Sunteți pe pagina 1din 2

— Apropo, știi ce e negru și nu-și face treaba niciodată?

— Ce?

— Cafeaua fără cofeină! Ha! Uite, asta e o poantă care poți și nu poți să o
spui la noi. În State, nu e politically correct, dar la noi n-are niciun farmec
tocmai pentru că rasismul nu e un subiect de discuție aici.

— Avem și noi rasismul nostru, poți să adaptezi poanta la ți… rromi.

— Apăi colorații noștri ne și dau motive serioase să avem ceva cu ei! Nu e


prejudecată, e motivată! Ha ha! La țigări ar fi mers… A! Sau la ghicit în
cafea… mă mai gândesc eu, își rupse Paul șirul gândurilor, întinzându-și
apăsat cu degetele cutele de deasupra sprâncenelor.

— Nu știu, poate că nu prea am eu simțul umorului.

— Ei, nu există așa ceva, toți avem simțul umorului atâta vreme cât râdem.
Dar vezi? Nu e ușor să faci glume, nu bune cel puțin.

— Da, așa-i, nu m-am gândit niciodată la asta, când o fac alții, pare ușor.

— În asta constă arta, să pară spontan, degajat, dar de fapt implică multe ore
de muncă în spate, declamă, cu un gest amplu ce solicita aplauzele publicului
imaginar din față, dar obținu crisparea Mirunei, care se sprijini cu mâna de
bord văzând volanul fără stăpân.

— Cred. Înseamnă că ești apreciat dacă ai show-uri prin țară.

— Eh, sunt la început, recunoscu Paul, aplecându-se și sprijinind ambele


antebrațe pe volan, mă duc peste tot unde mă primesc, și fără bani; de fapt,
de cele mai multe ori fără bani. Dar altfel nu ai cum, trebuie să te călești pe
scenă, completă pe un ton vesel, îndreptându-și spatele.

Miruna își întoarse privirea ușor compătimitoare asupra tânărului ce părea


prea mic pentru corpul lui mare și greoi, stângaci în a-l mânui și a-i aprecia
dimensiunile, ca un motan gras rămas fără reperul mustăților.

— Cred că ești foarte curajos… să te expui așa. E greu să faci omul să râdă,
mai ales când de asta a venit acolo, stă și se uită la tine căutând motiv să
râdă, judecându-te. E mare așteptarea și mare presiunea, mai ales pe scenă.
Paul se uită lung la ea, nimeni nu i-a mai spus asta despre stand-up-ul lui,
nimeni dintre ai lui nu îl ia în serios că spune poante în crâșme noaptea. Și
fătuca asta, despre care era destul de sigur că nu avea nici cei 18 ani
declarați, a strâns într-un pumn bolovanul care îl apăsa pe piept de fiecare
dată când pășea pe scenă.

— Nici nu știi ce dreptate ai, Miruna, spuse Paul, mai mult ca pentru sine. Și
tu? Tu ce faci în Cluj?

— Ma gândesc să dau la facultate acolo și vreau să-l văd mai întâi. Și să mă


și întâlnesc cu cineva.

— E mișto; la cum te văd, o să-ți placă, ești ca de-acolo deja. Și la ce


facultate vrei să dai?

— La limbi străine mă gândeam, aș vrea să fac o limbă nordică, îmi plac mult,
sună ca din altă lume.

Miruna își întoarse iar privirea spre geam, sprijinindu-și pe tetieră capul lăsat
într-o parte. Se uita la porumbul care-și vântura pe marginea drumului ultimele
dâre de verde ale frunzelor uscate. În Norvegia sigur nu e porumb, se
gândea, și sigur nu e lumina asta gălbuie, învăluitoare, de toamnă; acolo e o
lumină subțire, rece și limpede, ce clar și simplu trebuie să fie totul acolo… Se
încruntă și strânse puțin ochii, parcă vrând să alinieze casele în culori bălțate,
ce ieșeau ca niște dinți strâmbi peste buza șoselei.