Sunteți pe pagina 1din 11

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

REFERAT
Disciplina : ETICA ÎN AFACERI

student anul I
Cuprins :

Tema nr.1 : Codul manierelor în afaceri


 corespondenţa companiei : pag. 1- 3
Tema nr.2 : Etica în vânzări
 calitatea serviciilor post-vânzare : pag. 4 - 6
Tema nr.3 : Etica şi dreptul la proprietate intelectuală
 Conduita corectă şi dreptul la proprietate în ştiinţă :
pag. 7 - 9
TEMA nr. 1

CORESPONDENŢA COMPANIEI

Corespondenţa, alături de comunicarea orală, este principala formă de manifestare a relaţiilor


interumane, fie ele oficiale sau particulare, şi la întocmirea ei este necesar să se ţină seama de unele
reguli convenţionale de politeţe, de o anumită etichetă specifică raporturilor întreţinute pe calea
scrisului.

Corespondenţa trebuie tratată cu deosebită grijă, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi aspectul ei
exterior, întrucât aceste elemente sunt considerate expresia atenţiei faţă de destinatar şi concură la
formarea, în ochii acestuia, a imaginii despre autor, fie el persoană privată sau instituţie.

Stilul corespondenţei oficiale este supus unor reguli generale, determinate de uzanţele în
materie şi de convenţiile la care s-a ajuns pentru a conferi raporturilor scrise demnitatea şi
corectitudinea corespunzătoare. Acest stil are ca scop să asigure destinatarii de faptul că aceia care li se
adresează le respectă rangul, poziţia oficială, deferenţa ce li se cuvine în raport cu expeditorii şi, în
cazul corespondenţei diplomatice, să situeze comunicarea în cadrul principiilor de egalitate, respect
reciproc şi consideraţie mutuală între statele, instituţiile sau organizaţiile în cauză.

Oricare ar fi caracterul corespondenţei, hârtia întrebuinţată este de dorit să fie de bună calitate,
în cazul celei oficiale trebuind să se aibă în vedere necesitatea ca aceasta să răspundă cerinţelor de
arhivare, deci de păstrare îndelungată a unor documente. Formatul hârtiei destinată corespondenţei
este, de regulă, 21x29,7, cunoscut sub denumirea de format A4.

Pentru corespondenţa oficială, culoarea hârtiei e preferabil să fie albă. Dacă, totuşi, se doreşte
folosirea unui suport colorat, se poate utiliza o hârtie de culoare gri sau bleu, în ambele cazuri în
nuanţe foarte deschise.

Prin corespondenţă oficială se înţelege comunicarea scrisă între instituţii şi organizaţii


recunoscute ca atare, precum şi cea adresată de către cetăţeni unei autorităţi sau trimisă acestora de
către o autoritate.

Corespondenţa oficială este un domeniu în care se poate spune că forma are aceeaşi importanţă
ca şi fondul, ca şi ceea ce se comunică. Tot ceea ce este scris rămâne! Şi acest gen de scriere, spre
deosebire de corespondenţa privată, nu-i implică doar pe autori, ci şi organismele pe care aceştia le
reprezintă; în orice caz, corespondenţa oficială angajează relaţii publice, raporturi internaţionale.

Oricum, forma scrisă a comunicării în cadrul oficial are o largă circulaţie şi se bucură de mare
longevitate: mai multe persoane, din anturajul destinatarului sau din afara acestui anturaj, aflate la
diferite niveluri de intervenţie, vor lua cunoştinţă de „opera“ noastră devenită document; acesta va
prilejui deschiderea unui dosar, va putea suscita întâlniri, discuţii, va solicita un răspuns şi, intrând în
arhivă, va putea fi readus în dezbatere oricând, întrucât memoria instituţiilor este durabilă!

