Sunteți pe pagina 1din 29

2.2.1. Tensiunea de rupere prin clivaj.

Modelul Orowan
Fie un material omogen, monofazic şi fără defecte. In materialele cristaline ruperea
fragilă se produce în general în lungul planelor cristalografice precise numite plane de clivaj.
In mod obişnuit acestea sunt plane cu înaltă densitate atomică. Tensiunea teoretică necesară
pentru decoeziunea unui solid cristalin perfect este tensiunea care trebuie aplicată pentru a
putea provoca ruperea, perpendicular pe direcţia de solicitare.
Considerăm modelul atomic din figura 2.7 în care planele atomice (ABCD..) –
(A’B’C’D’..) se află la distanţa d, supus unei tensiuni de tracţiune σ.

Deplasând planele atomice într-o direcţie normală pe acestea cu ajutorul tensiunii σ, se


constată c ă tensiunea teoretică de clivaj σt reprezintă tensiunea necesară pentru a rupe
legăturile atomice ale unei suprafeţe unitare aflată într-un plan de clivaj. Putem presupune că
tensiunea σt corespunde forţei F ce acţionează asupra perechilor de atomi A-A’, B-B’, etc.
situaţi de o parte şi de alta a planului de clivaj X-X’ şi că forţa F necesară pentru a provoca
ruperea este identică cu cea necesară pentru a separa o pereche de atomi. Această ipoteză
neglijează interacţiunea care există între atomul B (de exemplu) şi atomii învecinaţi A şi C,
etc. situaţi de aceeaşi parte a planului de clivaj X-X’. Energia de legătură U şi forţa dx/dUF
=F în funcţie de distanţa x dintre atomii A-A’ (de exemplu) are forma generală indicată în
figura 2.8.

In figura 2.9 este reprezentată variaţia tensiunilor de coeziune σ în funcţie de


deformaţia unitară ε a reţelei.
Energia totală ce trebuie furnizată pentru ca distanţa dintre doi atomi să tindă la infinit
este U0. In ceea ce priveşte ruperea unui solid, energia stocată în material (energia elastică)
este mai mică sau egală cu energia necesară pentru formarea a două noi suprafeţe create prin
fisurare. Forţele de legătură interatomică apar ca rezultanta forţelor de atracţie şi de
respingere, figura 2.8b. Poziţia de echilibru, care se stabileşte la distanţa interatomică d
corespunde forţei rezultante nule. Separarea a doi atomi presupune scoaterea lor din poziţia de
echilibru prin modificarea distanţei x ce se poate realiza prin aplicarea unei forţe exterioare
care să învingă forţele de legătură interatomică. Dacă forţa exterioară aplicată este mai mică
decât Fmax, la încetarea acţiunii acesteia atomii revin la poziţia de echilibru (proces reversibil
elastic). Se constată faptul că, după ce a fost atinsă forţa maximă, pentru mărirea în continuare
a distanţei dintre atomi este necesară o forţă mai mică decât Fmax.
II. 2.2.2. Tensiunea de rupere prin forfecare. Modelul Frenkel
Modelul Frenkel permite a se estima tensiunea teoretică de forfecare a unui cristal
perfect, figura 2.10a. Fie a0 distanţa între planele atomice şi d distanţa interatomică în direcţia
alunecării. Dacă aplicăm o tensiune de forfecare τ, atomii din planul superior se vor deplasa în
raport cu cei din planul inferior. Variaţia energiei

Poziţiile de echilibru stabil ale cristalului corespund deplasărilor x=±n·d, n fiind un


