Tema 1: Economia şi ştiinţa economică

1.1. Esenţa şi structura economiei

1.2. Etapele de dezvoltare ale ştiinţei economice
1.3. Metodologia ştiinţei economice
1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

1.1. Esenţa şi structura economiei

Ce reprezintă economia ?
Economia – reprezintă un ansamblu de activităţi umane legate de procesul de
producţie, schimb, repartiţie şi consum al bunurilor economice.
La baza întregii economii se află bogăţia şi bunăstarea. Bogăţia unei ţări constă în stocul
de resurse şi bunuri care pot fi folosite pentru a satisface nevoile umane. Bunăstarea reflectă
nivelul de satisfacţie pe care o persoană sau societatea în ansamblu o obţine din consumul
bunurilor şi serviciilor disponibile.
Economia poate fi privită în două aspecte: tehnologic şi social – economic.
Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în 3 forme:
a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care
dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;
b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor 4 faze ale reproducţiei
(producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor
mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a
forţei de muncă;
c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia
industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de
activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei
de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).
Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie
şi a relaţiilor de producţie.
Forţele de producţie – reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie
includ: mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la dezvoltarea şi
perfecţionarea atât a mijloacelor de producţie, cât şi a forţei de muncă.
Relaţiile de producţie – reprezinţă relaţiile economice dintre oameni care apar în procesul
de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele
trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie;
constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele
relaţii economice sunt relaţiile de proprietate.
Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă societatea în procesul
administrării resurselor relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de
probleme pot fi menţionate:
 costurile şi beneficiile creşterii şi dezvoltării economice;
 dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în economie;
 determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe pieţele concurenţiale şi
monopoliste;
  impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului;
 dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în abordarea acestor probleme;
 modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele sărăciei.

Care este problema fundamentală a economiei?

Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii este utilizarea raţională
a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane. Economistul american P.Samuelson, Laureat
al premiului Nobel a formulat 3 întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei:
1. Ce şi cât să se producă? Prima întrebare solicită un răspuns cu privire la volumul de
bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de produse disponibile în societate.
2. Cum să producă? A doua întrebare prevede selectarea formelor, metodelor,
tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce bunurile solicitate.
3. Pentru cine să se producă? A treia întrebare se referă la modul şi criteriile de
distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii.

Care este structura economiei? Structura economiei reflectă elementele ei componente,

natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare
element, precum şi legăturile reciproce.
Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie,
mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor
individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc.).
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la
sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice
(industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ - teritoriale).
Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice
referitoare la întreaga economie privite ca agregate economice (produs intern brut, venit
naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc.).
Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor
economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre
economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională
(globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice
internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.).
Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute de la studierea
cosmosului (economia cosmosului), studierea fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării
nanotehnologiilor contemporane.

Care sunt sectoarele economice? Economia ca unitate integrală întruneşte mai multe
sectoare funcţionale :
1. sectorul economic primar, care include: (agricultura, sivicultura, industria
extractivă, pescuitul);
2. sectorul economic secundar, care include: (industria prelucrătoare, construcţiile,
lucrările publice);
3. sectorul economic terţiar, care include: (serviciile bancare, asigurări, transport
etc.);
 4. sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de informatică, învăţământ
superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică.

În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include: sectorul privat

(ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor
şi asociaţiilor şi organizaţiilor dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi
constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”.

“Ştiinţa economică” analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care
parcurg în societate. Ştiința economică are următoarele caracteristici:

Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e întemeiată pe trei

principii:
Primul - interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte ca condiţie de
elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul
teoretic, confirmă sau respinge teoria;
al doilea - unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă cele trei
probleme fundamentale: ce de produs? cum de produs? pentru cine de produs?;
al treilea - istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică
reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice ale ţării respective.

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie
normativă.
Ştiinţa Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate
întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea determină diagnosticul
situaţiei economice şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză
economică).
Ştiinţa Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice
şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice să se încadreze în normalitate.

