C 2 - TEORIE ŞI METODĂ ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

CARACTERISTICI GENERALE ALE TEORIILOR

Noţiunea de teorie este utilizată într-o multitudine de contexte. Se vorbeşte adesea
despre teorii economice, antropologice, istorice; în unele situaţii teoria identificându-se fie
cu o ipoteza, fie cu un set coerent de asumpţii care nu au trecut prin rigorile ştiinţifice ale
testării şi validării. În ştiinţă, s-a conturat pentru acest termen un tablou oarecum clar: set
coerent de asumpţii care descriu şi explică un anumit aspect din realitate şi permit
formularea unor predicţii valide în legătură cu acel aspect.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS IPOTEZĂ

Teoria este mult mai complexă decât ipoteza. În fapt, teoria ştiinţifică rezultă din
testarea experimentală a mai multor ipoteze. Ipoteza se referă, de regulă, la o singură
variabilă, în timp ce teoria surprinde interacţiunea mai multor variabile în cadrul unui
sistem, interacţiune stabilită prin observaţii sistematice repetate şi validarea experimentală
a acestora.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. LEGE

Legile descriu de obicei relaţii cantitative verificate empiric între două sau mai
multe variabile şi nu sunt subiectul unor demersuri de infirmare ca şi teoriile. Există situaţii
în care o teorie care a fost verificată substanţial (relaţiei dintre variabilele studiate i s-a dat
o formă matematică) se poate transforma în lege. În condiţiile în care teoria este supusă
unor demersuri experimentale de infirmare, ea îşi poate pierde validitatea, dar legile,
datorită suportului empiric pe care îl au nu pot constitui subiectul
unui astfel de demers de infirmare.

TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. MODEL

Adesea teoria identifică şi explică relaţii sau legităţi generale între variabilele unui
sistem. În aceste cazuri există posibilitatea creării unor modele care să implementeze
asumpţiile generale ale teoriei în situaţii specifice. Este posibil chiar ca modelul să
formalizeze în ecuaţii modul în care variabilele unui sistem interacţionează în situaţii
specifice.
 TEORIE ŞTIINŢIFICĂ VS. TEORIE A SIMŢULUI COMUN
Simţul comun îşi explică adesea fenomenele lumii înconjurătoare printr-o serie de
asumpţii coerente, care însă sunt pline de contradicţii şi de erori logice. Aceste asumpţii
prin care se încearcă descrierea şi explicarea unor aspecte ale funcţionării psihice sau a
altor evenimente din lumea reală, sunt cuprinse de obicei în proverbe sau maxime,
formulate de moralişti, gânditori sau uneori chiar de oameni din popor (Herseni numeşte
această tendinţă de explicare a faptelor psihice - psihologie poporană).
Oamenii încearcă să-şi explice comportamentul lor şi al celorlalţi, îşi formulează teorii
implicite, care ulterior le influenţează comportamentul în situaţii sociale. În condiţiile în
care teoriile ştiinţifice descriu, explică şi fac predicţii valide, teoriile simţului comun
întrunesc doar o parte a acestor caracteristici. Ele pot descrie (alambicat de cele mai multe
ori) fenomenele cărora li se adresează, dar nu pot face predicţii valide decât în situaţii
cotidiene, uzuale. La nivelul explicaţiei, teoriile simţului comun sunt deficitare, ele fiind
după cum am spus pline de contradicţii şi erori logice (“Cine se aseamănă se adună”). De
asemenea, situaţiile extreme, cele care vizează grupul în ansamblul său, precum şi cele în
care se impune analiza explicativă la nivelul proceselor cognitive elementare (procesarea
informaţiei vizuale, rezolvarea de probleme, etc.) nu pot fi abordate de simţul comun,
analiza la nivelul microproceselor şi la cel al macroproceselor fiind străină simţului comun

TEORII ALE PERSONALITĂŢII ŞI METODELE DE EVALUARE ASOCIATE

Studiul personalităţii a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate, a

căror aplicaţie fundamentală era construirea caracterelor în arta dramatică şi modelarea
jocului scenic, până la teoriile ştiinţifice moderne asupra personalităţii (cum ar fi teoriile
trăsăturilor), care printr-un aparat matematico-statistic elaborat recurg la studiul riguros al
trăsăturilor de personalitate. Metodele de evaluare a personalităţii care decurg din acestea
au implicaţii atât în practica clinică (prin demersul explicativ şi clasificatoriu pe care îl
permit), cât şi în selecţia de personal, de exemplu, prin calităţile predictive ale testelor.
 O dată cu propunerea unor metode de evaluare a structurilor de personalitate, se
face trecerea dinspre teoriile simţului comun spre teoriile ştiinţifice. Dacă testele proiective
care emerg din teoriile psihanalitice au calităţi psihometrice discutabile, testele structurate
de personalitate propuse de abordările ştiinţifice în studiul personalităţii întrunesc mai
adecvat aceste calităţi.