În cazul instituţiilor, foaia de hârtie destinată corespondenţei oficiale are, de regulă, un antet,
plasat fie în partea de sus-centru a foii, fie în cea de sus-stânga, şi conţine denumirea completă a
Instituţiei „Consiliul Economic şi Social“, „Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative“,

1.
„Asociaţia Română de Politică Externă“, „Joseph Verner Reed, Ambasador al Statelor Unite ale
Americii“ ş.a.

Folosirea unor termeni cât mai precişi, mai adecvaţi pentru expunerea celor tratate în
corespondenţa oficială, atenţia faţă de ortografie şi punctuaţie în redactarea unei astfel de
corespondenţe sunt cerinţe de care trebuie să se ţină seama cu toată rigoarea.

Orice scăpare în această privinţă poate duce la ambiguităţi în interpretarea textului întocmit,
ceea ce, în cazul documentelor oficiale, poate avea consecinţe nedorite, unele chiar deosebit de grave,
dacă este vorba de documente diplomatice.

Foarte importantă în corespondenţa oficială este corectitudinea scrierii numelor proprii,


greşelile în această materie fiind considerate drept lipsă elementară de curtoazie faţă de persoanele în
cauză. Cea mai răspândită formă de corespondenţă oficială este scrisoarea, care poate fi o cerere către
o instituţie, un răspuns al unei autorităţi către un solicitant, o comunicare scrisă între două sau mai
multe instituţii. Ea trebuie să aibă o redactare clară, un limbaj precis, fără ambiguităţi şi echivocuri, să
fie logică, adică lipsită de contradicţii şi, mai ales, concisă; conciziunea ne fereşte de multe posibilităţi
de a greşi, iar evitarea prolixităţii, a repetărilor inutile conferă distincţie comunicării şi, adesea,
eficienţă, întrucât economiseşte timpul destinatarului şi nu-l obligă la reveniri, la eforturi spre a
descifra mesajul. De regulă, textul unei comunicări oficiale nu trebuie să depăşească lungimea a două
pagini la maşina de scris sau pe computer.

Asupra structurii unei scrisori oficiale, este de reţinut că, pe lângă antetul deja amintit, ea
trebuie să cuprindă:

– data întocmirii, care se scrie, de obicei, în partea dreaptă-sus a primei pagini;


– o formă introductivă de adresare: „Domnule Preşedinte“, „Domnule Ministru“, „Domnule
Ambasador“, „Domnule Director“ sau „Stimate Domnule…….“, formulă care se scrie în partea
superioară a foii, la cca. 10 cm de marginea acesteia.
– cuprinsul scrisorii e bine să aibă începutul fiecărui alineat cu 1-2 cm spre interior, faţă de distanţa
stabilită pentru scrierea întregului text; de obicei, această distanţă este de 3-4 cm, în partea stângă şi
cea de jos a foii şi de 2-3 cm în partea dreaptă şi cea de sus;
– o formulă de încheiere, pentru care se utilizează, în funcţie de destinatar;
– diferite expresii de politeţe: „Cu stimă“, „Cu deosebită stimă“, „Cu respect“, „Cu deosebit respect“,
„Cu deosebită consideraţie“, „Cu înaltă consideraţie“ etc.;
– semnătura emiţătorului corespondenţei, element de autentificare a acesteia, se aplică cu cerneală
albastră sau neagră în partea dreapta a paginii, sub formula finală de politeţe, la o distanţă puţin mai
mare decât cea dintre rândurile textului scrisorii. Dacă numele şi funcţia semnatarului sunt înscrise pe
antet, ele nu vor mai fi dactilografiate. În cazul în care corespondenţa are mai mulţi semnatari, numele
şi funcţiile acestora se vor scrie, începând din partea stângă a paginii, în ordine ierarhică;
– adresarea completă către destinatar, care trebuie să cuprindă numele, prenumele şi funcţia acestuia,
cu menţionarea titlului științific, didactic, militar, dacă este cazul.