1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice

Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate
şi până în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă
au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De
ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor
nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau
reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi
numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a
introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat
modelul „statului ideal” şi stuctura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea
mărfii şi funţiile banilor.
 2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în
Evul Mediu s-au aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medievali au formulat
două idei fundamentale: ideea, că unicul izvor de existenţă este munca personală; considerată
ca muncă sfântă ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin
intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino,
care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată,
dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această
etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert
ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că
la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut
lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie
Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această
etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat de la circulaţie în sfera de
producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde
se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi
circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic”
(1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).
5. Etapa liberalismului economic clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec.
XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucările economice
celebre a lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părintele al ştiinţei economice,
T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile
economiei politice şi impuneri”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823),
J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă a fost pusă
bazele analizei categoriilor economice: muncă, valoare, preţ, salariu, capital, bani, dobândă,
profit, rentă ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de
studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire ale naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec.
XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în
lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie
să studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să
propună sfaturi concrete şi realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Această etapă este prezentată de K.Marx, considerat ca fondator a unei noi paradigme
economice. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867, primul volum) K.Marx, de pe poziţii
de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştinţei economice – studierea relaţiilor de producţie
care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi,
cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia
organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30
ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi.
Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons,
A.Marshall ş.a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general,
teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie
şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această
etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a
ocupării, mânii de lucru a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei
economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea intervenţiei
statului în activitatea economică şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii
agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe
baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor
economice.
10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 a sec. XX şi derulează până în
prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi
M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii.
Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele:
a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică;
b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluţionat pe
parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:
a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie,
schimb, repartiţie şi consum a resurselor limitate;
b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia
modernă şi funcţionează în economia contemporană.

1.3. Metodologia ştiinţei economice

Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansambul metodelor, proceselor şi

instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor şi proceselor economice.
Economista engleză J. Robinson a asociat metodologia cu o ladă de instrumente cu care
operează cercetătorul.
În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces
economic, categorie economică, lege economică, metodă de cercetare economică. Vom analiza
succint aceste noţiuni.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv
acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi
cunoscute de oameni în mod direct ( de ex., creşterea preţurilor, sporirea profiturilor, actele de
vânzare – cumpărare a mărfurilor etc.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în
starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu (de ex.,
privatizarea patrimoniului de stat, modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii într-un
interval de timp sau într-o anumită localitate).
 Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din
componentele relaţiilor economice.
Ştiinţa economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare,
capital, salariu, inflaţie, şomaj, preţ, profit, bani etc.
Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ
stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi
funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au
caracter subiectiv şi sunt adoptate de organele legislative (de ex., legea despre proprietate
adoptată de către parlament).
Legile economice diferă şi de legile naturii:
a) legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (de ex.,
legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii funcţionează indiferent de
activitatea umană (de ex., legea schimbului anotimpurilor, legea atracţiei );
b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar
odată cu schimbarea condiţilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi
acţionează indiferent de timp şi spaţiu.
Cunoaşterea legilor economice permite formularea şi adoptarea deciziilor economice
potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă
obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic. Nerespectarea sau ignorarea
legilor economice duce la deformări substanţiale în societate şi la pierderi de resurse materiale,
financiare şi umane colosale.
Totalitatea metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în procesul
cercetării ştiinţifice constituie metodologia cercetării economice. În ansamblul metodelor şi
procedeelor utilizate în ştiinţa economică se includ: inducţia şi deducţia, abstracţia ştiinţifică,
analiza şi sinteza, istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei, analogiei, de experiment,
modelarea economico – matematică. Vom analiza succint metodele sus menţionate.
1. Metoda inducţie – deducţie. Inducţia presune trecerea de la cercetarea faptelor unice la
concluzii generale (de la particular la general). Deducţia presupune trecerea de la
generalizări comune la concluzii particulare de la general la particular, de la teorie – la
fapte concrete).
2. Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei ştiinţei economice, reflectă
cercetarea unei laturi esenţiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracţie
de celelalte laturi relativ neesenţiale ale acestora. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în
conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea
exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).
3. Metoda de analiză şi sinteză. Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii,
bazată pe divizarea unui proces sau fenomen economic în elementele lui componente şi
studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. Analiza economică se manifestă în
următoarele forme: a) analiza calitativă; b) analiza cantitativă; c) analiza statică; d)
analiza dinamică ; e) analiza microeconomică; f) analiza macroeconomică.
Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul
întregului unitar, legat prin resorturi interne ( cauzale şi funcţionale).
4. Metoda dialectică reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în
procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice (de ex., studierea
 cauzelor şi a condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a sistemului economiei de
comandă).
5. Metoda istorică şi logică. Metoda istorică – reflectă descrierea şi fixarea faptelor şi
evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică – reflectă trecerea de la
abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi
constituie verigi esenţiale
6. Metoda matematică – constă în reproducere schematică a unui proces economic sub
forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului real. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de
analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.
7. Modelarea economico – matematică – reflectă analiza diferitor tipuri de existenţă a vieţii
economice sub forma unor construcţii logico – matematice care permit testarea evoluţiei
unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico -
matematic este o construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează
viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii de bază ce
caracterizează fenomenul sau procesul cercetat.
8. Metoda statistică – reflectă un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi
procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează
compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor,
statistice, în vederea evidenţierii tendinţelor care se manifestă.
9. Metoda comparaţiei – reflectă cel mai general procedeu logic prin care se cercetează
esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elementele cunoscute, care pot
pune în evidenţă evoluţia lor.
10. Metoda analogiei – înseamnă un procedeu prin care se transferă însuşirile unui obiect al
cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii, cu
un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa
trăsăturilor asemănătoare.
11. Metoda de experiment – presupune intervenţia conştientă în viaţa economică reală prin
diferite acţiuni cu scopul de a verifica oportunitatea şi de a lua deciziile respective.