număr întreg. In consecinţă, pentru aceste deplasări atomii A vin să ocupe poziţiile identice
A’, atomii A” poziţiile A”’, etc., cristalul rămânând cu aceeaşi energie. Pentru deplasările
x=±n·d+d/2, perturbarea atomilor, şi ca urmare a energiei cristalului, este maximă (poziţii
instabile). In poziţiile de echilibru stabil şi instabil, tensiunea τ, necesară pentru a menţine
configuraţia atomică, este zero (x=±n·d/2). Variaţia tensiunii de forfecare în raport cu
deplasarea x este, prin urmare, o funcţie periodică cu periodicitatea egală cu d şi amplitudinea
egală cu tensiunea teoretică de forfecare. Pentru simplificare admitem ca această variaţie este
sinusoidală:
Materialele reale au rezistenţe mult mai mici. Aceste materiale conţin defecte
punctuale, dislocaţii, rosturi între grăunţi sau macle, fisuri, pori, incluziuni, segregări. Aceste
defecte au un efect important asupra rezistenţei materialului, în particular dislocaţiile în cazul
materialelor ductile şi fisurile în cazul celor fragile.
III. 2.4. Dislocaţiile şi deformarea plastică
Dislocaţiile reprezintă o distorsiune a mediului şi se caracterizează cantitativ prin
vectorul Burghers b asociat, care – în cazul unei reţele cristaline – este măsura direcţiei şi
deplasării unui atom aflat deasupra planului de alunecare faţă de atomul corespondent, aflat
sub planul de alunecare.
Se disting două tipuri fundamentale de dislocaţii: 9 marginală, care reprezintă regiunea
limită a unui supraplan atomic sau regiunea din planul de alunecare care separă partea
cristalină care a alunecat de partea care nu a alunecat; 9 elicoidală, reprezintă regiunea care,
avînd atomii dispuşi în spirală, separă partea cristalului care a alunecat de partea care nu a
alunecat. În cazul dislocaţiilor marginale, vectorul Burghers este paralel pe linia de distribuţie
şi deci paralel cu direcţia de alunecare. În cazul dislocaţiilor elicoidale, vectorul Burghers este
paralel cu linia de dislocaţie, deci paralel şi cu linia de alunecare.
Dislocaţiile liniare (marginale) rezultă ca urmare a deformării structurale datorate
apariţiei unei semi-suprafeţe suplimentare de atomi într-o anumită zonă a cristalului, figura
2.14.

Extremitatea planului atomic suplimentar marchează linia de dislocaţie notată cu ⊥ în