În cazul adresării corespondenţei către personalităţi cu înalte funcţii în stat sau către
conducători ai unor culte religioase, se va manifesta grijă pentru cunoaşterea şi folosirea titulaturilor şi
a formulelor corecte de adresare, erorile în această privinţă fiind foarte prost primite.

2.
Astfel, în cazul unor monarhi, formula introductivă de adresare va fi cea de „Sire“, pentru
împărat sau rege, şi de „Doamnă“, pentru împărăteasă şi regină, iar cea de adresare completă:
„Majestăţii Sale Mohamed al VI-lea, Regele Marocului“; în cuprinsul scrisorii se va folosi „Majestatea
Voastră“. Pentru prinţi se va folosi, după caz, adresarea „Alteţei Sale Serenisime“, dacă este prinţ
suveran al unui stat şi „Alteţei Sale Imperiale“ sau „Alteţei Sale Regale“, dacă este fiul unui împărat
sau rege; în cuprinsul scrisorii – „Alteţa Voastră Serenisimă“; „Alteţa Voastră Imperială“; „Alteţa
Voastră Regală“.

Pentru străini, având funcţii de preşedinte de stat, şef de guvern, ministru, ambasador, se va
folosi formula introductivă de „Excelenţă“, iar în cuprinsul scrisorii cea de „Excelenţa Voastră“ sau
„Dumneavoastră“.

În cazul demnitarilor autohtoni, în majoritatea ţărilor, nu se foloseşte formula de adresare


„Excelenţă“, ci aceea de „Domnule“, „Dumneavoastră“.

În încheierea scrisorilor adresate unor înalte personalităţi de stat, se pot folosi formule de
politeţe ca: „Rog pe Majestatea Voastră/Alteţa Voastră să binevoiască a accepta expresia profundului
meu respect“, „Vă rog, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a primi expresia consideraţiei mele celei mai
înalte“, „Vă rog să acceptaţi, Domnule Ministru/Ambasador, expresia înaltei mele consideraţii“, „Vă
rog să primiţi, domnule Director, expresia distinsei mele consideraţii“

Precizăm că, la noi în ţară, în corespondenţa oficială se folosesc, şi în cazul ierarhilor romano-
catolici şi greco-catolici, formule de adresare similare celor folosite către ierarhii ortodocşi; pentru
cardinali se foloseşte adresarea „Eminenţa Voastră“.

Corespondenţa diplomatică are menirea să completeze demersurile diplomatice verbale şi să


fixeze, cu precizie, poziţiile exprimate de părţi, în evoluţia actuală a diplomaţiei remarcându-se, tot
mai evident, tendinţa de a se înlocui activitatea orală cu demersul scris, conform dictonului latinesc
„verba volant, scripta manent“.

În ceea ce priveşte caracterul convenţional al limbajului diplomatic, atunci când corespondenţa


se poartă între guverne, ministere de externe, misiuni diplomatice, există coduri al căror mesaj este în
general cunoscut. Astfel, într-o scrisoare la acest nivel, expresia „nu putem rămâne indiferenţi“ trebuie
citită „vom interveni în mod sigur“, formularea „privim cu îngrijorare“ înseamnă „vom adopta o linie
fermă“, cuvintele „vom reconsidera cu atenţie poziţia noastră“ trebuie înţelese în sensul „suntem pe
cale de a adopta o poziţie ostilă“, declaraţia „avem rezerve în ce priveşte...“ semnifică „nu vom
permite...“, formula „vom fi obligaţi să luăm în considerare propriile noastre interese“ are sensul
„examinăm posibilitatea ruperii relaţiilor“.

În zilele noastre, protocolul este indispensabil nu numai în activitatea organismelor oficiale, ci


şi în cea a entităţilor private, în întreaga viaţă socială, întrucât el ne indică ce putem şi ce nu putem
face, ce putem sau nu putem spune şi cum să ne comportăm în anumite împrejurări, cum să facem
anumite lucruri, cum să fim.