TESTARE VS. EVALUARE PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII

Nevoia resimtită a obiectivităţii în psihologie este dată în primul rând de
psihometrie. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum şi elaborarea unor tehnici de
măsurare a acestora, a fost impusă de timpuriu de reprezentanţii psihofizicii, care au
descoperit o serie de legităţi în special în studiul proceselor senzoriale. Există însă şi un
aspect calitativ în cunoaşterea faptelor psihice care s-a impus tot din aceeaşi perioadă.
Avem deci o distincţie între un aspect cantitativ al cunoaşterii în psihologie şi unul calitativ.
Această distincţie este clară şi în ceea ce priveşte abordarea personalităţii.
Prin urmare, vorbim despre testarea psihologică a personalităţii atunci când prin metode
psihometrice măsurăm anumite dimensiuni sau caracteristici ale personalităţii (trăsături de
personalitate, dinamica motivaţiei, caracteristicile atitudinale) şi despre evaluarea
psihologică a personalităţii atunci când, pe lângă metodele psihometrice de măsurare, vor fi
utilizate şi o serie de alte metode din care se extrag date calitative. În acest sens, cele mai
apelate metode în evaluare sunt observaţia şi interviul.

L. R. Aiken enumera următoarele metode de evaluare a personalităţii:

- Observaţia ;
- Interviul ;
- Tehnicile proiective ;
- Chestionarele/inventarele structurate de personalitate.

ABORDĂRILE PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII. CHESTIONARELE

STRUCTURATE.

În a doua jumatate a secolului XX au apărut tot mai vizibil tendinţele de integrare a

psihologiei în corpul ştiinţelor. Ilustrativ în acest sens este şi demersul psihometric în
studiul personalităţii. O serie de psihologi (Eysenck, Cattel, Costa & McCrae, Norman,
Goldberg) şi-au centrat cercetările asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi
comparaţi între ei. Corifeii acestei abordări nomotetice a personalităţii au avut o contribuţie
deosebită la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea
caracteristicilor psihologice de tipul inteligenţei, creativităţii sau personalităţii.
În ceea ce priveşte măsurarea trăsăturilor de personalitate, cele mai importante tehnici sunt
chestionarele structurate de personalitate.

STRATEGIILE DE CONSTRUIRE A CHESTIONARELOR STRUCTURATE DE PERSONALITATE

În construirea unui chestionar de personalitate, apar de regulă două probleme
fundamentale:
- definirea constructului, a trăsăturii care trebuie măsurată;
- construirea unui set de itemi prin care subiectul este întrebat în legătură cu acele
comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situaţiile
care sunt relevante pentru acea trăsătură (răspunsul subiecţilor la aceşti itemi va servi ca
indicator al constructului).
Kaplan & Saccuzzo, enumeră următoarele strategii de construire a chestionarelor
structurate de personalitate:
- strategiile intuitiv - raţionale (conţinutul itemilor este dedus logic pornind de la
caracteristica de evaluat);
- metoda empirică (strategia criteriului extern);
- metoda analizei factoriale (strategia criteriului intern).

CONSTRUIREA ITEMILOR ÎN CHESTIONARELE STRUCTURATE DE PERSONALITATE

Problemele asupra cărora s-au aplecat în mod special creatorii de inventare de
personalitate sunt: cum trebuie construit setul iniţial de itemi; cum trebuie scrişi aceştia ;
cum inflenţează caracteristicile formale şi de conţinut răspunsul subiecţilor.
Două sunt problemele care s-au pus mai des în legătură cu elaborarea itemilor:
 strategiile generale de construire ;
 limbajul în care se construieşte şi relevanţa acestuia pentru diagnoza
personalităţii.
 Problema limbajului de construcţie a itemilor
O primă direcţie de analiză se referă la problema definirii relevanţei pentru
personalitate a anumitor cuvinte din vocabularul curent.
O altă direcţie de studiu vizează problematica diferenţierii între adjective,
substantive şi verbe privind capacitatea acestora de a căpăta şi reda sensuri ale
personalităţii.

Problema redactării efective a itemului: dispozitivul de răspuns şi itemul propriu-zis.

Dispozitivul de răspuns
 În majoritatea chestionarelor, dispozitivul de răspuns apare sub forma unor
comportamente verbale înalt standardizate:
- reacţii de tip dihotomic(da/nu), trihotomic(întotdeauna/uneori/niciodată) sau scale extinse
de tip Likert (cu 5, 6, 7 grade).
 Există şi situaţii în care răspunsurile redau efectiv conţinutul diverselor
comportamente posibile:
Ex: Când cineva ţipă la tine:
a. răspunzi pe acelaşi ton ;
b. nu bagi în seamă reacţia;
c. îi răspunzi calm.
 Se întâlnesc de asemenea situaţii în care este impusă tehnica alegerii forţate.
Aceasta cere subiectului să aleagă între două sau mai multe răspunsuri, descrieri, fraze care
sunt apropiate din perspectiva acceptabilităţii. Sunt cunoscute aşa-numitele tetrade: două
fraze dezirabile şi două fraze nedezirabile. Ex……
 formă specială a tehnicii de răspuns este metoda sortării Q (Stephenson) care cere
subiectului să realizeze o rangare a unui nr. de răspunsuri (de regulă impar).
Itemul propriu-zis
Se pun aici două probleme importante:
 Lungimea itemului – numărul de cuvinte, propoziţii. Se recomandă itemi cât mai
scurţi (Lungimea medie este în jurul a 12 cuvinte) .
 Complexitatea – creşte o dată cu numărul de negaţii, trecerea la diateza pasivă,
timpul trecut şi alte moduri decât indicativul.