reprezentarea bidimensională. Dislocaţia marginală este pozitivă dacă semiplanul atomilor
suplimentari se găseşte la partea superioară a cristalului (⊥) şi negativă (T) dacă semiplanul
atomilor suplimentari se găseşte la partea inferioară. In planul în care se află cuprinsă linia de
dislocaţie AD, alunecarea se face cu uşurinţă prin mişcarea consecutivă a atomilor dintr-o
poziţie de echilibru în alta, fapt care duce la propagarea dislocaţiei. Dacă propagarea
dislocaţiei se face până la o suprafaţă liberă a cristalului, va rezulta o alunecare relativă cu o
distanţă atomică. Planul în care se propagă dislocaţia marginală se numeşte plan de alunecare.
In cazul în care direcţia de alunecare este perpendiculară pe linia de dislocaţie avem o
dilsocaţie marginală, figura 2.15 a. In cazul în care direcţia de alunecare este paralelă cu linia
de dislocaţie avem o dislocaţie elicoidală, figura 2.15b.
Se pot imagina două mecanisme prin care are loc mişcarea dislocaţiilor: prin alunecare şi prin
difuzie.
Deplasarea dislocaţiilor prin alunecare
Deplasarea dislocaţiilor în planul AB conţine linia de dislocaţie. Dacă dislocaţia în
deplasarea ei întâlneşte un obstacol, poate trece pe alt plan de alunecare ocolind obstacolul,
figura 2.16 a-b-c.
Depalsarea dislocaţiilor prin difuzie
Deplasarea dislocaţiilor prin difuzie este posibilă doar în cazul dislocaţiei marginale.
Acest proces este posibil în corelaţia dislocaţie-vacanţă. Dacă o vacanţă difuzează în punctul
Q şi dacă acest fenomen se repetă pentru toţi atomii de pe linia de dislocaţie atunci dislocaţia
se mută în punctul P adică se mişcă pe o direcţie normală cu planul AB, figura 2.16 d-e.
Mişcarea dislocaţiilor, din punct de vedere macroscopic, conduce la deformarea
plastică a corpului solid.
Rezistenţa mecanică a corpurilor solide este puternic influenţată de modificările
structurale.
Multiplicarea defectelor, deplasarea dislocaţiilor şi interacţiunea acestora influenţează
caracteristicile mecanice ale corpului solid.
Este cunoscut faptul că materialele fragile conţin asemenea defecte încă din procesul
de fabricare, fără mari posibilităţi de eliminare. Ca urmare, proprietăţile lor mecanice sunt
puternic afectate de prezenţa acestor defecte. In fapt, caracteristicile mecanice mai puţin
satisfăcătoare ale unor materiale fragile constitue principalul impediment în aplicarea acestora
în anumite domenii de activitate.
Pe de altă parte, inserţia unor atomi străini sau interacţiunea dislocaţiilor într-un mod
avantajos poate conduce la creşterea rezistenţei mecanice a materialelor fragile. Dislocaţiile se
mişcă cu uşurinţă în planele de alunecare. Dacă în aceste plane apar obstacole (precipitări
străine reţelei, margini ale reţelei cristaline reprezentate prinlimitele grăunţilor într-un agregat
policristalin) astfel încât planele de alunecare la frontiera dintre grăunţi să nu mai coincidă,
atunci mişcarea dislocaţiilor este blocată şi ca urmare şirul dislocaţiilor generate într-un plan
este îngrămădit pe obstacol.
Pentru a se ajunge să se formeze o microfisură trebuie parcurse trei stadii.
Stadiul I corespunde activării surselor de dislocaţii de tip Franck şi Read într-un
singur sistem de alunecare.
In stadiul II mai multe sisteme de alunecare se întretaie şi se deplasează după un plan
de alunecare.
In stadiul III dislocaţiile se îngrămădesc asupra obstacolului dezvoltându-se tensiuni
care duc în final la apariţia microfisurilor.
Se consideră că, sub acţiunea tensiunii exterioare de acţiune τ, o sursă S emite în
planul Q de alunecare n dislocaţii cu acelaşi vector Burghers bv,figura2.17.
 forţele Peierls – Nabarro;
 forţa rezistivă indusă de intersecţia cu alte formaţii de dislocaţii;
 rezistenţa la alunecare transversală;
 forţa rezistivă indusă de vibraţiile reţelei cristaline.
Propagarea dislocaţiilor până la suprafaţa liberă a cristalului are ca efect detaşarea unor lamele
de material în formă de trepte, figura 2.18, vizibile la microscop.
Alunecarea fiecărei lamele este de ordinul a câtorva mii de distanţe interatomice, ceea
ce denotă existenţa unui număr foarte mare de dislocaţii în planele de alunecare. Evaluările
teoretice ale densităţii dislocaţiilor în aceste cazuri relevă existenţa unui număr mult mai mic
de dislocaţii. Aceasta conduce la concluzia că în cristale acţioneză mecanisme de generare şi
multiplicare a dislocaţiilor.
Originea dislocaţiilor. Deformaţia plastică
Dislocaţiile există în toate cristalele dar densitatea lor poate varia substanţial. Astfel,
pot fi de la 105 până la 107 cm/cm3 defecte liniare în metale şi de la 10 la 103 cm/cm3 defecte
liniare în cristale ionice şi covalente (materiale ceramice). Prin mecanismul Franck şi Read de
exemplu, densitatea dislocaţiilor poate fi modificată cu până la 105 cm/cm3. Se poate arăta că
o sursă de dislocaţii de tip Franck şi Read de lungime l este activată plecând de la o tensiune:

Această tensiune critică va corespunde în fapt limitei elastice reale a cristalului. Limita
elastică reală poate fi superioară valorii date de relaţia (2.16) datorită faptului că şi alte
mecanisme pot controla procesul deformaţiei plastice. Se poate defini deformaţia plastică a
cristalului ca fiind mişcarea ireversibilă a dislocaţiilor şi multiplicarea lor. In vecinătatea
imediată a dislocaţiei există o regiune comprimată şi o regiune supusă la tracţiune. Acest
câmp de tensiuni apare ca o consecinţă a interacţiunii între dislocaţii şi între acestea şi alte
defecte: goluri, interstiţii, precipitate, faze. Aceste interacţii sunt la originea fenomenului de
ecruisare şi întărire structurală observată în metale.
Mişcarea dislocaţiilor poate antrena formarea fisurilor. Astfel, dislocaţiile care în
cursul deplasării lor intâlnesc un obstacol (precipitate, benzi de alunecare ale unui alt sistem,
limite între grăunţi, etc.) se adună asupra acestui obstacol. Tensiunea la vârful dislocaţiilor
poate atinge tensiunea teoretică de decoeziune a cristalului. Tensiunea de iniţiere a fisurii
depinde de mărimea obstacolului. Deformaţiile plastice datorate mişcării dislocaţiilor sunt
caracteristice, în principal, metalelor. Materialele ceramice policristaline se deformează mai
puţin prin alunecare. Aceasta din cauza absenţei mobilităţii dislocaţiilor datorită naturii
covalente a legăturilor. In schimb, aceste materiale conţin încă din procesul de fabricare
numeroase fisuri ceea ce explică comportamentul lor fragil.
IV. 2.7. Microfisurile şi ruperea fragilă
Am văzut că valoarea tensiunii teoretice necesară decoeziunii unui cristal perfect este
mult mai mare în raport cu cea determinată experimental. Explicaţia poate fi următoarea:
rezistenţa teoretică a fost calculată pentru un material perfect, deci fără defecte. In fapt,
materialele conţin defecte globale, de cele mai multe ori sub forma unor microfisuri.
Decoeziunea reţelei cristaline porneşte tocmai de la nivelul acestor defecte şi apare la o
tensiune exterioară de solicitare mult mai mică decât tensiunea teoretică de decoeziune.
Pentru prima dată în anul 1920, Griffith arăta că toate materialele macroscopice,
considerate a fi omogene şi izotrope, conţin defecte microscopice [102]. Atunci când se aplică
o solicitare din exterior, la nivelul acestor defecte apare o concentrare a tensiunilor astfel
încât, în aceste puncte poate fi atinsă tensiunea de decoeziune a materialului respectiv.
Diferenţa între rezistenţele teoretice (σt) şi cele experimentale (σexp) în cazul ruperii
fragile, rezidă tocmai în efectul concentrării tensiunilor provocate de fisurile microscopice.
Ruperea fragilă implică în fapt, două stadii:
 producerea fisurilor;
 propagarea fisurilor.
In cele mai multe cazuri fisurile preexistă în material şi ca urmare etapa critică este cea a
propagării. Analiza energetică a lui Griffith încearcă să determine condiţiile de propagare a
unei fisuri existente într-o placă presupusă infinită şi perfect elastică. Această placă, cu
grosimea egală cu unitatea, este încărcată uniform cu o tensiune σ, având o fisură străpunsă de
lungime 2a, figura 2.27.

Griffith propune un criteriu termodinamic pentru rupere care consideră variaţia totală
de energie într-un solid atunci când fisura îşi măreşte lungimea. In capitolul 3 vom reveni mai
în detaliu asupra acestei aproximări energetice, aici încercăm să prezentăm modul de
exprimare a tensiunii de rupere pentru un material fragil ce conţine o fisură de lungime 2a.
Valorile mărimilor σ şi a din relaţia (2.34) sunt valori limită: dacă ele sunt atinse se va
produce propagarea fisurii care poate fi din acest moment o propagare instabilă.
Dacă se doreşte determinarea valorii maxime a tensiunii pe care o poate suporta placa
ce conţine o fisură de lungime 2a0, aceasta va fi dată de relaţia:
Ca urmare, prezenţa unei fisuri de numai 6 µm este suficientă pentru a explica faptul
că tensiunea necesară propagării instabile a fisurii (şi în final ruperii) este cu două ordine de
mărime mai mică decât tensiunea teoretică de decoeziune.
In practică, fisurile au un asemenea efect catastrofal numai pentru materialele extrem
de fragile. De obicei, propagarea fisurilor este acompaniată de o anumită deformaţie plastică.
Ca urmare, în afară de energia superficială unitară γs, trebuie să se ţină cont şi de energia
datorată deformaţiei plastice γp. In aceste condiţii, raportul celor două tensiuni va fi:
V. 3.2. Bazele Mecanicii liniare a ruperii
Mecanica liniară a ruperii presupune că materialul este perfect elastic, omogen şi
izotrop. Materialul este considerat ca fiind un mediu continuu (în sens macoscopic) dar este
admisă pezenţa fisurilor în volumul acestuia. Mecanismele care conduc la iniţierea şi
propagarea fisurilor sunt în general foarte complexe la scară atomică. Se poate stabili o relaţie
între rezistenţa globală a propagării şi parametrul care rezultă din încărcare.
Analiza Griffith privind posibilitatea propagării unei fisuri
In anul 1920 Griffith face presupunerea că o fisură se propagă instabil atunci când energia
mecanică eliberată prin extensia sa este superioară energiei absorbite prin această propagare:
energia potenţială a sistemului (mediu considerat continuu cu fisuri) diminuează pe măsură ce
fisura se propagă, [102]. Considerăm o placă de grosime unitară, confecţionată dintr-un
material idealelastic în care există o fisură străpunsă de lungime 2a, aproximată printr-o elipsă
alungită, figura 3.1. Dimensiunile plăcii sunt cu mult mai mari decât dimensiunile fisurii.
Placa este supusă unei stări de tensiuni monoaxiale, distribuţia tensiunilor în placă fiind astfel
încât la o anumită depărtare de fisură tensiunile principale sunt perpendiculare şi respectiv
paralele cu axa mare a elipsei. Intr-o placă de grosime infinit mică avem o stare plană de
tensiuni – tensiunea normală pe placă fiind egală cu zero [61]. Pentru o placă groasă se obţine
o stare plană de deformaţii – deformaţia pe grosimea plăcii fiind egală cu zero. In vederea
dezvoltării bilanţului energetic este necesar să se calculeze tensiunea pentru care fisura se
propagă. Energia totală înmagazinată în placa din figura 3.1 poate fi scrisă sub forma:

Propagarea instabilă a fisurii de lungime 2a care străbate o grosime egală cu unitatea se


produce atunci când:
Ca urmare, o fisură se va propaga instabil atunci când „forţa” de extensie a fisurii este
cel puţin egală cu rezistenţa la fisurare. Criteriul de propagare dat de relaţia (3.2) este valabil
în cazul unui material cu comportare liniar-elastică sau chiar neliniar-elastică dar nu este
valabil pentru un material cu comportare elasto-plastică. Pentru a propaga o fisură de la
valoarea 2a la valoarea 2(a+da) se iau în consideraţie două tipuri de încercări: - la tensiune
constantă (în timpul propagării): maşină de încercat „moale”, figura 3.2a; - la deformaţie
constantă; maşină de încercat „dură”, figura 3.2b.
Deformaţie constantă (u=const.). Propagarea semifisurii cu da are loc după ce forţa a
atins valoarea F1, diminuarea forţei la valoarea F2 având loc tocmai ca urmare a eliberării de
enegie datorită respectivei propagări [69]. Diminuarea energiei de deformaţie elastică sau, în
acest caz, energia disponibilă pentru propagarea fisurii, va fi:

Se constată aşadar că, la o creştere infinitezimală a fisurii, energia disponibilă pentru


propagarea acesteia este aceeaşi în cele două cazuri, cel al propagării fisurii sub forţă
constantă şi cel al propagării fisurii la deplasare constantă. Se poate spune că, atunci când
creşterea fisurii este infinitezimală, ariile marcate din figurile 3.2a şi 3.2b tind spre o aceeaşi
valoare. In aceste condiţii vom avea:
Pentru a determina variaţia energiei de deformaţie elastică atunci când se produce o
creştere a fisurii cu da, se consideră lucrul mecanic furnizat în cazul relaxării progresive a
tensiunilor, de la σ la zero, la suprafa ţa fisurii. Fie u(x) deplasările punctelor de pe suprafaţa
fisurii. Energia elastică relaxată, atunci când are loc propagarea fisurii, este egală cu lucrul
mecanic efectuat în cursul acestei deplasări. Ca urmare vom avea:
VI. 3.3. Stabilitatea microfisurilor şi condiţii de propagare
Criteriul Griffith aplicat la ruperea unui solid ce conţine o fisură de semilungime a se poate
vedea ilustrat în figura 3.3 în care este reprezentată variaţia energiei sistemului în raport cu
lungimea fisurii.