Bibliografie :
1. Louis Dussault, Protocol – instrument de comunicare, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996.
2. Letitia Balbridge, Codul manierelor în afaceri, Businesstech International Press, Bucureşti, 2000.
3. Jacques Gandouin II, Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Fixot, 3.

3.
TEMA nr. 2

CALITATEA SERVICIILOR POST - VÂNZARE

Serviciul reprezintă o acţiune, o prestaţie, prin care se obţine o utilitate cu valoare economică
sau socială pentru un terţ.

Ca şi produsele, serviciile prezintă o mare diversitate, din acest motiv şi caracteristicile sunt
variate, specifice diferitelor tipuri de servicii. Deşi serviciul este o acţiune omogenă şi prezintă o
unitate, el poate fi analizat, prin elementele sale discrete şi caracteristicile calitative.

Prin caracteristicile calitative trebuie să se exprime modul cum se comportă furnizorul, în


special dialogul purtat ( mesaje schimbate, atenţie acordată ).

Se apreciază că este mai uşor de vândut produse decât servicii şi că un serviciu neefectuat
corect de prima dată duce, în cele mai multe cazuri (90%), la pierderea clientului, pentru ca serviciul
este ca un experiment pentru cumpărător, şi posibilitatea ca el să renunţe este foarte mare.

Calitatea serviciului depinde si de comportamentul clientului. Dorinţele solicitările, aşteptările


sunt diferite şi atunci trebuie să existe posibilitatea unei game de servicii pentru a satisface gusturi şi
nevoi particulare.

Ar fi de neconceput ca o firmă să achiziţioneze un mijloc de producţie fără ca acesta să se


potrivească în cel mai înalt grad cerinţelor sale specifice. La ritmul de dezvoltare pe care îl
înregistrează inovaţia tehnica (ritm care va persista si in viitor, fiindcă rata de progres se accelerează
mereu), fiecare achiziţie de acest gen este o “cumpărare nouă” .

Pentru această categorie de achiziţii, serviciile de sprijin si asistenţă tehnică în procesul


decizional sunt de o importanţă capitală, atât din punct de vedere practic, cât şi psihologic (adesea se
întâlnesc simptome acute ale fenomenului de Disonanţă Cognitivă).

Tot atât de absurd ar fi şi să cumpărăm asemenea echipamente fără a cere asistenţa tehnică şi
instruire, ca parte componentă a achiziţiei efectuate.

Un specialist care are bun simţ recunoaşte oricând că actul cumpărării reprezintă numai
începutul relaţiei cu clientul, nicidecum sfârşitul ei. Acţionând pe baza acestui raţionament intuitiv,
avantajele sunt duble. Astfel, un client mulţumit poate asigura cumpărări repetate. Studiile TARP arată
că, în multe cazuri costurile presupuse de obţinerea cumpărării repetate se ridica la numai 20% din
costurile pe care le presupune câştigarea primei achiziţii, iar recomandările pozitive şi recomandările
făcute unor firme potenţial achizitoare de către un client satisfăcut. Tot studiile TARP arată că fiecare
client mulţumit îşi exprimă în mod frecvent satisfacţia faţă de cel puţin încă cinci persoane.

Ce anume întreprinde vânzătorul pentru a exploata acest gen de sprijin din partea cumpărătorului,
este cu totul altă problemă. Din păcate, prea puţine firme îşi dimensionează strategii active ( sau măcar
pasive ) pentru valorificarea avantajelor oferite de fenomenul respectiv.

4,
Dacă analizăm puţin şi „reversul medaliei” din studiul TARP , şi anume revelaţia faptului că un
client nemulţumit îşi exprimă insatisfacţia faţă de cel puţin încă zece cumpărători potenţiali, cca. 13%
din totalul celor nemulţumiţi povestesc la cel puţin încă douăzeci de persoane păţania lor cu furnizorul
X, iar 2% sunt atât de ofensaţi de modul în care au fost trataţi, încât îşi relatează problema unui număr
de-a dreptul astronomic de persoane, fiindcă iau chestiunea ca pe o jignire personală şi caută să îşi
răzbune orgoliul rănit cu proxima ocazie.