1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică

Teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, care
prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi cercetarea fenomenelor economice, determinarea
legităţilor economice şi formularea legilor economice.
2. Funcţia metodologică. Teoria economică constituie baza teoretico – metodologică a
tuturor disciplinilor economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disiplinile
economice. După expresia lui Paul Samuelson, “teoria economică este regina ştiinţelor
ecomomice fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice “.
Teoria economică şi alte disiplini economice luate în ansamblu formează sistemul
ştiinţelor economice.
Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele
economice teoretico- aplicative şi ştiinţele economice de frontieră .
 Ştiinţe economice teoretico – aplicative:

 Finanţe, moneda, credit

 Managementul
Stiinţe economice Ştiinte economice de
 Marketingul
fundamentale frontieră:
 Doctrine  Geografia
economice economică
 Istoria gândirii  Econometria
economice Teoria  Cibernetica
 Economia Economică economică
mondiala  Sociologia
 Contabilitatea economică
 Statistica s. a.  Economia
 Economia muncii mediului
 Economia agriculturii  Psihologia
 Economia industriei economică si a.
 Economia comerţului
 Economia firmei si a.

Figura 1.1.Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice.

3. Funcţia practică. Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice

reale. În baza teoriei economice sunt determinate principlale scopuri ale societăţii în domeniul
economic:
a) asigurarea creşterii economice durabile şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
b) asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi cu locuri de muncă a tuturora care doresc şi
dispun de capaciţăţi de muncă;
c) sporirea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă
minime;
d) stabilizarea nivelului de preţuri şi reducerea proceselor inflaţioniste;
e) asigurarea libertăţii economice antrepenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea
sa;
f) repatiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o grupă socială a populaţiei
sa nu devină săracă;
g) asigurarea socială a celora care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, invalizilor
etc. );
h) asigurarea unei balanţe active comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe pozitive.
Aceste scopuri stau în faţa oricărei ţări din lume. Teoria economică nu trebuie confundată
cu politica economică.
Politica economică – reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune
definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de
timp şi punerea în aplicare al acestor obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de
utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane de care dispune statul.
Pentru a promova o politică economică raţională este necesar de utilizat acele analize
economice care ne permit să determinăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea
reciprocă şi care nu, în ce condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc
compatibile.