐿) 𝑑(𝐿−𝑊𝑒)
𝐺= = (22)
𝑑𝑎 𝑑𝑎

 în care G este energia disponibilă pentru a face ca fisura să avanseze sau energia potenţială
eliberată sau „forţa” de extensie a fisurii.

9
 Fisura se va propaga brusc atunci când G atinge o valoare critică Gc. In cazul materialelor
foarte fragile Gc este egal cu de două ori energia superficială: Gc=2γs. Pentru materialele ductile, G
include termenul energetic datorat deformaţiei plastice localizate la vârful fisurii, sistemul având o
comportare elastică în ansamblu. Termenul Gc poate cuprinde de asemenea şi alţi termeni ai
energiei disipate prin propagarea fisurii.
Considerăm o placă de grosime egală cu unitatea, ce conţine o fisură străpunsă, supusă la
tracţiune de către forţa F, figura 10.

Fig. 10. Placă străpunsă de o fisură centrală

Aplicarea acestei solicitări antrenează deplasarea punctului de aplicaţie al forţei cu v.
Presupunând că are loc o propagare a fisurii cu da, aria acesteia creşte cu dA iar v şi F variază cu dv
respectiv dF. In aceste condiţii, variaţia lucrului mecanic al sarcinilor exterioare, dL, este egal cu
1
(F·dv) iar variaţia energiei elastice a sistemului, dWe, este 𝑑(2 𝐹𝜐).
Conform relaţiei (22) vom avea:
1
𝐺𝑑𝑎 = 𝑑𝐿 − 𝑑𝑊𝑒 = 𝐹𝑑𝜐 − 𝑑 (2 𝐹𝜐) (23)

In această relaţie nu există termenii corespunzători unei deformaţii plastice deoarece nu

există deformaţii plastice în ansamblul plăcii. Termenul (G·da) poate include întreaga energie de la
vârful fisurii (superficială, de deformaţie plastică, etc.).
Vom examina două cazuri de încărcare: atunci când forţa F rămâne constantă în timpul
propagării fisurii şi atunci când deplasarea v a punctelor sale de aplicaţie rămâne constantă.
A. Solicitare la încărcare constantă (F=const.), atunci când fisura se propagă cu da, iar
punctul de aplicaţie al forţei se deplasează cu dv. Pentru o maşină infinit moale este impusă
încărcarea.
Atât timp cât fisura nu se propagă, deplasarea v este proporţională cu F deoarece ne aflăm în
domeniul elastic. Presupunem că la încărcarea F=const. lungimea fisurii creşte rapid cu da.

10
 Fig. 11. Curbele de solicitare pentru fisurile de lungime a şi (a+da)
Atunci când fisura creşte cu da placa se alungeşte cu dv – de la v1 la v2 la forţă constantă.
In cazul propagării fisurii energia elastică a sistemului variază cu:
1 1
𝑑𝑊𝑒 = 2 𝑑(𝐹𝜐) = 2 (𝜐𝑑𝐹 + 𝐹𝑑𝜐) (24)

Intrucât v ⋅ dF ≈ 0 va rezulta:
1
𝑑𝑊𝑒 = 2 𝐹𝑑𝜐 (25)

Se defineşte complianţa epuvetei fisurate C(a) care depinde de lungimea fisurii prin relaţia:

(26)
Complianţa reprezintă inversa pantei dreptei 0-1. Astfel, vom avea:

(27)
∂F
Deoarece F=const. rezultă că ∂a = 0 şi ca urmare:

(28)
Atunci când are loc propagarea fisurii, variaţia lucrului mecanic al forţelor exterioare va fi:

(29)

11
Având în vedere ultimile două relaţii şi utilizând relaţia (25) se deduce:

(30)
 în care G·da reprezintă aria haşurată 0-1-2-0 din figura 11.
Ca urmare, energia disponibilă pentru a face ca fisura să se propage va fi dată de relaţia:

(31)
Astfel, la încărcare constantă energia elastică a sistemului creşte dar lucrul mecanic al
forţelor exterioare trebuie să aibe o valoare astfel încât variaţia totală a energiei potenţiale d(-
L+We)să reprezinte o diminuare. Altfel spus, lucrul mecanic efectuat de sarcinile exterioare este
utilizat, jumătate pentru creşterea energiei elastice a sistemului, We, cealaltă jumătate fiind furnizat
pentru a face să avanseze fisura, (G·da).
O bună aproximare în multe solide este să presupunem că o fisură va crește dacă o cantitate
certă de energie G , numită viteză critică de eliberare a energiei , este disponibilă pentru fiecare
unitate de suprafață de avans.
Rata critică de eliberare a energiei este adesea considerată ca fiind consumată în separarea
atomilor pentru a crea o nouă suprafață, dar poate include și alte procese, cum ar fi lucrările din
plastic în vecinătatea vârfului fisurii.
φ˙=r•Y˙

12
 Bibliografie

1. Curs Mecanica Ruperi, autor Viorel Goanță

2. https://link.springer.com/article/10.1007/BF00034622
3. https://www.sciencedirect.com/topics/engineering/critical-energy-release-rate
4. https://www.semanticscholar.org/paper/The-opening-of-a-Griffith-crack-under-internal-
Sneddon-Elliot/63030416eb901cc4dabd43bf3b79473a10e13188
5. https://docplayer.gr/63991863-Elemente-de-teoria-deformarilor-plastice-curs-elemente-
de-mecanica-
ruperii.html?fbclid=IwAR0rke4i77bx9Rb3vQVmYlPjMusqqvrh3aMNai8BR1kXfLjZ6flxpB5KB
dI
6. https://es.wikipedia.org/wiki/Mec%C3%A1nica_de_la_fractura#Relaci%C3%B3n_energ%C
3%A9tica_de_Griffith

13