Din ce în ce mai mulţi manageri încep să îşi dea seama că serviciile reprezintă o parte
indispensabilă a ofertei pe produs. Serviciile generează valoare adăugată şi, în plus, pot fi ajustate
conform necesităţilor clientului mult mai operativ decât produsul material. Chiar mai important decât
atât, datorită însăşi naturii lor serviciile dau posibilitatea creării unor relaţii pe termen lung cu clienții.

Serviciile de calitate încurajează şi stimulează tendinţa de cumpărare repetată, cu avantaj direct în


favoarea furnizorului.

Clienţii îşi creează reflexe condiţionate; așteptările lor se bazează pe ceea ce au considerat ei
„buna servire” ai experiențele trecute, percepţie care devine foarte rapid nivelul standard cu care
măsoară orice experienţă ulterioară.

Trebuie ţinut seama de faptul că fiecare client așteaptă o anumită continuitate a serviciilor. Astfel,
trebuie să se prevadă rute alternative de transport pentru cazuri de blocare, oferirea unui aparat în
folosinţă pană se repară cel in cauză, etc.

Aceasta atenţie special acordată clientului porneşte de la constatarea că investiţia este de cinci ori
mai mare pentru a atrage un client nou, faţă de a păstra unul vechi.

Serviciile pot fi privite ca element major al aspectelor intangibile ce caracterizează bunurile


vândute sau cumpărate, constând în asistenţa şi consultanţa prin care produsului i se adaugă valoare în
percepţia clientului.

Serviciile post-vânzare constau din:


o a instrui ( poate chiar a recruta) personalul ce urmează a fi folosit de client pentru
exploatarea echipamentului achiziționat;
o a furniza servicii specializate de întreținere si depanare,pentru menținerea
echipamentului in stare de funcționare la parametrii ceruți;
o a continua relația creata cu clienții, prin intermediul așa numitelor „hot lines”, al
„grupurilor de utilizatori”, al „actualizării tehnologice” etc.

Activităţile post-vânzare : În principal, aceste activităţi se referă la : rezolvarea reclamaţiilor clien-


ţilor, acordarea de garanţii şi întreţinerea sau mentenanţa produselor vândute.

Reclamaţiile clienţilor , pot fi preîntâmpinate deseori printr-o simplă transmitere de informaţii în


legătură cu în legătură cu produsul-vândut. Tratarea obiecţiilor este una din cele mai importante aspecte
pe care trebuie să le stăpânească un bun agent. Acesta nu trebuie să intre în panică şi să rămână
fără replică in faţa unei obiecţii justificate, dar nici să se grăbească să ofere un răspuns, care ar lăsa
impresia că este pregătit dinainte.

5.
Anumite reclamaţii se referă la conţinutul livrării şi pot antrena returnări care sunt acceptate în cazul
în care a avut loc o eroare de livrare sau în cazul unei calităţi nesatisfăcătoare a produsului.

În cazul în care întreprinderea vinde bunuri de echipament sau bunuri de consum durabile, ea se
angajează în garantarea formală (prin certificat) a calităţii produselor sale. Astfel, livrarea este însoţită de
un buletin de garanţie (sau certificat de calitate) care cuprinde: natura produsului, data livrării către
utilizatorul final, numele şi adresa vânzătorului, condiţiile şi limitele garanţiei. Acest buletin de garanţie
conţine, în general, doua părţi: una este păstrată de utilizator şi cealaltă este trimisă întreprinderii
producătoare.