Criteriul Griffith indică faptul că ruperea se produce la o tensiune pentru care variaţia
energiei potenţiale este egală sau superioară variaţiei energiei necesare pentru formarea de noi
suprafeţe. Fie G energia potenţială totală liberă pe unitatea de suprafaţă a fisurii propagate:
Forţa F nu furnizează lucru mecanic (dU=0) atunci când fisura se deplasează după un
plan perpendicular pe direcţia forţei. Curba din figura 3.5 reprezintă variaţia energiei în
funcţie de lungimea fisurii fiind caracterizată de un punct de minim.
Fisura este stabilă atunci când mărimea sa iniţială este mai mică decât ac. In acest
exemplu ruperea este controlată: fisura progresează în material pe măsură ce pana avansează

VII. 3.4. Energia potenţială liberă şi variaţia acesteia în funcţie de


complianţă

Se defineşte G ca fiind energia potenţială totală liberă pe unitatea de suprafaţă nou


formată ca urmare a propagării fisurii. Dacă solidul respectiv se consideră a fi o placă de
grosime egală cu unitatea, vom avea:
In această relaţie nu există termenii corespunzători unei deformaţii plastice deoarece
nu există deformaţii plastice în ansamblul plăcii. Termenul (G·da) poate include întreaga
energie de la vârful fisurii (superficială, de deformaţie plastică, etc.).
Vom examina două cazuri de încărcare: atunci când forţa F rămâne constantă în timpul
propagării fisurii şi atunci când deplasarea v a punctelor sale de aplicaţie rămâne constantă. A.
Solicitare la încărcare constantă (F=const.), atunci când fisura se propagă cu da, iar punctul de
aplicaţie al forţei se deplasează cu dv, figura 3.8. Pentru o maşină infinit moale este impusă
încărcarea. Atât timp cât fisura nu se propagă, deplasarea v este proporţională cu F deoarece
ne aflăm în domeniul elastic. Presupunem că la încărcarea F=const. lungimea fisurii creşte
rapid cu da, figura 3.8.
regăsindu-se expresia (3.27) a energiei disponibile pentru propagarea fisurii în cazul solicitării
cu încărcare constantă. Astfel, la deformaţie impusă, ca urmare a solicitării exterioare cu forţa
F, în placă se stochează o anumită energie elastică. Fără ca lucrul mecanic exterior să varieze,
respectiva energie elastică stocată scade cu o anumită cantitate care este utilizată pentru
propagarea fisurii. Termenul (G·da), în cazul solicitării la deformaţie impusă, este reprezentat
de aria haşurată 0-1-2-0 din figura 3.9.

energia elastică acumulată în placă. La deplasare constantă (deformaţii impuse) energia pentru
propagarea fisurii se bazează pe diminuarea energiei elastice acumulată în placă anterior ca
urmare a solicitării cu forţa F. G nu depinde de constantele elastice ale materialului sau de
geometria epruvetei utilizate dar depinde de modul în care sistemul va evolua ulterior, prin
complianţa C
VIII. 3.9. Relaţia dintre energia disponibilă pentru propagarea fisurii şi
factorul de intensitate a tensiunii
Aşa cum s-a arătat, energia disponibilă pentru propagarea fisurii, G, este independentă
de configuraţia încărcării. Ca urmare, pentru stabilirea unei relaţii între G şi K se consideră
numai cazul deformaţiilor impuse (G fiind independent de evoluţia ulterioară a sistemului). In
acest caz diminuarea energiei elastice a sistemului dWe este utilizată pentru furnizarea
energiei (G·da) necesară propagării fisurii cu da:

Această diminuare a energiei elastice, atunci când fisura se propagă, este egală cu
lucrul mecanic dL (cu semn schimbat) care trebuie furnizat pentru reînchiderea fisurii pe
lungimea da. Aici se are în vedere faptul că, procesul de reînchidere a fisurii este reversibil,
aceeaşi cantitate de energie fiind utilizată atât pentru propagarea cât şi pentru reînchiderea
fisurii, figura 3.16.