Întreţinerea sau mentenanţa este asimilată deseori serviciului post-vânzare şi presupune asigurarea
pentru client a reviziei periodice sau curăţirea produsului (întreţinere preventivă) şi repararea acestuia. Ea
constituie un excelent argument de vânzare pentru aparatele complexe care fac necesară intervenţia
specialiştilor. Anumite întreprinderi şi-au legat politica lor comercială de calitatea asistenţei acordate
clientului. De exemplu, întreţinerea preventivă a maşinilor de scris, a foto-copiatoarelor, a calculatoarelor
etc.

Bibliografie :
1.Adaptare după Robert J. Calvin, Sales Management, The Mc.Graw-Hill Executive MBA
Series, McGraw-Hill Companies, New-York, 2001

6.
TEMA nr. 3

ETICA ŞI DREPTUL LA PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Conduita corectă şi dreptul la proprietate în ştiinţă


Conduita incorectă şi dreptul la proprietate este definită, după National Science Foundation
(USA) drept: “fabricarea sau falsificarea datelor, plagiatul sau alte abateri serioase de la practicile
acceptate, în propunerea, desfăşurarea cercetării şi comunicarea rezultatelor”. „

După National Academy of Sciences, conduita incorecta înseamnă “fabricarea, falsificarea


şi plagiatul în propunerea, desfăşurarea şi comunicarea cercetării; conduita incorectă nu include erorile
de judecată, erorile de înregistrare, selecţie sau analiza a datelor, sau conduita incorectă care nu este
legată de procesul de cercetare”. „

Consiliul Cercetării Medicale din Anglia (Medical Research Council) are următoarea definiţie:
“fabricarea, falsificarea, plagiatul sau înşelăciunea în propunerea, desfăşurarea sau comunicarea
rezultatelor şi abaterile deliberate, periculoase sau neglijente de la practicile acceptate în desfăşurarea
cercetării. Consiliul, exclude nerespectarea protocoalelor de cercetare stabilite, dacă cercetarea are
drept rezultat riscuri inacceptabile pentru fiinţele umane, alte vertebrate sau mediul înconjurător…”.

Forme ale conduitei incorecte :

 Fabricarea de date : prezentarea de rezultate ale unor experimente care nu au fost niciodată
executate;

 Falsificarea rezultatelor : modificarea datelor experimentale pentru a se potrivi mai bine cu o


curba teoretică, eliminarea unor date care sunt prea disparate faţă de o tendinţă generală, sau
schimbarea unor date pentru a le face concordante cu o teorie, afirmaţie sau concluzie.

 Plagiatul : copierea cuvânt cu cuvânt a textului altcuiva fără citarea sursei, punerea împreună a
unor selecţiuni din diferite surse necitate, chiar parafrazând sau reformulând concluziile şi
afirmaţiile altcuiva şi prezentarea lor drept idei proprii; furtul unor idei din discuţii între colegi,
din citirea unui manuscris nepublicat sau a unei propuneri de cercetare nepublicate.

 Publicarea : “Ştiinţa în felii” (“salami science”) - se împarte lucrarea în cele mai mici unităţi
publicabile, pentru a creste numărul de lucrări publicate;

 Calitatea de autor (paternitatea asupra publicaţiei ştiinţifice) : mai ales în domeniul ştiinţelor
experimentale, cercetarea ştiinţifică este rezultatul muncii unor grupuri, cu excepţia unor
articole de sinteza, care sunt asumate de o singura persoană. De aici rezultă o importantă
chestiune de etică în ştiinţă, care se referă la calitatea de autor/ coautor într‐o lucrare. Soluţia
corectă este ca să apară, ca autori, numai cei care au avut o contribuţie intelectuală. Dar aceştia
trebuie recunoscuţi toţi ca autori.

Ordinea autorilor într‐o lucrare colectivă este deosebit de importantă. În unele ţări (sau
instituţii) şeful e primul autor, iar în altele e ultimul, ca autor de corespondenţă.

7.
În majoritatea cazurilor se încearcă reflectarea contribuţiei fiecărui autor prin ordinea din listă.
Unele grupuri de cercetători înşiră autorii alfabetic (nu e o soluţie). „

CE ESTE MAI IMPORTANT?

- Ideea originală care a dus la rezultatul de cercetare publicat ?


- Munca din greu a membrilor juniori ai echipei ?
- Redactarea finală ?
Nu se poate da un răspuns unic şi rămâne la discreţia autorilor să stabilească ordinea.

Conflictul de interese

Cercetarea ştiinţifică a devenit o marfă, executată la comanda unor entităţi interesate în


rezultate şi plătită de solicitanţi (firme, instituţii, administraţii locale etc.).
Este de datoria etică a cercetătorului să prezinte corect, cinstit şi complet rezultatele activităţii
sale chiar dacă acestea contravin intereselor celui care a plătit cercetarea.

Consiliul National de Etica

Consiliul National de Etica a Cercetării Științifice ,Dezvoltării Tehnologice si Inovării


funcționează in baza legii 206/2004 privind buna conduita in cercetarea științifica, dezvoltarea
tehnologica si inovarea ,cu modificările si completările ulterioare :

 Prin Ordinul 4709/07.07.2008 pentru modificarea si completarea Ordinului nr


400/2007 s‐a stabilit componenta Consiliului National de Etica a Cercetării Științifice
,Dezvoltării Tehnologice si Inovării si a Comisiilor de Etica cu statut permanent precum
si a Regulamentului sau de organizare si funcționare. „
 Consiliul National de Etica este format din 11 membri . Membrii Consiliului ca si
membrii Comisiilor de Etica sunt numiți pe o perioada de 4 ani. Mandatul poate fi
reînnoit o singura data. „
 In baza ordinului 400/2007 modificat prin 3609/2008 si 4709/07.07.2008 s‐au înființat
cele 3 Comisii de Etica cu statut permanent: „
a) Comisia 1. Științe Socio-umaniste „
b) Comisia 2. Științe legate de lumea viului „
c) Comisia 3. Științe Exacte si Tehnice
Fiecare Comisie de Etica are 9 membri

CODUL GENERAL DE ETICĂ ÎN CERCETAREA ŞTIINȚIFICĂ (extras)

DISPOZIȚII GENERALE

Codul General de Etică în Cercetarea ştiințifică are în vedere reglementările internaționale în


domeniu, legislația Uniunii Europene şi standardele acesteia privind etica în cercetarea ştiințifică.

Codul General de Etică în Cercetarea ştiințifică are rolul de a preciza principiile,


responsabilitățile şi procedurile astfel încât cercetarea ştiințifică şi inovarea din România să se
desfăşoare în conformitate cu exigențele Spațiului European al Cunoaşterii şi cu principiile etice
acceptate de comunitatea ştiințifică internațională

8.
Dreptul Proprietăţii Intelectuale „
 dreptul de autor; „
 dreptul de proprietate industrială (brevet de invenţie, model industrial, etc.)
Dreptul De Autor (Copyright)
Dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
referitoare la realizarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Obiectul dreptului de
autor îl reprezintă operele literare, artistice si ştiinţifice, indiferent de forma lor de exprimare, de
valoarea sau de destinația lor (convenţia de la Berna din 1886). Pentru a fi protejată, o opera trebuie sa
îndeplinească următoarele condiţii :
 Sa fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; „
 Sa îmbrace o forma concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor; „
 Sa fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului. Elementul caracteristic al
creației intelectuale îl constituie originalitatea operei.
Organisme care protejează proprietatea intelectuala si dreptul de autor : Organizația Mondială a
Proprietăţii Intelectuale (OMPI) (WIPO), Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Bibliografie :
1. Haiduc, Ionel, Etica cercetării sau conduita corecta in cercetarea științifică. Academică, nr. 70, ianuarie, 2008;
2. Singer P., Tratat de etica, Polirom, Iasi, 2006.

9.