Lucrul mecanic dL poate fi calculat plecând de la tensiunile şi deformaţiile existente în


vecinătatea extremităţii fisurii. Considerăm un element dx la distanţa x de vârful fisurii pe
abscisă 0<x<da. Forţa ce trebuie aplicată pentru ca punctul M’ să ajungă din nou în M este
(σ·dx), în care σ este tensiunea din punctul M datorată fisurării extremităţii. Având în vedere
faptul că originea trece în O’, coordonatele punctului M (care coincide cu M’ atunci când
fisura se închide) sunt:
IX. 10.3.1.2. Iniţierea fisurii de oboseală
Chiar dacă tensiunile nominale sunt mult mai mici decât limita de elasticitate a
materialului, local, datorită efectului de concentrare a tensiunilor din jurul unor defecte,
tensiunile pot depăşi limita de curgere. In asemenea zone apar deformaţii plastice în volume
limitate de material unde se iniţiază fisurile de oboseală. In figura 10.7 sunt ilustrate diferite
moduri de iniţiere a fisurii şi etapele de propagare după iniţiere. Aceste fisuri vor conduce în
ultimă instanţă la cedarea materialului, dacă nu sunt detectate din timp şi eventual reparate, şi
se poate ajungere la rupere sau la scoaterea din funcţiune a piesei.
Fisurile pot fi iniţiate ca urmare a multiplelor cauze, trei dintre acestea, care se pot
observa în figura 10.7, fiind: nucleerea (iniţierea) datorită planelor de alunecare pe direcţii
preferenţiale, crestături la suprafaţă sau defecte inteioare.
X. 11.3. Modelarea propagării fisurii prin oboseală
11.3.1. Consideraţii generale
Primele indicaţii cu privire la rezistenţa opusă de un material la iniţierea fisurii şi la
propagarea acesteia sunt furnizate de curbele de durabilitate determinate pentru epruvetele
netede. Evoluţia unei fisuri în cursul propagării sale se poate urmări pe baza diagramei
lungimea fisurii – numărul de cicluri aplicat N, figura 11.3.

Trasarea diagramei a-N constitue o problemă de bază în Mecanica ruperii doarece, pe


baza acesteia se poate aprecia durata de viaţă a unui element de rezistenţă sau a unei structuri
în care s-a iniţiat o fisură. Astfel, pentru propagarea unei
fisuri cu lungimea iniţială a0 până la lungimea a1, numărul de cicluri necesari este Np1, figura
11.3a. Din figura 11.3 se pun în evidenţă următorii parametri:
• a 0 – lungimea fisurii iniţiale;
• a cr – lungimea critică a fisurii la care se produce ruperea finală;
• N cr – numărul de cicluri necesar pentru propagarea până la rupere a unei fisuri cu
lungimea iniţială a0.
Curbele de variaţie a lungimii fisurii în funcţie de numărul de cicluri se pot trasa
pentru mai multe nivele ale tensiunii maxime la aceeaşi lungime a fisurii iniţiale, figura 11.4a,
sau pentru mai multe lungimi ale fisurii iniţiale la acelaşi nivel al tensiunii maxime, figura
11.4b.
Regiunea II este caracterizată de existenţa unei dependenţe liniare între da/dN şi
log∆K. In această regiune propagarea fisurii de la un ciclu la altul are un caracter stabil. In
această regiune influenţa structurii asupra vitezei de propagare a fisurii prin oboseală este
redusă. In schimb, creşte influenţa efectului combinat al tensiunii medii, frecvenţei şi
mediului de lucru.
Regiunea III prezintă o variaţie importantă a ∆K, fapt ce conduce la o propagare
instabilă a fisurii. Factorul de intensitate a tensiunii atinge valoarea sa critică KIc ducând în
cele din urmă la rupere. In această regiune acţionează mecanismele caracteristice ruperii
statice (clivajul, ruperea intergranulară) care sunt influenţate semnificativ de microstructură,
tensiunea medie şi grosimea piesei, şi în mai mică măsură de condiţiile de mediu.
Cele mai multe modele privind viteza de propagare a fisurii prin oboseală au fost
stabilite pentru regiunea II a curbei da/dN=f(∆K) care se caracterizează prin aceea că,
propagarea fisurii de la un ciclu la altul are un caracter stabil. Majoritatea modelelor
cunoscute pot fi grupate în două mari categorii: modele geometrice şi modele de cumulare ale
deteriorărilor. Modele geometrice. Aceste modele au la bază corelaţiile stabilite experimental
între distanţa dintre două striaţii succesive, figura 10.6a, şi procesul de rotunjire a vârfului
fisurii. Pe această bază se poate arăta că deplasarea ciclică privind deschiderea de la vârful
fisurii ∆δt, dată de variaţia ∆K, este aproximativ egală cu viteza de propagare a fisurii da/dN,
respectiv: