Sunteți pe pagina 1din 458

| Prof.

Ioan Marcus, PhD


| Conf. Bogdan Sevastre, PhD
| Asist. univ. Orsolya Sarpataki, PhD

BIOLOGIA ȘI PATOLOGIA
ANIMALELOR DE LABORATOR

EDITURA RISOPRINT
Cluj-Napoca ● 2018
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

CUPRINS
Introducere 11
CAPITOLUL 1 | ANIMALUL DE LABORATOR ÎN CERCETAREA BIOMEDICALĂ, 13
(Prof. Ioan Marcus, Conf. Bogdan Sevastre)
Introducere 14
Noțiunea de animal de laborator 15
Definiții și particularități specifice 15
Animalele de fermă în cercetare 16
Specii netradiționale în cercetare 17
Originea și utilizarea animalelor de laborator 19
Date statistice privind utilizarea animalelor 20
Avantajele utilizării animalelor în cercetare 21
Costurile utilizării animalelor în laborator 22
Strategii posibile pentru viitor 22
Principii și tipuri de experimente 23
Reglementari privind experimentare pe animale 24
Reglementarea procedurilor experimentale 27
DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE ALTERNATIVĂ 30
Conceptul celor 3Rs | Replacement-Reduction-Refinement 31
BIOETICA EXPERIMENTELOR PE ANIMALE 43
Concepte etice în experimentarea pe animale 44
Principii etice privind experimentarea pe animale 46
Interacțiunea Om-Animal în cercetare 51
Concluzii 53
Bibliografie selectivă 54

CAPITOLUL 2 | CREȘTEREA, CAZAREA ȘI FURAJAREA (Prof. Ioan Marcus) 57


Introducere 58
Construirea adăposturilor 58
Condiții de cazare și microclimat 60
Controlul factorilor de microclimat 64
Furajarea animalelor de laborator 70
Cerinţe nutriţionale pentru creştere, gestaţie şi lactaţie 73
Metode de prezentare şi administrare a hranei şi apei 74
Prepararea şi păstrarea furajelor 75
Sterilizarea şi conservarea furajelor 75
Prevenirea îmbolnăvirilor sau Profilaxia nespecifică 76
Igiena și decontaminarea 78
Concluzii 80
Bibliografie selectivă 80

CAPITOLUL 3 | SELECȚIA ȘI REPRODUCEREA (Prof. Ioan Marcus) 81


Introducere 82
Definiții și termeni genetici 82
5
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

Criterii de selecția animalelor 83


Selecția animalelor pentru prăsilă 84
Dezvoltarea liniilor consangvine 85
Terminologie și scurt istoric , 86
Tehnici de obținere a liniilor inbred 87
Clasificarea liniilor consangvine 88
Efectele consangvinizării 89
Simbolurile liniilor consangvine 90
Nomenclatura liniilor inbred 90
Abrevierea denumirii liniilor 93
Domenii de utilizare a liniilor inbred 93
Selecția animalelor convenționale 93
Tehnici de marcare și individualizare 95
Metode de identificare și marcare 96
Concluzii 98
Bibliografie selectivă 99

CAPITOLUL 4 | ANIMALELE NECONVENȚIONALE (Prof. Ioan Marcus) 101


Introducere 102
Terminologia genetică 102
Animalele gnotobiotice 104
Scurt istoric al gnotobiologiei 104
Categorii de animale gnotobiotice 105
Ce sunt animale gnotobiotice 106
Domenii de utilizare 107
Izolatoare pentru producerea animalelor gnotobiotice 107
Metode de obținere a animalelor gnotobiotice 110
Specii de animale crescute în sistem axenic 112
Particularități anatomo-fiziologice 112
Concluzii 116
Bibliografie selectivă 117

CAPITOLUL 5 | ȘOARECELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 119


Introducere 120
Încadrarea taxonomică 120
Ciclul de viață 123
Dezvoltarea simțurilor și comportamentul 123
Adaptarea și limitele adaptării în captivitate 126
Comportamentul social 127
Condiții de creștere și microclimat 128
Furajarea și adăparea 132
Particularități anatomice 134
Particularități fiziologice 135
Determinarea vârstei 135
Ciclul sexual și reproducerea 136
Particularități hematologice și biochimice 138
Linii de șoareci cu diferite mutații 139

6
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

Utilizarea în proceduri experimentale 145


Concluzii 147
Bibliografie selectivă 148

CAPITOLUL 6 | ȘOBOLANUL DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 151


Introducere 152
Încadrarea taxonomică 152
Dezvoltarea simțurilor 156
Particularități comportamentale 158
Condiții de cazare și microclimat 160
Alimentația 165
Particularități anatomo-fiziologice 166
Determinarea vârstei 168
Reproducerea și creșterea puilor 169
Particularități hematologice 170
Linii convenționale de șobolani 171
Utilizarea în proceduri experimentale 175
Concluzii 177
Bibliografie selectivă 178

CAPITOLUL 7 | BOLILE ȘOARECELUI ȘI ȘOBOLANULUI (Prof. Ioan Marcus) 181


Semiologia îmbolnăvirilor la șoarece și șobolan 182
Bolile șoarecelui și șobolanului 184
Boli virale 186
Boli bacteriene 192
Boli parazitare 195
Boli tumorale 196
Boli cu etiologie mixtă 198
Controlul bolilor 199
Concluzii 200
Bibliografie selectivă 200

CAPITOLUL 8 | COBAIUL sau PORCUȘORUL DE GUINEA (Prof. Ioan Marcus) 203


Introducere 204
Încadrarea taxonomică 204
Domesticirea cobailor 206
Formarea raselor de cobai 207
Clasificarea raselor de cobai 209
Condiții de creștere și cazare 211
Alimentația 212
Particularități anatomice 213
Reproducerea 216
Constante fiziologice 216
Parametri hematologici și biochimici 217
Dezvoltarea simțurilor 220
Comportamentul 222
Utilizarea în cercetarea științifică 223

7
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

Linii consangvine utilizate în cercetare 224


Patologia cobaiului 225
Prevenirea îmbolnăvirilor 236
Concluzii 236
Bibliografie selectivă 237

CAPITOLUL 9 | HAMSTERUL (Prof. Ioan Marcus) 239


Introducere 240
Încadrarea taxonomică 240
Condiții de cazare și microclimat 247
Furajarea și aportul de apă 249
Comportamentul 251
Dezvoltarea simțurilor 252
Evaluarea stării de confort 253
Particularități anatomo-fiziologice 253
Determinarea vârstei 255
Reproducere 256
Particularități hematologice 257
Liniile convenționale de hamsteri 258
Liniile consangvine/inbred 258
Patologia hamsterului 259
Concluzii 268
Bibliografie selectivă 269

CAPITOLUL 10 | GERBILUL (Prof. Ioan Marcus) 271


Introducere 272
Încadrarea taxonomică 272
Condiții de cazare și microclimat 274
Furajarea 276
Comportamentul 277
Particularități anatomice 278
Particularități fiziologice și reproductive 279
Sănătatea și bunăstarea gerbililor 280
Îngrijirea medicală veterinară 283
Patologia gerbililor 283
Gerbilul ca model animal de boală 289
Concluzii 290
Bibliografie selectivă 291

CAPITOLUL 11 | IEPURELE DE LABORATOR (Prof. Ioan Marcus) 293


Introducere 294
Încadrare taxonomică 294
Rase de iepuri de casă 297
Condiții de creștere și cazare 298
Alimentația 300
Particularități fiziologice 302
Determinarea vârstei 304

8
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

Comportamentul 305
Reproducerea și creșterea puilor 306
Particularități hematologice 308
Linii consanguine 310
Patologia iepurilor 311
Concluzii 320
Bibliografie selectivă 321

CAPITOLUL 12 | DIHORUL (Prof. Ioan Marcus) 333


Introducere 334
Încadrare taxonomică 334
Condiții de creștere și cazare 337
Furajarea 338
Comportamentul 339
Particularități fiziologice și anatomice 341
Reproducția 342
Bolile dihorului 345
Concluzii 347
Bibliografie selectivă 347

CAPITOLUL 13 | CÂINELE (Prof. Ioan Marcus; Conf. Bogdan Sevastre) 349


Introducere 350
Încadrare taxonomică 350
Rase de câini utilizate în laborator 351
Condiții de cazare și microclimatul 352
Alimentația 356
Particularități anatomice 357
Comportamentul 358
Reproducția și ciclul sexual 359
Concluzii 362
Bibliografie slectivă 363

CAPITOLUL 14 | PISICA (Prof. Ioan Marcus; Asist. Dr. Orsolya Sarpataki) 365
Introducere 366
Încadrare taxonomică 366
Procurarea, examenul clinic și carantina 367
Condiții de creștere și cazare 368
Alimentația 370
Comportamentul 371
Particularități reproductive și fiziologice 374
Bolile pisicilor și potențialul zoonotic 375
Concluzii 378
Bibliografie selectivă 379

CAPITOLUL 15 | PORCUL MINIATURAL (Prof. Ioan Marcus) 381


Introducere 381
Încadrare taxonomică 381
Condiții de cazare și microclimat 385

9
Cuprins | Biologia și Patologia Animalelor de Laborator |

Comportamentul și viața socială 388


Dezvoltarea simțurilor 390
Manipularea și contenția 392
Rafinarea mediului de viață 395
Interacțiunea cu omul 396
Concluzii 397
Bibliografie selectivă 398

CAPITOLUL 16 | PEȘTELE ZEBRĂ (ZEBRAFISH) (Asist. Dr. Orsolya Sarpataki) 401


Introducere 402
Încadrarea taxonomică 402
Condiții de creștere și cazare 403
Alimentația 405
Particularități anatomice 406
Reproducerea 406
Concluzii 409
Bibliografie selectivă 409

CAPITOLUL 17 | PRIMATELE NON-UMANE 411


(Prof. Ioan Marcus; Conf. Bogdan Sevastre)
Introducere 412
Încadrare taxonomică 412
Particularități biologice 414
Comportament 415
Condiții de creștere și cazare 417
Contenția, manipularea și anestezia 420
Alimentația 421
Transportul 422
Reproducerea 423
Boli mai frecvent întâlnite 425
Concluzii 429
Bibliografie selectivă 430

CAPITOLUL 18 | EVALUAREA ȘI CONTROLUL DURERII (Prof. Ioan Marcus) 433


Introducere 444
Definirea conceptului de durere animală 444
Evaluarea durerii la animale 437
Manifestări specifice fiecărei specii 438
Analgezia și substanțele analgezice 445
Anestezia: metode și anestezice utilizate 448
Anestezia locală și regională 450
Anestezia și anestezicele generale 450
Anestezia inhalatorie 452
Tranchilizantele și sedativele 453
Concluzii 454
Bibliografie selectivă 454
Anexa 1 | Anestezicele și analgezicele utilizate (Prof. Ioan Marcus) 455
Anexa 2 | Valori ale parametrilor hematologici (Prof. Ioan Marcus) 459
10
Introducere |

Introducere

Biologia și Patologia Animalelor de Laborator este o ediție actualizată


și mult diversificată a unei cărți cu același titlu publicată în anul 2004. La
acea vreme, publicarea unei cărți conținând aspectele mai importante cu
privire la sistemele de creștere, cazare și furajare a animalelor de laborator,
precum și prezentarea celor mai utilizate specii de animale în proceduri
experimentale cu scop științific și/sau didactic constituia o necesitate, dată
fiind penuria de carte de specialitate în acest domeniu. Din păcate, lucrurile
nu stau mai bine în această privință nici în 2018, fapt ce a contribuit în mod
semnificativ la decizia de a proceda la re-editarea acestei cărții într-o formă
diferită, atât din punctul de vedere al design-ului, cât și al conținutului.
Între timp, România a fost integrată în spațiul politic și academic
European, ca membru al Uniunii Europene, fapt ce a creat premisele necesare
integrării instituționale în spațiul științific și educațional al UE. Pe acest
fundal mai mult decât benefic pentru știința și învățământul românesc,
problematica stârnită de utilizarea animalelor de laborator în proceduri
experimentale cu scop științific, didactic sau de diagnostic se impunea a fi
reașezată pe cadrul mult mai larg și bine difinit al legislației comunitare. Au
fost aduse astfel la zi multe din aspectele care fac obiectul dezbaterilor
europene și internaționale cu privire la utilizarea animalelor de laborator în
proceduri experimentale (Directiva EU 63/2010), și implicit modul în care
aceste reglementări se reflectă în legislația națională (Legea nr. 43/2014).
Cartea despre Biologia și Patologia Animalelor de Laborator constituie
o încercare modestă de a prezenta domeniul vast al animalelor utilizate în
proceduri cu scop științific sau didactic din perspectiva particularităţilor
care privesc sistemele de creştere, cazare şi furajare utilizate, precum și
caracteristicile anatomo-fiziologice, comportamentale şi reproductive,
respectiv patologia specifică şi potenţialul zoonotic asociate fiecărei specii.
Scopul urmărit l-a constituit, în toate cazurile, formarea unei imagini
de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă biologia şi patologia animalului de
laborator. Sigur că această noţiune de animal de laborator este destul de greu
de circumscris și de încadrat semiologic, în condiţiile în care fiecare specie de
animale domestice, de companie sau agrement, şi chiar sălbatice poate
constitui într-un anume cotext un instrument valoros de care cercetătorul se
foloseşte în scop științific sau didactic. Cartea de faţă inventariază însă doar
acele specii de animale care sunt considerate mai reprezentative din punctul
de vedere al numărului de animale folosite în cercetarea de laborator, dar şi
al valorii rezultatelor obţinute în cursul diverselor proceduri. Este vorba
despre rozătoarele mici (şoarece, şobolan, hamster, cobai), iepuri, gerbili,
11
Introducere |

carnasiere (câinele, pisica, dihorul), porcul miniatural, peștele zebră


(zebrafish) și primatele. Un capitol consistent este dedicat prezentării
cadrului legislativ european şi național cu privire la reducerea numărului de
animale folosite în laborator. În acest sens au fost inventariate cele mai
actuale tehnici şi metodologii alternative care au ca obiectiv implementarea
conceptului de 3 R cu privire la procedurile științifice efectuate pe animale.
Dezbaterile bioetice cu privire la experimentarea pe animale sunt
prezentate succint, fiind discutate teoriile și abordările etice cu cea mai mare
aplicabilitate pentru domeniul creșterii și utilizării animalelor de laborator.
Un capitol distinct este alocat sistemelor de selecție și reproducere
folosite în obținerea liniilor de animale de laborator, precum și în păstrarea
celor existente. Sunt discutate, de asemenea, conceptele de convențional și
neconvențional, în relație atât cu sistemele de producere a animalelor, cât și
cu diferitele categorii de animale dezvoltate pentru scopuri științifice, cum
sunt animalele consangvine, gnotobiotice, germ-free (libere de germeni
patogeni) sau cele specific pathogen free (libere de agenți patogeni specifici).
În total sunt prezentate 12 specii de animale utilizate în laborator, din
punctul de vedere al originii și încadrării lor taxonomice, al particularităților
privind cazarea și creșterea, furajarea și adăparea, comportamentul și viața
socială, reproducerea și maturitatea sexuală, constantele semiologice, para-
metri hematologici și biochimici, și nu în ultimul rând, bolile de care suferă.
Este foarte probabil că multe din aspectele majore care interesează
domeniul animalelor de laborator au rămas neatinse din motive de spaţiu,
dar şi din raţiuni care ţin de imposibilitatea parcurgerii imensei bibliografii
care abundă în această zonă a biologiei şi medicinei animale. De asemenea,
numărul mare de probleme pe care le ridică creşterea acestor animale în
condiţii de laborator diversifică şi mai mult această problematică, care este
din ce în ce mai dificil de cuprins în paginile unei cărţi. Rămâne ca un
deziderat major pentru ediţiile următoare, completarea capitolelor lipsă şi
dezvoltarea celor prezente, astfel încât imaginea asupra acestui fascinant
domeniu al medicinei animale şi experimentale să fie una cât mai completă.
Cartea se adresează specialiștior în medicină (veterinară şi umană) şi
biologie, precum şi tuturor celor interesaţi de problemele pe care le ridică
creşterea şi utilizarea animalelor de laborator în scop ştiinţific sau didactic.
În final se cuvine să le mulțumesc colaboratorilor care au contribuit la
elaborarea acestei cărți (Dr. Bogdan Sevastre, Dr. Orsolya Sarpataki), precum
și dnei Daniela Bochiș pentru lecturarea și corectarea manuscrisului final.

Prof. Dr. Ioan Marcus

12
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

CAPITOLUL I

ANIMALUL DE LABORATOR
IN CERCETAREA BIOMEDICALA

OBIECTIVE Teoria celor 3R


Replacement sau Înlocuirea
Introducere Utilizarea sistemelor vii
Noțiunea de animal de laborator Folosirea sistemelor abiotice
Definiții și particularități specifice Reduction sau Reducerea
Animalele de fermă în cercetare Reducerea filogenetică
Specii netradiționale în cercetare Refinement sau Rafinarea
Originea animalelor de laborator Implementarea Human End-Points
Avantajele utilizării în cercetare Bioetica experimentelor pe animale
Costurile utilizării animalelor Etica experimentelor pe animale
Strategii posibile pentru viitor Utilitarianismul
Principii și tipuri de experimente Etica deontologică
Cadrul normativ European și Național Etica normativă veterinară
Directiva 2010/63/UE Interacțiunea Om-Animal
Legea nr. 43 din 2014 Concluzii
Reglementarea procedurilor Bibliografie selectivă
Grade de severitate ale procedurilor
Dezvoltarea conceptului de Alternativă
13
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Introducere

Experimentarea pe animale de laborator constituie un domeniu al


medicinei experimentale aflat într-o continuă expansiune, fiind considerat
esențial pentru progresul cunoașterii în majoritatea domeniilor cercetării
fundamentale și clinice, atât în medicina umană cât și în cea veterinară. În
realitate, majoritatea ramurilor științelor biologice și medicale fac apel la
cercetarea pe animale, chiar dacă acest lucru stârnește controverse din ce
în ce mai aprinse cu privire la utilitatea experimentelor pe animale, dar și la
motivele invocate pentru argumentarea acestei cauze. În societatea
modernă, discuțiile și dezbaterile cu privire la experimentarea pe animale
în scop științific (educațional sau de diagnostic) sunt deseori controversate
și marcate de o implicare emoțională foarte intensă. În primul rând, este
amendată absența unor informații factuale cu privire la scopul pentru care
se experimentează pe animale, suferința pe care experimentele o provoacă
animalelor, și nu în ultimul rând rezultatele și beneficiile potențiale care
justifică procedurile efectuate pe animale. La nivel global, cercetătorii care
folosesc animalele în proceduri experimentale sunt angajați deja în variate
forme de comunicare cu publicul larg, astfel încât să furnizeze informațiile
considerate necesare pentru înțelegerea adecvată a cadrului experimental.
Cadrul legislativ național și European încearcă în variate moduri să
limiteze pe cât posibil suferința cauzată animalelor în cursul procedurilor
experimentale. La nivel internațional, o primă încercare în acest sens o
constituie implementarea Legii cu privire la cruzimea față de animale (The
Animal Act, 1986), elaborată de Parlamentul britanic (Kolar, 2006). Această
inițiativă a fost ulterior dezvoltată și completată, astfel încât în prezent la
nivelul statelor membre ale UE este implementată Directiva 63/2010 care
reglementeză foarte strict cadrul în care pot fi efectuate experimentele pe
animale în scop științific. Unul din punctele forte ale acestei Directive îl
constituie implementarea conceptului celor 3R - Replacement, Reduction,
Refinement - cu privire la înlocuirea și reducerea numărului de animale
folosite, precum și la rafinarea metodelor utilizate, în vederea exploatării
la maximum a rezultatelor obținute în cursul procedurilor experimentale.
În ciuda faptului că reglementările actuale permit un control mai
strict al cadrului în care sunt realizate experimentele pe animale, precum și
o limitare a speciilor și numărului de animale utilizate, realitatea este că
suntem încă departe de ceea ce înseamnă eliminarea completă a suferinței
animalelor datorată procedurilor experimentale, didactice sau în scop de
diagnostic. Această situație este rezultatul faptului că utilizarea animalelor
în cercetare continuă să rămână o sursă valoroasă de informații și de
14
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

cunoaștere, esențială pentru progresul științelor biologice și medicale. Ceea


ce este important însă, dincolo de toate neajunsurile specifice domeniului
experimental, este că bunăstarea și calitatea vieții animalelor de laborator
constituie o preocupare continuă nu numai la nivelul publicului larg sau al
asociațiilor de protecție a animalelor, ci și al factorilor de decizie politică și
instituțională. Toate acestea constituie o garanție a faptului că într-un viitor
nu prea îndepărtat, uzând și de potențialul metodelor alternative, utilizarea
animalelor în proceduri cauzatoare de suferință va fi limitată la domeniile
cercetării considerate esențiale pentru progresul științelor biomedicale.
Cât privește speciile de animale considerate de laborator, sau care se
pretează la efectuarea de experimente, practic majoritatea vertebratelor
[ex: animalele de laborator tradiționale (șoareci, șobolani, gerbili, hamsteri,
iepuri, câinele, pisica, amfibienii), animalele de fermă, animalele sălbatice și
animalele acvatice) sunt utilizate în proceduri cu scop de cercetare, didactic
sau de testare a unor compuși chimici. În conformitate cu obiectivele pe
care și le-a stabilit acest manual, dar și cu specificațiile Directivei 63/2010,
noțiunea de animal de laborator include doar animalele folosite în mod
uzual în activități experimentale, cum sunt rozătoarele mici (ex: șoarecele,
șobolanul, gebilul, hamsterul), la care se adaugă iepurele, porcul miniatural,
dihorul, câinele, pisica, peștele zebră, amfibienii și primatele non-umane.

Noțiunea de animal de laborator

Pentru evitarea oricăror confuzii și utilizarea unor termeni corecți în


relație cu specificul activităților experimentale, se consideră mai adecvată
folosirea noțiunilor de animale umane (human animals) și animale non-
umane (non-human animals), prin analogie cu primate umane și primate
non-umane, pentru a se face diferența între oameni și alte animale. În
conformitate cu criteriile sistemului de clasificare biologică, omul face parte
din regnul animalelor, aparținând grupului taxonomic al primatelor. Din
rațiuni de concizie și coeziune metodologică, termenul de animal se aplică în
domeniul medicinei experimentale doar animalelor non-umane. Această
încadrare nu trebuie considerată ca implicând diferențe majore între om și
animale, cu privire la capacitatea de a suferi sau simți durerea, într-o măsură
care să departajeze oamenii de restul speciilor de animale. De asemenea,
această încadrare nu trebuie considerată ca implicând diferențe majore în ce
privește statusul moral al animalelor (Nuffield Council on Bioethics, 2005).

Definiții și particularități specifice

Utilizarea unor termeni specifici cum sunt, experimentarea pe animale,


testarea pe animale, cercetarea pe animale, testarea in vivo sau vivisecția au
15
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

înțelesuri apropiate, dar conotații diferite. Ceea ce este comun pentru toți
acești termeni este faptul că descriu proceduri experimentale efectuate pe
organisme vii, încadrate zoologic și taxonomic în încrengătura Animalia. Cu
toate acestea, cadrul normativ care reglementează domeniul animalelor de
laborator include doar animalele vertebrate în această categorie, bazându-se
pe prezumția că doar vertebratele sunt înzestrate cu capacitatea de a simți
durerea și de a suferi. Deși nu există dovezi științifice fundamentate care să
sprijine această prezumție, numeroase studii efectuate în ultimele decenii au
permis colectarea unor date științifice care demonstrează că numeroase
specii non-vertebrate posedă un sistem nervos bine dezvoltat, ceea ce le face
capabile să resimtă durerea și suferința într-un mod apropiat vertebratelor.
Acumularea acestor dovezi a provocat o atenție crescândă față de utilizarea
unor specii acvatice, dintre care unele (ex: caracatița) au fost introduse deja
în legislația UK, fiind protejate ca animale de laborator (Sherwin, 2001).
Prin comparație cu experimentarea pe animale, termen considerat mai
adecvat din punct de vedere științific, în limbajul de specialitate se folosește
și termenul de vivisecție, care ad literam înseamnă tăierea animalelor vii, și
implicit uciderea lor, motiv pentru care are profunde conotații negative.

Animalele de fermă în cercetare

Utilizarea animalelor de rentă (fermă) în cercetare, educație sau


pentru testarea efectelor unor produse biologice sau chimice este deseori
încadrată ca utilizare/cercetare biomedicală, respectiv ca utilizare/cercetare
agricolă, în baza unor norme legale, politici instituționale, structuri
administrative, surse de finanțare sau, pur și simplu, datorită scopului
urmărit de utilizatori. Această separare a condus în cele din urmă la
instituirea unui sistem dual, cu criterii diferite de evaluare a protocoalelor și
standardelor de cazare, întreținere și bunăstare a animalelor din aceiași
specie, în funcție de obiectivele specifice ale cercetării agricole sau bio-
medicale. Pentru anumite tipuri de studii, această separare pare să opereze
cât se poate de clar. De exemplu, modelele animale utilizate pentru studiul
bolilor omului, transplantul de organe, sau procedurile chirurgicale majore
sunt considerate utilizări biomedicale, în timp ce utilizarea animalelor
pentru producerea de fibră și alimente este catalogată, de regulă, ca fiind o
utilizare în scop agricol. Limitele acestei separări nu sunt totdeauna bine
definite, cum se întâmplă în cazul unor studii privind bolile și nutriția, fapt ce
constituie o sursă de interpretări eronate sau de încadrări care nu sunt în
consens cu reglementările legale internaționale (Brown și Smiler, 2012).
Practic, utilizarea animalelor de fermă în protocoale experimentale
cu scop de cercetare științifică trebuie să constituie subiectul unor
16
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

considerații etice de aceiași factură cu cele utilizate pentru orice alt animal
utilizat în cercetare, indiferent de obiectivele cercetării, sau de sursa de
finanțare. Cu toate acestea, diferențele existente între obiectivele studiilor
efectuate pe animale conduc la diferențe fundamentale între cercetarea
agricolă și cea biomedicală. Cercetarea agricolă impune deseori ca
animalele să fie tratate în conformitate cu practicile fermelor de producție
contemporane, pentru ca cercetarea efectuată să-și atingă obiectivele. Un
exemplu frecvent citat în sprijinul înțelegerii acestei situații îl constituie
condițiile de mediu în care se desfășoară cercetarea. În principiu, condițiile
ambientului natural pot fi dezirabile pentru cercetarea agricolă, în timp ce
controlul strict al factorilor de mediu în vederea minimizării variațiilor
accidentale constituie deseori una din condițiile obligatorii pentru
veridicitatea cercetărilor biomedicale. Sistemele de creștere și cazare
pentru animalele de fermă utilizate în cercetarea biomedicală pot, sau nu
pot să difere de cele ale animalelor utilizate în cercetarea agricolă. Astfel,
animalele utilizate în cercetarea biomedicală cât și în cea agricolă pot fi
cazate în cuști, boxe, padocuri sau pe pășune. Pe de altă parte, numeroase
cercetări agricole necesită condiții uniforme de mediu, pentru a reduce la
minimum variabilitatea dependentă de factorii de mediu, în timp ce multe
studii biomedicale sunt efectuate în ferme agricole. Astfel încât, protocolul
experimental, mai degrabă decât categoria în care se încadrează cercetarea,
este cel care determină locul în care este efectuat studiul (laborator sau
fermă). Decizia cu privire la categoria de cercetare în care sunt folosite
animalele de fermă și definirea standardelor pentru asigurarea bunăstării
lor, este influențată de scopul studiului, protocolul de lucru și de
problematica asigurării bunăstării animalelor. Indiferent de categoria în
care se încadrează cercetarea, la nivel instituțional trebuie asigurată supra-
vegherea tuturor animalelor, și certificarea faptului că au fost luate toate
măsurile pentru minimizarea stresului, durerii și suferinței (Tillman 1994).

Specii netradiționale utilizate în cercetare

Se denumește nontradițională, o specie de animale care nu este


frecvent utilizată în cercetarea biomedicală, însă constituie în anumite
condiții un model animal selectat pentru caracteristici unice. De exemplu,
hibernarea poate fi studiată doar la speciile de animale care hibernează.
Utilizarea speciilor nontradiționale în experimente științifice necesită
asigurarea unor condiții de mediu adaptate particularităților fiziologice și
comportamentale specifice, iar pentru unele specii ar putea fi necesară
aproximarea condițiilor habitatului lor natural. Consilierea unor experți în
domeniul istoriei naturale și a comportamentului speciilor nontradiționale
17
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

este necesară, când astfel de animale sunt introduse într-un laborator de


cercetare. În principiu, speciile nontradiționale reprezintă o minoritate în
ce privește utilizarea în cercetarea științifică, fiind reprezentate de păsări,
reptile, amfibieni tereștri și nevertebrate (O’Rourke și col., 2014; 2018).
Dintre speciile de păsări, cel mai utilizate în studii experimentale de
laborator sunt porumbeii, puii de găină, rațele și papagalii. Porumbeii sunt
utilizați de regulă pentru realizarea unor studii de psihologie și etologie
experimentală, care implică învățarea și cogniția. Puii de găină, prepelițele și
alte păsări de curte sunt studiate extensiv în cercetarea bazată pe producția
agricolă, dezvoltarea de vaccinuri, studii toxicologice și privind dezvoltare
somatică. Rațele și puii de găină sunt utilizați frecvent în domeniul cercetării
bolilor infecto-contagioase. Păsările cântătoare, cum ar fi cinteza, sunt
utilizate ca modele pentru studiul neurobiologiei învățării vocale, cercetarea
efectelor abuzului de substanțe asupra memoriei și a învățării, studii de
ecotoxicologie, cogniție și etologie (Bateson și col., 2010). Papagalii, bobocii
de rață și alte specii înrudite de psitacine sunt utilizate mai ales în studii
comportamentale și de cogniție, precum și în cercetări asupra unor boli la
păsări, sau privind efectele unor molecule farmacologice. Îngrijirea acestor
foarte inteligente și complexe comportamental animale poate constitui o
activitate interesantă și provocatoare pentru cercetători (Kalmar și col., 2010).
Dintre speciile de reptile, broaștele țestoase și șopârlele pot fi cel mai
adeseori găsite în unitățile de cercetare sau de animale de experiență.
Broaștele țestoase au fost utilizate extensiv în cercetări de fiziologie și
învățare, inclusiv în studiul efectelor hipoxiei și a toleranței la îngheț
(Overgaard și col., 2007). Șopârlele fac obiectul unor studii laborioase de
fiziologie, etologie, endocrinologie, toxicologie, reproducție și refacerea
țesuturilor (Hutchins și col., 2014). Efectele unor compuși toxici sau
poluanți ai mediului ambiant au fost studiați pe aligatori, la aceștia din
urmă investigându-se și activitatea antimicrobiană a unor extracte obținute
din sânge (Merchant și col., 2006). Șerpii sunt în mod uzual utilizați în
cercetarea efectelor veninului, dar și în studii comportamentale sau de
fiziologie, veninul de șerpi fiind utilizat pentru obținerea unor medicamente
utilizate în tratamentul hipertensiunii, trombozei sau a unor forme de
cancer (O’Rourke 2014; Koh și col., 2012). Broaștele leopard sunt specia
cea mai utilizată de amphibian semiacvatic, utilizată în studii de fiziologie și
învățare, iar împreună cu salamandrele și alte specii de broască sunt
modelul animal pentru studii de toxicologia mediului și dezechilibrele
endocrine. Musculița de oțet (Drosophila melanogaster) și viermii rotunzi
(Caenorhabditis elegans) au dominat multă vreme domeniul cercetării pe
nevertebrate, contribuind în mod decisiv la progresul cunoașterii științifice
în variate domenii ale geneticii și studiul dezvoltării (Brown și col., 2018).
18
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Originea și utilizarea animalelor de laborator

Strămoșii tuturor speciilor de animale utilizate în laborator au fost la


originea lor animale sălbatice, iar pentru a se trece de la folosirea empirică
a unor specii primitive de animale, la selecționarea unor linii pure genetic,
înalt specializate scopului propus, a fost nevoie de ani și ani de strădanii și
de căutări. Nu trebuie uitat nici faptul că, având o origine sălbatică și fiind
crescute apoi în condiții de captivitate, aceste animale și-au modificat
profund, uneori radical, atât modalitățile de răspuns fiziologice, cât mai ales
necesitățile biologice. Comportamentul și performanțele acestor animale
trebuie privite și interpretate prin această perspectivă, dacă se are în
vedere obținerea de informații veridice, în consens cu particularitățile
biologice ale fiecărei specii în parte. Au fost obținute astfel în laborator linii
de șobolani sau șoareci care manifestă o tendință accentuată de a dezvolta
diferite tumori solide sau leucemii cu o incidență de până la 100% din
efectiv, dar și alte tipuri de boli sistemice, aspect care nu poate fi întâlnit
niciodată în condiții de viață naturale (Beynen și col., 1993; Brain, 1992).
Ulterior, pornind de la aceste realizări au fost elaborate și consolidate
treptat, principii fundamentate științific de selecționare și creștere a unor
astfel de animale, având caracteristici morfo-fiziologice bine cunoscute. La
ora actuală, animalul de laborator, indiferent dacă aparține încrengăturii
vertebratelor sau nevertebratelor, este indispensabil pentru absolut toate
domeniile experimentale și de cercetare biomedicale. El este folosit în mod
curent în studiile de fiziologie normală și patologică, nutriție și metabolism,
microbiologie, imunologie, neurologie, etologie, oncologie experimentală,
pentru a enumera doar câteva dintre acestea (Fasting, 1992; Brain, 1992).
Se fac experimente pe animale din următoarele considerente:
 dezvoltarea cunoștințelor fundamentale cu privire la fiziologia și
patologia animalelor, respectiv la înțelegerea mecanismelor biologice care
explică funcționarea celulelor și organismelor animale și umane;
 dezvoltarea și implementarea unor noi tehnici de diagnostic;
 dezvoltarea de noi formule terapeutice sau tehnici chirurgicale;
 testarea purității și valabilității unor produse biologice, cum ar fi
vaccinurile și serurile în medicină, sau a cosmeticelor, pesticidelor,
aditivilor alimentari, substanțe folosite în diferite tehnologii industriale etc.
 elaborarea unor produse biologice utilizate în prevenirea și/sau
în combaterea bolilor la animale și om (ex: vaccinuri, seruri, insulina etc);
Practic, este aproape imposibil de conceput astăzi un protocol de
investigație privind supravegherea unor efective mari de animale din
punctul de vedere al unor boli transmisibile inter- sau intraspecific, dar și a
unor conduite terapeutice adecvate din partea medicului clinician, fără
19
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

apelul la serviciile animalului de laborator. Mai mult, acesta este utilizat


deseori pentru confirmarea diagnosticului, în cazuri dificil de interpretat pe
baza simptomelor sau a tabloului lezional, respectiv pentru monitorizarea
evoluției unor boli sau, în cazul îmbolnăvirilor cu evoluție atipică, pentru
stabilirea cauzei și a mecanismelor etiopatogenetice ale suferinței în cauză.
Pe de altă parte, animalul de laborator se constituie în mod frecvent
drept o unealtă indispensabilă de lucru în cercetarea științifică aplicată și/
sau fundamentală, caz în care poate contribui la clarificarea unor aspecte
cheie privind instalarea și evoluția unor boli degenerative cronice (ex:
cancerul, colagenozele, sindroamele metabolice sau bolile cardiovasculare),
precum și fundamentarea unor ipoteze și teorii științifice cu privire la
mecanismele explicative aflate la originea acestor tulburări. Considerând
toate aceste aspecte privind utilitatea și oportunitățile pe care le oferă
utilizarea animalelor de laborator în cercetare, devin explicabile investițiile
enorme care se fac în prezent în producerea și creșterea acestor specii pe
scară industrială. Deși se urmărește ca utilizarea animalelor în proceduri
experimentale să fie înlocuită prin metode care nu necesită experimentarea
pe animale, utilizarea lor este necesară pentru protecția sănătății umane,
animale, și a mediului ambiant ((Buckwell, 1992; Directiva EU 63/2010).
Date statistice privind utilizarea animalelor de laborator
La nivel European ultimele date disponibile sunt cele prezentate de al
7-lea raport al Comisiei către Consiliu și Parlamentul European în 2013,
cuprinzând situația din anul 2011 la nivelul Uniunii Europene. Următorul
raport va fi realizat în Noiembrie 2019. Conform acestui raport, la nivelul
UE, au fost utilizați 6.999.312 șoareci (reprezentând 60,9% din totalul
animalelor de laborator utilizate) și 1.602.969 șobolani (13,9%), acestea
fiind speciile cele mai utilizate. Împreună, rozătoarele și iepurii reprezintă
80% din numărul total de animale utilizate. Pe locul 2 sunt peștii, care
împreună cu reptilele și amfibienii reprezintă 12,4%, urmate de păsări
(5,9%). Caii, măgarii, porcii, caprele, oile și vitele, reprezintă împreună doar
1,2% din numărul total de animale utilizate în cercetare la nivelul statele
membre. Carnivorele (câini și pisici) reprezintă 0,25%, iar primatele
neumane 0,05%. De remarcat că la nivelul UE nu s-a raportat utilizarea
maimuțelor din categoria primatelor (ex: cimpanzeu, gorilă sau urangutan).
În comparație cu anul 2008, numărul de animale utilizate este în continuă
scădere pentru majoritatea speciilor, înregistrându-se scăderi la utilizarea
șoarecilor (-1,73%), șobolanilor (-24,45%), cobailor (-22.45%), câinilor (-
16,04%). Creșteri semnificative au fost înregistrate doar la pești (28.54%).
În ceea ce privește destinația acestor animale, peste 60 % din au fost
utilizate în cercetare și dezvoltare în domeniile medicinei umane, medicinei
20
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

veterinare și stomatologiei, și în studii de biologie cu caracter fundamental,


14% la fabricarea și controlul de calitate al produselor și dispozitivelor
pentru medicina umană, medicina veterinară și stomatologie, și 8,75% la
evaluarea toxicologică și alte evaluări ale siguranței alimentare. Alte
destinații ale animalelor de experiență însumează cca. 9% din totalul celor
utilizate, incluzând virusologia, imunologia, producerea de anticorpi mono-
și policlonali, fiziologia interacțiunii materno-fetale la șoarecii transgenici,
tratamentele oncologice, cercetarea și dezvoltarea farmaceutică, testele de
asociere a medicamentelor și testele genetice. Comparativ cu anul 2008, se
constată o scădere a numărului de animale utilizate pentru cercetare și
dezvoltare, și o creștere a animalelor utilizate pentru cercetarea biologică
fundamentală. În prezent la nivel EU, cercetarea biologică fundamentală și
cercetarea și dezvoltarea în domeniul medicinei umane și al medicinei
veterinare sunt sectoarele care utilizează cel mai mare număr de animale.
La nivel național, ultimele informații disponibile sunt cuprinse în
Raportul Anual Statistic privind Utilizarea animalelor Științifice din anul
2016, prezentat pe site-ul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru
Siguranța Alimentelor (ANSVSA). Conform acestui raport, în anul 2016 la
nivel național au fost utilizate 14.168,00 animale din care numai 323 au
fost reutilizate, restul fiind utilizate o singura dată. Ca și în cazul UE, cele
mai utilizate au fost șoarecii (9.079 animale, reprezentând 64.08%) și
șobolanii (2.685, respectiv 18,95%), urmați de cobai (7.59%) și păsări
domestice (3,92%), restul animalelor utilizate (hamsteri, iepuri, ecvine, oi,
vaci, broaște) fiind sub 2%. De remarcat este lipsa cîinilor, pisicilor și a
primatelor non-umane, probabil datorită condițiilor foarte restrictive
impuse utilizării acestor specii în laborator. O altă absență remarcabilă este
cea a peștilor, specie a cărei utilizre în domeniul experimental este în
continuă creștere la nivel european. În ceea ce privește scopul în care au
fost utilizate, cele mai multe animale au fost utilizate în scop de
reglementare și producții de rutină (5.402 animale), fiind urmate de
cercetarea fundamentală (4.011 animale), cercetarea translațională și
aplicată (3.183 animale) și instruire (1572 animale). În comparație cu anul
2015, se constată o scădere cu aproximativ 28% a numărului total de
animale utilizate în proceduri experimentale. (Raport ANSVSA, 2016).
Avantajele utilizării animalelor în cercetare
Printre exemplele cele mai relevante care susțin necesitatea utilizării
animalelor în proceduri experimentale cu scop științific, pot fi amintite:
- realizarea unor vaccinuri care au contribuit la eradicarea bolilor
cu evoluție endemică, cum sunt turbarea, febra aftoasă și antraxul la
animale, sau poliomielita, pojarul, malaria, tusea convulsivă la om;
21
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

- dezvoltarea și implementarea unor formule terapeutice noi, cum


ar fi testarea efectelor noilor antibiotice, analgezice sau anestezice etc;
- implementarea unor noi tehnologii medicale, cum sunt aparatele
pentru respirație artificială utilizate în medicina de urgență sau pentru
menținerea în viață a produșilor născuți prematur la om și la animale;
- studiul mecanismelor fiziopatologice aflate la originea unor boli
cronice degenerative, cu evoluție endemică, cum sunt cancerul, diabetul etc.

Costurile utilizării animalelor în laborator

Din perspectiva costurilor pe care le implică cercetarea pe animale,


principala problemă o constituie suferința cauzată acestora în cursul unor
protocoale experimentale. Această suferință este datorată atât condițiilor
artificiale în care sunt crescute animalele (care diferă radical de viața în
habitatul lor natural), cât și procedurilor experimentale la care sunt supuse.
Intensitatea stresului și a suferinței fizice pe care o experimentează
animalele de laborator depinde de mai mulți factori, cum sunt:
- sensibilitatea speciei de animale utilizată, determinată de poziția
pe care o ocupă pe scara filognetică, cele mai sensibile fiind mamiferele;
- numărul de animale folosite într-un experiment, ceea ce înseamnă
că suferința produsă poate fi limitată prin reducerea numărului de animale;
- condițiile de microclimat în care sunt crescute animalele;
- metodele de contenție, imobilizare și manipulare efectuate în
vederea examenului clinic sau a prelevării probelor biologice (ex: sânge);
- metoda prin care sunt eutanasiate/sacrificate animalele;
- utilizarea anestezicelor sau analgezicelor pentru controlul durerii.

Strategii posibile pentru viitor

Situaţia actuală ar putea fi schimbată în cel puţin 3 moduri diferite:


1) Experimentele științifice sau didactice, şi testele care implică
experimentarea pe animale de laborator ar putea fi interzise complet.
Consecinţele care decurg din acest fapt vizează următoarele aspecte:
a) cea mai mare parte a cercetării biomedicale ar fi stopată, precum
şi producţia multor tipuri de medicamente, vaccinuri şi seruri etc;
b) industria farmaceutică ar avea cel mai mult de suferit, câtă vreme
se pornește de la premisa că nici un medicament nou nu poate fi lansat pe
piaţă fără o prealabilă testare pe animale de laborator;
c) siguranţa muncitorilor din diferite sectoare ale industriei chimice,
a consumatorilor sau a pacienţilor din spitale ar fi pusă în pericol.
22
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

2) Situaţia ar putea evolua neschimbată sau chiar ar putea avea loc o


creştere a numărului de animale utilizate în activităţi de laborator.
Argumente în favoarea acestei abordări vizează faptul că:
a) în prezent nu există nici un fel de tratament eficace pentru multe
boli cu evoluţie gravă sau chiar mortală, cum sunt bolile cardiovasculare,
majoritatea formelor de cancer, SIDA, sau bolile prionice la animale;
b) experimentele realizate pe animale ar putea contribui în viitor la
elucidarea şi controlul extinderii acestor maladii;
3) Implementarea unor programe adecvate pentru a reduce,
ameliora şi înlocui treptat utilizarea animalelor în activităţi experimentale
prin implementarea unor metode alternative în acest domeniu (ex: 3R).

Principii și tipuri de experimente

Introducerea experimentelor pe animale ca modalitate de investigare


și/sau de validare a unor mecanisme biologice, ipoteze sau teorii explicative
din câmpul științelor biomedicale a constituit un moment de răscruce în
evoluția biologiei și a medicinii moderne, contribuind la dezvoltarea unor
domenii noi și de mare perspectivă, cum este cel al medicinei experimentale
(domeniu de interfață între medicina omului și animalelor). Dreptul de a
experimenta pe animale este un atribut al medicinei veterinare, privilegiu
care a dus la constituirea medicinei experimentale ca un domeniu de sine
stătător al științelor biomedicale. La ora actuală este dificil de conceput, în
ciuda unor vehemente și din ce în ce mai extinse proteste, un progres real în
domeniul științelor biomedicale, fără un suport experimental care să permită
explorarea și înțelegerea unor aspecte fundamentale de morfostructură și
funcționalitate ale organismului uman și animal. Din acest punct de vedere,
experimentul pe animale ocupă un loc aparte în medicina experimentală
(domeniu situat la interferența medicinii umane cu medicina veterinară),
dată fiind importanța acestuia în evaluarea corectă a factorilor, legilor
biologice și mecanismelor implicate în etiopatogeneza și evoluția bolilor.
Referitor la modalitatea practică de realizare a experimentelor pe
animale, sunt utilizate două categorii majore de experimente, respectiv:
1) Experimentul acut – are ca obiectiv stimularea intensă a unui organ,
sistem sau aparat, și observarea într-o perioadă limitată (scurtă) de timp a
reacţiilor de răspuns ale organului lezat. Experimentul acut este utilizat
pentru studiul unor tulburări caracterizate prin instalarea rapidă și ușor de
înregistrat cu ajutorul mijloacelor de care dispune laboratorul experimental
(ex: reacția febrilă, inflamația acută, tulburările circulației periferice -
ischemia, congestia, hiperemia, tromboza, infarctul miocardic - și majoritatea
formelor de șoc). Dezavantajele majore ale acestui tip de experiment sunt
23
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

datorate timpului limitat de observare, precum și de faptul că organismul


animal nu răspunde izolat la acțiunea unei noxe patogene, ci ca un tot unitar,
integrat, aspecte care interferează cu semnificația rezultatelor obținute.
2) Experimentul cronic – permite urmărirea pe o perioadă de timp
mai îndelungată (ex: săptămâni, luni, uneori ani) a răspunsului sistemic pe
care îl provoacă solicitarea funcției diferitelor țesuturi, aparate sau sisteme,
ca rezultat al unei lezări sau excitări de intensitate mare. Experimentul
cronic este utilizat pentru sesizarea cu o mai mare acuratețe a modificărilor
funcționale dependente de organul lezat, în contextul reacţiei organismului
ca întreg organic. Trebuie avut însă în vedere faptul că în acest caz reacțiile
de adaptare, protecție sau de compensare debutează de timpuriu, aspect
care poate influența valoarea și semnificația biologică a datelor obținute.
Indiferent de modelul experimentat ales, în toate cazurile este vorba de o
lezare a funcției solicitate, fapt ce determină grade diferite de suferință și
disconfort animalelor de experiență. Acest lucru a impus stabilirea și
implementarea unor norme și reglementări precise cu privire la condițiile
în care se poate experimenta pe animale de laborator, precum și la cine are
dreptul să facă acest lucru, cu ce mijloace o face, și în ce scop. Selectarea
metodelor și a speciilor care vor fi utilizate are un impact direct atât asupra
numărului de animale utilizate, cât și asupra bunăstării acestora. Alegerea
metodelor ar trebui, prin urmare, să asigure selectarea acelei metodei care
să furnizeze rezultatele cele mai satisfăcătoare și să producă cât mai puțină
durere, suferință sau stres. Metodele alese ar trebui să utilizeze numărul
minim de animale care pot furniza rezultate fiabile și să impună utilizarea
speciilor cu cea mai mică capacitate de a resimți durere, suferință sau stres
respectiv de a prezenta vătămări de durată, și care sunt considerate optime
pentru extrapolarea rezultatelor la speciile țintă (Directiva EU 63/2010).

Reglementari privind experimentare pe animale

Prima directivă cu impact la nivel European este Directiva Consiliului


Consilului Comunității Europene din 1986, vizând apropierea legislativă, de
reglementare și administrativă a statelor membre privind protecția
animalelor utilizate pentru studii experimentale și alte aplicații științifice
(86/609/EEC). Această directivă a fost abrogată odată cu adoptarea
Directivei 2010/63/UE. Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 2010 privind protecția animalelor utilizate în scopuri
științifice, este documentul care reglementează activitatea din domeniul
animalelor de laborator la nivelul UE. În prezent această directivă este
transpusă în legislația națională a tuturor țărilor membre. Directiva
2010/63/UE își propune să implementeze principiile 3R, reglementarea
24
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

condițiilor de creștere, adăpostire, circulație, evidență, utilizare, uciderea


animalelor de laborator, instruirea personalului, structurile implicate în
consilierea și controlul acestui domeniu de activitate și, în premieră,
evaluarea și autorizarea proiectelor ce implică animale de laborator.
La nivel național, Directiva 2010/63/UE a fost transpusă prin Legea
43/2014 privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, care a
intrat în vigoare în 25 Septembrie 2015, odată cu Ordinul nr. 97/2015 al
Directorului ANSVSA, privind autorizarea sanitar veterinară a unităților și
proiectelor care implică animale de laborator. La acesta s-a adăugat
Ordinul 106/2016 privind constituirea Comitetului naţional pentru
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice sau educative.
Activitatea în domeniul creșterii și utilizării animalelor de laborator
este coordonată la nivel European de către Comisia Europeană, prin
intermediul Comisariatului pentru Mediu, Afaceri Maritime și Pescuit. La nivel
naţional, autoritatea compententă este ANSVSA, prin Serviciul de Bunăstare a
Animalelor care are și punctul naţional de contact cu Comisia Europeană, și
Direcțiile Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA)
județene. La nivelul ANSVSA este constituit și Comitetul Național pentru
Protecția Animalelor Utilizate în Scopuri Științifice sau Educative. Comitetul
Național (CN) are rol consultativ și de elaborare de ghiduri, proceduri și este
alcătuit din persoane cu competențe în domeniu. La nivelul fiecărei instituții
care utilizează animale de laborator, își desfășoară activitatea un medic
veterinar desemnat cu expertiză în medicina animalelor de laborator. În plus
instituțiile de cercetare trebuie să aibă o Comisie de Bioetică însărcinată cu
avizarea proiectelor ce utilizează animale de laborator, și un Organism
responsabil cu bunăstarea animalelor, care include persoanele implicate în
îngrijirea animalelor, plus un membru al comunității științifice naționale.

Directiva EU 63/2010

Elaborarea cadrului normativ european pornește de la premisa că


“Bunăstarea animalelor constituie o valoare a Uniunii Europene, consacrată
în articolul 13 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)”.
Având în vedere acest aspect, Consiliul European a adoptat la
23.03.1998 Decizia 1999/575/CE privind încheierea de către Comunitate a
Convenției europene privind protecția animalelor vertebrate utilizate în
scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice. Ca participant la
respectiva convenție, UE a recunoscut importanța protecției și bunăstării
animalelor utilizate în scopuri științifice la nivel internațional. Astfel, în
Rezoluția din 5.12.2002 privind Directiva 86/609/CEE, Parlamentul
European a solicitat Comisiei să prezinte o propunere de revizuire a
25
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

directivei de mai sus, incluzând măsuri mai prescriptive și mai transparente


cu privire la procedurile efectuate pe animale. În continuare, cu prilejul celei
de-a patra consultări multilaterale a părților la Convenția Europeană pentru
protecția animalelor vertebrate utilizate în scopuri experimentale și alte
scopuri științifice (15.06.2006) a fost revizuită respectiva convenție,
stabilindu-se reglementările privind adăpostirea și îngrijirea animalelor de
laborator. Rezultatul acestei convenții l-a constituit recomandarea
2007/526/CE cu privire la orientările pentru adăpostirea, creșterea și
îngrijirea animalelor folosite în scop experimental și în alte scopuri științifice.
Cadrul teoretic general în care a fost elaborată Directiva 63/2010
pornește de la premisa că „Informații științifice noi sunt disponibile cu
privire la factorii care influențează bunăstarea animalelor, precum și
capacitatea animalelor de a simți și de a-și manifesta durerea, suferința sau
stresul și de a prezenta vătămări de durată. Prin urmare, este necesară
ameliorarea bunăstării animalelor utilizate în proceduri prin creșterea
standardelor minime de protecție a acestora în acord cu cele mai recente
progrese științifice”. De asemenea, se stipulează faptul că “Atitudinea față de
animale depinde și de percepțiile naționale, în unele state membre existând
cererea de a se menține norme de bunăstare a animalelor mai extinse decât
cele convenite la nivelul Uniunii. În interesul animalelor și cu condiția să nu
se afecteze funcționarea pieței interne, este oportun să se permită statelor
membre o anumită flexibilitate în menținerea unor norme naționale care să
vizeze o protecție mai extinsă a animalelor, atât timp cât aceste norme sunt
compatibile cu TFUE”. În plus, aliniatul 8 menționează că ˝față de animalele
vertebrate și ciclostomii, ar trebui incluși în domeniul de aplicare a directivei
și cefalopodele, deoarece există dovezi științifice cu privire la capacitatea
acestora de a simți durerea, suferința și stresul și de a prezenta vătămări de
durată˝. Directiva include și formele fetale ale mamiferelor ˝deoarece există
dovezi științifice care arată că astfel de forme prezintă în ultima treime a
perioadei dezvoltării lor un risc mărit de a simți durerea, suferința și stresul,
ceea ce ar putea afecta în mod negativ dezvoltarea lor ulterioară. Dovezile
științifice arată că procedurile efectuate pe formele embrionare și fetale într-
o etapă incipientă a gestației pot provoca durere, suferință, stres sau
vătămări de durată, în cazul în care aceste forme ar fi ținute în viață a doua
parte a dezvoltării lor embrionare˝. În sfârșit, mai trebuie menționat în acest
context și faptul că reglementările directivei 63/2010 se bazează pe
supoziția că animalele au în sine o valoare intrinsecă care trebuie respectată.
Există, de asemenea, și rațiuni de ordin etic ale opiniei publice care privesc
utilizarea animalelor în proceduri. Prin urmare, animalele trebuie
întotdeauna tratate ca ființe sensibile, iar utilizarea lor în proceduri trebuie
restricționată la domenii care, în ultimă instanță, pot aduce beneficii
26
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

sănătății umane sau animale sau mediului înconjurător. Prin urmare,


utilizarea animalelor în scopuri științifice sau educative trebuie luată în
considerare doar în cazurile în care nu există o alternativă care să nu
folosească animale. Utilizarea animalelor în proceduri științifice în alte
domenii care țin de competența UE ar trebui interzisă (Directiva 63/2010).

Reglementarea procedurilor experimentale

Legislația europeană cu privire la protecția animalelor de laborator


se aplică animalelor vetebrate non-umane, inclusiv fomelor larvare cu
hrănire autonomă (ex mormolocii amfibienilor), și formelor embrionare la
mamifere, începând din ultima treime a gestației. Dintre nevertebrate sunt
avute în vedere doar cefalopodele (Directiva 63/2010/UE), utilizarea
celorlalte nevertebrate, nefiind considerate capabile de suferință, nu este
supusă reglementărilor cu privire la protecția animalelor. Reglementările
Directivei 63/2010 se aplică tuturor animalelor utilizate în proceduri.
Prin procedură se înțelege „orice utilizare a animalului de laborator
care poate provoca durere, suferință, stres sau vătămări de durată
echivalente sau mai puternice decât cele provocate de înțepătura unui ac”. În
conformitate cu Directiva EU 63/2010, severitatea unei proceduri se
determină prin intensitatea durerii, suferinței sau vătămării care se
așteaptă să fie suportate de animal în cursul unei proceduri experimentale.

Grade de severitate ale procedurilor

Directiva 63/2010 descrie 4 nivele de severitate a unei proceduri:


 fără recuperare – include proceduri experimentale realizate sub
anestezie generală, la sfârșitul cărora animalul nu iși recapătă cunoștiința;
 superficiale – include proceduri realizate pe termen scurt și care
nu afectează semnificativ confortul sau starea generală a animalului (ex.
anestezia, administrarea de substanțe în doză unică, dacă nu produc durere
și nu afectează semnificativ starea de sănătate, prelevarea de sânge sub
10% din volumul de sânge circulant, imagistica neinvazivă cu sedare/
anestezie, izolarea socială pe termen scurt, unele teste comportamentale,
privarea de hrană sub 24h, inducția unor tumori mici fără efecte clinice);
 moderate – include proceduri cu suferință moderată pe termen
scurt, sau suferință redusă ca intensitate pe termen lung (ex. studii de
toxicitate care nu duc la moartea animalului, dar care au efecte clinice
moderate, prelevarea de sânge peste 10% din volumul de sânge circulant,
intervenții chirurgicale cu afectarea stării generale post operatorii,
inducerea unor tumori care produc efecte clinice, dar care nu influențează
27
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

comportamentul și nu induc suferință, izolarea socială pe termen scurt,


teste comportamentale, izolarea între 1-5 zile, privarea de hrană 24-48 h).
 severe – include proceduri ce implică suferință moderată pe termen
lung, sau severă chiar și pe termen scurt (ex: studii de toxicitate care duc la
moartea animalelor, sau care sunt susceptibile să inducă moartea; intervenții
chirurgicale cu afectarea severă a stării generale post operatorii; inducerea
unor tumori care produc efecte clinice, și care influențează comportamentul
și induc suferință; izolarea socială pe durată de peste 5 zile; șocul electric
care nu poate fi evitat; imobilizarea prelungită; testele de înot forțat sau alt
execițiu forțat ce are ca urmare epuizarea sau privarea de hrană peste 48 h).
Procedurile se realizează numai în cadrul unui proiect, prin proiect
înțelegându-se „un program de lucru cu obiective științifice bine definite care
presupune folosirea uneia sau mai multor proceduri”. Conform prevederilor
legislative în vigoare, proiectele se pot realiza numai după un prealabil
proces de autorizare. În România autorizarea este o procedură ce se
desfășoară în 2 pași; în prima etapă se solicită avizul Comisiei de bioetică
din instituția unde se realizează proiectul. Aceasta face o evaluare ștințifică
din perspectiva complianței cu principiul celor 3R, iar apoi se depune
documentația la DSVSA județeană, care în urma unei expertize tehnice
acordă autorizația de proiect. Odată cu alte documente necesare autorizării,
aplicantul depune la DSVSA și un Rezumat non-tehnic (RNT), un document
cu caracter anonim, care oferă datele esențiale pentru înțelegerea utilității
proiectului, numărul și specia animalelor utilizate, și procedurile la care
sunt supuse animalele. Acest document este disponibil publicului larg, RNT
fiind disponibile pe situl ANSVSA. Organismul însărcinat cu bunăstarea are
rolul de a supraveghea condițiile desfăşurării proiectului. Animalele
utilizate în proceduri se raportează anual de către responsabilul unității la
ANSVSA, aceste date fiind utilizate în statisticile naționale și trimise
Comisiei pentru evaluările realizate la nivel EU (Coman și colab. 2017).
Proiectele se pot derula numai în unități autorizate, autorizația
poate acoperi trei tipuri de activități, respectiv creștere, furnizare și
utilizare. Autorizarea se realizează de către DSVSA după evaluarea de către
un inspector, autorizația are o valabilitate de 5 ani, autoritatea sanitar
veterinară are obligația de a verifica periodic unitățile în acest interval.
Originea animalelor utilizate în unitățile utilizatoare diferă în funcție
de specie. Șoarecele (Mus musculus), șobolanul (Rattus norvegicus), cobaiul
(Cavia porcellus), hamsterul sirian (Mesocricetus auratus), hamsterul
chinezesc (Cricetulus griseus), gerbilul (Meriones unguitulatus), iepurele
(Oryctolagus cuniculus), câinele (Canis lupus familiaris), pisica (Felix silvestris
catus), toate speciile de primate neumane, broaștele din genurile Xenopus și
Rana, peștele zebră (Danio rerio) pot fi utilizate numai dacă provin de la
28
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

unități crescătoare autorizate în conformitate cu legislația animalelor de


laborator. Celelalte specii domestice pot proveni din ferme, în cazul lor nu
există posibilitatea autorizării ca crescător/furnizor de animale de laborator.
Proiectele ce implică animale de laborator își găsesc aplicația în:
 cercetarea fundamentală, care implică dezvoltarea cunoștiințelor
teoretice privind biologia organismului uman și animal, și înțelegerea
modului în care funcționează acestea în condiții fiziologice sau patologice.
Animalul de laborator este o componentă esențială în cercetarea științifică
aplicată și/sau fundamentală, caz în care poate mijloci clarificarea unor
aspecte cheie privind instalarea și evoluția unor boli cronice degenerative
(ex: tulburările de proliferare celulară și tisulară, colagenozele, diabetul
zaharat, miocardiopatiile), precum și în dezvoltarea unor ipoteze și teorii
științifice cu privire la mecanismele explicative aflate la originea bolilor;
 bioechivalență, cercetare translațională și aplicată, dezvoltarea și
implementarea unor tehnici noi de diagnostic al bolilor, implementarea
unor noi formule terapeutice sau a unor tehnici chirurgicale inovatoare;
 utilizare regulată în tehnologii de rutină, pentru elaborarea unor
produse biologice care pot fi utilizate în prevenirea și combaterea bolilor la
animale și om (ex: vaccinuri, insulina, anticorpi mono/policlonali), testarea
purității și a valabilității unor produse, cum sunt vaccinurile și serurile sau
a cosmeticelor, aditivilor alimentari, și a compușilor folosiți în industrie;
 protecţia mediului înconjurător în interesul conservării sănătăţii şi
bunăstării oamenilor și animalelor;
 conservarea speciilor aflate în pericol;
 învăţământul superior şi instruire academică, în afara
experimentelor demonstrative a căror utilitate este din ce în ce mai
controversată în sistemul modern de învățâmânt. Utilizarea animalelor în
educația medicală (inclusiv medical veterinară) este esențială, îndeosebi în
formarea deprinderilor chirurgilor pentru efectuarea unor tehnici avansate,
cum ar fi chirurgia vasculară, microchirurgia, chirurgia endoscopică;
 anchete medico-legale și utilizarea în infecții experimentale.
Pe de altă parte, pe fondul creșterii interesului opiniei publice față de
drepturile animalelor, există o opoziție crescândă cu privire la studiile pe
animale pe laborator. Pe lângă argumentele etice, oponenții experimentelor
pe animale de laborator le consideră irelevante științific pentru patologia
umană, și fără valoare predictivă privind toxicitatea unei substanțe sau
produs nou, considerându-le o frână în dezvoltarea de metode alternative.
Cea mai importantă abordare în acest sens o constituie inițiativa
cetățenească „Stop Vivisection” prezentată oficial Comisiei Europene la 3
Martie 2013 și conținând 1,17 milioane de semnături. Inițiativa în cauză a
29
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

fost respinsă de Comisia Europeană pe motiv că „înlocuirea completă a


studiilor realizate pe animale este la ora actuală imposibilă”.

Organizații relevante pentru știința animalelor de la laborator

FELASA - Federation of European Laboratory Animal Science


Associations - este cea mai veche și importantă organizație din domeniu, de
la nivel european, fiind fondată în 1978. FELASA este deschisă asociațiilor
naționale din statele europene, câte una pentru fiecare stat. Prin grupurile
sale de lucru, FELASA elaborează documente de lucru, norme, ghiduri,
recomandări și rapoarte care stau la baza politicii comunitare în domeniu.
De asemenea FELASA, autorizează cursuri de instruire în domeniu.
ESLAV/ECLAM – The European Society of Laboratory Animal
Veterinarians/European College of Laboratory Animal Medicine – ESLAV
este o organizație înființată în 1996 care își propune promovarea instruirii
profesionale pentru medicii veterinari implicați în domeniul animalelor de
laborator la nivel european. ECLAM a fost înființat în 2000 la inițiativa
ECLAV, fiind inclusă în EBVS - European Board of Veterinary Specialisation.
ECLAM este centrată pe formarea specialiștilor în domeniu creșterii,
biologiei și patologiei animalelor de laborator, prin coordonarea educației
post-universitare în domeniu, examinarea și certificarea specialiștilor etc.
ICLAS - International Council for Laboratory Animal Science - este o
organizație care își propune dezvoltarea, armonizarea științei animalelor
de laborator la nivel mondial îndeosebi în țările în curs de dezvoltare.
EARA - European Animal Research Asociation – este o asociație care
promovează înteresele cercetării biomedicale la nivelul țărilor membre EU.
ARSAL - Asociaţia Română pentru Ştiinţa Animalelor de Laborator – s-
a constituit în anul 2001, fiind membru FELASA din 2010, iar din 2016 este
afiliată la EARA. ARSAL are caracter ştiinţific și profesional, şi are ca scop
pregătirea profesională și informarea specialiștilor în domeniul animalelor
de laborator, fiind partener al ANSVSA în elaborarea legislaţiei specifice.

Dezvoltarea Conceptului de Alternativă

Creșterea interesului științific cu privire la tehnicile alternative a fost


marcat de numeroase inițiative legislative și multiple campanii organizate de
apărători ai drepturilor animalelor împotriva testelor efectuate pe animale.
Totuși, această chestiune este marcată și de afirmații care au dus la confuzia
publicului și a persoanelor interesate de acest subiect, care au responsabilități
legislative sau de reglementare în acest domeniu. În general, este acceptat
30
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

argumentul că experimentarea pe animale este necesară, însă mulți oameni nu


agrează faptul că sănătatea lor depinde de o practică care cauzează grade
variabile de suferință sau moartea animalelor. Publicul larg este în favoarea
folosirii animalelor în cercetare atunci când există un beneficiu direct pentru
om, respectiv când suferințele provocate sunt minime sau puțin semnificative.
Renunțarea la ideea de a folosi animale în cercetarea științifică sau în
testarea unor produse cosmetice este tot mai frecvent întâlnită printre
cercetătorii care lucrează în laborator. Legislația și politica instituțională
actuală îndeamnă oamenii de știință să folosească cât mai puține animale
posibil, și asta doar atunci când e necesar. Unii aboliționiști sunt de părere că
ar trebui să se renunțe complet la cercetarea pe animale, în timp ce alții sunt
mai pragmatici, susținând că este greu de imaginat progresul științific în
științele biomedicale fără contribuția medicinei experimentale, și implicit a
experimentelor pe animale. Majoritatea apărătorilor drepturilor animalelor
doresc să se pună capăt folosirii animalelor în cercetare, dar nu consideră că
aceasta este un scop realizabil în momentul de față. În schimb, ei sunt de
părere că institutele de cercetare ar trebui să dedice mai mult timp și bani
găsirii unor metode de a elimina suferința și durerea provocate animalelor.

Teoria celor 3Rs | Replacement – Reduction - Refinement


Conceptul celor 3R este relativ simplu, și a fost enunțat pentru prima
dată în 1959 de către Willim Russell și Rex Burch, într-o carte cu titlul “The
Principles of Humane Experimental Technique“. Cei doi autori propun ca de
fiecare dată când se experimentează pe animale să se aibă în vedere:
1) posibilitatea de a înlocui – Replacement - experimentele pe
animalele cu metode alternative care nu implică utilizarea animalelor vii;
2) posibilitatea de a reduce – Reduction - la minimum posibil
numărul de animale utilizate într-un protocol experimental;
3) posibilitatea de a rafina – Refinement - sau îmbunătăți protocolul
experimental, astfel încât acesta să provoace minimum de stres și suferință.
Diminuarea durerii și a tulburărilor de altă natură este o problemă de
mare actualitate, întrucât “Comitetele de Utilizare și Îngrijire Instituțională a
Animalelor“ (IACUC) afiliate instituțiilor de cercetare decid asupra modului
în care să răspundă la noile reglementări ale Ministrului Agriculturii din SUA,
și la principiile de bază ale Institutului Național de Sănătate. Actualmente,
cercetătorilor li se solicită să minimizeze suferințele animalelor, care sunt
utilizate în proceduri experimentale. Aceste Comitete de specialitate sunt o
prezență obligatorie în orice instituție abilitată să experimenteze pe animale,
având ca principal rol recunoașterea metodelor alternative ca mijloace care
pot să-i ajute pe cercetători să identifice soluțiile cele mai corespunzătoare la
problemele pe care le ridică experimentarea pe animale (AALAS, 1997).
31
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Conținutul metodelor alternative diferă semnificativ față de căutarea


tradițională de noi tehnici științifice, deoarece acestea necesită reducerea
folosirii animalelor și limitarea durerii și a suferinței provocate animalelor, ca
rezultat al punerii lor în aplicare. Dat fiind nivelul actual de cunoaștere, ar fi
hazardat să susținem că nivelul dezvoltării cercetării biomedicale ar putea fi
menținut fără experimentarea pe animale. Dar îmbunătățirile făcute astăzi pot
fi înlocuite mâine cu o nouă tehnică, care nu folosește animale. Iar dezvoltarea
de noi tehnici care-au permis reducerea numărului de animale utilizate în
cercetare a constituit un succes important în cercetarea bio-medicală. De
exemplu, pentru crearea vaccinului antipoliomielitic, Premiul Nobel a fost
acordat autorilor lucrării despre culturile celulare realizate în 1949. Din acel
moment, tehnicile utilizate în studiile realizate pe culturi celulare animale și
umane au fost îmbunătățite în mod semnificativ, iar provocările și dezbaterile
pe marginea acestor tehnici au devenit între timp numeroase. Un argument
puternic îl constituie și faptul că dezvoltarea unor noi metode de cercetare (ex.
cromatografia, spectrofotometria, radioimunoanaliza, anticorpii mono și
policlonali, ingineria genetică, PCR etc) a constituit un factor esențial în
progresul înregistrat de cercetarea biomedicală. De vreme ce o alternativă nu
e decât o nouă tehnică ce duce la reducerea folosirii animalelor și/sau a
suferințelor acestora, este greu de crezut că implementarea acestui concept ar
putea dăuna științei. În ultimii ani, toxicologii au început să dezvolte conceptul
de metodă alternativă, dar multe alte ramuri ale științei evită pe cât posibil
această abordare, în ciuda presiunii ce vine din partea publicului și a
guvernului de a face progrese în utilizarea metodelor alternative în cercetarea
științifică. Unul din argumentele folosite împotriva metodelor alternative îl
constituie înțelegerea greșită a termenului de alternativă, ca referindu-se
exclusiv la înlocuirea animalelor. Există în mod cert oportunități de reducere a
numărului de animale și de îmbunătățire a cercetării în domenii cum sunt
studiile cardiovasculare și a comportamentale. De asemenea, cercetătorii pe
animale ar trebui să analizeze dacă utilizarea noilor tehnici de anestezie și
gestiunea postoperatorie pot fi încadrate ca metode alternative (Mead, 1988).
Comitetele de utilizare și îngrijire instituționalizată a animalelor,
împreună cu cercetătorii, nu ar trebui să includă numai înlocuirea, ci și
reducerea și îmbunătățirea în planificarea și analizarea protocoalelor de
cercetare animală. Este evident pentru oricine reușește să se detașeze de
specificul activităților de laborator și să analizeze atitudinea publicului față de
cercetare, că există o preocupare nu numai pentru abuzul împotriva
animalelor, dar și pentru orice altă utilizare a animalelor, care le-ar putea
cauza suferința. Dacă în anii 1960 un cercetător se simțea uneori ca un erou
public, astăzi e făcut să se simtă aidoma unui criminal. În ultimii 10 ani,
numărul membrilor organizațiilor de protecție a animalelor a crescut de 10
32
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

ori. Simboluri ale preocupărilor publice pentru protecția animalelor sunt larg
răspândite. Este inutil să se continue dezbaterea legată de folosirea sau
interzicerea utilizării animalelor în cercetare. Cercetătorii pot arăta că sunt
preocupați de folosirea animalelor în cercetare și de suferințele provocate
acestora, elaborând și promovând programe prin care se caută modalități de a
reduce utilizarea acestora și de a îmbunătăți condițiile de lucru din laborator.

I. Replacement sau Înlocuirea


Înlocuirea se referă la situațiile în care experimentele care implică
animale pot fi înlocuite cu metode alternative, care folosesc alte sisteme
biologice animate. Conform acestui principiu, experimentatorul are obligația
legală și etică de a nu utiliza animale în procedurile experimentale pentru care
există metode alternative utilizabile. Există multiple exemple în acest sens, în
special în cazul experimentelor efectuate pentru diagnosticarea unor bolii sau
testarea agenților terapeutici. Folosirea șoarecilor în testarea eficienței
vaccinului contra febrei galbene a fost înlocuită de multă vreme cu un test
realizat pe culturi celulare. Este posibilă eliminarea șoarecilor din procedurile
de testare a insulinei, ca urmare a progreselor realizate în acest domeniu.
Metodele alternative care permit înlocuirea modelelor animale de
studiu al bolilor pot fi clasificate în 3 categorii principale:
- folosirea unor organisme vii inferioare (ex: nevertebrate);
- folosirea sistemelor abiotice sau lipsite de viață;
- folosirea simulării computerizate (metode in silico).
Utilizarea sistemelor vii

- Tehnici în vitro | Cele mai recunoscute sisteme vii neanimate sunt


cele care se încadrează în categoria largă a metodelor în vitro, cum ar fi
culturile de celule, țesuturi sau organe. Aceste tehnici permit cercetătorului
să dețină controlul absolut asupra mediului subiectului testat. Deoarece
aceste sisteme vii nu funcționează în condiții improprii de temperatură,
umiditate, pH și agenți nutritivi, modificarea acestor parametri tinde să
minimalizeze efectele pe care variabilele non-experimentalele le pot avea
asupra rezultatului final al studiului. În general, când nu se asigură medii
optime pentru un sistem în vitro, pot interveni probleme de pierdere a
tuturor rezultatelor experimentale și/sau obținerea unor date compromise.
Cele mai folosite metode în vitro sunt culturile de celule utilizate
pentru producerea anticorpilor monoclonali, dezvoltarea vaccinurilor
antivirale, depistarea efectelor citopatice ale diferiților compuși
medicamentoși, precum și studierea funcției și dezvoltării membranelor
celulare. Utilizările potențiale ale tehnicilor în vitro sunt aproape
33
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

nelimitate, și vor continua să se diversifice pe măsură ce se vor acumula


mai multe cunoștințe despre morfo-fiziologia organelor, țesuturilor și a
celulelor acestora, respectiv pe măsură ce tehnologia de menținere a
mediilor în vitro se va îmbunătăți. Culturile celulare permit înţelegerea şi
studierea interacţiunilor celulare, în contextul tulburărilor de proliferare
celulare, metabolismul celular, adeziunea celulară, procesele de invazie
celulară cât şi a mecanismelor de control intracelular, cum sunt sinteza de
proteine, metabolismul energetic, transcripția ADN, ciclul celular, apoptoza.
Studiile pe celule cultivate prezintă şi semnificative limitări, deoarece
comportamentul celulelor din culturi nu este întru totul identic cu cel in
vivo, acest lucru datorându-se în principal diferenţelor de mediu în care
trăiesc. Cultivarea celulelor in vitro nu poate reproduce în totalitate
complexitatea răspunsului structurilor tisulare, multitudinea populaţiilor
celulare prezente într-un ţesut şi implicit relaţiile complexe care se
stabilesc între acestea. Metabolismul celular este mai puţin constant in vivo
decât in vitro datorită intervenţiei factorilor sistemici aparţinând
sistemului nervos şi endocrin (de aici ideea introducerii de hormoni şi
factori de creştere în mediul de cultură pentru celule), dar şi factorilor
locali, precum cei din răspunsul tisular (ex: răspunsul inflamator, fibroza).
Din acest motiv, culturile celulare nu trebuie înţelese ca o alternativă
la toate experimentele pe animale, decât pe anumite zone ale cercetării,
cum sunt: testarea toleranței produselor cosmetice (caz în care există
modele omologate de piele artificială); producerea vaccinurilor și serurilor,
sau tehnologia producerii anticorpilor monoclonali pe seama celulelor de
tip hibridoma. Chiar și acolo unde nu pot înlocui complet experimentele pe
animale, culturile celulare reduc semnificativ numărul animalelor utilizate.
De exemplu, testarea toxicității unui produs se poate face în prealabil pe
culturi celulare, și numai dacă se dovedește netoxic se testează pe animale.
- Animalele nevertebrate, ouăle și embrionii mamiferelor sunt
considerate replacement, deoarece Directiva 63/2010 se aplică animalelor
non-umane vii, inclusiv formelor larvare care se hrănesc autonom, precum
și formelor embrionare de mamifere începând cu ultima treime a gestației,
și cefalopodelor vii. Din acest punct de vedere, utilizarea altor nevertebrate
decât cefalopondele (ex. Drosophila melanogaster sau musculița de oțet,
Caenorhabditis elegans), ouăle păsărilor și reptilelor, icrele peștilor,
embrionii non-umani în prima parte a gestației nu sunt supuse autorizării
și limitărilor legislative privind protecția animalelor de laborator, nefiind
considerate capabilă să perceapă durere, distres sau altă formă de
suferință. Cea mai folosită este musculița de oțet - Drosophila melanogaster
- un model clasic pentru studiile de genetică. Această specie poate fi, de
asemenea, folosită pentru detectarea mutagenității, efectului teratogen și al
34
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

toxicității unor compuși chimici. Nevertebratele marine sunt specii care nu


au fost îndeajuns cercetate. Totuși, un număr important de specii marine
sunt folosite în mod constant pentru studiul funcției sistemului nervos.

Drosophila melanogaster sau musculița de oțet utilizată în studii de genetică

Caenorhabditis elegans este un nematod foarte mic (măsoară cca. 1 mm


lungime), transparent, utilizat ca model de cercetare care a facilitatat
numeroase descoperiri considerate epocale în cercetarea fundamentală.

- Microorganismele reprezintă un alt sistem biologic folosit pentru a


înlocui modelele animale în testele de toxicitate. Testul Ames de
mutagenitate/carcinogenitate folosește culturi de Salmonella typhimurium
pentru a depista compușii chimici care necesitau în trecut folosirea
animalelor. Astfel de sisteme permit testarea unui număr nelimitat de
compuși, ceea ce poate duce la o dilemă interesantă. Cu cât există mai mulţi
compuși care pot fi depistați, cu atât vor exista mai mulţi compuși
35
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

potențiali pentru a fi testați pe animale. Tehnicile alternative pot înlocui un


număr de animale la un anumit stadiu în procesul de depistare. Cu toate
acestea, folosirea alternativelor poate duce la creșterea numărului
compușilor care trebuie în cele din urmă testați pe animale sănătoase.
- Plantele sau țesuturile vegetale reprezintă un alt sistem viu alternativ
care poate fi folosit pentru înlocuirea animalelor în studiul mecanismelor
moleculare fundamentale. Există o diferență morfologică și funcțională
foarte mică între structurile și componentele celulare izolate de la plante și
cele ale animalelor. Cu toate acestea, peretele celular rigid al plantelor
limitează aplicabilitatea lor în cercetare din cauza celulelor impenetrabile.

Folosirea sistemelor abiotice

- Metodele chimice | Cel mai folosit model de sistem abiotic implică


utilizarea tehnicilor chimice moderne. Acestea constau mai ales în tehnicile
analitice care pot fi folosite la identificarea substanțelor chimice și la
determinarea concentrației sau a rezistenței lor în diferite soluții. Tehnicile
imunohistochimice folosesc anticorpi specifici în studiul unor cantități foarte
mici de antigen. Un exemplu clasic al acestei tehnici îl constituie identificarea
toxinelor bacteriene, care în trecut necesita injectarea câtorva sute de
șoareci cu lichid supernatant din culturile bacteriene suspecte. Aceste noi
tehnici care folosesc anticorpi permit confirmarea unui diagnostic provizoriu
într-un timp mult mai scurt, decât testele efectuate pe animale. Prin
adăugarea unui compus colorat la tehnica ELISA, întregul proces devine un
pachet-test accesibil pe piață, de tipul testelor de sarcină folosite acasă, care
înainte vreme necesita folosirea unui iepure. Există un mare număr de
tehnici chimice care pot fi folosite pentru detectarea prezenței unei reacții
chimice specifice, sau a unei enzime necesare pentru o reacție celulară
specifică. Identificarea și izolarea unei structuri chimice specifice într-un
compus furnizează informații prețioase cu privire la reactivitatea potențială
a acestuia, și la toxicitatea rezultată dintr-o substanţă chimică (Paton, 1984).
- Sistemele fizice și/sau mecanice | Folosirea unor sisteme fizice și/sau
mecanice pentru înlocuirea animalelor vii se aplică în cazul formării unor
competențe sau reacții la circumstanțe predeterminate, bine definite, cum
ar fi utilizarea manechinelor în predarea principiilor de bază ale medicinei.

Folosirea simulării computerizate (in silico)

- Utilizarea unor metode de simulare pe calculator | Argumentul de


bază în controversa tehnicilor alternative este posibilitatea stimulării
computerizate (in silico), ca mijloc de înlocuire a animalelor în cercetare.
36
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Pentru adaptarea unui fenomen biologic la un model computerizat,


procesele de bază trebuie exprimate printr-o formulă matematică. O dată
ce o formulă este concepută, un număr enorm de variabile pot fi introduse
și procesate imediat. Cheia reușitei este generarea unui program pornind
de la formula matematică. Cu cât este mai completă formula, cu atât mai
folositor va fi programul. Însă, multe din problemele ridicate de modelul
animal nu sunt destul de bine definite pentru conceperea modelului
matematic necesar. Pe măsură ce cunoștințele de bază privind procesele
biologice se dezvoltă și se diversifică vor crește și oportunitățile de a folosi
simularea computerizată pentru înlocuirea animalelor în experimente.

II. Reduction sau Reducerea


Reducerea vizează situațiile în care numărul animalelor utilizate într-o
procedură poate fi redus. Un exemplu îl constituie domeniul testării toxicității
acute a unor compuși chimici. În prezent, majoritatea toxicologilor sunt de
acord că nu mai este necesară folosirea a 60 până la 200 de rozătoare pentru a
determina doza letală exactă conform statisticilor. Se pot obține informațiile
necesare despre DL50 folosind nu mai mult de 10 până la 20 de animale. Un alt
exemplu care priveşte reducerea numărului de animale este furnizat de
Naţional Cancer Institut prin programul de dezvoltare și cercetare a
animalelor. Cu câțiva ani în urmă National Cancer Institute (NCI) folosea 4.5
milioane de rozătoare pe an pentru a depista agenții chimici răspunzători de
activitatea antitumorală. Cu toate acestea, sistemul standard de testare pe
animale era departe de a fi ideal. După multe dezbateri, NCI a trecut la
folosirea unor sisteme de testare a compușilor chimici pe culturi celulare
tumorale de origine umană. În prezent, programul folosește între 500 000 și
1000000 de șoareci, ceea ce este echivalent cu o reducere de 80-90% a
numărului de animale. Trebuie remarcat faptul că decizia acestei schimbări a
fost luată mai degrabă din considerente științifice decât de protecție a
animalelor, ilustrând faptul că adoptarea și implementarea conceptului de
alternativă nu constituie un demers antiștiințific. Referitor la modalitățile de
reducere a numărului de animale folosite în experimente, trebuie avut în
vedere specia și categoria animalelor, precum și nivelul dezvoltării filogenetice.
Metodele utilizate pentru reducerea numărului de animale folosite în
proceduri sunt: (Beynen și col., 1993; National Cancer Institute 2011)
 Partajarea animalelor între instituții/laboratoare diferite;
 Îmbunătățirea concepției statistice pentru prelucrarea datelor;
 Reducerea filogenetică sau folosirea organismelor inferioare;
 Utilizarea unor animale de calitate mai bună (ex: clinic sănătoase).
37
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

- Partajarea animalelor (animal sharing) | Partajarea animalelor


înseamnă împărțirea acestora între instituții diferite, ceea ce permite o
reducere semnificativă a numărului total de animale utilizate într-o anumită
situație. Ca exemplu poate fi amintită intervenția chirurgicală pe un animal
care urmează să fie eutanasiat, sau prelevarea de organe și țesuturi în
momentul necropsiei. Partajarea devine mai complicată atunci când se
încearcă maximizarea utilizării animalelor, dar poate reduce semnificativ
numărul acestora în cadrul aceleiași instituții. Dacă două cercetări diferite
necesită efectuarea simulării unei operații, administrarea unor produse sau
compuși chimici pe căi identice, atunci animalele ar putea fi partajate în
cadrul instituției. Partajarea ca metodă de reducere a numărului de animale
ar necesita avizare centralizată în cadrul Programului Instituțional de
îngrijire a animalelor pentru a răspunde nevoilor experimentatorilor.
- Îmbunătățirea aparatului statistic de prelucrare a datelor | Oricine a
urmat un curs de design experimental sau de statistică aplicată știe ce
înseamnă importanța consultării biostatisticianului în cursul etapei de
proiectarea a experimentului și nu doar în momentul când informațiile
obținute trebuie deja procesate statistic. Concepția necorespunzătoare sau
inadecvată a protocoalelor experimentale și/sau nefolosirea metodelor
statistice corecte, pot avea ca rezultat utilizarea unui număr exagerat de
mare de animale în cadrul unui protocol experimental, dar și extragerea
unor informații care se dovedesc irelevante pentru interpretarea clinică.
- Reducerea filogenetică sau phylogenetic reduction | Experimentele
care pot utiliza una din multitudinea de specii de nevertebrate în locul unei
specii de primate, reprezintă un tip de reducere filogenetică. Asemenea
salturi mari pe scara evoluției nu sunt totdeauna posibile, însă treceri mai
puțin dramatice pot reduce semnificativ numărul speciilor mai evoluate
folosite în cercetarea științifică sau în scop didactic. În multe situații, teoria
reducerii filogenetice a fost greșit interpretată, din cauza utilizării unei
specii ca echivalent al alteia, fără a se ține seama de ierarhia filogenetică.
Principiul reducerii filogenetice este în general bine acceptat în lumea
științifică ca modalitate de a reduce numărul de animale folosite, însă
prezintă adesea numeroase dificultăți ascunse. Astfel, dacă coborâm pe
scara filogenetică, informația disponibilă despre menținerea și folosirea
acestor animale într-un mediu artificial devine adesea dificilă, dacă nu
imposibil de obținut. La alegerea unui model experimental este important
ca cercetătorul să ia în considerare capacitatea instituției de a asigura
îngrijirea corespunzătoare pentru speciile selectate în acest scop. Oricum,
reducerea filogenetică constituie un mijloc important de reducere a
numărului de animale, cu condiția să fie practicat cu atenție și în baza unei
cunoașteri judicioase a cerințelor impuse de caracteristicile speciilor alese.
38
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

- Utilizarea unor animale de calitate mai bună | La procurarea


animalelor utilizate în proceduri experimentale este important să se aibă în
vedere că, de regulă, costul și calitatea animalelor sunt strâns corelate.
Alegând animalul de cea mai bună calitate în ceea ce privește starea
sănătății sau a performanțelor realizate, este minimalizată, dacă nu chiar
eliminată posibilitatea ca animalelor să fie pierdute sau ca rezultatele să fie
compromise ca urmare a apariției unor îmbolnăviri. La alegerea sursei de
animale este necesar să fie consultat medicul veterinar, care să se asigure
că sunt cumpărate cele mai bune animale. Animalele cu un status al
sănătății diferit nu trebuie cazate în același adăpost/încăpere, și nici să
folosească aceleași echipamente, fie că este vorba de incinta în care sunt
cazate animalele, fie de creșterea acestora în condițiile din laborator.

III. Refinement sau Rafinarea metodelor

- Rafinarea este un aspect neglijat al conceptului de alternativă. Acest


concept vizează modificarea unei tehnici de lucru, pentru a reduce durerea și
suferința inevitabilă provocată animalelor în cursul unor proceduri, dar și la
utilizarea unor metode statistice adecvate pentru procesarea rezultatelor. Au
fost concepute, de exemplu, numeroase învelișuri protectoare și sisteme de
tuburi pentru a proteja cateterele intravenoase (sau intragastrice etc), ceea
ce permite unui cercetător să administreze doze succesive de agenți chimici,
sau să preleveze probe de sânge de la un animal fără a trebui să-l imobilizeze
de fiecare dată. Captivitatea și imobilitatea constituie deseori factori de stres
cu impact asupra valorii parametrilor fiziologici, și implicit a stării de
sănătate a animalelor, astfel încât folosirea învelișului protector sau a
tuburilor constituie o îmbunătățire a tehnicii , care reduce nivelul de stres.
Rafinarea metodelor utilizate poate fi realizată în mai multe moduri:
- Rafinarea metodologiilor implică adaptarea și updatarea continuă a
tehnologiilor de creștere, protocoalelor și procedurilor experimentale, astfel
încât acestea să reducă la minim suferința și distresul animalelor pe parcursul
vieții lor, atât în unitatea de creștere precum și pe parcursul proiectelor de
cercetare. Din punct de vedere etic, reducerea nivelul general de suferință
indus de procedurile experimentale devine mai important decât reducerea
numărului de animale utilizate. Problema majoră în cazul procedurilor
efectuate pe animale de laborator o reprezintă nu atât moartea animalului cât
mai ales nivelul de suferință/distres experimentat de animal. Din acest punct
de vedere este perfect acceptabil ca un animal să fie eutanasiat, cu evitarea
suferinței, decât să fie lăsat să trăiască în suferință. La finalizarea proiectului,
un animal poate fi lăsat în viață numai dacă nu suferă deteriorări ale stării de
sănătate care provoacă invitabil o suferință sau un distres foarte intens/sever;
39
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Model de tub din plastic policarbonat utilizat pentru imobilizarea


șoarecilor pentru prelevarea probelor de sânge din venele coccigiene

- Reducerea gradului de contaminare microbiană contribuie deseori la


limitarea răspândirii bolilor. Acesta constituie un aspect valabil pentru
majoritatea domeniilor de cercetare biomedicală. Un exemplu mai complex îl
constituie utilizarea unor tehnici de imagerie medicală – RMN (Rezonanță
Magnetică Nucleară) - pentru obținerea unor rezultate care în trecut
impuneau sacrificarea unui număr mare de animale într-un anumit interval
de timp, în vederea obținerii unei mostre de țesut. Tehnicile de limitare a
răspândirii bolilor sunt aplicabile în majoritatea domeniilor cercetării
biomedicale. Mai mult, în elaborarea unor proiecte de cercetare este
importantă identificarea și utilizarea acestor metode ori de câte ori e posibil.

Rafinarea instrumentelor și echipamentelor se referă la:


- Îmbunătățirea condițiilor de creștere a animalelor | Condițiile în care
sunt crescute animalele de laborator nu trebuie să țină cont numai de
necesitățile lor fiziologice, ci și de nevoile comportamentale naturale. În acest
sens, în creșterea animalelor de laborator se implemetează conceptul de
environmental enrichment adică îmbunățirea mediului de viață, care să
încurajeze comportamentul natural de căutarea și depozitare a hranei,
construirea adăpostului, explorarea mediului, igiena, joaca etc, aspecte care
au ca urmare creșterea calității vieții și a bunăstării animalelor. Ca exemple
în acest sens pot fi menționate asigurarea dispozitivelor rotative (rotițe) care
încurajează rozătoarele să facă mișcare, a tuburilor unde animale se pot
ascunde, alte dispozitive care încurajeaza comportamentul de explorare. În
40
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

cazul pisicilor și dihorilor se recomandă oferirea de jucării, iar în cazul


câinilor padocuri care să ofere posibilitatea de observare a unui teritoriu mai
larg. În cazul primatelor nonumane, furnizarea hranei în dispozitive care să
solicite ingeniozitatea indivizilor, existența ferestrelor de unde să poată
observa mediul extern sau chiar ascultarea câteva ore pe zi a unor posturi de
radio care să asigure stimularea senzorială, constituie tot atâtea modalități
de stimulare a caracterului activ al vieții sociale. Sunt foarte importante și
interacțiunile cu ceilalți membri ai grupului. În cazul majorității animalelor
de laborator cazarea se face în grupuri compatibile, cazarea individuală fiind
responsabilă deseori de inducerea stresului de izolare socială. De aceea se
optează pentru cazare individuală numai în cazul animalelor extrem de
agresive, a femelelor gestante, sau dacă este solicitată expres de protocolul
experimental. Dacă protocolul experimental o cere se pot face și alte derogări
de la aspectele prezentate mai sus, dar în toate cazurile, măsurile ce limitează
bunăstarea animalelor se consideră proceduri, și sunt supuse autorizării.
Monitorizarea animalelor și îmbunătățirea instrumentarului utilizat
minimalizează neplăcerile cauzate animalelor, prin reducerea stresului de
imobilizare/manipulare rezultat în contextul prelevării probelor biologice.
Din această categorie de metode face parte utilizarea tuburilor de contenție
la anumite specii de animale, pentru a permite accesul la diferite căi de
prelevare, permițând în același timp animalului să se miște cât mai liber.
- Analiza mostrelor | Mostrele sau probele biologice recoltate de la
animale pot fi analizate în volume foarte mici, ceea ce permite măsurarea
unui număr mare de parametri. Acest fapt implică folosirea unor tehnici
electronice care necesită cantități infinitezimale de sânge, plasmă sau urină
pentru realizarea unei multitudini de teste sau determinări. Nu mai este
necesară nici sacrificarea animalelor, mai ales în cazul rozătoarelor mici.
- Utilizarea tehnicilor non-invazive sau minim invazive, cum sunt
tehnicile de imagistică medicală modernă (RMN-Rezonanță Magnetică
Nucleară, tomografie computerizată, Radiografia sau Ecografia), pentru
obținerea unor rezultate care necesitau în cercetarea clasică, tradițională,
sacrificarea unui număr mare de animale într-un anumit interval de timp,
în vederea obținerii unei mostre de țesut. Alt exemplu util, îl constituie
utilizarea unor tehnici de lucru care necesită cantități minime de probe
biologice, sau folosirea tuburilor la anumite specii animale, pentru a
permite accesul permanent la diferite aparate, sisteme, organe, țesuturi,
lăsând în același timp animalului posibilitatea să se miște liber în cușcă.
- Perfecționarea tehnicilor de control a durerii reprezintă un element
central al strategiei de rafinement. În primul rând personalul implicat în
efectuarea de proceduri pe animale de experiență trebuie să fie instruit cu

41
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

privire la recunoașterea durerii și distresului la animale. Recunoașterea


durerii la animalele de laborator reprezintă un domeniu de actualitate, în
ultimii ani fiind implementate metode bazate pe cuantificarea expresiei
faciale (Grimase scale) pentru șoareci, șobolani și iepuri. În plus, medicul
veterinar trebuie să cunoască cele mai eficiente metode de analgezie,
adaptate speciilor utilizate în protocolul experimental. Practic utilizarea
analgeziei și controlului postintervențional al durerii este obligatoriu în
intervențiile ce presupun durere, ori de câte ori protocolul experimental nu o
interzice explicit. În acest caz, Directiva EU 63/2010 și Legea 43/2014
prevede ca cercetătorul să analizeze metodele alternative la oricare din
procedurile care ar putea determina durere sau suferință unui animal utilizat
în cercetare. Este obligatorie în acest ultim caz consultarea medicului
veterinar în vederea furnizării de analgezice, tranchilizante sau anestezice.
- Îmbunătățirea tehnicilor de abordare și contenționare | Manipularea
și imobilizarea corectă a animalelor facilitează efectuarea procedurilor
experimentale de rutină, reducând nivelul de stres și implicit suferința
provocată animalelor. Îmbunătățirea metodelor de contenție reprezintă un
domeniu activ de investigație, fiind testate noi metode de contenție și
administrare a compușilor farmaceutici care să reducă nivelul de stres. În
acest sens, în cazul rozătoarelor contenția se face prin prinderea de coadă,
dar studii moderne arată că această metodă este una stresantă. În cazul
șoarecilor au fost propuse alte metode de contenție, cum ar fi luarea în
palmă, sau contenția cu ajutorul unor tuburi. Aceste metode pot fi folosite
atât pentru mutarea animalelor dintr-o cușcă în alta în cadrul activităților
uzuale de întreținere sau în vederea diferitelor proceduri. Un alt concept
modern care evită contenția animalelor în vederea administrării unor
substanțe farmacologie este dresajul acestora să consume singure anumite
produse, sau să stea în diferite poziții în schimbul unor recompense. Foarte
important este modul de abordare al animalelor în cursul protocoalelor
experimentale, respectiv cu grijă, răbdare, compasiune, empatie, întrucât
majoritatea animalelor răspund pozitiv la un tratament corespunzător, din
partea celui care le manipulează. În plus, metoda nu este costisitoare, este
la îndemâna oricui, total lipsită de riscuri, chiar și în cantități foarte mari.
- Implementarea conceptului de „human end-point‟ în protocolul
experimental | Conceptul de „human end-point‟ (HEP) poate fi definit ca
momentul în cadrul unei proceduri experimentale când, din cauza durerii și
distresului nu mai există justificări morale și științifice pentru a continua
procedura, impunându-se limitarea durerii și stresului. HEP nu înseamnă
în mod obligatoriu eutanasierea animalului, cu toate că aceasta este cea mai
utilizată modalitate, putând însemna încetarea procedurii sau atenuarea
durerii prin anestezie și/sau prin analgezie etc. (Hendriksen și col., 1999).
42
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Criteriile utilizate în stabilirea HEP sunt stabilite la începutul fiecărei


proceduri, și se pot baza pe modificări comportamentale (ex: activitate,
postură, agresivitate, răspunsul la manipulare, igiena corporală, vocalizare,
modificări ale expresiei faciale), semne clinice (ex. anorexie prelungită,
ataxie, astazie, deshidratare, anurie), parametri clinici măsurabili (ex. masa
corporală, volumul tumoral în cazul tumorilor induse experimental),
markeri fiziologici, biochimici (ex: nivelul proteinelor de fază acută, nivelul
catecolaminelor, cortizolului etc), markeri moleculari (în cazul studiilor de
carcinogeneză pot fi utilizate tehnici de biologie moleculară cum ar fi
cuantificarea expresiei genice pentru indentificarea activării unor gene
asociate cu proliferarea malignă, fără a mai fi necesară apariția tumorii) etc.
În stabilirea HEP trebuie făcută o analiză amănunțită care să pună în
balanță nivelul de suferință provocat animalului cu potențialele beneficii
științifice, educaționale, clinice, sau economice ale studiului, și respectiv
probabilitatea cu care s-ar putea produce acestea. În principiu, pentru fiecare
procedură experimentală trebuie prevăzute human end-points, care limitează
severitatea procedurii, fără să afecteze relevanța științifică a proiectului.
Din punctul de vedere al momentului în care sunt implementate în
cursul unei proceuri experimentale, se deosebesc 3 tipuri diferite de HEP:
 HEP clinice - sunt măsuri implementate în momentul în care
suferința produsă animalului este decelabilă în urma examenului clinic;
 HEP preclinice – în care procedura experimentală este întreruptă
înaintea apariției unor modificări clinice, excluzând astfel suferința indusă
de îmbolnăvire. Acest lucru este posibil prin determinarea unor markeri
biochimici și moleculari, monitorizarea patogen (micoorganism sau celule
tumorale) prin tehnici non-invazive de bioluminiscență sau imagistică etc.
 HEP non-clinice - reprezintă înlocuirea unei proceduri care
determină semne clinice cu o procedură care nu induce semne clinice, cum
este testarea eficienței unui vaccin prin vaccinarea unui animal receptiv
urmată de infecție experimentală, sau testarea eficienței post-vaccinale se
poate evalua după titrul anticorpilor fără a mai inocula germenul.

BIOETICA EXPERIMENTELOR PE ANIMALE


Aidoma majorității aspectelor care privesc viața, indiferent de forma
sub care se manifestă aceasta, în cazul experimentelor realizate pe animale
(și cu atât mai mult în cazul celor care implică subiecți umani) se ridică o
serie de provocării etice cu privire la efectuarea unor proceduri sau teste pe
animale superioare. Persoanele care lucrează într-un laborator cu specific
experimental (ex: cercetători, tehnicieni, medici veterinari etc) trebuie să
facă deseori față unor provocării legate de suferința indusă animalelor,
43
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

confruntându-se cu numeroase dileme care pun în balanță sănătatea


individului versus sănătatea coloniei de animale. Conform punctului de
vedere exprimat de Tannenbaum (1995) „etica normativă veterinară are în
vedere identificarea principiilor de bine și rău, corect și greșit, în relație cu
activitățile omului care implică utilizarea animalelor”. Problematica stârnită
de utilizarea animalelor superioare în proceduri experimentale este un
punct sensibil în agenda fiecărui cercetător din domeniul științelor bio-
medicale. Efortul constant de a defini etica utilizării nomative (legale) a
animalelor în proceduri experimentale cauzatoare de suferință are ca
principală țintă găsirea unor soluții etice la această provocare, în consens cu
problemele cărora trebuie să le facă față comunitatea științifică, dar și cu
opinia tot mai tranșant exprimată cu privire la acest subiect de către public.
În general, se consideră că bunăstarea animalelor reprezintă o
preocupare centrală a eticii veterinare, iar acest subiect câștigă o
importanță din ce în ce mai mare în disputele științifice și laice, care
vizează imperativul moral de a ne raporta și a trata animalele de o manieră
decentă. Vorbind de etica animalului de laborator, unul din termenii folosiți
adesea pentru a caracteriza sau descrie procedurile efectuate pe animale
este cel de atitudine umană. A fi uman în relație cu animalele de laborator,
înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât a trata animalul în cauză nu
doar ca pe o potențială sursă de beneficii (ex: rezultatele experimentale),
cât mai ales ca pe un partener pe care îl folosim în beneficiul amândurora.
Ghidul pentru Îngrijirea și Utilizarea Animalelor de Laborator (2011)
specifică cât se poate de clar faptul că îngrijirea umană înseamnă toate acele
acțiuni efectuate în vederea certificării faptului că animalul de laborator este
tratat în conformitate cu cele mai înalte și actuale standarde științifice și
etice. Practic, termeni cum sunt cei de îngrijire umană, etică și bunăstare
animală sunt foarte strâns relaționați (National Research Council, 2011).

Concepte etice în experimentarea pe animale

Teorii morale

Teoria morală reprezintă un domeniu extins de studiu, care are


propriul său vocabular și puncte divergente de vedere. Practic, este imposibil
să cuprinzi în câteva pagini conținutul detaliat al teoriilor morale promovate
de-a lungul timpului cu privire la dreptul omului de a experimenta pe
animale în scop științific, didactic sau de diagnostic. Din acest motiv, în
continuare vor fi prezentate foarte succint câteva din punctele de vedere cele
mai importante, considerând impactul pe care-l au asupra domeniului
cercetării animale. Considerațiile etice cu privire la utilizarea animalelor în
44
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

proceduri experimentale sunt fundamentate pe o idee simplă, cu privire la


momentul în care animalele (versus omul) intră în sub incidența legilor
morale. Cu alte cuvinte, este important să putem spune care este valoarea
morală a unui animal de laborator raportat la persoana umană?
Statusul moral reprezintă poziția sau rangul unei entității biologice în
contextul unui continuum moral, considerat de la valoarea cu semnificație
minimă la valoarea cu semnificația maximă. Dat fiind faptul că animalele nu
produc judecăți morale, însușire care este definită ca fiind capacitatea
umană unică de a face judecăți morale, se poate concluziona faptul că
animalele, chiar dacă pot fi înzestrate cu un anume status moral, acesta se
află mult sub cel acordat omului. Examinând statusul moral al animalelor,
se constată numeroase divergențe cu privire la nivelele diferite ale
statusului moral acordat unor specii diferite de animale, situate la nivele
diferite pe scara dezvoltării filogenetice. În principiu, orice judecată morală
se constituie în cazul animalelor ca fiind determinată de o combinație a
capacităților cognitive și senzoriale ale acestora. Această abordare a fost
încadrată sub de numirea de speciism de către numeroși teoreticieni și
filozofi moderni, care compară acest concept cu alte abordări implicând un
tratament diferențiat, bazat pe o trăsătură particulară asociată unei anume
entității, cum sunt sexismul sau rasismul (Singer, 1975; Brown și col., 2012).
Indiferent însă de locul pe care-l ocupă o ființă vie pe această scară
Darwiniană, o trăsătură biologică împărtășită de toate mamiferele o
constituie sensibilitatea, respectiv capacitatea de a resimți durerea și de a
răspunde la prezența acesteia prin diferite grade de suferință. Practic,
sensibilitatea este definită în acest context ca fiind capacitatea unui animal
de a percepe și procesa stimulii senzoriali proveniți din mediul exterior, și
implicit abilitatea de a simți durerea și suferința (distresul) rezultat.
Subiecții morali (omul în acest caz) au obligația, sau sunt obligați să
facă anumite lucruri dintr-un sentiment al datoriei înnăscut sau impus prin
lege, fiind astfel responsabili pentru ce se întâmplă altor categorii de ființe.
Urmare acestei responsabilități (sau obligații morale) intrinseci, majoritatea
oamenilor simt faptul că este corect să facă tot ce este cu putință pentru a
minimiza durerea și suferința resimțite de alte ființe simțitoare (sensibile).
Această obligație poate fi descrisă și ca fiind lipsa înclinației de a face rău
(non-maleficence). În cel mai general sens, abordările etice pot fi
structurate în 2 teorii, reprezentate de utilitarianism și etica deontologică.
- Utilitarianismul | Teoriile utilitariene sunt interesate de consecințele
pe care le produc diferite acțiuni sau activități, stabilind criterii pentru a
diferenția acțiunile bune de cele rele, respectiv activitățile corecte de cele
greșite. Scopul final îl constituie maximizarea consecințelor bune și mini-
malizarea celor considerate rele. Acest lucru este similar cu ceea ce face orice
45
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

protocol al Comitetului Instituțional pentru Îngrijirea și Utilizarea Animalelor


(IACUC), care este însărcinat să analizeze raportul între costuri (suferința
produsă animalelor) și beneficiile obținute (pentru animale sau pentru om),
în cadrul unor proceduri efectuate pe animale. O problemă dificil de rezolvat
în acest context o constituie faptul că există numeroase puncte de vedere cu
privire la ceea ce numim bun, și la modul în care acest bun poate fi
maximizat. Practic, abordarea utilitarianistă este un exemplu de teorie etică
orientată spre acțiune, întrucât ia în considerare consecințele acțiunilor
efectuate, punând un accent deosebit pe conceptele de datorie și obligație.
- Etica deontologică | Teoriile deontologice reprezintă abordări etice
orientate tot înspre acțiune, însă deontologia face uz de câteva imperative
morale care nu țin seama de cât de mult bine rezultă dintr-o acțiune. Mulți
dintre deontologi sau teoreticienii acestei abordări susțin necesitatea unui
set de principii morale obligatorii, însă sunt de acord cu anumite compro-
misuri în cazul în care principii sau abordări morale diferite intră în conflict.
Există pe de altă parte, în viziunea deontologilor, principii care nu sunt
obligatorii, care sunt dezirabile, dar nu neapărat obligatoriu de respectat.
- Alte abordări etice | Includ teorii bazate pe promovarea valorilor sau
a principiilor etice propriu-zise. Etica bazată pe valori (value-based ethics)
este centrată pe cultivarea valorilor care trebuie căutate și promovate, și care
de regulă tind să se structureze ierarhic. Teoriile etice orientate pe virtuți
(virtue-oriented ethics) au ca principal obiectiv contribuția la o viață morală
bună, promovând virtuți cum sunt onestitatea, bunătatea, generozitate, ca
principii morale în viață. Ambele abordării încearcă să insufle atitudini,
sentimente și stări mentale focalizate pe dispoziția și trăirea virtuoasă. Dată
fiind diversitatea de teorii etice care populează dezbaterile în acest domeniu,
este general acceptat faptul că o abordare onestă a etici normative veterinare
trebuie să includă referiri la acțiuni, valori și virtuți (Tannenbaum, 1995).

Etica descriptivă și libertățile fundamentale ale animalelor

- Etica descriptivă (comparată) cu privire la utilizarea animalelor de


laborator reprezintă o abordare empirică care vizează determinarea
(evaluarea) atitudinilor și comportamentelor morale corespunzătoare în
relație cu procedurile efectuate pe animale (Tannenbaum, 1995).
Principiile care stau la baza acestei abordări etice pot fi definite ca fiind
generalizări acceptate despre un subiect frecvent abordat de numeroase
organizații sau persoane individuale, în relație cu proceduri efectuate pe
animale (National Research Council, 2011). Un prim set de principii vizează
conceptul etic al celor 5 libertăți fundamentale ale animalelor, elaborat de
Consiliul Consultativ pentru Bunăstarea Animalelor de Fermă din UK
46
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

(FAFC-Farm Animal Welfare Council) în 1979, cu scopul de clarifica o serie


de aspecte relaționate cu utilizarea animalelor în agricultură. Conceptul
celor 5 libertăți fundamentale ale animalelor este menționat în prezent tot
mai des și în relație cu animalele utilizate în procedurile experimentale.
Practic, în componența acestei noi abordări etice intră 5 libertăți
fundamentale ale animalelor (Brown și col., 2015), respectiv:
1) libertatea de a nu suferii de malnutriție sau de foame;
2) libertatea de disconfortul fizic și termic;
3) libertatea de a nu suferii de boală și de injurii;
4) libertatea de a-și exprima comportamentul social natural;
5) libertatea de frică și de teamă.
Aceste libertăți fundamentale ale animalelor au fost revizuite ulterior
(1993), pentru a include precizări mai lămuritoare (Brown și col., 2012):
 libertatea de nu suferii de foame și sete, prin asigurarea accesului
liber la apă proaspătă și la o dietă suficientă pentru asigurarea și
menținerea stării de sănătate și a vigorii fizice;
 libertatea de discomfort (fizic și psihic), prin asigurarea unui
mediu ambiant adaptat specificului speciei de animale, incluzând adăpostul
și un spațiu adecvat pentru odihnă;
 libertatea de a nu suferii de durere, injurii sau boală, prin asigurarea
mijloacelor preventive, sau a diagnosticului rapid și a tratamentului;
 libertatea de frică și distres, prin asigurarea condițiilor de cazare,
microclimat și manipulare care previn suferința fizică și psihică;
 libertatea de a-și manifesta comportamentul social natural, prin
asigurarea unui spațiu de cazare adaptat cerințelor fiecărei specii, dar și
facilități adecvate și posibilitatea de a interacționa cu alte animale.

Ulterior dezvoltării și implementării acestor principii, NASA a elaborat


în 1996 câteva principii fundamentale, cunoscute sub denumirea de
principiile Sundowner. Principiile Sundowner au fost dezvoltate în baza
sugestiilor făcute în cadrul Raportului Belmont, care a fost elaborat în urma
mai multor scandaluri provocate de greșeli în cercetare, cu scopul protejării
subiecților umani utilizați în proceduri experimentale (National Commission
for the Protection of Human Subjects of Biomedical and Behavioral Research,
1979). Aceste noi principii de bioetică oferă un cadru simplu și elegant de
analiză a problemelor de natură etică, atât în relație cu experimentarea pe
subiecți umani, cât și cu privire la proceduri efectuate pe animale. Principiile
Sundowner afirmă că: “Utilizarea animalelor în cercetarea științifică implică
responsabilități nu doar în ce privește aspectele administrative ale utilizării
animalelor, ci și cu privire la comunitatea științifică, și implicit la societate.
Utilizarea animalelor este o responsabilitate care merge dincolo de nevoile
47
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

cercetării imediate, pentru a include aspecte care vizează achizița, îngrijirea și


dispoziția animalelor, în timp ce responsabilitatea comunității științifice și a
societății implică o înțelegere adecvată, și o sensibilizare cu privire la nevoile
cercetării științifice și atitudinile comunității față de utilizarea animalelor“
Printre principiile etice general acceptate în prezent, cel puțin în
spațiul științific și civic occidental, 3 sunt în mod prticular relevante pentru
etica cercetării pe animale, respectiv: (NASA, 1996)
 respectul pentru viață;
 beneficiul social (sau al societății);
 evitarea a ceea ce este dăunător.
- Respectul pentru viață | Conform acestui principiu, toate creaturile
vii merită să fie respectate, indiferent de poziția pe care se află pe scara
dezvoltării filogenetice. Acest principiu impune ca animalele utilizate în
proceduri experimentale să provină din specii adecvate pentru specificul
studiului efectuat, să fie sănătoase, iar protocolul experimental să
folosească numărul minim de animale considerat necesar pentru obținerea
unor rezultate științifice valide. Se admite de asemenea faptul că utilizarea
unor specii diferite poate antrena preocupări sau provocări etice diferite.
Selecția animalelor din specia cea mai adecvată specificului cercetării
trebuie să ia în considerare capacitatea cognitivă, precum și numeroși alți
factori morali relevanți. În plus, utilizarea unor metode alternative, cum sunt
modelarea matematică, simularea pe computer (in silico), sau sistemele in
vitro trebuie avute în vedere, și utilizate oridecâte ori este posibil.
- Beneficiul social | Dezvoltarea cunoașterii științifice în majoritatea
domeniilor biomedicale, și continua îmbunătățire a mijloacelor utilizate
pentru protecția sănătății și bunăstării omului și animalelor furnizează
suportul necesar pentru cercetarea biomedicală și comportamentală.
Conform acestui principiu, când se impune cercetarea pe animale,
evaluarea valorii etice globale a utilizării animalelor trebuie să includă
luarea în considerare a unei întregi game de potențiale beneficii societale,
populația afectată, și posibilele dificultăți sau suferințe care se așteaptă să
fie suportate de animalele care fac subiectul procedurilor experimentale.
- Evitarea a ceea ce este dăunător | Pornind de la supoziția, certificată
de datele științifice, că vertebratele sunt animale sensibile (capabile să simtă
durerea, anxietatea și suferința fizică), principiul non-dăunării (non-
maleficence) susține că minimizarea distresului, durerii și a suferinței
cauzate animalelor constuie un imperativ moral. Dacă nu este dovedit
contrariul, experimentatorii trebuie să considere că procedura care cauzează
durere și distres la om, poate cauza durere și distres la orice alt animal
48
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

sensibil. Ghidul internațional al Principiilor de Cercetare Bomedicală care


implică experimentarea pe animale a fost elaborat de Consiliul Organizațiilor
Internaționale pentru Științele Medicale, ca rezultat al unor consultări
interdisciplinare internaționale pe parcursul mai multor ani (CIOMS, 1985).

Tabel 1 Principiile fundamentale (1985) | Consiliului pentru Organizațiile


Internaționale din Domeniul Științelor Medicale (CIOMS)
1 Progresul cunoașterii biomedicale și dezvoltarea unor mijloace mai eficiente
pentru protecția sănătății și bunăstării omului și animalelor necesită apelul la
efectuarea de experimente pe animale vii, provenind din specii diferite.
2 Motodele alternative, cum sunt modelarea matematică , simularea pe computer (in
silico), și sistemele biologice in vitro trebuie utilizate ori de câte ori este posibil.
3 Experimentele pe animale trebuie efectuate doar după o prealabilă evaluare a
relevanței acestora pentru sănătatea și bunăstarea omului și animalelor, și
respectiv a progresului cunoașterii în domeniul științelor biomedicale.
4 Animalele selectate pentru un experiment trebuie să provină dintr-o specie
adecvată calitativ specificului experimentului, iar protocolul experimental va
utiliza minimum de animale necesare obținerii de rezultate valide.
5 Experimentatorii sau orice altă persoană (din laborator) nu vor înceta să considere
animalele ca fiind sensibile (simțitoare), și vor considera utilizarea și îngrijirea lor
adecvată, precum și evitarea sau minimizarea discomfortului, distresului și durerii
ca fiind imperative etice majore, care trebuie respectate.
6 Experimentatorii trebuie să-și asume faptul că procedurile care cauzează durere la
om, vor provoca durere și al oricare altă specie de vertebrate, deși se impune
cunoașterea mai aprofundată a percepției durerii la animale.
7 Procedurile efectuate pe animale, care provoacă mai mult decât o durere sau
distres pasager sau minimal, vor fi realizate după o prealabilă sedare, analgezie
sau anestezie, conform practicii veterinare acceptate. Procedurile chirurgicale sau
alte proceduri dureroase nu trebuie efectuate pe animale care nu sunt anesteziate,
sau care nu au fost paralizate prin administrarea unor substanțe chimice.
8 În cazul în care sunt necesare derogări cu privire la conținutul articolului 7,
deciziile nu trebuie să vizeze doar experimentatorii direct implicați, ci ar trebui
luate ținând cont de precizările articolelor 4, 5 și 6, de către un organism de
revizuire corespunzător. Astfel de derogări nu trebuie inițiate sau acceptate
exclusiv din rațiuni didactice sau demonstrative.
9 La sfârșitul procedurilor sau când se consideră necesar pe parcursul unui
experiment, animalele afectate de dureri severe sau cronice, distres, discomfort
sau de invalidități care nu pot fi recuperate, trebuie ucise sub anestezie.
10 Cele mai bune condiții de viață posibile vor fi asigurate pentru animalele utilizate
pentru scopuri biomedicale. În mod normal, îngrijirea este supervizată de medicul
veterinar, care trebuie să aibă experiență în domeniul științelor animale. În toate
cazurile, îngrijirea veterinară trebuie să fie disponibilă la nevoie.
11 Este responsabilitatea directorului institutului sau departamentului care utilizează
animale în proceduri experimentale să se asigure că experimentatorii și personalul
îngrijitor au calificarea și experiența necesară pentru coordonarea procedurilor
efectuate pe animale. În plus, oportunități adecvate trebuie asigurate pentru
realizarea unor sesiuni de formare (training) și specializare, inclusiv în ceea ce
privește preocuparea adecvată și umană pentru animalele aflate sub îngrijirea lor.

49
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Principiile conținute în acest Ghid s-au bucurat de o largă acceptare la


nivel internațional, fiind asumate de Consiului Cercetării Medicale Europene
în 1984, și de Comitetul Consulatativ al Cercetării Medicale, al Organizației
Mondiale a Sănătății (Interagency Research Animal Committee, 1985).

Tabel 2 Principiile guvernamentale pentru utilizarea și îngrijirea


animalelor vertebrate utilizate în testări, cercetare și formare în US
(Interagency Research Animal Committee, 1985)
Dezvoltarea cunoașterii este necesară pentru îmbunătățirea sănătății și a calității vieții
omului și animalelor, fapt ce implică realizarea de experimente in vivo pe o largă varietate
de specii de animale. Deși agențiile guvernamentale elaborează reglementări cu privire la
necesitățile pe care le solicită testarea, experimentarea și procedurile de training realizate
pe animale vertebrate, următoarele principiii trebuie luate totdeauna în considerare:
1 Transportul, îngrijirea și utilizarea animalelor trebuie să fie conforme cu Actul
privind Bunăstarea Animalelor, și cu alte legi, politici sau ghiduri federale aplicabile.
2 Procedurile pe animale trebuie să fie proiectate și realizate considerând relevanța lor
pentru sănătatea omului și animalelor, pentru progresul cunoașterii și binele societății;
3 Animalele selectate pentru a fi utilizate în proceduri trebuie să provină din specii
adecvate calitativ specificului experimental, iar protocoalele experimentale vor folosi
numărul minim de animale necesar pentru obținerea unor rezultate valide din punct
de vedere științific. Utilizarea unor metode alternative adecvate, cum sunt modelele
matematice, simularea pe computer sau sistemele biologice in vitro trebuie luate în
considerare, ca mijloace de reducere sau înlocuire a animalelor de laborator;
4 Utilizarea corespunzătoare a animalelor, incluzînd evitarea sau minimizarea
discomfortului, distresului și durerii este imperativ necesară, când este consistentă
cu practicile științifice general acceptate; Dacă nu există argumente contrarii,
experimentatorii trebuie să considere faptul că procedurile care cauzează durere sau
distres la om vor cauza cu aceiași intensitate durere și distres la animale;
5 Procedurile efectuate pe animale care cauzează mai mult decât o ușoară sau pasageră
durere sau distres vor fi efectuate doar în condițiile unei sedări, analgezii sau
anestezii corespunzătoare. Procedurile chirurgicale sau dureroase nu vor fi efectuate
niciodată pe animale care nu sunt anesteziate sau paralizate cu agenți chimici.
6 Animalele care suferă de durere sau distres sever sau cronic care nu pot fi anihilate
trebuie să fie ucise sub narcoză la sfârșitul procedurii, sau pe parcursul procedurilor.
7 Condițiile de viață ale animalelor trebuie să fie apropiate celor specifice speciei din
care provin în condiții naturale, și să contribuie la sănătatea și confortul lor. În mod
normal, cazarea, furajarea și îngrijirea animalelor utilizte pentru scopuri biomedicale
trebuie să fie coordonată de un medic veterinar sau de alți specialiști formați și cu
experiență în domeniul îngijirii, manipulării și utilizării speciile de animale crescute
sau studiate. În toate cazurile, îngrijirea veterinară va fi asigurată când este nevoie.
8 Experimentatorii sau personalul îngrijitor trebuie să aibă calificarea și experiența
necesară pentru coordonarea procedurilor. Măsuri adecvate vor fi luate pentru
formarea lor, inclusiv cu privire la îngrijirea și folosirea optimă/umană a animalelor.
9 În cazul în care sunt solicitate excepții cu privire la asigurarea respectării acestor
principii, deciziile nu trebuie să aparțină exclusiv experimentatorului direct implicat,
ci trebuie luate, în special cu privire la Principiul 2, de un grup de experți abilitați,
cum este Comitetul instituțional de îngrijire și utilizare a animalelor. Astfel de
excepții de la regulă nu vor fi luate doar din motive de educație sau demonstrative.

50
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

Interacțiunea Om-Animal în cercetarea științifică

Deși ideea dezvoltării unor legături empatice (emoționale) între


animalele din laborator și cercetător poate părea ciudată, existența acesteia
îmbunătățește viața animalului - evitând riscul apariției unor probleme de
comportament sau chiar de sănătate - cât și calitatea rezultatelor obținute în
cursul procedurilor experimentale. Este bine cunoscut faptul că în activitatea
cu animalele în general este foarte important să cunoaștem atât trăsăturile
specifice speciei, cât și însușirile particulare ale fiecărui individ, cumulând
astfel cunoștințele dobândite cu ceea ce observăm la animalul respectiv.

Îngrijitorii ar trebui nu doar să empatizeze, ci să simpatizeze cu animalele

De-a lungul vremii, opiniile au fost împărțile în ceea ce privește


dezvoltarea unei legături cu animalele de laborator. Unii cercetători susțin
că este aproape imposibil să rămână indiferenți în relația cu animalele, în
timp ce alții afirmă că le este ușor să rămână imparțiali în legătură cu
acestea. În ciuda dezacordului privind acest subiect, majoritatea celor
intervievați sunt de acord că lucrul cu grupuri mici de animale, și
observarea lor pentru perioade mai lungi de timp a fost cea mai importantă
cale în crearea unei legături. O astfel de apropiere facilitează observarea
animalelor și a caracteristicilor individuale, fapt ce face posibilă o abordare
adaptată pentru fiecare individ. Cu toate acestea, în cercetarea pe animale
de laborator pot fi identificate o multitudine de bariere între om și animal.
Bariere în calea unei legături Om-Animal | Pentru majoritatea
animalelor de experiență singura interacțiune cu omul este momentul în
51
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

care sunt manipulate, iar modul în care această manoperă este realizată
influențează raportarea animalului la om. Hurst și West au demonstrat,
într-un studiu de comportament realizat în 2013, faptul că manipularea
șoarecilor cu ajutorul unui tub opac le reduce anxietatea, comparativ cu
metodele clasice de abordare (prins de ceafă sau ridicat de coadă). Studiul
sugerează faptul că această metodă de manipulare este similară modului în
care este prins șoarecele de prădător, constituind din acest motiv o
manipulare stresantă pentru animal, care ar trebui evitată. Relaționarea cu
șoarecii poate părea nerealistă, datorită numărului mare de animale care
sunt cazate într-o unitate. Cu toate acestea, este suficient să observi
comportamentul unui șoarece în cușcă pentru a sesiza faptul fiecare animal
este unic din acest punct de vedere, și are o manieră proprie de a răspunde
la prezența observatorului. Considerarea fiecărui șoarece ca individ diferit,
crește probabilitatea dezvoltării unei legături cu el (Baumann și col., 2007).
O altă barieră importantă pentru dezvoltarea unei legături Animal-Om
o constituie tipul de cușcă (în cazul rozătoarelor), și echipamentul de protecție
al personalului (în cazul primatelor non-umane). Aceste bariere se dezvoltă
în cazul cuștilor ventilate individuale. Utilizarea acestor cuști are o serie de
avantaje, cum sunt menținerea unui mediu de curat, îndepărtarea
mirosurilor produse de rozătoare, minimizarea expunerii personalului la
contactul cu alergenii rozătoarelor, utilizarea eficientă a spațiului, pentru că
permit cazarea unui număr mai mare de animale într-o singură cameră. Din
păcate însă, toate aceste aspecte pozitive crează o barieră impermeabilă în
calea formării legăturilor între animale și personalul îngrijitor. La toate
acestea se adaugă și faptul că personalul îngrijitor este încurajat să limiteze
pe cât posibil contactul direct cu animalele, acesta reducându-se de regulă la
observarea rapidă din exterior. În unitățile mari, acest fapt este și mai
evident, datorită numărului mare de animale care trebuie observate zilnic. Se
produce o detașare emoțională și implicit dezinteresul personalului față de
animal, aspecte care se constituie la rândul lor un alt tip de bariere.
În ceea ce privește construirea unei relații între animal și om, este
cunoscut faptul că acest gen de interacțiune este bazat pe încredere
reciprocă și siguranța că acea relație nu va produce nici un rău părților
implicate. În lipsa acestei încrederi depline, relația nu se poate dezvolta.
Așa cum s-a menționat deja, manipularea este prima interacțiune care se
produce între animal și personalul îngrijitor. O manipulare corectă este
probabil cel mai important pas în construirea unei relații de încredere,
necesară pentru crearea unei legături. Spre exemplu, o manipulare gentilă
poate ajuta șobolanii să devină prietenoși cu personalul deoarece
interpretează contactul cu omul ca pe ceva pozitiv. Aceelași lucru este
valabil și în cazul iepurilor care sunt cunoscuți pentru comportamentul
52
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

fricos. O abordare gentilă, calmă, ajută iepurii să depășească frica față de


om, devenind mult mai cooperanți în timpul manipulării, diminuând erorile
rezultatelor respectivului experiment prin reducerea reacțiilor la stres.
Este acceptat faptul că animalele au capacitatea de a recunoaște oamenii cu
care sunt familiarizați. Șobolanii preferă contactul cu personae cu care au
interacționat în prealabil și cu care au avut experiențe pozitive. Primatele
sunt un exemplu excelent în ceea ce privește capacitatea de a recunoaște
persoane cu care au construit o relație de încredere în trecut.
Un alt aspect controversat este numirea animalelor. Se consideră că
dând un nume animalului se crează o legătură emoțională din partea
omului, fiind catalogată drept nepotrivită în cercetarea pe animale de
laborator. Mulți cercetători sunt în dezacord cu această atitudine,
considerând că nu este nimic greșit în a avea sentimente față de animalele
din biobază, numirea animalelor fiind o dovadă de empatie, caracteristică
esențială în stabilirea unei legături între om și animal, fiind și un ajutor în
recunoașterea individuală a animalelor. Dezvoltarea unei legături cu
animalele din biobază are, desigur, un cost emoțional pentru cercetător, în
momentul în care animalele trebuie sacrificate. În ciuda acestui neajuns,
majoritatea cercetătorilor sunt de acord că blândețea și grija pentru
animale sunt caracteristici necesare oricărui om implicat în cercetarea pe
animale de laborator. Este important de realizat faptul că o legătură
puternică se poate realiza indiferent de dimensiunea speciei de animal,
fiind posibilă atât cu un șoarece, cât și cu primatele sau câinii. Deși, aparent,
pare un paradox că cercetătorul este preocupat de bunăstarea animalului
cu care lucrează într-un mediu de cercetare, este important de subliniat că
stresul determină modificări fizologice și comportamentale majore, care
vor duce implicit la rezultate variabile și la diminuarea relevanței acestora.

Concluzii

Utilizarea animalelor în activități experimentale este unul dintre


aspectele principale care a determinat progresul realizat în domeniul atât
de vast și de actual al bioștiințelor. Noțiunea de animal de laborator este
foarte cuprinzătoare și a vizat, de-a lungul timpului, o gamă extrem de
variată de specii de animale, începând cu animalele de fermă sau de rentă,
continuând cu anumite specii sălbatice, respectiv cu animalele de companie
sau agrement. La ora actuală se pune în mod serios în discuție posibilitatea
renunțării sau limitării dramatice a utilizării animalelor în activități cu
specific experimental, cu riscul de a încetini astfel dezvoltarea unor ramuri
esențiale ale biologiei și medicinei, sau de a întârzia găsirea unor remedii
pentru numeroase boli care afectează omul și animalele. În vederea acestui
53
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

fapt s-au imaginat metodologii și tehnici alternative de înlocuire sau de


reducere a numărului de animale folosite în experimente științifice sau cu
scop didactic. Metodele alternative care permit înlocuirea modelelor
animale de studiu al bolilor pot fi clasificate în 3 categorii: organismele vii
inferioare; sistemele abiotice sau lipsite de viață; simularea pe computer
(metode in silico). Metodele utilizate pentru reducerea numărului de
animale folosite în proceduri sunt reprezentate de: partajarea animalelor
între instituții/laboratoare diferite; îmbunătățirea concepției statistice
pentru prelucrarea datelor; reducerea filogenetică sau folosirea
organismelor inferioare; utilizarea unor animale de calitate mai bună (ex:
clinic sănătoase). Rafinarea este un aspect neglijat al conceptului de
alternativă, care vizează modificarea unei tehnici de lucru, pentru a reduce
durerea și suferința inevitabilă provocată animalelor în cursul unor
proceduri experimentale, dar și la utilizarea unor metode statistice
adecvate de procesare a rezutatelor. Există reglementări legislative foarte
stricte cu privire la utilizarea animalelor în proceduri experimentale, cel
puțin la nivelul țărilor vest europene, care impun respectarea drepturilor
animalelor și interzic orice manoperă care le-ar putea cauza suferință sau
boală. Se consideră că bunăstarea animalelor reprezintă o preocupare
centrală a eticii veterinare, iar acest subiect câștigă o importanță din ce în
ce mai mare în disputele științifice și laice, care vizează imperativul moral
(etic) de a ne raporta și a trata animalele de o manieră decentă. Etica
descriptivă reprezintă o abordare etică empirică, care vizează determinarea
(evaluarea) atitudinilor și comportamentelor morale corespunzătoare ale
omului (cercetătorului) în relație cu procedurile efectuate pe animale. Este
cunoscut că în activitatea cu animalele în general este foarte important să
cunoaștem atât trăsăturile specifice speciei, cât și însușirile fiecărui individ,
completând cunoștiințele dobândite cu ceea ce observăm la animalul însuși.

Bibliografie selectivă
1) Albertin SV, 1990, Alternative to distressful methods of animal immobilization.
Humane Innovations and Alternatives in Animal Experimentation 4: 202–204
2) American Association for Laboratory Animal Science, 2001, Cost of Caring:
Recognizing Human Emotions in the Care of Laboratory Animals. Memphis, TN.
3) Bayne K, 2002, Development of the human-research animal bond and its impact
on animal well-being. Institute for Laboratory Animal Research Journal 43(1): 4–9.
4) Marilyn J Brown, și col., 2012, Ethical Considerations and Regulatory Issues, In:
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hmster and Other Rodents, edited by Suckov MA,
Karla Stevens & Wilson RP, 1st edition, Academic Press, Elsevier, 3-30.
5) Carpenter JW., și col., 2014, Reptile formulary and laboratory normals. In
Current Therapy in Reptile Medicine and Surgery, Ed. Mader and Divers, 382–410.

54
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

6) Cloutier S, Wahl K, Baker C, Newberry RC, 2014, The social buffering effect of
playful handling on responses to repeated intraperitoneal injections in laboratory
rats. Journal of American Association for Lab Animal Science 53(2) 168–173.
7) Coman C., și col., 2017. Evaluarea etică și autorizarea proiectelor care utilizează
animale de laborator în proceduri experimentale. București:Printech.
8) Coman C., și col., 2008, Șoarecele animal de laborator. Alt Press Tour, 17-25.
9) Coppola CL, Grandin T and Enns RM, 2006, Human interaction and cortisol: can
human contact reduce stress for shelter dogs? Physiol and Behavior 87: 537–541.
10) European Union, 2010. Directive 2010/63/EU of the European Parliament
and of the Council on the protection of animals used for scientific purposes. Official
Journal of the European Union L 276, 33–79.Davis H, Taylor AA, Norris C, 1997,
Preference for familiar humans by rats. Psychonomic Bulletin & Review 4: 118–20
11) Davis H, Perusse R, 1988, Human-based social interaction can reward a rat’s
behavior. Animal Learning and Behavior 16: 89–92.
12) Ghid îngrijirea Animalelor - Cadru Pentru Educaţie şi Formare - Cf Directivei
2010/63 EU privind Protecţia Animalelor Utilizate în Scopuri ştiinţifice.
13) Ghid Privind Modul De Autorizare Sanitară Veterinară A Proiectelor Care
Implică Utilizarea Animalelor în Proceduri Cf Directivei 2010 63 EU Privind
Protecţia Animalelor Utilizate în Scopuri ştiinţifice
14) Grandin T, 1986, Minimizing stress in pig handling. Lab Animal 15(3): 15–20
15) Hurst JL, 2013, Taming anxiety in lab mice. Nature Methods 7: 825–828.
16) Hutchins ED., GJ. Markov, WL.Eckalbaret al.2014. Transcriptomic analysis of
tail regeneration in the lizard Anolis carolinensis reveals activation of conserved
vertebrate developmental and repair mechanisms. PLoS One9:e105004.
17) Huțu Ioan, 2017, Manual de bune practice în unitățile experimentale
(Volumul 1) Editura Agroprint, Timișoara.
18) Interagency Research Animal Committee, 1985. U.S. Government Principles
for Utilization and Care of Vertebrate Animals Used in Testing, Research, and
Training. Register, F. Washington. Office of Science and Technology Policy.
19) Kolar R., 2006, Animal experimentation, Science and Engineering Ethics, 12, 1.
20) Legea 43/2014 privind protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice.
21) Marcus ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator. Capitolul
I, 11-29, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,
22) Marr JM, Gnam EC, Mader JT, 1993, A non-stressful alternative to gastric
gavage for oral administration of antibiotics in rabbits. Lab Animal 22(2): 47–49.
23) Mellor DJ, 2004, Taming and training of pregnant sheep and goats and of
newborn lambs, kids and calves before experimentation. Alternatives to
Laboratory Animals 32(Supplement): 143–146.
24) Mench J., R.Newberry, S.Millman, C.Tucker, and L.Katz, 2010, Environmental
enrichment. In Guide for the Care and Use of Agricultural Animals in Research and
Teaching, 30–44. 3rd ed. Champaign, IL: Federation of Animal Science Societies.
25) Mykytowycz R, Hesterman ER, 1975, An experimental study of aggression in
captive European rabbits. Behaviour 52: 104–117.
26) National Research Council, 2011, Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals. 8th ed. Washington, DC: National Research Council.

55
Capitolul 1 | Animalul de laborator în cercetarea biomedicală |

27) Nuffield Council on Bioethics, 2005, The ethics of research involving


animals, Published by Nuffield Council on Bioethics.
28) Ordinul 106/2016 privind constituirea Comitetului naţional pentru
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice sau educative.
29) Ordinul nr. 97/2015 pentru aprobarea Normei privind procedura de
autorizare a unităţilor utilizatoare, crescătoare şi furnizoare de animale utilizate în
scopuri ştiinţifice […] aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 16/2010
30) Podberscek AL, Paul ES, Serpell JA, 2000, Companion Animals and Us:
Exploring the Relationships between People and Pets. Cambridge Univ Press:UK.
31) Podberscek AL, Blackshaw JK, Beattie AW, 1991, The effects of repeated
handling by familiar and unfamiliar people on rabbits in individual cages and
group pens. Applied Animal Behaviour Science 28: 365–373.
32) Raport al Comisiei către Consiliu și Parlamentul European, 2013, Al șaptelea
raport referitor la statisticile privind numărul de animale utilizate în scopuri
experimentale și în alte scopuri științifice în statele membre ale UE 2013.
33) Raport anual statistic privind utilizarea animalelor în scopuri științifice
conform art. 54 alin. 2 din Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a
Consiliului privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, 2016
34) Rourke C, Pemberton DJ, 2007, Investigation of a novel refined oral dosing
method. Animal Technology and Welfare 6: 15–17.
35) Sherwin C.M. (2001). Can invertebrates suffer? Or, how robust is argument-
by-analogy? Animal Welfare 10, 103-118.
36) Swennes AG, Alworth LC, Harvey SB, Jones CA, King CS, Crowell-Davis SL,
2011, Human handling promotes compliant behavior in adult laboratory rabbits.
Journal of the American Association for Laboratory Animal Science 50: 41–45.
37) Russow L-M, 2002, Ethical implications of the human-animal bond. Institute
for Laboratory Animal Research Journal 43(1): 33–37.
38) Swanson JC, și col., 2018, Agricultural Animals. In:Weichbrod RH, Thompson
GAH, Norton JN, editors. Management of Animal Care and Use Programs in
Research, Education & Testing. 2nd edition: CRC Press/Taylor & Francis. Chap, 23.
39) Tannenbaum J., 1995. Veterinary Ethics: Animal Welfare, Client Relations,
Competition, and Collegiality. Mosby, St. Louis.
40) Verwer CM, și col., 2009, Reducing variation in a rabbit vaccine safety study
with particular emphasis on housing conditions & handling. Lab Animals 43: 155.
41) Vitale A, 2011, Primatology between feelings and science: A personal
experience perspective. American Journal of Primatology 73: 214–219.
42) Wispe L, 1987, History of the concept of empathy. In: Eisenberg N and
Strayer J (eds) Empathy and Its Development pp 17–37. Cambridge Univ Press:UK
43) Wolfle TL, 1987, Control of stress using non-drug approaches. Journal of the
American Veterinary Medical Association 191: 1219–1221.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian
National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

56
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

CAPITOLUL 2

SISTEME DE CAZARE ȘI FURAJARE

OBIECTIVE Furajarea animalelor


Diferenţe de specie şi rasă
Introducere Cerinţe nutriţionale pentru
Construirea adăposturilor creştere, gestaţie şi lactaţie
Interdicții și Recomandări Palatabilitatea alimentelor
Condiții de cazare și microclimat Administrarea hranei şi apei
Controlul factorilor de microclimat Prepararea şi păstrarea furajelor
Temperatura Sterilizarea şi conservarea furajelor
Umiditatea relativă Profilaxia nespecifică
Ventilația Circulația în interiorul zoobazelor
Iluminarea Igiena și decontaminarea,
Poluarea fonică Încadrarea personalului
Poluarea chimică Concluzii
Mirosul Bibliografie selectivă
Praful și pulberile
Poluarea biologică

57
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

Introducere

Organismul animal, indiferent de nivelul la care se situează pe scara


dezvoltării filogenetice, reprezintă un sistem biologic caracterizat printr-o
complexitate și diversitate extremă. Viața acestuia se structurează în jurul
unei sume constante de activități, cum sunt furajarea, igiena, reproducerea,
relațiile sociale intraspecifice, autoapărarea și protejarea teritoriului etc.
Toate aceste potenționalități cu care animalul se naște sunt generate de un
pattern moștenit de caracteristici comportamentale comune fiecărei specii.
Ca o particularitate distinctivă, se consideră că mediul în care trăiesc
animalele trebuie să le permită acestora să-și valorizeze pattern-ul înnăscut
al activităților în jurul cărora se structurează întreaga lor viață socială, sau
cel puțin al acelor aspecte considerate dezirabile pentru specia din care fac
parte. A face abstracție de importanța acestor cerințe biologice pentru
fiziologia animalelor înseamnă a le reduce calitatea vieții și performanțele.
Desconsiderarea acestor nevoi biologice crește incidența cu care se
manifestă unele tulburări somatice caracterizate prin întârzierea creșterii și
dezvoltării corporale, scăderea fertilității și implicit a capacității
reproductive, însoțită de pierderea instinctului matern, fapt ce duce la
manifestări de automutilare, canibalism și la creșterea mortalității infantile.
În plus, se constată frecvent o creștere a sensibilității la îmbolnăviri ale
aparatului respirator și digestiv, accentuarea agresivității intra-specifice etc.
Referitor la îngrijirea și adăpostirea animalelor utilizate în proceduri
experimentale, Directiva EU 63/2010 (Art. 33, pg. 13) stipulează ca cerințe
obligatorii următoarele: a) toate animalele beneficiază de adăpost, de mediu
înconjurător, hrană, apă și îngrijire corespunzătoare pentru sănătatea și
bunăstarea lor; b) restricțiile privind măsura în care un animal poate să-și
satisfacă nevoile fiziologice și etologice trebuie limitate la strictul necesar;
c) condițiile fizice în care sunt crescute, ținute sau utilizate animalele se
verifică zilnic; d) orice deficiență sau durere, suferință, stres sau leziune de
durată constatată care poate fi evitată trebuie eliminată în cel mai scurt
timp posibil; e) animalele sunt transportate în condiții corespunzătoare.

Construirea adăposturilor

Construirea și amenajarea unei biobaze/zoobaze care să întrunească


cerințele minime privind asigurarea confortului necesar creșterii și
dezvoltării animalelor de experiență nu este o activitate pur întâmplătoare,
existând în acest domeniu norme și reglementări specifice care stabilesc
anumiți indici de confort. În acest sens, Convenția Europeană desfășurată la
Londra în anul 1986, având ca temă elaborarea și implementarea unor
reglementări bine definite cu privire la protecția animalelor de laborator,
58
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

stabilește că adăposturile destinate cazării animalelor de laborator, trebuie


să îndeplinească condiții apropiate de cele întâlnite în mediul lor natural.
În același context al condițiilor de îngrijire și adăpostire, Directiva EU
63/2010 stabilește faptul că, “Unitățile crescătorilor, furnizorilor și ale
utilizatorilor trebuie să dispună de instalații și echipamente adecvate, care
respectă cerințele de adăpostire a speciilor de animale în cauză, și care
permit efectuarea procedurilor în mod eficient, provocând cel mai scăzut
nivel de stres animalelor. Crescătorii, furnizorii și utilizatorii își desfășoară
activitatea doar dacă sunt autorizați de către autoritățile competente“.
Pentru a răspunde tuturor acestor reglementări, au fost elaborate
câteva interdicții și recomandări cu valoare practică orientativă.
Interdicții care vizează amplasarea și construcția biobazelor:
Nu se construiesc adăposturi pentru animale în următoarele cazuri:
 în apropierea centrelor populate, a fermelor zootehnice sau a
drumurilor circulate (distanța minimă admisă fiind de cel puțin 1 km);
 în proximitatea unor întreprinderi industriale care degajă produse
toxice (ex: fum, pulberi, gaze, praf, toxine, poluanți industriali, etc);
 pe direcția scurgerii apelor de suprafață sau pe direcția în care
suflă vânturile dominante, reci, violente.
Recomandările cu privire la contextul geoclimatic adecvat pentru
construcția biobazelor au în vedere respectarea condițiilor de macro- și
microclimat, a particularităților bioclimaterice, agro-economice, hidrologice
și geografice, astfel încât să fie asigurată eficiența economică a crescătoriei:
1) Situarea adăposturilor în zone cu vegetație forestieră bogată, care
să permită menținerea unui macro/microclimat constant, fără variații mari
de temperatură, umiditate, curenți de aer, etc.
2) Amplasarea în zone cu un debit de apă potabilă care să asigure
necesarul calitativ și cantitativ, și în același timp să nu interfereze prin
nivelul pânzei freatice integritatea și stabilitatea adăposturilor
3) Respectarea cerințelor economice de eficiență și productivitate,
precum și cele administrativ-organizatorice, care vizează aspecte cum sunt:
- accesul facil la sursele de alimentare cu energie electrică, gaz, apă;
- plasarea în apropierea centrelor urbane sau rurale, care să
furnizeze forţa de muncă necesară îngrijirii animalelor;
- conexiuni facile cu drumurile publice, care să permită accesul în
unitate și aprovizionarea facilă cu materialele necesare;
- împrejmuirea terenului afectat biobazei cu plasă de sârmă și
dotarea intrărilor cu porți glisante, prevăzute cu sisteme de siguranță, în
vederea controlului accesului persoanelor străine sau a animalelor sălbatice;
- materiale utilizate pentru construcția adăposturilor trebuie să fie
rezistente la eroziune, pentru a nu permite evadarea animalelor din
încăperi, respectiv pătrunderea rozătoarelor sălbatice;
59
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

- fiecare specie va beneficia de o încăpere separată în cadrul


adăpostului, în funcție de specificul biologic și de obiectivul urmărit.
Pe lângă reglementările enunțate, eficiența și rentabilitatea unei
zoobaze este influențată în mare măsură și de nivelul dotării acesteia cu
utilaje, echipamente și instalații tehnologice adecvate, la care se adaugă:
- filtru sanitar-veterinar;
- adăposturi pentru diferite specii de animale de laborator;
- bucătărie furajeră pentru alimente de origine animală/vegetală;
- instalații de prelucrare și distribuția apei în adăposturi;
- camere pentru decontaminarea furajelor și așternutului;
- încăperi pentru spălarea și decontaminarea cuștilor și a rafturilor;
- magazie pentru depozitarea materialelor necesare întreținerii
animalelor și a echipamentelor aferente (ex: rafturi, cuști, etc);
- spațiu pentru spălarea și decontaminarea echipamentelor;
- punct sanitar veterinar și punct farmaceutic;
- izolatoare pentru animalele bolnave sau aflate în carantină;
- pavilion administrativ și centrală termică proprie;
- sală de necropsie și crematoriu;
- magazie de alimente și depozite pentru carburanți;
- platformă pentru dejecţii și utilaje pentru îndepărtarea acestora;
- spațiu pentru depozitarea rădăcinoaselor, fânului, așternutului;
- parc auto, hidranți și un punct de stingere a incendiilor;
- sistem de alarmare și supraveghere.
Biobazele al căror specific impune efectuarea unor experiențe pe
animale vii, vor fi prevăzute cu vivariu, în alcătuirea căruia intră:
- încăperi pentru cazarea și întreținerea animalelor;
- un spațiu pentru asigurarea perioadei de carantină (izolator);
- depozit pentru alimente și bucătărie furajeră;
- filtru sanitar veterinar;
- spațiu pentru spălarea și decontaminarea cuștilor și ustensilelor;
- încăpere pentru disecții și un crematoriu

Condiții de cazare și microclimat

Pe lângă aspectele care privesc amplasarea și construcția biobazelor,


precum și elementele componente care intră în componența acestora,
asigurarea condițiilor optime de cazare constituie unul din imperativele
majore pentru menținerea stării de sănătate a efectivului de animale. Și în
acest caz se impune respectarea câtorva cerințe obligatorii, care vizează:
- utilizarea de materiale rezistente la decontaminarea cu substanțe
chimice, impermeabile și ușor lavabile pentru construcția încăperilor;
- placarea pereților cu faianță sau vopsirea în alb (inclusiv tavanul);
- uși etanșe, confecționate din inox sau din alte metale vopsite;
60
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

- utilizarea de materiale nealunecoase (mozaic) pentru pardoseală,


care trebuie să aibă un ușor grad de înclinație pentru evacuarea apei;
- izolarea încăperilor, fără posibilitatea comunicării între ele.
Componentele care intră în alcătuirea unui adăpost pentru animalele
de laborator ar trebui să fie structurat, după cum urmează:
 spații de cazare pentru animale;
 culoare laterale pentru eliminarea dejecțiilor și deșeurilor;
 culoar central pentru transportul furajelor, materialelor și a
echipamentelor curățate și dezinfectate;
 spațiu pentru spălarea, igienizarea, decontaminarea cuștilor, și
pentru autoclavarea materialelor contaminate;
 uși de acces în adăpost și încăperi, precum și căi de evacuare.
Cea mai funcțională structură pentru cazarea și creșterea animalelor
de laborator trebuie să conțină spații pentru următoarele utilități:
- încăperi pentru nucleul izogenic și pentru reproducerea lui;
- spații pentru animalele convenționale și a celor aflate în carantină;
- spațiu pentru animalele de experiență, infectate sau bolnave;
- spații pentru depozitarea și prepararea alimentelor;
- spații pentru igienizarea mecanică și decontaminare chimică;
- filtru sanitar veterinar și crematoriu;
- laborator pentru prelevarea și prelucrarea probelor biologice;
- spații pentru birouri administrative și personalul îngrijitor.
Alte reglementări care privesc condițiile de cazare și asigurarea unui
mediu de viață optim, au în vedere faptul că: (Elena Ciudin și col., 1996)
- dependent de natura experimentelor, animalele pot fi cazate în
adăposturi amenajate în aer liber, în voliere sau cuști amplasate la adăpost;
- speciile incompatibile (pradă-prădător), sau care în condiții
naturale trăiesc în medii diferite nu se cazează în aceleași încăperi;
- animalele inoculate cu germeni bacterieni transmisibili la om, sau
animalele bolnave se cazează în spații special amenajate (izolatoare);
- în funcție de animalele care cresc într-o biobază, dar și de scopul
urmărit, unele încăperi se pot desființa, sau dimpotrivă pot fi multiplicate;
- pisicile se cazează în grupuri familiale și libere în cameră;
- la popularea adăposturilor cu animale se va urmări ca prin rotație
să existe tot timpul o încăpere goală igienizată și cu aer condiționat;
- densitatea animalelor este calculată în funcție de specie și greutate.
Se utilizează o gamă largă de cuști, iar alegerea acestora depinde de
tipul experimentului și de statusul animalului de experiență. În general se
folosesc cuști din plastic policarbonat (pentru rozătoarele mici), sau din oțel
inoxidabil (pentru cazarea carnasierelor), care sunt rezistente la sterilizare.
Pentru cazarea animalelor se folosesc mai multe tipuri de cuști:
- tip cutie, folosite pentru coloniile de creștere și împerechere;
61
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

- cuști care se pot agăța de un suport suspenat (pentru cobai);


- microizolatoare SPF (pentru animale gnotobiotice sau SPF);
- cușcă de tip cubic, utilizată pentru populații mici de animale SPF
sau rozătoare în carantină, contaminate cu germeni infecțioși.
- cuști metabolice, utilizate pentru experimentele de toxicologie și
farmacologie, care permit colectarea facilă a urinei și fecalelor, respectiv
monitorizarea schimburilor de hrană, apă și gaze respiratorii, etc.

Model de cușcă specială pentru studiile de metabolism realizate pe șoareci

Dimensiunea și înălțimea cuștilor variază pentru fiecare specie, în


concordanță cu reglementările stipulate prin Directiva EU 63/2010.
Referitor la echipamentele utilizate pentru cazarea animalelor de laborator,
numeroase firme specializate produc diferite tipuri de baterii mobile,
precum și modele de cuşti adaptate pentru o anumită specie sau cuști
multi-funcționale. În crescătorii și în vivarii se utilizează cu precădere
sistemul de întreținere a animalelor în cuști, care sunt dispuse pe 3-4
nivele, pe rafturi fixe sau mobile. Primul nivel este situat totdeauna la o
înălțime de 30-70 cm de pardosea, iar în interiorul încăperii rafturile se
amplasează de-a lungul pereților, la o distanță de cca. 50-70 cm de perete,
pentru a permite circulația personalului îngrijitor. De asemenea, în funcție
62
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

de natura și scopul experimentelor realizate, sunt produse diferite baterii


mobile sau instalații speciale pentru creșterea animalelor neconvenționale
(ex: germ free, specific pathogen free, germ free-colostrum deprived,
transgenice sau consangvine), cât și pentru diferite tipuri de experimente.

Tabel 2 Suprafața și înălțimera cuștilor pentru cazarea rozătoarele


de laborator, în funcție de greutatea corporală (Directiva EU 63/2010)
Specia Greutatea Suprafața/animal Înălțimea
(g) (cm2) (cm)
Șoarece <10 g 39
10-15 g 52 12.7
16-25 g 77
>25 g 97
Șobolan <100 g 100
101-200 g 148 17.8
201-300 g 187
>300 g 258
Hamster <60 g 64.5
60-80 g 83.9 15.2
81-100 g 103.2
>100 g 122.6
Cobai <250 g 277
250-350 g 374 17.8
>350 g 652

Baterii mobile și cuști de policarbonat utilizate pentru cazarea șoarecilor


63
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

Controlul factorilor de microclimat

Alături de standardele care reglementează construcția, amplasarea și


amenajarea unei biobaze, asigurarea condițiilor optime de microclimat
constituie un punct cheie în creșterea animalelor de laborator, întrucât
rezultatele experimentelor efectuate pot fi influențate în mod decisiv de
variațiile care afectează condițiile mediului din adăpost. Factorii de micro-
climat cu impactul cel mai semnificativ asupra biologiei animalelor de
laborator se află temperatura, umiditatea, ventilația, iluminarea, poluarea
chimică, zgomotele, contaminarea biologică, mirosul și pulberile. Valorile
acestor factori trebuie stabiliți în limite care oscilează de la o specie la alta.
Temperatura | Oscilațiile temperaturii din adăpost în afara limitelor
admise constituie un factor major de stres, căruia animalele de laborator îi
fac cu greu față. Astfel, temperatura crescută interferează cu majoritatea
funcțiilor fiziologice, afectând mai ales animalele adulte, datorită faptului că:
- împiedică formarea gameților;
- afectează dezvoltarea uterină a embrionului și ulterior a fetusului;
- împiedică parturiția și ciclul estral la femele;
- reduce sinteza testosteronului și concentrația lui sanguină.
Variațiile negative ale temperaturii se repercutează mai ales asupra
nou născuților, al căror sistem de termoreglare este imatur, fapt ce necesită
apelul la rezervele energetice hepatice și musculare, afectând astfel
dezvoltarea normală, maturarea sistemelor de apărare și/sau de relație cu
consecințe negative asupra comportamentului animalelor. În plus, pe un
asemenea fond de expunere la frig se dezvoltă bolile afrigore, în declanșarea
cărora factorul frig este esențial. În ce privește zona de neutralitate sau de
confort termic, aceasta variază de la o specie la alta între limite mai largi sau
mai înguste. Pentru asigurarea acestei zone de confort termic, trebuie avut în
vedere faptul că în interiorul cuștilor pentru șobolani și șoareci valorile
temperaturii sunt cu 3 °C până la 6°C mai ridicate decât în adăpost.

Tabel 2 Zona de confort termic la principalele animale de laborator


(Ciudin și Marinescu, 1996)
Specia Zona de neutralitate termică
Șoarece 19 – 23°C
Șobolan 19 – 23°C
Hamster 19 – 23°C
Gerbil 19 – 23°C
Cobai 16 – 23°C
Iepuri 16 – 20°C
Carnasiere 15 – 24°C

În anumite condiții, instalaţiile de încălzire pot fi prevăzute cu


dispozitive de răcire a aerului, mai ales în timpul verilor caniculare. O altă
64
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

modalitate de a controla factorul temperatură, mai ales în cazul animalelor


crescute în cuști, este reducerea densității acestora pe unitate de suprafață.
Umiditatea relativă | Umiditatea relativă măsoară gradul de
saturare a aerului în vapori de apă (exprimat în %), și este rezultatul
umidității atmosferice, la care se adaugă vaporii de apă eliberați în cursul
unor procese fiziologice (ex: respirație, transpirație, urină, fecale, etc),
respectiv apa evaporată în cursul proceselor tehnologice (spălare, adăpare).
Variațiile care afectează umiditatea relativă se corelează invers cu cele ale
temperaturii, astfel încât o umiditate scăzută asociată cu o temperatură
crescută va determina reducerea capacității defensive și de protecție a
sistemului respirator, prin afectarea aparatului mucociliar. Pe de altă parte,
umiditatea relativă crescută combinată cu o ambianță friguroasă constituie
un factor favorizant pentru instalarea și evoluția bolilor respiratorii (a
frigore). Standardele în vigoare stabilesc o valoare medie a umidității de
55% ±10%, cu oscilații maxime cuprinse între minimum 40% și 70%.
Ventilația | Ventilația adăposturilor trebuie să vizeze aspecte legate
de împrospătarea continuă a aerului din încăperea animalelor, prin:
- menținerea valorilor temperaturii și umidității în limite normale;
- controlul nivelului de poluare al aerului din încăperi cu pulberi,
praf, germeni microbieni sau cu diferite noxe chimice;
- asigurarea în permanență de aer proaspăt în adăpost și eliminarea
celui viciat printr-o ventilație adecvată și crearea de bariere biologice.
Pentru realizarea acestor obiective trebuie avut în vedere și faptul că
numeroase variabile interne interferează cu calitatea aerului din adăpost:
- calitatea aerului este condiționată de densitatea animalelor;
- supraaglomerarea determină vicierea rapidă a microclimatului;
- este recomandat un număr de 15-20 aerisiri/oră în cazul
rozătoarelor și 10-12 aerisiri/oră în cazul carnasierelor și primatelor;
- sistemul de aerisire/ventilație trebuie conceput astfel încât să nu
se producă curenți de aer sau zgomote, dar și să nu determine circulația
încrucișată a maselor de aer proaspăt cu aerul contaminat din adăpost;
- aerul proaspăt trebuie introdus în încăperi cu o presiune mai
mare decât presiunea cu care este eliminat aerul viciat din adăpost;
- cu ajutorul ventilației se pot produce diferențe de presiune,
indispensabile în sistemul de creștere a animalelor neconvenționale.
Pentru controlul variațiilor de temperatură și umiditate, respectiv a
calității aerului din adăpost, șoarecii și șobolanii sunt cazați în baterii mobile
de cuști prevăzute cu sisteme de ventilație individuală asistat pe calculator.
Iluminarea | Iluminarea reprezintă un factor fundamental pentru
asigurarea calității vieții animalelor și a rezultatelor experimentale, întrucât:
- influențează nivelul de activare al funcțiilor organice ciclice
(reproducere, somn, alimentare), controlând astfel bioritmurile circadiene;
65
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

- are rol în sincronizarea biostimulilor circadiene (fotoperioada), și a


bioritmurilor sezoniere prilejuite de durata variabilă a zilelor/nopților;
- determină calitatea reacțiilor de răspuns la alternanța lumină/
întuneric, fenomen cunoscut sub numele de fotoperiodism;

Baterii de cuști mobile cu sistem de ventilație și de control al temperaturii

- prin stimularea activității scoarței cerebrale influenţează funcția


de relație, metabolismul și activitatea glandelor endocrine, interferând
practic biologia întregului organismului animal;
- cazarea în adăposturi cu lumină de durată și intensitate inadecvată,
afectează majoritatea funcțiilor organice și implicit calitatea vieții animalelor.
Ca modalități practice de iluminare a adăposturilor, se face apel la
lumina naturală sau la lumina artificială. În cazul iluminării artificiale se
recomandă o fotoperioadă de 12 ore lumină cu intensitatea de 50-100 wați
și 12 ore întuneric. Pentru iluminarea naturală se folosesc ferestre a căror
suprafață raportată la pardosea trebuie să reprezinte 1/12 până la 1/14,
asigurându-se astfel o intensitate a luminii interioare de 50-100 lucși.
Pentru a spori coeficientul de iluminare, pereții și tavanul încăperii pot fi
vopsiți în alb, fapt ce determină și uniformizarea distribuției luminii.
Reglarea intensității luminii în adăpost, precum și protejarea față de
radiațiile Uv (mai ales în timpul verii) se face prin protejarea ferestrelor cu
jaluzele exterioare. În cazul rozătoarelor mici, se preferă adăposturile fără
66
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

ferestre, iluminarea realizându-se din surse artificiale, pentru a controla


mai ușor fotoperiodicitatea cât și valorile temperaturii din adăpost.
Zgomotele | Zgomotele reprezintă, alături de ceilalți factori de
microclimat, o puternică sursă de stres în tehnologia creșterii animalelor
de laborator, indiferent dacă rezultă dintr-o sursă internă (ex: funcționarea
instalațiilor mecanice, manoperele intempestive ale personalului îngrijitor)
sau externă (ex: autovehiculele sau aeroporturi situate în apropiere).
Animalele de laborator au un simț al auzului foarte dezvoltat, ceea ce
înseamnă că sensibilitatea lor auditivă este mult crescută față de cea
întâlnită la alte categorii de animale, inclusiv la om. În special la rozătoarele
mici (șoareci, șobolani, cobai, hamsteri) sensibilitatea auditivă poate urca
până la 100000 Hz. Pe de altă parte, sunetele de înaltă frecvență (22000-
90000 Hz) constituie la aceste animale un important mijloc de comunicare.
Din acest punct de vedere, efectul zgomotelor asupra animalelor de
laborator este influențat atât de intensitatea și durata acestora, cât și de
capacitatea de reacție/adaptare a fiecărui individ. Astfel, zgomotele intense
de scurtă durată induc o stare de excitație corticală, manifestată prin
tresărirea animalelor, tahicardie, tahipnee, agitație, neliniște, țipete, reacții
care se remit în scurt timp de la încetarea zgomotelor. Comparativ cu
această situație, zgomotele intense, de durată mai lungă, determină un
puternic efect stresant, care influențează negativ biologia animalelor,
provocând tulburări de comportament, expimate prin canibalism, auto-
mutilarea sau prin creșterea agresivității intraspecifice.Regula generală în
situații de acest fel o constituie evitarea zgomotelor intempestive, bruște,
nefamiliare, care au un impact mult mai mare asupra animalelor, decât
zgomotele de intensitate mică, dar constante (zgomote de fond). Se
consideră astfel că limita maximă admisă pentru zgomote în adăposturile
populate cu animale de laborator este de până la 50 decibeli.
Poluarea chimică | Poluarea chimică este reprezentată în principal
de componentele gazoase care intră în alcătuirea aerului din adăpost. O
parte din aceste gaze sunt indispensabile vieții animalului, influențând de o
manieră favorabilă biologia acestora, altele însă sunt nocive, iar o altă parte
din ele au o acțiune neutră, indiferent de concentrația lor în mediu. În
principiu, se urmărește ca aerul din încăperile în care se află animalele să
aibă o compoziție asemănătoare aerului din atmosferă. Pentru păstrarea
acestor parmetri de confort privind compoziția aerului din adăpost sunt
necesare instalații de climatizare, respectiv de ventilație, care să permită
menținerea componentelor chimice menționate în limite acceptabile.
Cele mai semnificative componente chimice care, în concentrații
ridicate, viciază compoziția aerului din adăposturi, sunt reprezentate de:
- Bioxidul de carbon (CO2), a cărui concentrație în adăpost este
influențată de vârsta și densitatea animalelor, dar și de calitatea ventilației.
67
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

- Efectele nocive pe care le provoacă acumularea CO2 în mediu și


apoi în sânge și în țesuturile animale constau în scăderea ph-ului sanguin și
tisular (acidoză respiratorie), cu repercusiuni negative asupra funcțiilor
celulare. Gravitatea tulburărilor induse este direct proporțională cu
creșterea concentrației CO2 în adăpost, motiv pentru care limita maxim
admisă a CO2 în cazul animalelor de laborator este de 0,15 %.

Tabel 3 Compoziția aerului respirator (din adăpost) la o presiune


atmosferică de 760 mm Hg și 0° Celsius (Ciudin Elena și col., 1996)
Specificare %
Azot 78,8
Oxigen 20,9
Argon 0,93
Bioxid de carbon 0,03-0,04
Gaze nocive (H, He) 0,01

- Amoniacul (NH3) este rezultatul degradării biochimice a


compușilor azotați din dejecții, găsindu-se în concentrații mari la nivelul
pardoselii. Are o acțiune extrem de nocivă asupra animalelor, interferând
mai ales cu eficiența mecanismelor defensive specifice și nespecifice de la
nivelul căilor respiratorii, și favorizând instalarea bolilor a frigore. Limita
maxim admisă pentru aerul din adăposturi este de 0,1mg/l aer sau 10 ppm.
- Hidrogenul sulfurat (H2S) rezultă în urma proceselor de
descompunere a compușilor organici (în structura cărora intră aminoacizi
cu sulf) prezenți în materiile fecale, fiind un gaz extrem de toxic. Nu se
admite prezența hidrogenului sulfurat în adăposturi pentru animale de
laborator, întrucât cantități minime de H2S (10 ppm) determină reducerea
sporului de greutate, în condițiile creșterii consumului specific de alimente.
Mirosul | Majoritatea mamiferelor și păsărilor, inclusiv omul, când
sunt menținute într-un spațiu închis, produc un miros caracteristic, atât
prin exhalație, cât și prin materiile fecale. În concentrații ridicate, aceste
exhalații pot induce o accentuare a nivelului agresivității intraspecifice,
cum este cazul mirosului de acetamină exhalat de șoriceii masculi.
Creșterea nivelului acestui miros specific este direct proporțională cu
densitatea animalelor din cușcă sau din încăpere, iar o densitate ridicată
constituie frecvent o problemă care afectează fie comportamentul (crește
agresivitatea intraspecifică) fie starea de sănătate a animalelor (crește
susceptibilitatea la îmbolnăviri respiratorii sau digestive) (Dantzer, 1991).
Este foarte probabilă existența unei relații strânse între starea de sănătate
a animalelor și mirosul pe care-l exhală. Este cunoscut faptul că mirosul
câinilor intens parazitați este mult accentuat comparativ cu al câinilor
sănătoși. Pe de altă parte, este recunoscut și faptul că mirosul are o
importanță biologică deosebită la animale, mai ales în cazul celor cu simțul
68
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

olfactiv foarte dezvoltat, având un rol esenţial în delimitarea teritoriului,


dar și în recunoașterea indivizilor sau în selectarea alimentelor comestibile.
La intensități foarte mari, mirosul dezvoltă numeroase efecte patologice,
care se manifestă în principal prin scăderea performanțelor reproductive.
Pentru înlăturarea acestui inconvenient, un mijloc important îl constituie
realizarea unei ventilații optime și menținerea unei temperaturi normale.

Instalații pentru controlul riguros al factorilor de microclimat din adăpost

Praful și pulberile | Provenite din aerul atmosferic sau din așternut,


furaje și dejecții, praful și pulberile prezente în adăposturile animalelor
sunt un mijloc ideal de vehiculare a germenilor patogeni în interiorul unei
colonii. Majoritatea acestor particule, mobilizate de agitația animalelor,
sunt purtate prin toată încăperea de la o cușcă la alta de curenții de aer,
putând determina contaminarea întregului efectiv. Un sistem de ventilație
impropriu, generator de curenți de aer puternici, dar și schimbarea
frecventă a aerului din adăpost pot constitui factori de risc majori pentru
creșterea concentrației pulberilor, și implicit a încărcăturii bacteriene din
încăpere. Un rol important în acest sens îl are curățirea corectă a cuștilor. S-
a demonstrat că nivelul încărcăturii bacteriene a aerului dintr-un adăpost cu
un conținut microbian redus este semnificativ crescut prin curățirea cuștilor
în interiorul încăperii și nu în spațiile special amenajate în acest scop.
Poluarea biologică | Microflora din adăposturile pentru animale de
laborator, reprezentată în principal de microorganisme (patogene sau nu),
constituie unul din factorii cei mai semnificativi pentru menținerea stării
de sănătate a efectivului. Originea microorganismelor (ex: bacterii, virusuri,
paraziți, fungi, miceți) din adăposturi se regăsește mai ales în aerul
atmosferic introdus prin ventilație, sau în praful și pulberile provenite din
69
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

așternut, furaje, respectiv din dejecțiile animalelor. Nu există limite precise


cu privire la numărul total de germeni pe unitate de volum de aer
(NTG/m3aer), însă se admite că în componența microflorei din adăposturile
pentru animalele de laborator nu trebuie să fie prezenți germeni biologici
cu potențial patogen. Acest lucru este strict controlat în cazul animalelor
gnotobiotice, specific pathogen free sau a celor libere de patogeni (germfree).

Furajarea animalelor de laborator

Cerinţele privind compoziţia raţiei furajere pentru animalele de


laborator au fost exprimate pentru prima dată de Abrams în 1961, ca fiind
constituite din apă, carbohidraţi, extracte eter-solubile, proteine, macro şi
oligominerale, vitamine şi antibiotice, care se găsesc sub diverse forme de
produse comerciale. Componentele individuale ale unui tip de hrană variază
de la caz la caz, însă este foarte important să conţină toţi nutrienţii necesari,
în cantităţi optime, dependent de specia animalului. Formulele furajere
complicate nu sunt nici necesare și nici avantajoase în toate cazurile.
Avantajul formulelor alimentare comerciale, standardizate, este că sunt
uşor şi comod de procurat, respectiv uşor de păstrat şi de administrat. În
această privinţă, se constată că după aproape o jumătate de secol de
descoperiri semnificative în acest domeniu, nu s-a realizat un progres
notabil în ce privește aplicabilitatea practică a nutriţiei rozătoarelor de
laborator. Tabelele şi graficele de specialitate ne pot oferi doar un ghid
orientativ în alcătuirea necesarului nutritiv al unei specii, iar eventualele
carenţe nutritive pot fi corectate ulterior, prin suplimentarea raţiei în
compuşii deficitari (Ciudin Elena şi col., 1996; Johnson Delaney, 1996).

Furaj granulat combinat standard folosit pentru șoareci și șobolani

O formulă furajeră optimă trebuie să conţină ingredientele care vor


oferi componentele nutritive în proporţii potrivite. Indiferent dacă valorile
nutritive sunt calculate în procente din hrana administrată per ansamblu,
sau pentru fiecare animal/zi, acestea trebuie să fie încorporate în proteine,
70
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

carbohidraţi şi lipide, respectiv în vitamine hidro/liposolubile şi substanţe


minerale. Când se încearcă stabilirea relaţiilor biologice şi a interacţiunilor
animal-hrană, trebuie luate în considerare următoarele variabile: 1) tipul
de hrană; 2) categoria din care face parte animalul; 3) reacţiile chimice
dintre ingredientele nutritive şi mediul de viaţă al animalelor. Studierea în
detaliu a acestor aspecte privitoare la furajarea animalelor crescute în
unităţi specializate (zoobaze sau biobaze) a dus la concluzia că metoda
actuală de hrănire uniformă a tuturor speciilor de rozătoare de laborator
nu este oportună, iar fabricarea unor produse valabile pentru toate speciile
ar putea fi redusă la utilizarea diferenţiată a surselor locale de hrană.
Se ştie că rozătoarele sălbatice folosesc foarte bine resursele locale
de hrană. Totuşi, animalele crescute timp de mai multe generaţii în condiții
de captivitate nu pot fi comparate cu strămoşii lor sălbatici, întrucât se
impune studierea cerinţelor şi nevoilor lor nutriţionale în funcţie de
condiţiile de mediu în care trăiesc. Alte aspecte care nu au fost luate în
considerare în cazul special al acestor animale sunt vârsta, sexul şi starea
fiziologică. Astfel, uniformizarea alimentaţiei rozătoarelor de laborator s-a
extins în aşa măsură încât produsele destinate furajării acestora au luat
calea exporturilor în numeroase ţări, în care condiţiile oferite acestor specii
sunt total diferite de cele din țara în care a fost produs furajul. În această
situaţie, alimentele au avut un efect cu totul diferit asupra animalelor în
ţara importatoare, în principal din cauza perioadei de stocare pe durata
transportului, dar şi a condiţiilor de microclimat cu totul particulare.
Acceptarea unor formule singulare de preparare şi conservare a furajelor,
indiferent de factorii biotici şi abiotici din mediul lor natural de viaţă, de
condiţiile de depozitare, de starea fiziologică sau de sex, au dus la apariţia
unor inconveniente majore cu repercusiuni asupra sănătății animalelor.

Diferenţe de specie şi rasă

În general, furajele preparate exclusiv pentru o specie de animale de


laborator nu este potrivită pentru o altă specie. La şoarecii hrăniţi cu un
furaj granulat pentru şobolani s-a înregistrat un declin în ce priveşte rata
de creştere, fertilitatea şi lactaţia. Apar de asemenea şi diferenţe de rasă,
astfel încât unele alimente determină o creştere satisfăcătoare dar lactaţia
nu este foarte bună, în timp ce la altele scad fertilitatea. Deci hrana trebuie
selectată în urma unor observaţii atente privind particularităţile digestiei
fiecărei specii de animale în parte. Să nu uităm însă că femelele în lactaţie
necesită o atenţie deosebită, şi inclusiv suplimentarea hranei, la fel ca în
cazul femelelor reproducătoare, unde s-a demonstrat rolul determinant al
hranei pentru mărimea cuibului şi viabilitatea noilor născuţi (LASA, 1990).
Rasele şi liniile de animale diferă de la un laborator la altul şi s-a
demonstrat că hrana administrată unora nu este compatibilă cu necesarul
71
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

coloniilor din alte laboratoare. Aceasta s-ar putea datora şi faptului că după
mai multe generaţii crescute într-un anumit loc apare un anumit grad de
homozigoţie care modifică fundamental cerinţele nutritive ale nucleului
respectiv de animale. Numeroase cercetări sugerează faptul că necesarul în
vitamine în cazul diferitelor linii de şoareci sunt similare sau, oricum, foarte
apropiate. După mai multe generaţii succesive însă, acest lucru se schimbă
în mod radical, la fel ca dealtfel întregul lor profil metabolic (Brain, 1992).

Cantitatea de furaj/animal trebuie să corespundă necesarului caloric

Tabel 4 Caracteristici fizico-chimice ale furajelor concentrate granulate pentru


șoareci, sobolani si hamster (Biobaza Institutului Național Cantacuzino)
Caracteristică
Granulatie 10 mm +/- 5%
Aspect, culoare, miros Masa granulată gălbuie, fără miros străin
Umiditate maximă 12%
Proteina brută minimă 18%
Grasime brută minimă 1,5%
Fibre brute minim nn
Cloruri totale maxim 1%

Tabel 5 Compoziția chimică a furajelor concentrate granulate pentru


șoareci, sobolani si hamster (Biobaza Institutului Național Cantacuzino)
Nr.crt. NUTRIENT UM Rozătoare mici
1. Energie digestibilă Kj/g 16,0
2. Grăsime g/kg 50
3. Fibre brute g/kg n.n.
4. Proteină brută g/kg 180
5. Arginină g/kg 4,3
6. Aspargină g/kg 4
7. Acid glutamic g/kg 40
8. Histidină g/kg 2,8
9. Izoleucină g/kg 6,2
10. Leucină g/kg 10,7
11. Lizină g/kg 9,2

72
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

12. Metionină + Cistină g/kg 9,8


13. Fenilalanină +Tirozină g/kg 10,2
14. Treonină g/kg 6,2
15. Triptofan g/kg 2
16. Valină g/kg 7,4
17. Calciu g/kg 5
18. Magneziu g/kg 0,5
19. Clor g/kg 0,5
20. Fosfor g/kg 3
21. Potasiu g/kg 3,6
22. Sodiu g/kg 0,5
23. Cupru g/kg 5
24. Iod g/kg 0,15
25. Fier g/kg 35
26. Seleniu g/kg 0,15
27. Tiamină (B1) mg/kg 4
28. Riboflavină (B2) mg/kg 3
29. Piridoxină (B6) mg/kg 6
30. Cianocobalmină (B12) mg/kg 50
31. Menadionă (K) mg/kg 1
32. Retinol (A) mg/kg 1,2
33. Cholecalciferol (D3) mg/kg 25
34. Tocoferol (E) mg/kg 27
35. Acid ascorbic (C) mg/kg n.n.
36. Colină mg/kg 750

Cerinţe nutriţionale pentru creştere, gestaţie şi lactaţie

Rolul unei nutriţii echilibrate este indiscutabil, însă s-a demonstrat că


în cazul unei femele de şobolan de 300 g, necesarul pentru metabolismul
bazal trebuie dublat dacă ea este gestantă sau în lactaţie. În timpul acestor
perioade, femela va avea un consum intensificat zilnic de hrană, în funcţie
de curba dezvoltării fetale şi a producţie de lapte. Reproducţia şi lactaţia
sunt două funcţii biologice esenţiale, care solicită regimului de furajare
nutrienţi în plus pentru menţinerea homeostaziei organismului femel, ceea
ce se asigură prin mărirea raţiei (Ciudin Elena şi col., 1996). Suplimentarea
este necesară doar atunci când există o raţie dezechilibrată, carențată, iar
administrarea trebuie făcută în procente bine determinate. Dacă, în cazul
unor dezechilibre nutritive, nu se constată efecte negative asupra ratei de
creştere a fetuşilor sau a gestaţiei, lactaţia va fi deficitară. Aceasta are
implicaţii asupra dezvoltării puilor şi ulterior a viabilităţii lor. O altă
constatare privind asigurarea unei alimentaţii de întreţinere suboptimale,
este scurtarea vieţii economice a femelei, aspect care poate fi observat în
coloniile mari de animale, în care şi cerinţele de înlocuire a indivizilor
vârstnici sunt crescute. Aspectul economic nu se reflectă obligatoriu în
cheltuielile pentru o hrană corespunzătoare, cât mai degrabă în numărul
puilor care supraviețuiesc după naştere (National Research Council, 2011).
73
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

Palatabilitatea alimentelor

Este foarte greu de stabilit dacă animalele preferă un anumit tip de


hrană, cel puţin atâta vreme cât rozătoarele (şoarecii şi şobolani mai ales)
mănâncă aproape orice când le este foame. Totuşi s-a observat că anumite
alimente prezentate sub formă de cuburi sunt consumate în cantităţi mai
mari, dar în acelaşi timp, felul în care animalele manipulează cuburile
depinde de textura acestora. Studiile experimentale nu au evidenţiat relaţii
între valoarea nutritivă şi palatabilitate, în schimb gustul influenţează în
mod decisiv relaţia animal – nutrient, cel puţin în cazul rozătoarelor mici.

Dispozitiv prevăzut cu picurător pentru administrarea apei la rozătoare

Metode de prezentare şi administrare a hranei şi apei

Metoda universal acceptată de administrare a hranei este cea sub


formă de cuburi. Dezavantajele majore rezidă din faptul că în acest caz
păstrarea îndelungată nu este posibilă, însă este de preferat celei sub formă
de fulgi, în care alimentele nu rămân niciodată proaspete. În oricare din
variante, administrarea alimentelor se face în jgheaburi prevăzute cu bare,
prin care animalele trebuie să poată avea acces uşor la furaje, și în acelaşi
timp să nu poată trage cuburile în cuşcă, murdărindu-le cu dejecţii şi
făcându-le nepalatabile. Ventilaţia şi umiditatea din interiorul cuştilor este
foarte importantă pentru păstrarea igienei furajelor, acestea umezindu-se
uşor, ceea ce duce atât la deprecierea calităţii lor, cât şi la deteriorarea
texturii acestora, devenind astfel sfărâmicioase şi dificil de consumat. În
unele crescătorii de animale se administrează şi apă rozătoarelor prin
dispozitive special adaptate acestui scop, în altele însă se apelează doar la
74
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

apa din hrană. Dacă se administrează apă totuşi, aceasta se poate prezenta
prin instalaţii speciale care trebuie să îndeplinească condiţii stricte de
igienă – cu posibilitatea sterilizării prin agenţi chimici sau autoclavare – şi
prin care să se poată păstra prospeţimea ei. În general, consumul de apă
este de 1 ml la 1 g hrană uscată (Blom şi col., 1993, Johnson Delaney, 1996).

Prepararea şi păstrarea furajelor

Producătorii de furaje sau de formule alimentare pentru animale de


laborator trebuie să specifice procentul corect al ingredientelor folosite
pentru preparare, şi să respecte reţetele originale. Amestecarea riguroasă a
componentelor implicate este foarte importantă, la fel ca metoda de
împachetare care, orice formă ar avea furajele, trebuie să se facă după
răcirea produsului rezultat din procesul tehnologic. Pentru păstrarea
corespunzătoare a furajelor, recipientele utilizate trebuie să corespundă
condiţiilor de igienă din depozitul respectiv, adică este nevoie de o cameră
bine aerisită, uscată şi protejată de acţiunea eventualilor agenţi nocivi.
Stocarea alimentelor se face pentru perioade scurte de timp, pentru a se
asigura remanenţa nutrienţilor în starea lor iniţială iar recipienţii să fie
igienizaţi corect după fiecare utilizare, de preferinţă prin sterilizare. Cele
mai mari probleme care apar în timpul stocării furajelor sunt legate de
contaminarea acestora cu substanţe chimice diverse, care însă poate apare
şi în timpul fabricaţiei din cauza diversităţii alimentare din hrana altor
specii. În plus, dacă timpul de depozitare depăşeşte termenul normal de
păstrare al unora din ingrediente sau dacă umiditatea este crescută, are loc
contaminarea cu levuri din genul Aspergillus, ceea ce duce la transformarea
şi acumularea de micotoxine. S-au semnalat numeroase cazuri de hepatită
exsudativă, mai ales la porcuşorii de Guineea, din cauza contaminării
furajelor cu afla sau ochratoxine, ca urmare a păstrării acestora în condiţii
necorespunzătoare. Alimentele trebuie ferite şi de contaminanţi biologici,
precum furnicile, gândacii sau muştele care se strecoară cu uşurinţă
aproape oriunde şi care preferă alimentele bogate în proteine de origine
animală şi/sau vegetală. Rozătoarele sălbatice pot contamina hrana nu
numai în depozite ci chiar în timpul transporturilor sau fabricării, iar
dejecţiile provenite de la câini şi pisici pot fi la fel de dăunătoare pentru
calitatea produselor ce ajung în habitatul animalelor (Blom şi col., 1993).

Sterilizarea şi conservarea furajelor

Această etapă în prepararea furajelor este deosebit de importantă, nu


numai în cazul animalelor neconvenţionale (germ-free, specific pathogen
free), cât şi a celor crescute în sistem convenţional, ea trebuind să asigure
distrugerea bacteriilor, miceţilor, paraziţilor şi insectelor. Din acest motiv,
se acordă o atenţie deosebită nutrienţilor termostabili, care nu trebuie să
75
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

sufere modificări în timpul acestui proces, şi mai ales a vitaminelor care


sunt termolabile. Sterilizarea furajelor/alimentelor se poate realiza printr-
una din următoarele metode (Blom, 1993, Ciudin Elena şi col., 1996):
- Pasteurizarea reprezintă expunerea furajelor la o temperatură de
70ºC timp de cel puţin o oră, temperatură care trebuie să se răspândească
în toată masa produsului, permiţând astfel o bună conservabilitate.
- Autoclavarea presupune sterilizarea umedă a hranei la 120ºC timp
de o oră. Aceste metode nu sunt folosite la scară largă, deşi nu s-a constatat
distrugerea nutrienţilor în timpul procesului tehnologic, iar animalele
hrănite cu alimente astfel sterilizate au înregistrat o dezvoltare normală.
- Iradierea cu raze ultraviolete a fost mult timp cea mai utilizată
metodă din cauza siguranţei păstrării vitaminelor în stare naturală. Totuşi
s-au constatat modificări în ceea ce priveşte gustul şi mirosul hranei astfel
sterilizate. Metoda nu determină efecte negative care să afecteze creşterea,
reproducţia, lactaţia sau longevitatea indivizilor hrăniţi cu aceste alimente.
- Metoda cu etilen-oxid a fost folosită pentru o perioadă scurtă de
timp din cauza deprecierii constante a elementelor nutritive din furaje.

Prevenirea îmbolnăvirilor sau Profilaxia nespecifică

Măsurile care reglementează prevenirea apariției și diseminării


bolilor infecto-contagioase sau parazitare într-un efectiv de animale de
laborator, dar și transmiterea acestora de la animale la om sunt specificate
în Legea sanitar veterinară nr. 60/1974, modificată prin Legea nr. 75/1991.
Aspectele majore care constituie obiectul acestor măsuri se referă la:
 proiectarea și amplasarea unităților de creștere a animalelor de
laborator se face cu avizul prealabil al organelor sanitar veterinare de stat,
iar funcționarea lor are loc sub supravegherea și controlul acelorași instanțe.
 procurarea, transportul, popularea adăposturilor, creșterea și
întreținerea animalelor, cât și importul, exportul sau tranzitul animlelor se
fac numai în condițiile respectării legislației sanitar veterinare în vigoare.
- Procurarea animalelor se face doar din unități indemne de boli
infecto-contagioase și parazitare, cu avizul ANSVSA din cadrul Ministerului
Agriculturii și Alimentației, respectiv a DSVSA județene, care urmăresc
situația epizootologică la nivel regional și național, respectiv internațional.
- Transportul animalelor are în vedere asigurarea parametrilor
optimi de microclimat (lumină, temperatură, umiditate, curenți de aer), dar
și asigurarea suprafeței necesare/animal, precum și furajarea și adăparea
corespunzătoare, respectiv supravegherea medicală de specialitate, etc.
Referitor la condițiile în care sunt transportate animalele, trebuie reținut
faptul că fiecare transport trebuie însoțit de documente privind originea
animalelor, precum și de un certificat sanitar veterinar care să ateste starea
de sănătate, proprietarul, proveniența, destinația, numărul de animale,
76
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

specia, rasa, vârsta și starea de indemnitate la boli infecto-contagioase și


parazitare, respectiv data și locul efectuării acțiunilor sanitar veterinare.
Pe lângă aceste aspecte, mai trebuie avute în vedere următoarele:
 asigurarea unei durate minime de transport, pentru a se evita
expunerea prelungită la stresul cauzat de această manoperă;
 mijloace de transport adecvate pentru transportul animalelor,
igienizate, decontaminate, asigurate împotriva intemperiilor;
 evitarea transportului în comun al speciilor incompatibile;
 nu este recomandat transportul animalelor gestante;
 ajunse la destinație, animalele se scot cât mai repede din
vehiculele de transport, fiind supuse unui control medical de rutină, în
masă sau individual, după care sunt cazate în condiții optime;
 concomitent cu examenul clinic se face și marcarea cuștilor și a
animalelor, fie cu ajutorul benzilor de la gât, fie a inelelor de la picioare.
Importul, exportul și tranzitul animalelor se face numai cu aprobarea
organelor sanitar veterinare (regionale/naționale) abilitate în acest sens.
Carantina | Animalele nou introduse într-un efectiv vor parcurge
obligatoriu o perioadă de carantină, de durată variabilă, în funcție de specie
și de specificul lor. În cazul rozătoarelor mici, perioada de carantină
durează 30 de zile, iar pentru iepuri, dihori și carnasiere, această perioadă
se prelungește la 60 de zile. Este obligatorie asigurarea unui repaus de 11-
12 zile după sosirea în adăpost, timp în care sunt lăsate să se acomodeze
noului loc de viață, fiind exclusă utilizarea lor pentru experimente, teste de
laborator sau reproducție. După cazare, animalele nou achiziţionate sau
efectivul întreg se înregistrează, notându-se data intrării în biobază,
proveniența, numărul de animale, rasa, linia, vârsta și greutatea corporală.

Este importantă prevenirea transmiterii unor boli de la om la animale


77
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

Circulația în interiorul zoobazelor


Accesul persoanelor străine este interzisă în crescătorii sau vivarii. În
acest scop, există mijloace de protecție, avertizare și pază (afișe de
avertizare, porți acționate electric sau închise cu cheia, sisteme de alarmă)
cu specific pentru acest sistem de creștere a animalelor. În plus, intrările și
ieșirile principale din zoobază, cele laterale sau situate între diferite
sectoare ale adăpostului, sunt prevăzute cu sisteme de dezinfectare și
decontaminare, care conțin soluții de fenol, crezol 3-5% sau diferite alte
formule de dezinfecţie și decontaminare. Aceste măsuri de profilaxie
nespecifică sunt mult înăsprite în cazul adăposturilor pentru animale libere
de germeni patogeni (germ free sau SPF). În interiorul adăpostului,
circulația personalului este limitată la strictul necesar, iar trecerea dintr-o
secție în alta presupune și schimbarea echipamentului de lucru. Accesul în
spațiile cu izolatoare pentru animale gnotobiotice se face printr-un sistem
constituit din trei ecluze care asigură menținerea a 3 trepte de presiune:
 în prima ecluză, presiunea aerului este pozitivă (mare) și este
prevăzută cu un sistem automat de spray decontaminant;
 ecluza a doua are presiune negativă pentru a preveni intrarea
aerului contaminat din ecluza 1. În acest spațiu, personalul îngrijitor și
experimentatorii își schimbă hainele și se fac obligatoriu duș;
 ecluza a treia este prevăzută din nou cu o presiune pozitivă,
asemănător interiorului încăperii în care se găsesc izolatoarele. Aici se
preia echipamentul sterilizat. Ușile acestei încăperi sunt închise etanș, fiind
prevăzute cu sistem automat de închidere și deschidere.

Igiena, decontaminarea, dezinfecția și deratizarea


Condițiile de întreținere și modul de îngrijire influențează decisiv
atât comportamentul animalelor, cât și starea lor de sănătate. În acest sens,
personalul îngrijitor are sarcini precise în ceea ce privește asigurarea
condițiilor optime de zooigienă, și corectarea lor atunci când este cazul.
Astfel, curățenia generală a adăposturilor se face o dată la 3 luni, și constă
în curățenia mecanică, spălarea, vopsirea ușilor, ferestrelor și plafoanelor,
decontaminarea încăperilor și a instalațiilor. În cazul repopulării unui
adăpost se respectă principiul totul plin, totul gol, iar după curățenia
generală se asigură un repaus de 7-10 zile, după care decontaminarea
spațiilor pentru animale se repetă. Cuștile pentru rozătoare mici se
schimbă de 1-2 ori pe săptămână iar curățirea cuștilor pentru iepuri, câini,
primate se face zilnic. Decontaminarea cuștilor și adăpostului se face cu
soluție de sodă caustică 3-4%, soluție de acid percloric 2%, aldehidă
formică 2% sau Germostop (decontaminant bactericid, virulicid, sporicid,
neiritant și necoroziv) sau alte soluții dezinfectante, după ce în prealabil au
fost îndepărtate furajele și dejecțiile și au fost spălate cu apă și detergenți.
78
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

Timpul minim de contact este de 2-3 ore, după care soluțiile


decontaminante se îndepărtează prin spălare sub jet de apă iar instalațiile și
încăperile se lasă să se usuce. Pentru a preveni contaminarea animalelor cu
agenți virali, parazitari proveniți de la rozătoarele sălbatice, așternutul se
decontaminează înainte de a fi introdus în cușcă, prin autoclavare la 121°C, la
o presiune de 1,1 atmosfere, timp de o oră, ambalat în pungi de plastic
închise ermetic, care apoi sunt depozitate în spații curate special destinate
acestui scop. Echipamentele de protecție se decontaminează prin fierbere timp de
½ de oră în soluție de carbonat de sodiu 1-2%, sau prin gazare cu aldehidă
formică în camere etanșe, la o umiditate de 90%. Timpul de expunere este de 12
ore la o temperatură de 25°C. Pentru îndepărtarea mirosului de formol din
echipamente se poate utiliza amoniacul sub formă de vapori, calculându-se o
cantitate de 20 g NH3 pentru 1 m3 de aer. Amoniacul se pune în recipiente
deschise introduse în camerele de decontaminare timp de 30 minute.
Aceste reglementări sunt și mai severe în cazul decontaminării
echipamentelor de protecție folosite de personalul îngrijitor care deservește
încăperile pentru animale gnotobiotice. Repopularea adăposturilor este
precedată în mod obligatoriu de efectuarea testelor de sanitație pentru cuști,
încăperi și echipamente de lucru. Dezinsecţia adăposturilor se face de
preferință cu mijloace fizice (ex : benzi adezive sau aparatură electronică etc)
și mai puțin cu mijloace chimice (ex : insecticide), pentru a evita pericolul
intoxicării animalelor. Deratizarea constă în utilizarea mijloacelor mecanice
(ex : capcane), și numai în caz de necesitate se apelează la mijloacele chimice.

Încadrarea personalului

Pentru personalul care lucrează în unități de creștere și întreținere a


animalelor de laborator sau în laboratoare de profil este necesară o minimă
calificare în acest domeniu. Conform reglementărilor Convenției Europene
din anul 1986, personalul implicat în activitățile dintr-o zoobază constă din:
- asistenți sau tehnicieni veterinari, care au rol de supraveghere a
condițiilor de cazare și creștere, răspund de realizare a acțiunilor sanitare;
- îngrijitori de animale;
- medici veterinari care atestă starea de sănătate a animalelor;
- personalul calificat pentru întreținerea și menținerea în funcțiune
a utilajelor, instalațiilor, echipamentelor și aparaturii din dotare.
Important pentru personalul care lucrează cu animalele de laborator
este să fie sănătos, să adopte o conduită blândă și să manifeste dorința de a
lucra cu aceste animale, dar și atitudinea de compasiune și protejare a
acestor vietăţi de suferințe inutile. Sunt necesare în acest scop, criterii de
selecție care să facă obiectul unui concurs în urma căruia să fie admiși cei
cu o dotare minimă în acest sens. Un instructaj special trebuie prevăzut
pentru cei care lucrează cu animale axenice sau gnotobiotice, deoarece
79
Capitolul 2 | Sisteme de Cazare și Furajare |

condițiile de lucru diferă în mod radical, ceea ce implică un mai mare simț
al răspunderii, un nivel de inteligență suficient de dezvoltat pentru a
înțelege ce are de făcut, dar și riscurile existente, fapt ce impune deprinderi
și abilități speciale pentru a lucra cu astfel de instalații și sisteme de creștere.

Concluzii

Adăposturile pentru animalele de laborator trebuie să asigure un


mediu de viață optim, care să răspundă cerințelor naturale pe care le
incumbă pattern-ul comportamental natural. Creșterea și întreținerea
animalelor de laborator ocupă un loc important, dat fiind impactul pe care
factori de macro/microclimat îl pot avea asupra comportamentului și/sau
rezultatelor experimentale. Este esențial ca mediul de viață să acopere toate
necesitățile pe care speciile de animale utilizate în laborator le au în condiții
naturale, inclusiv în ce privește aspecte cum sunt procurarea hranei sau
comunicarea în cadrul grupului. În plus, uniformizarea mediului de viață
implică, într-o oarecare măsură, și uniformizarea răspunsurilor obținute de
la aceste animale, exceptând desigur acele aspecte care țin de configurația
genetică și de particularităţile individuale hormonale sau ale activității
nervoase superioare. În același timp, condițiile de creștere și îngrijire a
animalelor la parametri din ce în ce mai performanți impune și criterii din ce
în ce mai severe de selecție a personalului destinat să lucreze cu aceste
animale, dar și condiții de lucru care să îndeplinească toate aceste criterii.

Bibliografie selectivă
1) Abou-Ismail UA, Burman OH, Nicol CJ and Mendl M, 2010, The effects of
enhancing cage complexit on the behaviour and welfare of laboratory rats.
Behavioural Processes 85(2), 172–180. doi: 10.1016/j.beproc.2010.07.002.
2) Bloom HJM, 1993, Evaluation of housing conditions for laboratory mice & rats:
The use of preference tests for studying choice behavior. Utrecht, Netherlands.
3) Blom HJM, Van Tintelen G, Beynen AC, și col.,1996, Preferences of mice and rats
for type of bedding material. Laboratory Animals 30: 234–244.
4) Jirkof P, Arras M, și col., 2010, Burrowing behavior as an indicator of post-
laparotomy pain in mice. Frontiers in Behavioral Neuroscience 4: 165.
5) Krinke GJ, 2000 The Laboratory Rat, 1st Edition. Academic Press: San Diego, CA
6) National Health and Medical Research Council, 2013, Australian Code of
Practice for the Care and Use of Animals for Scientific Purposes, Eighth Edition:
https://www.nhmrc.gov.au/guidelines/publications/ea28.
7) National Research Council, 2011, Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals, Eighth Edition. National Academies Press: Washington, DC.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian
National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

80
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

CAPITOLUL 3

SELECȚIA ȘI REPRODUCEREA

OBIECTIVE Nomenclatura liniilor inbred


Reguli generale
Introducere Abrevierea numelui unei linii
Definiții și termeni genetici Domenii de utilizare a liniilor inbred
Criterii de selecție a animalelor Selecția animalelor convenționale
Selecția animalelor pentru prăsilă Obținerea animalelor convenționale
Metoda selecției în masă Tehnici de marcare și individualizare
Metoda selecției individuale Metode de identificare și marcare
Metoda încrucișărilor interrasiale Plăcuțele
Metoda încrucișărilor intrarasiale Semnele particulare
Dezvoltarea liniilor consangvine Crotaliile
Terminologie și scurt istoric Bandeletele
Tehnici de obținere a liniilor inbred Tatuajele
Clasificarea liniilor consangvine Microidentificarea cu cipuri
Efectele consangvinizării Concluzii
Depresia de inbredizare Bibliografie selectivă
Controlul genetic al liniilor inbred
Simbolurile liniilor consangvine

81
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Introducere

Utilizarea unor modele animale corespunzătoare în cercetarea bio-


medicală constituie o cerință obligatorie pentru studiul proprietăților și
fenomenelor biologice, precum și pentru soluționarea corectă a ipotezelor
științifice care urmează să fie testate. Dincolo de selecția speciei de animale
care urmează să fie utilizată într-o procedură experimentală, este crucial ca
trăsăturile și caracteristicile genotipice ale animalelor de laborator să
corespundă cu specificul și scopul experimentului. Factorii genetici sunt cei
care determină proprietățile morfo-fiziologice, cum ar fi sensibilitatea la:
- acțiunea unor factori fizici (ex: căldura, frigul, radiațiile ionizante);
- acțiunea unor substanțe chimice (ex: mediatori, hormoni cu rol în
reglarea funcțiilor și reacțiilor organismului animal, sau compuși toxici);
- acțiunea factorilor microbieni patogen (ex: bacterii, virusuri, miceți);
- acțiunea unor structuri antigenice străine sau a autoantigenilor.
Factorii genetici determină susceptibilitatea animalelor la tulburările
cu caracter patologic, dar și eficacitatea sau efectele secundare ale unor
medicamente. Nu doar elaborarea răspunsului la acțiunea acestor factori
este controlată genetic, ci și intensitatea lui este determinată de gene. Prin
urmare, răspunsul animalelor utilizate în proceduri experimentale la
diferite variabile experimentale este influențat de diversitatea genetică a
indivizilor, și poate înregistra diferențe de ordin cantitativ (ex: răspuns de
intensitate mică, moderată sau mare) și calitativ (ex: răspuns pozitiv sau
negativ). Prin urmare, selectarea animalelor utilizate în cercetare trebuie
să aibă în vedere aceste particularități genetice, care sunt în măsură să
afecteze rezultatele obținute. De exemplu, pentru studierea patogenității
unui factor patogen trebuie utilizate animale a căror configurație genetică
le face susceptibile la acțiunea agentului patogen studiat. Din contră,
studiul mecanismelor rezistenței antibacteriene impune utilizarea unor
animale care sunt genetic rezistente la factorul bacterian în cauză. Aceasta
înseamnă că trăsăturile genetice ale animalelor de experiență, respectiv
uniformitatea și variabilitatea genetică a populației poate fi influențată sau
controlată prin alegerea unei metode adecvate de selecție. Mai mult,
configurația genetică a animalelor poate fi modificată prin inginerie
genetică, rezultând animalele transgenice sau knockout (Altman, 1979).

Definiții și termeni genetici | În cazul reproducerii sexuate,


progeniturile care resultă moștenesc câte un set de cromozomi de la ambii
părinți, care sunt prezenți în toate celulele somatice, însă nu și în celulele
germinale, care conțin doar setul specific fiecărui sex. În ce privește genele
de pe cromozomii somatici, fiecare trăsătură morfo-fiziologică a animalului
este codificată de o pereche de gene provenite de la cei 2 părinți. Cele două
2
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

gene au o funcție identică, fiind localizate în același loc (locus) pe fiecare


din cei doi cromozomi pereche. Genele polimorfice se caracterizează prin
faptul că au 2 sau mai multe alele, în fiecare alelă secvența nucleotidelor
care intră în alcătuirea ADN-ului fiind diferită. Dacă produsul de concepție
moștenește o genă cu aceiași secvență de ADN (ex: aceiași genă alelă pentru
ambii progenitori, care provine de la un strămoș comun al ambilor părinți),
aceasta poate fi încadrat ca homozigot pentru locusul genei în cauză. Dacă
se întâmplă invers, înseamnă că rezultă un heterozigot. Dacă o genă are atât
alelă dominantă cât și alelă recesivă, proprietatea determinată de alela
dominantă se exprimă sub formă heterozigotă, în timp ce trăsătura
codificată de alela recesivă se manifestă individual doar în formă homo-
zigotă, ceea ce înseamnă că fiecare din cei 2 cromozomi poartă aceiași genă
recesivă. În cazul transmiterii codominante, trăsătura moștenită de la ambii
părinți se manifestă totdeauna sub formă heterozigotă (Festing, 1979).

Criterii utilizate pentru selecția animalelor de laborator

De-a lungul timpului, crescătorii de animale destinate activităților de


laborator și-au propus să obțină animalul ideal, care să corespundă, din
toate punctele de vedere, cerințelor tot mai complexe impuse de cercetarea
științifică biomedicală. Un rol esențial în acest demers l-au avut metodele și
criteriile utilizate pentru selecția și reproducerea animalelor de experiență.

O familie de șoareci poate produce peste 100 000 de descendenți într-un an

În funcție de scopul urmărit și de destinația animalelor, respectiv de


tipul de experiment, s-au dezvoltat următoarele metode de selecție:
83
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

 Selecția animalelor pentru prăsilă;


 Tehnica selecției în masă;
 Tehnici de încrucișare interrasială;
 Tehnici de încrucișare intrarasială;
 Consangvinizarea sau metoda liniilor pure genetic (endogamia).

Selecția animalelor pentru prăsilă

Selecția animalelor de laborator din punctul de vedere al constituției,


a rezistenței la îmbolnăvire sau a performanțelor reproductive, a impus
utilizarea pentru prăsilă a exemplarelor cu însușirile cele mai valoroase. În
acest scop, s-a practicat fie metoda selecției în masă, fie selecția individuală.
- Metoda selecției în masă sau asistemică utilizează ca și criteriu de
selecție a animalelor un singur caracter, de cele mai multe ori exterior. În
acest fel, prin încrucișarea animalelor din aceiași linie timp de mai multe
generații se obține fenotipul constituțional dorit. Metoda selecției în masă
este mai puțin folosită în domeniul creșterii animalelor de laborator.
- Metoda selecției individuale sau sistemice, este cea mai utilizată și se
aplică în cazul animalelor de prăsilă în momentul bonitării acestora.
Bonitarea se face o singură dată pe an (lunile septembrie-decembrie), doar
la animalele indemne de orice boală, și constă în aprecierea animalelor
după caracterele constituționale exterioare, cum sunt tipul constituțional,
productivitatea sau capacitatea de a-și transmite trăsăturile la descendenți.

Numărul descendenților per fătare oscilează în funcție de linia de animale


84
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

În urma bonitării rezultă circa 3-5 clase de animale, însă pentru prăsilă
se folosesc doar animalele din clasa I, restul fiind utilizate pentru
experimente științifice sau activități didactice. De obicei, o singură
încrucișare nu este suficientă pentru obținerea caracterelor dorite, motiv
pentru care selecția este întărită prin alegerea perechilor genitoare după
principiul bun cu bun dă bun. În acest sistem de reproducere, femela se
cazează singură în cușcă, după o prealabilă identificare cu o tăbliţă pe care se
notează numărul de identificare, data nașterii, data fătărilor și numărul de
pui obținuți per fătare, respectiv numărul puilor care au fost înțărcați.
Raportul între sexe este de 1 mascul la 5 femele, iar pentru reproducție sunt
selectați exclusiv descendenții de la fătările 2-4, și în special cei obținuți de la
femelele cu un număr mare de produși robuști/fătare (Ciudin și col., 1996).

Selecția prin metoda încrucișărilor interrasiale

Metoda încrucișărilor între rase diferite are ca obiectiv selectarea unor


animale cu însușiri ereditare superioare și stabile, prin încrucișarea
genitorilor din două sau mai multe rase. Astfel, încrucișând femelele dintr-o
rasă mai puțin productivă, dar mai rezistentă la boli, cu masculi dintr-o linie
ameliorată din acest punct de vedere, se obţin produşi (metiși) din generația
I mult superiori părinților din care provin. În continuare, masculii din prima
generație sunt eliminați, iar femelele sunt încrucișate cu masculi din rasa
ameliorată, la fel procedându-se și în cazul generațiilor 2 și 3. În felul acesta
au fost ameliorate rasele rustice de iepuri, care sunt rezistente la boală, dar
au greutatea corporală mică. Metoda este folosită pentru obținerea
fenomenului heterozis, care constă în ameliorarea spectaculoasă a
descendenților din prima generație comparativ cu progenitorii. Ulterior,
fenomenul heterozis poate fi anulat prin încrucișarea metișilor din generația I.

Selecția prin metoda încrucișărilor intrarasiale

Selecția prin încrucișarea în interiorul aceleiași rase a fost intens


folosită pentru obținerea diferitelor linii de animale utilizate în laborator,
fie pentru obținerea fenomenului de consangvinizare (endogamie sau
inbredizare), fie pentru producerea de linii neizogene (neconsangvine sau
neconvenționale), respectiv pentru obținerea de animale cu diferite mutații.

Dezvoltarea liniilor consangvine

Cunoscută sub denumirea de endogamie, izogamie sau inbredizare,


consangvinizarea este o metodă de selecție caracterizată prin încrucișarea
de animale mai înrudite genetic decât media înrudirii din populația
respectivă de animale. Importanța acestei metode a constat în obținerea
85
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

acelui mult căutat instrument sau reactiv ideal de lucru în cercetarea


științifică, astfel încât s-a considerat că introducerea acestor animale în
cercetarea biomedicală a avut un impact comparabil cu cel introducerii
balanței analitice în chimie. Efectele genetice ale consangvinizării constau
în schimbarea frecvenței genelor din genomul indivizilor, fapt ce determină
homozigotarea și implicit creșterea frecvenței genotipurilor homozigote,
concomitent cu scăderea frecvenței genotipurilor heterozigote (hibrizilor).
Descendenții rezultați în urma consangvinizării se caracterizează
prin prezența unei serii de gene comune, care sunt replici ale acelorași gene
moștenite de la genitorii. Trăsătura majoră a unei populații consangvine o
constituie identitatea genetică și reactivitatea uniformă cu care răspund la
diferite variabile experimentale. Nivelul minim necesar pentru ca o linie de
animale să fie considerată consangvină a fost stabilit de Comitetul pentru
Nomenclatură Standardizată la un număr de 20 de încrucișări tip frate:
soră, ceea ce permite un coeficient de consangvinizare de maxim 98,6%.
Șansa producerii unor mutații consecutive consanguinizării în cazul
părinților tineri (implicit producerea unor diferențe genetice semnificative
între părinți și progeniturile lor) este mult mai redusă decât în cazul
progenitorilor vârstnici. Inbredizarea are ca principal rezultat creșterea
homozigoției (sau a derivei genetice), caracterizată prin faptul că genotipul
este alcătuit din gene alele identice la unul sau mai mulți loci (ex: AA sau
BB, în loc de AB). Homozigoția crește de asemenea și în coloniile închise. O
colonie se consideră închisă dacă nici un animal de reproducție din afară nu
este întrodus în interiorul grupului cu intenția de a fi utilizat pentru
împerechere. Într-o colonie închisă echilibrată, jumătate din indivizi sunt
heterozigoți (AB), în timp ce jumătatea cealaltă este homozigotă (AA sau BB).

Terminologie și scurt istoric

Coeficientul de consangvinizare este notat cu F, de la 1 la 100, și


permite evaluarea gradului de creștere a homozigoției într-o populație.
Rata consangvinizării este influențată în mod semnificativ de gradul
de înrudire care există între genitorii folosiți la reproducție.
Istoria liniilor inbred este strâns legată de dezvoltarea cercetării
oncologice experimentale (care utilizează ca model animal șoarecele de
laborator), și de studiile privind transmiterea multifactorială a caracterelor
(studii efectuate pe cobai și gerbili). Redescoperirea legilor lui Mendel a
făcut posibilă investigarea tumorilor ca boli transmisibile sau moștenite. La
început au fost studiate tumorile spontane apărute la diferite linii de
șoareci, în relație cu diferite particularități fenotipice și genotipice. În
același timp, Jensen, Loeb, Ehrlich și Tyzzer au încercat să transplanteze
aceste tumori spontane la alți șoareci din aceiași linie sau din linii diferite,
însă grefele efectuate nu s-au dezvoltat sau au regresat după o perioadă de
86
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

creștere pasageră. Cu toate acestea, Jensen (1903) și Loeb (1908) au reușit


să mențină două tipuri diferite de tumori spontane prin pasaje seriate la
linii de șoareci cu diferite grade de consangvinizare. Câțiva ani mai târziu,
CC. Little a semnalat faptul că rejecția grefelor tumorale maligne, respectiv
susceptibilitatea la creșterea tumorală se datorează unui număr de gene
dominante moștenite. Această supoziție a făcut posibilă descoperirea
genelor răspunzătoare de funcția sistemului major de histocompatibilitate.
În tot acest timp, Rommel (1906) a proiectat și realizat un experiment de
inbredizare pe cobai. Desendenții acelor animale sunt încă larg răspândiți
și utilizați în cercetare sub denumirea de linia 2 și linia 13 de cobai. Studiile
lui Rommel au fost continuate de Wright, care a descoperit câțiva ani mai
târziu teoria matematică a consangvinizării. Introducerea în limbajul de
specialitate a coeficientului de inbredizare sau de consangvinizare este legat
de studiile efectuate de Wright (1922). Studiile privind consagvinizarea
șobolanului au debutat în 1906, Helen King obținînd 2 linii inbred de
șobolani (PA și WKA). În același an, Little începe inbredizarea unor linii de
șoareci, obținând în cele din urmă linia DBA. Pornind de la câteva
exemplare de șoareci albino, Bagg obține în 1913 linia BALB, din care va fi
dezvoltată de către Snell (1930) linia BALB/c. În 1920, Strong obține liniile
CBA și C3H de șoareci, prin încrucișarea unui mascul Bagg albino cu o
femelă DBA, iar un an mai târziu (1921) obține linia A, prin împerecherea
unor șoareci Bagg albino cu un stoc albino Cold Spring Harbor. Little (1920)
pune bazele familiei de șoareci C57, (având ca membri liniile C57BL, C57BR,
C57L și C58). Majoritatea celor mai utilizate linii de șoareci au fost dezvoltate
în perioada 1920-1930, perioadă în care CC. Little a fondat laboratoarele
Jackson (1929), care au continuat să dezvolte noi linii inbred (endogame) de
șoareci, izolând noi mutații și caracterizând liniile produse (Festing, 1979).
Dezvoltarea laboratorului Jakson din Barr Harbor a constituit un
eveniment major în dezvoltarea liniilor pure, studiile efectuate pe șoareci
inbred permițând formularea teoriei originii virale a cancerului. În
continuare, Gorer (1936) demonstrează existența locusului antigenului II,
cunoscut ca antigenul H-2, care este asociat cu rezistența la tumorile de
transplant. Congelarea embrionilor de șoarece și implantarea lor după
decongelare în uterul unei femele purtătoare de șoarece a constituit un
imbold major în dezvoltarea liniilor endogame în a doua parte a secolului
XX. În prezent, la nivel mondial există peste 200 de linii consangvine de
șoareci, peste 100 de linii inbred la șobolani, mai mult de 20 linii pure de
hamsteri și cobai, și respectiv 18 linii consanguine de iepuri (Festing, 1979).

Tehnici de obținere și menținere a liniilor inbred

Obiectivul major al metodelor de selecție utilizate în creșterea și


reproducerea animalelor de laborator îl reprezintă conservarea și controlul
87
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

factorilor genetici aflați la originea variabilității trăsăturilor biologice ale


indivizilor. Practic, consangvinizarea subdivizează o colonie de animale,
determinând creșterea sau descreșterea caracterelor sau trăsăturilor
comune, și reducând, în grade variabile diversitatea genetică a indivizilor.
Dacă împerecherea indivizilor înrudiți se face peste 20 de generații
va rezulta o linie de animale la care 98,6% din locusurile genice sunt homo-
zigote. În ciuda faptului că rămâne o diferență genică de 1,4%, se consideră
că linia obținută este pură genetic, adică isogenică, iar animalele din această
linie sunt numite singenice. În cadrul unei linii isogene, fiecare animal
acceptă grefele tisulare transplantate de la oricare alt membru de același
sex al liniei, fără să manifste semne de rejecție. Acest lucru este urmarea
faptului că antigenii de histocompatibilitate al tuturor indivizilor din
aceiași linie sunt identici. Datorită antigenului de histocompatibilitate slab
codificat de gena care se găsește pe cromozomul Y la masculi, grefele de la
masculi donatori pot fi rejectate de femela receptoare (Roberts și col., 2007).
Obținerea unei stări de homozigoție completă este întârziată de
numeroasele mutații spontane care se dezvoltă uneori. Datorită acestor
mutații spontane, liniile inbred sunt menținute prin împerecheri frate:soră.
În principiu, liniile inbred pot fi obținute relativ ușor în cazul rozătoarelor
mici, cum sunt șoarecele, șobolanul, cobaiul, gerbilul, hamsterul și iepurele,
întrucât au o perioadă de gestație relativ scurtă și sunt foarte prolifici.
Dependent de sistemul de împerechere folosit pentru menținerea
unei linii consangvine (endogame), înzestrată cu anumite caracteristici
fenotipice și genotipice, se practică 4 metode de reproducere/selecție:
 încrucișarea între homozigoți identici – incrosses – este utilizată
pentru menținerea animalelor dintr-o linie consangvină;
 încrucișarea între homozigoți diferiți – crosses - se realizează între
2 linii consangvine diferite, pentru obținerea fenomenului heterozis;
 încrucișarea între homozigoți și heterozigoți – backcrosses – se
ralizează prin încrucișarea dintre hibrizi din generația F1 și o linie inbred
parentală, fiind utilizată ca metodă de creare a liniilor congenice;
 încrucișarea între indivizi heterozigoți – intercrosses – se realizează
între heterozigoți diferiți, și crește diversitatea genetică a populației.
Mențiunea care trebuie făcută în acest caz are în vedere faptul că,
pentru a face posibil acest sistem de încrucișării este obligatorie păstrarea
unor evidențe stricte privind simbolurile sau denumirea liniilor, fișa
individuală sau registre genealogice, hărți genealogice, etichete pe cuști, și
marcarea/individualizarea animalelor, astfel încât să fie ușor de identificat.

Clasificarea liniilor consangvine

Liniile de animale pure genetic se clasifică în mai multe categorii în


funcție de criteriul luat în considerare (Ciudin și Marinescu, 1996):
88
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

1) După domeniul de cercetare și frecvența utilizării se disting:


- Linii de interes general, utilizate în majoritatea laboratoarelor de
cercetare (ex: C57BL6 utilizată în serologie, imunologie, oncologie, etc);
- Linii de interes special (ex: linii de șoareci imunodeficienți);
2) După gradul de consangvinizare (inbredizare) se clasifică în:
- Linii puternice consangvine (Cc este de 12-25% per generație), se
întâlnesc în populațiile foarte mici, câte 2 animale/generație;
- Linii cu un grad de consangvinizare redus (Cc este de 6-12 %)
sunt obținute prin încrucișări sistematice dintre veri primari și semifrați.
3) După mutația apărută la o singură genă majoră, rezultă:
- Linii coizogenice – animalele obținute se caracterizează prin
prezența unei singure mutații la o singură genă majoră;
- Linii congenice – sunt obținute din linii parentale coizogenice,
fiind rezultatul backcrossing-ului unei gene majore timp de 10 generații.

Efectele consangvinizării

În ceea ce privește efectele consangvinizării, s-a demonstrat faptul că


modificarea frecvenței genice se manifestă în principal prin creșterea
numărului de alele recesive. Efectele pozitive ale imbredizării se exprimă
prin uniformizarea descendenței și a performanțelor. Efectele negative, sau
depresia datorată consangvinizării, apar ca rezultat al homozigotării
genelor recesive, manifestându-se prin incidența mare a bolilor ereditare,
precum și printr-o fertilitate redusă și diminuarea rezistenței la boală.

Consangvinizarea uniformizează genotipic și fenotipic descendența


89
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Stabilizarea liniei înlătură toate manifestările datorate depresiei. În


același timp, prin împerecherea între 2 linii consangvine se obține în prima
generație fenomenul de heterozis, manifestat prin reducerea exprimării
genelor recesive cu efect negativ, reprezentând opusul depresiei genetice.
Frecvent, pentru revigorarea animalelor din linii de mare intens depresate
prin consangvinizare se utilizează împerecherea între 2 linii consangvine.

Depresia de inbredizare | Depresia asociată consangvinizării


implică o serie de manifestări, exprimate prin declinul performanțelor
reproductive ale animalelor, scăderea capacității de supraviețuire și a stării
de sănătate, care se produc în cazul primelor generații de inbredizare. La
originea depresiei de inbredizare se află homozigotarea unor gene alterate,
care se produce de regulă în primele etape ale consangvinizării. Ulterior,
aceste gene mutante sunt eliminate iar fenomenul de depresie datorat
împerecheilor endogame este eliminat complet odată cu stabilizarea liniei.

Controlul genetic al liniilor inbred

Studii efectuate pe linii inbred de animale sau pe cele care prezintă


diferite mutații au demonstrat necesitatea controlului genetic sistematic, în
vederea supravegherii acestora. În acest scop a fost stabilit un program de
control genetic al rozătoarelor de laborator care are ca obiective principale:
1) determinări biochimice sanguine tisulare;
2) teste serologice;
3) determinări imunogenetice (ex: testul de histocompatibilitate);
4) determinări genetice care urmăresc evaluarea frecvenței cu care
se manifestă unele secvențe genetice (ex: genele pentru culoarea părului).

Simbolurile liniilor consangvine

Regulile privind nomenclatura liniilor de șoareci și șobolani sunt


stabilite prin Ghidul pentru Nomenclatura Genelor, Markerilor genetici,
Alelelor și Mutațiilor la șoareci și șobobolan, revizuit în 2015 de către
International Committee on Standardized Genetic Nomenclature for Mice
Regulile și normele stabilite pentru șoareci și șobolani sunt valabile pentru
toate rozătoarele mici (ex: șobolani, șoareci, hamsteri, cobai, gerbili). Se
urmărește ca prin simbolurile folosite pentru denumirea unei linii de
animale consanguine să se ofere cât mai multe informații cu privire la
caracteristicile genetice ale animalelor din linia respectivă (Katoh, 2000).

Nomenclatura liniilor inbred

Regulile generale privind nomenclatura genetică a șoarecilor au fost


publicate pentru prima dată de Dunn, Gruneberg și Snell (1940), iar
90
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

ulterior au fost făcute numeroase revizuiri de către Comitetul Internațional


pentru Nomenclatura Genetică Standardizată a Șoarecilor (1963, 1973,
1981, 1996, 2006, 2014). Referitor la nomenclatura genetică a șobolanilor,
aceasta a fost publicată de Comitetul pentru nomenclatura Șobolanilor în
1992, fiind revizuită ulterior de Levan și colaboratorii, în 1996. În cadrul
unei întâlniri de lucru care s-a desfășurat în 2003, Comitetul Internațional
pentru Nomenclatura Genetică Standardizată a Șoarecilor, și Comitetul
pentru Nomenclatura și Genomul Șobolanului, au decis unificarea regulilor
și instrucțiunilor pentru nomenclatura genelor, alelelor și mutațiilor la
șoarece și șobolan. Instrucțiunile privind nomenclatura șoarecilor și
șobolanilor sunt revizuite anual, iar orientările actuale pot fi accesate pe
pagina de Web a celor două Comitete (http://www.informatics.jax.org/
mgihome/nomen/index.shtml; https://rgd.mcw.edu/nomen/nomen.shtml).

Reguli generale

Elementul principal în stabilirea nomenclaturii genetice a șoarecilor și


șobolanilor îl constituie denumirea și simbolul genei (locusului), care
identifică unitatea de transmitere a caracterelor. Mai sunt utilizate și alte
trăsături, cum ar fi numele alelelor, variantelor sau mutațiilor, însă acestea
sunt secundare denumirii genelor, fiind asociate acestora. De asemenea,
testele sau probele efectuate pentru detectarea unei gene nu constituie
trăsături majore, și nu trebuie utilizate în mod normal pentru denumirea
unei linii. Scopul principal al numelui genei (locusului) și simbolului asociat
este de a constitui identificatori unici, astfel încât informațiile despre genă
din publicațiile științifice, bazele de date, sau din alte forme de comunicare să
poată fi asociate, fără nici o ambiguitate, cu gena corectă (Davisson, 1996).
Numele unei linii inbred trebuie să conțină 1-4 litere majuscule (ex:
liniile de șoareci A, AKR, CBA și DBA, sau liniile de șobolani LEW, WAG, PVC).
Inserția unor numere în denumirea liniei este permisă doar în interiorul unei
linii cunoscute și descrise (ex: liniile de șoareci C3H, C57BL, sau de șobolani
F344, AS2, M520). Subliniile se formează în momentul în care o linie este
separată în două sau mai multe ramuri, după 8-19 generații de încrucișări tip
frate:soră, dacă subliniile paralele din cadrul aceleiași colonii sunt găsite ca
fiind genetic diferite. Acest lucru este indicat printr-un simbol sau număr
care este separat de numele liniei cu o bară (ex: liniile de șoareci C57BL/6 și
C57BL/10). Se consideră că o nouă linie este formată când o nouă colonie
este dezvoltată într-un laborator diferit, unde este întreținută pentru o
perioadă mai lungă de timp, pe parcursul căreia pot surveni multiple variații
ale modificărilor genetice. Numele unei sublinii este indicat prin numele
abreviat al laboratorului sau crescătorului (ex: Sc-Scott; Sn-Snell; He-Heston;
J-Jackson laboratory; Ca-Cambridge). Simbolurile sau numerele sunt
adăugate ulterior pe măsură ce linia se dezvoltă (ex: C57BL/10ScSn).
91
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Dezvoltarea unei sublinii implică manipularea acesteia, însemnând că


progeniturile unei linii au fost crescute în linii străine. Manipularea poate
cauza modificări ale unei linii de animale, cum ar fi cele provocate de viruși
transmiși de la o linie la alta, și orice manipulare efectuată în cursul
încrucișărilor trebuie indicată în denumirea liniei rezultate. Printre cele mai
frecvente tipuri de manipulare și simbolurile asociate acestora, sunt:
f – indică faptul că îngrijirea puilor a fost realizată de o doică din altă
linie (foster nursing). În acest caz este semnalat că îngrijirea progeniturilor a
căzut în sarcina unei femelă doică din altă linie (ex: C57BL/10fC3H). Această
procedură se aplică în special pentru animalele produse în sistem Specific
Pathogen Free (Libere de Patogeni Specifici). În acest ultim caz, fetușii sunt
prelevați din uter prin operația de cezariană în condiții aseptice înainte de
momentul nașterii, după care sunt transferați la o mamă din linie SPF:
e – indică faptul că linia de animale a fost dezvoltată prin transferul
embrionilor la o altă linie de animale;
h – indică creșterea manuală;
o – indică faptul că s-a efectuat un transplant ovarian;
p – indică conservarea ovarului prin congelare în azot lichid;
Simbolurile asociate subliniilor urmează unul după altul într-o
secvență cronologică. Astfel, pentru obținerea liniei C57BL/10ScSnfC3H,
linia C57BL/10 a fost transferată pentru încrucișări cu animale din
laboratorul JP Scott (Sc), de unde a trecut la GD Snell (Sn), iar în final
descendenții obținuți au fost transferați la o femelă doică din linia C3H.
Alte roluri secundare ale nomenclaturii genelor sunt reprezentate de:
 să permită identificarea genei ca membru al unei familii mai
extinse de gene, astfel încât să furnizeze cât mai multe informații despre
gena în cauză, prin referirea la alți membri care fac parte din aceiași familie;
 să permită identificarea genei ca ortolog (omolog) al aceleiași
gene la un alt mamifer (în majoritatea cazurilor la specia umană);
Ca regulă general valabilă, denumirea genelor trebuie să fie stabilă,
adică aceasta nu trebuie schimbată cu trecerea timpului. Totuși, în anumite
circumstanțe, schimbarea denumirii genelor este considerată desirabilă:
 în cazurile în care o genă este cunoscută ca atare, și numită după
fenotipul mutant: dacă gena mutantă este identificată, atunci numele genei
mutante devine numele alelei mutante a genei identificate;
 în cazul în care o genă este atribuită unei familii de gene paraloage
(gene asociate prin duplicare în cadrul genomului, care determină noi
funcții celulare), iar nomenclatura noii familii de gene este deja stabilită;
 în cazul în care o genă sau mai multe gene ortoloage (gene
identificate la specii diferite de animale care au evoluat dintr-un strămoș
comun în cadrul procesului de speciație) au fost identificate la șoarece,
șobolan și om, și un simbol comun este atribuit pentru toate trei speciile.
92
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Abrevierea numelui unei linii | Dacă denumirea unei linii este prea
lungă, se procedează de regulă la abrevierea acesteia, însă numele complet
al liniei trebuie menționat în text. Câteva exemple recomandate de
abrevieri care se practică în cazul unor linii de șoareci sunt: AKR = AK,
BALB/c = C, C3H = C3, C57BL = B, C57BL/6 = B6, C57BL/10 = B10.

Domenii de utilizare a liniilor inbred

Domeniile majore de utilizare a liniilor pure genetic în cercetarea


științifică biomedicală sunt: investigarea proprietăților unor factori
genetici specifici unei specii; studiul răspunsurilor și efectelor biologice
asociate unor stimuli fiziologici sau patologici; studiul mecanismelor și
funcțiilor fiziologice; investigarea proceselor imunologice, factorilor imuno-
genetici, funcției componentelor sistemului imun, sau studiul imunității
tumorale și de transplant; analiza efectelor și mecanismelor de acțiune ale
unor medicamente; dezvoltarea unor modele animale de studiu al bolilor
care afectează omul și animalele în general; studiul mecanismelor fizio-
patologice și a posibilităților terapeutice ale bolilor. Pentru efectuarea
acestor cercetări, sunt utilizate practic majoritatea speciilor de laborator.

Selecția animalelor convenționale (outbred)

Animalele convenționale sunt preferate în majoritatea domeniilor


cercetării științifice biomedicale, în principal datorită faptului că tehnicile de
selecție ultrasofisticate (specifice consangvinizării) modifică configurația
genetică a animalelor (inclusiv în ce privește particularitățile lor
morfofiziologice, biochimice și/sau comportamentale), determinând apariția
unor fenotipuri care nu se regăsesc în condiții naturale. Acest lucru a
contribuit la utilizarea în practica de laborator a animalelor heterozigote din
punctul de vedere al genotipului, mai apropiate în ceea ce privește
caracteristicile biologice de animalele domestice sau chiar de om. În plus, s-a
demonstrat că rezultatele obținute pe animale considerate omogene din
punct de vedere genetic sunt mult mai restrânse ca aplicabilitate practică,
decât cele obținute pe animale convenționale. Astfel, încrucișarea între
diferite linii de animale cu un grad ridicat de consangvinizare a făcut posibilă
obținerea di, tri și tetrahibrizilor. Obținerea hibrizilor se poate face prin
împerecherea animalelor la randomizat sau prin rotație.
Avantajele utilizării hibrizilor sau heterozigoților sunt evidente:
 dihibrizii obținuți prin încrucișarea a 2 linii consangvine sunt mult
mai rezistenți la acțiunea factorilor de mediu și trăiesc mai mult;
 trihibrizii sunt rezultatul încrucișării dihibrizilor cu un genitor
dintr-o linie inbred utilizată la obținerea dihibrizilor;
 tetrahibrizii sunt obținuți prin încrucișarea a 2 hibrizi proveniți
din două colonii sau cuiburi diferite.
93
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Obținerea hibrizilor prin încrucișări multiple între 4 linii diferite (Katoh, 2000)

Coloniile de hibrizi obținute prin încrucișări multiple utilizează 4 linii


de animale (notate cu A, B, C și D). Acești hibrizi sunt obținuți prin
încrucișarea între F1 (A/B) obținut în urma împerecheri liniilor A și B, și F1
(C/D) rezultat în urma împerecherii liniilor C și D. Coloniile de hibrizi
astffel obținute se caracterizează printr-o excelentă reproductibilitate, ceea
94
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

ce înseamnă că ele pot fi perpetuate cât timp cele 4 linii parentale sunt
disponibile. Fecvența genotipurilor și a genelor poate fi estimată pe baza
legilor lui Mendel cu privire la transmiterea caracterelor (Katoh, 2000).

Tehnici de obținere a animalelor convenționale

Într-o colonie de animale de laborator, posibilitatea obținerii de


animale outbred este destul de redusă, având în vedere condițiile artificiale
de creștere dintr-o zoobază, în care sunt create condiții pentru ca toate
genotipurile de animale să aibă șanse egale de împerechere, motiv pentru
care imbredizarea este aproape imposibilă. Din acest motiv, încrucișarea la
întâmplare este o cerință obligatorie pentru menținerea echilibrului genetic
al animalelor neconvenționale. Metoda cea mai uzitată pentru realizarea
împerecherii la întâmplare este încrucișarea prin rotație, propusă de Poiley
și col., 1960 (cit. de Ciudin Elena și col., 1996). Această metodă pornește de la
cerința ca în colonia de animale să se formeze grupuri diferite, egale ca
mărime, iar aplicarea ei are ca rezultat înlăturarea consecințelor negative
determinate de izolarea inevitabilă pe care o presupune creșterea animalelor
în colonii închise. Împerecherea între grupuri diferite se face în funcție de
scopul urmărit, după o schemă prealabilă, funcție de nevoile cercetătorului.

Tehnici de marcare și individualizare

Utilizarea animalelor în număr mare în cadrul experimentelor


științifice sau didactice au impus elaborarea unor sisteme de identificare a
animalelor, care să fie simplu de efectuat, ușor de aplicat și de urmărit și să
nu dăuneze sănătății animalului. Este de preferat să se folosească un singur
sistem de marcare și individualizare pentru fiecare specie de animale.

Marcarea șoarecilor prin efectuarea unor orificii în pavilionul urechilor


95
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Metode de identificare și marcare

 Plăcuțele sunt aplicate pe fiecare cușcă și conțin informații privind


titlul, scopul, durata experimentului, vârsta și sexul animalului;
 Semnele particulare ale animalelor, cum sunt culoarea sau
combinațiile de culoare, textura și lungimea părului, eventualele pete de
culoare. Această metodă se aplică cel mai ușor la grupurile mici de animale,
și constă în fișe individuale pentru fiecare animal în care sunt menționate
datele sau informațiile după care s-a făcut marcarea;
 Substanțele colorate cel mai frecvente utilizate sunt galbenul (acid
picric saturat), roșu (fuxina), violet (gențiana), verde (verde briliant),
albastru (tripan), existând și vopsele speciale pentru animale. Sunt folosite
pentru experimente pe termen scurt, animalele schimbându-și blana.
 Orificii în pavilionul urechi | Metoda implică împărțirea urechii în
trei regiuni, respectiv vârful, centrul și partea de jos, care reprezintă cifrele
1,2,3, iar dacă se fac tăieturi în aceste zone, ele reprezintă 4,5,6. Câte 2
orificii în zonele superioare marchează cifrele 7,8,9. Pentru următoarele
numerale se fac orificii în ambele urechi, după un sistem bine determinat.

Marcarea șoarecilor și șobolanilor prin orificii efectuate în pavilionul urechilor

 Crotaliile sunt plăcuțe din aluminiu (de regulă) sau plastic, care se
aplică cât mai aproape de cap și au înscrise numerele de identificare;
96
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

 Tatuajele sunt efectuate fie cu forcepsuri prevăzute cu spații


pentru litere, fie cu electrovibratoare. Este folosit tușul negru sau roșu
pentru pielea depigmentată, și cel galben sau alb pentru pielea pigmentată;
 Bandeletele pentru picioare sau aripi trebuie fixate cât mai
aproape de corpul animalului (păsării), în așa fel încât să nu-l stânjenească,
fiind confecționate din plastic sau metal și trebuiesc verificate regulat;
 Clipsuri pentru aripi sunt confecționate dintr-un metal uşor și pot
fi aplicate inclusiv iepurilor, șobolanilor sau cobailor;
 Zgărzi, bandelete pentru gât sau lanțuri | Zgărzile pot fi făcute din
piele, plastic, sau metal, fiind prevăzute cu un număr atașat pe o plăcută.
Bandeletele sunt de plastic și se aseamănă cu cele din spitalele umane.
Lanțurile sunt făcute din metal uşor, având atașate numere, și fiind folosite
de obicei la dresaj. Oricare tip de identificare trebuie să fie confortabil, iar
plăcuțele cât mai mici pentru a nu se prinde între barele cuștilor;

Tabel 1 Metodele de identificare utilizate pentru animale de laborator


Specia Tipul de marcator Locul de aplicare
Șobolan Vopsea Blană
Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Perforații În urechi
Șoareci Vopsea Blană
Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Perforații În urechi
Hamster Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Perforații În urechi
Cobai Vopsea Blană
Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Perforații În urechi, aproape de cap
Clipsuri numerotate În urechi
Marcatori naturali
Iepure Vopsea Blană
Crotalii numerotate În urechi, aproape de cap
Bandelete pentru picioare În jurul articulațiilor
Tatuaje Fața internă a urechii
Dihori Vopsea Blană
Tatuaje Fața internă a urechii
Perforări În urechi
Câini Zgarde cu/fără plăcuțe În jurul gâtului, confortabil
Tatuaje (forceps sau electric) În jurul gâtului, confortabil
Pisici Zgarde cu/fără plăcuțe În jurul gâtului, confortabil
Bandelete pentru gât În jurul gâtului, confortabil
Broaște Mărgele Pe pielea sacului dorsal
Perforații În membrana interdigitală
Marcatori naturali

 Raderea pe diferite zone de pe corpul animalelor sau epilarea


electrică, este folosită în experimente scurte și cu un număr mic de animale;
97
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

 Mărgelele sunt folosite în special pentru marcarea broaștelor și


sunt fixate printr-un fir de nylon în regiunea sacului dorsal;
 Dangalizarea nu se recomandă în cazul animalelor mari, și se face
prin imprimarea numărului fie în zona humerală, fie pe coapse, iar sursele
pentru încălzirea instrumentarului pot fi bateriile, CO2, flacăra deschisă.
 Sistemul de microidendificare implantabil constituie o metodă
simplă, care se folosește un radioemițător cu un singur mesaj (numărul de
identificare) și este inert din punct de vedere biologic, deci nu interferează
cu starea de sănătate a animalului sau cu experimentul. Nu are nevoie de
reîncărcare, este ușor de implantat şi asigură o citire ușoară a cipului.
Executarea metodei presupune că cipul să fie dotat cu numărul său propriu,
permanent și să fie înglobat într-un înveliș ermetic din sticlă inertă, care îl
face ușor de implantat și imobil la locul implantării. Se numește Sistem
Electronic de Monitorizare a Animalelor de Laborator și este metoda
perfectă de marcare și identificare a animalelor. Avantajele constau în
costul unic și nu foarte mare, absența reacțiilor secundare și nu în ultimul
rând acuratețe mare, datorită numărului unic și inalterabil (Marcus, 2004).
Toate metodele care provoacă durere trebuie aplicate sub anestezie.

Concluzii

Asemănător situației întâlnite la animalele de rentă sau de companie


(agrement), în cazul animalelor utilizate în activități de laborator se impun
câteva reglementări specifice cu privire la structura rației furajere,
diferențiat pe specii, rase, vârstă, stare fiziologică, etc. Obiectivul vizat îl
constituie asigurarea unei rații furajere echilibrate sub aspectul
necesarului caloric dar și al raportului de bioelemente esențiale pentru
menţinerea homeostaziei organismului animal. În ciuda faptului că există o
mulțime de recomandări privind întocmirea şi structura unei formule
alimentare optime, s-a dovedit a fi dificil de aplicat aceste normative la
colonii diferite de animale, aparținând unor laboratoare răspândite pe
întreg mapamondul. Important este ca, în funcție de specificul digestiei la
diferitele specii de animale utilizate în laborator, să se alcătuiască o rație
alimentară adecvată specificului local, astfel încât să asigure cantitățile
necesare de nutrienți, diferențiat în funcție de rasă, vârstă, stare fiziologică.
Cât privește reproducerea și selecția animalelor de laborator,
tehnicile utilizate nu diferă semnificativ de cele folosite în cazul celorlalte
specii de animale, fiind cunoscute metode de împerechere intra și
interrasială. Un aspect semnificativ îl marchează însă, în acest caz,
metodele de selecție utilizate pentru obținerea și menținerea animalelor
consangvine (inbred). Consangvinizarea este un fenomen caracterizat prin
împerecherea tip frate: soră (mamă:fiu, tată:fiică) timp de > 20 de generații,

98
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

cu scopul obținerii de animale a căror configuraţie genetică este uniformă.


Metoda are ca avantaj major faptul că uniformizează genetic descendența,
rezultând genotipuri cu un înalt grad de homozigoție. În același timp, însă,
slăbește rezistența animalelor (datorită faptului că se produce depresia de
consangvinizare), favorizează apariția unor malformații datorate homo-
zigotării unor gene recesive și scade dramatic prolificitatea animalelor.

Bibliografie selectivă
1) Adams M, și col., 1990, Biochemical techniques.” 115-128 in Genetic Monitoring
of Inbred Strains of Rats. Hedrich HJ (ed.). Gustav Fisher Verlag, Stuttgart.
2) Altman PL, 1979, Inbred and genetically defined strains of laboratory animals.
Part 1. Mouse and Rat. Federation of American Soc for Exp.l Biology, Bethesda.
3) Blake J.A., și col., 1999, The Mouse Genome Database (MGD): genetic and
genomic information about the laboratory mouse. Nucleic Acids Res. 27, 95–98 .
4) Bonhomme F., Guenet J.L., 1996, The laboratory mouse and its wild relatives. In
Genetic Variants and Strains of the Laboratory Mouse (eds Lyon, M.F., Rastan S. &
Brown S.D.M.) 1577–1596 (Oxford University Press, Oxford, 1996).
5) Brekke TD., LA. Henry, and J. M. Good, 2016, Genomic imprinting, disrupted
placental expression, and speciation. Evolution 70: 2690–2703.
6) Brekke TD, JF. Churchill GA, și col., 2004, The collaborative cross, a community
resource for the genetic analysis of complex traits. Nat. Genet. 36: 1133–1137.
7) Chia R, Achilli F, Festing MF, Fisher EM. 2005. The origins and uses of mouse
outbred stocks. Nat Genet 37:1181-6.
8) Crawley, J.N. și col., 1997, Behavioral phenotypes of inbred mouse strains:
implications for molecular studies. Psychopharmacology 132, 107–124
9) CCC (Collaborative Cross Consortium), 2012 The genome architecture of the
collaborative cross mouse genetic reference population. Genetics 190: 389–401.
10) Davisson M.T., 1996, Rules for nomenclature of inbred strains. In Genetic
Variants and Strains of the Laboratory Mouse (Rastan & Brown), 1532–1536.
11) Festing MFW, 1979, Inbred strains in biomedical research. The MacMillan
Press Ltd., London, Basingstoke.
12) Festing MFW., Roderick T.H., 1989, Correlation between genetic distances
based on single loci and on skeletal morphology in inbred mice. Genet. Res. 53, 45.
13) Festing MFW., 1997, Inbred strains of mice: a vital resource for biomedical
research. Mouse Genome 95, 845–855.
14) Guidelines for Nomenclature of Genes, Markers, Alleles, and Mutations in
Mouse and Rat, http://www.informatics.jax.org/mgihome/nomen/index.shtml.
15) The Jackson Laboratory, 2007, Breeding Strategies for Maintaining Colonies
of Laboratory MiceBiology of the laboratory mouse. NewYork (NY): Dover.
16) International Committee on Standardized Genetic Nomenclature for Mice,
2015, Guidelines for Nomenclature of Genes, Markers, Alleles, and Mutations in
Mouse & Rat, http://www.informatics.jax.org/mgihome/nomen/gene.shtml#pon.
17) Justice M. J., and P. Dhillon, 2016, Using the mouse to model human disease:
increasing validity and reproducibility. Dis. Model. Mech. 9: 101–103.
18) Katoh H., 2000, International Harmonization of Laboratory Animals. In:
National Research Council (US) International Committee of the Institute for

99
Capitolul 3 | Selecția și Reproducerea |

Laboratory Animal Research. Microbial Status and Genetic Evaluation of Mice and
Rats: Proceedings of the 1999 US/Japan Conference: National Academies Press .
19) Klein J., 1975, Biology of the mouse histocompatibility-2 complex. in
Principles of Immunogenetics Applied to a Single System (Springer- Berlin).
20) Linder CC. 2003. Mouse nomenclature and maintenance of genetically
engineered mice. Comparative Medicine 53:119-25.
21) Little T. J., și col., 2016 Caging and uncaging genetics. PLoS Biol. 14:
22) Morse H.C, 1978, Origins of Inbred Mice (Academic, New York, 1978), 25-48.
23) Panoutsakopoulou V. și col., 1997, Microsatellite typing of CXB recombinant
inbred and parental mouse strains. Mammalian Genome 8, 357–361.
24) Potter M., Klein, J., 1979, Inbred and Genetically Defined Strains of
Laboratory Animals. Vol. 1, Mouse and Rat (eds Altman, P.L. & Katz, D.D.) 16–17
(Federation of American Societies for Experimental Biology, Bethesda).
25) Richter, S. H., J. P. Garner, B. Zipser, L. Lewejohann, N. Sachser și col., 2011,
Effect of population heterogenization on the reproducibility of mouse behavior: a
multi-laboratory study. PLoS One. 6: e16461.
26) Roberts, A., F. Pardo-Manuel de Villena, W. Wang, L. McMillan, D. W.
Threadgill, 2007, The polymorphism architecture of mouse genetic resources
elucidated using genome-wide resequencing data: implications for QTL discovery
and systems genetics. Mammalian Genome 18: 473–481.
27) Russell ESA, 1985, History of mouse genetics. Annu. Rev. Genet. 19, 1–28.
28) Slingsby J.H., Hogarth M.B., Simpson, E, Morley, B.J., 1996, New
microsatellite polymorphisms identified between C57BL/6, C57BL/10, and
C57BL/KsJ inbred mouse strains. Immunogenetics 43, 72–75.
29) Srivastava A., A. P. Morgan ML. Najarian VK. Sarsani JS. Sigmon și col., 2017,
Genomes of the mouse collaborative cross. Genetics 206: 537–556.
30) Staats J, 1980, Standardized nomenclature for inbred strains of mice. Cancer
Research 40: 2083-2138.
31) Stuermer IW., W. Wetzel, 2006. Early experience and domestication affect
auditory discrimination learning, open field behaviour and brain size in wild
Mongolian gerbils and domesticated laboratory gerbils (Meriones unguiculatus
forma domestica). Behav. Brain Res. 173: 11–21.
32) Taketo, M. și col., 1991, FVB/N: an inbred mouse strain preferable for
transgenic analyses. Proc. Natl Acad. Sci. USA 88, 2065–2069.
33) Threadgill DW., G. A. Churchill, 2012, Ten years of the collaborative cross.
Genetics 190: 291–294.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian


National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

100
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Capitolul 4

ANIMALE NECONVENȚIONALE

OBIECTIVE Categorii de animale gnotobiotice


Ce sunt animale gnotobiotice
Introducere Domenii de utilizare
Terminologia genetică Izolatoare pentru obținerea
Colonie outbred animalelor gnotobiotice (germ-free)
Colonie inbred Izolatorul Reyniers
Coizogenic și congenic Izolatorul Gustafsson
Animale Knockout Metode de obținere a animalelor GF
Animale transgenice Specii de animale crescute în sistem GF
Animale gnotobiotice Particularități anatomo-fiziologice
Scurt istoric al gnotobiologiei Concluzii
Categorii de animale gnotobiotice Bibliografie selectivă

101
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Introducere

Indiferent de categoria de animale de laborator utilizate în proceduri


experimentale cu scop științific, acestea pot fi produse și crescute în sistem
convențional (constând în adăposturi adecvate speciei sau categoriei din
care face parte animalul, în condițiile unui microclimat obișnuit) sau în
sistem neconvențional, caracterizat prin condiții de creștere adaptate
scopului pentru care sunt selectate și crescute animalele (ex: animale
gnotobiotice, axenice, inbred, transgenice). Aspectele care particularizează
aceste sisteme de creștere vizează, pe de o parte, instalațiile utilizate
pentru producerea și întreținerea animalelor, iar pe de altă parte condițiile
de obținere, întreținere, furajare și realizare a procedurilor experimentale.
În continuare vor fi discutate foarte succint, câteva aspecte cu privire la
animalele gnotobiotice, din perspectiva tehnicilor și instalațiilor utilizate
pentru producerea lor, cât și a particularităților morfo-fiziologice specifice,
respectiv a domeniilor experimentale în care sunt folosite preponderent.

Terminologia genetică

- Colonie outbred este o populație sau o colonie închisă, care include


cel puțin 4 generații de animale diferite genetic, iar împerecherile sunt
dirijate astfel încât să se păstreze cel mai înalt grad de heterozigoție. Scopul
acestui sistem de creștere este limitarea homozigotării (consangvinizării)
la mai puțin de 1% din genom per generație. În general, cu cât este mai
mare populația sau colonia de animale, cu atât este mai redusă rata de
consangvinizare. Rezultă că o populație în alcătuirea căreia intră mai mult
de 100 de cupluri poate menține o colonie prin împerecheri la întâmplare
(fără riscul homozitării), în timp ce utilizarea unui număr mai mic de
reproducători necesită un sistem foarte strict de împerecheri, ceea ce
maximizează heterozigoția. Nomenclatura standardizată pentru coloniile
convenționale consistă în denumirea laboratorului, 2 puncte, denumirea
coloniei, liniuță și denumirea mutației (ex. Hsd: SD sau Crl: ZU-fa).
- Colonie inbred definește o populație închisă cu animale genetic
uniforme, care rezultă din 20 sau mai multe generații de împerecheri tip
frate:soră său părinte:descendent. După 20 de generații, aproximativ 98%
din locusuri sunt homozigote, iar o rată de consangvinizare de 99,5% este
obținută după 40 de generații. Animalele inbred sunt mai puțin viguroase
decât cele noninbred din cauza homozigotării cu o frecvență crescută a
genelor recesive, fenomen cunoscut ca depresie de consangvinizare. Multe
din încercările de a menține liniile consangvine eșuează din cauza acestui
fenomen (mai puțin de 50% din încercările de a obține o populație inbred
nu depășesc limita de 20 de încrucișări tip frate:soră). Dacă o subpopulație
102
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

a unei colonii inbred se întinde între 20 și 40 de generații, sau este


menținută separat pentru mai mult de 100 de generații este denumită
sublinie. Nomenclatura standardizată pentru o linie consanguină (inbred)
consistă în denumirea liniei și numele subliniei, care de obicei reprezintă
designația laboratorului în care este menținută linia (ex: C57BL/6. J).
Hibrid F1 este o populație uniformă genetic, cu numeroase locusuri
heterozigote, produsă și menținută prin încrucișarea a două linii inbred
diferite. Nomenclatura standardizată conține numele liniei parentale din
care provine femela (notată cu numele complet), numele liniei parentale
din care provine masculul și F1 (ex: C57BL/6, DBA/2 F1 sau B6D2F1).
Coizogenic și congenic definește o colonie inbred de animale care
diferă de linia inbred parentală la un singur locus genetic. Coizogen implică
prezența unei mutații apărută spontan în linia parentală, în timp ce
congenic presupune prezența mutației apărută la o altă populație și
transferată prin backcrossing liniei parentale de animale. Nomenclatura
pentru liniile coizogenice și congenice conține denumirea liniei inbred,
liniuța și alelele de la locusurile genelor mutante (ex: BALB/c-nu/nu).
Animal Knockout are aceeași semnificație ca și termenii de coizogenic
sau congenic, cu diferența că mutația a fost în mod special direcționată
asupra genei de interes, adică o mutație apărută ca urmare a manipulării
genetice. Acest lucru poate fi realizat prin transfectarea unei gene mutante
într-o cultură de celule Stem embrionare, iar apoi inocularea câtorva din
aceste celule într-un embrion aflat în fază de blastocit. Ulterior, blastocitul
este transplantat într-o femelă pseudogestantă, iar animalul care rezultă din
embrion are câteva tipuri de celule (inclusiv celule germinative, respectiv
spermatozoizi sau ovule) care conțin mutația genetică. Fondatorul liniei de
animale knockout produce la rândul lui alte animale knockout, care sunt
ulterior monitorizate din punctul de vedere al mutației originare.
Nomenclatura folosită pentru animalele knockout este similară cu cea pentru
animalele coizogenice/congenice, cu excepția faptului că denumirea genei
mutante poartă denumirea laboratorului în care a fost obținută și este
menţionată în simbolul liniei (ex: BALB/c-Mbpm/Dn/Mbpm/Dn).
Transgenic definește un animal care are un segment străin de ADN în
fiecare celulă din corp. Aceste animale sunt produse prin injectarea de ADN
străin în pronucleul unui embrion unicelular. Recombinațiile omoloage
ulterioare rezultă prin încorporarea ADN-ului străin în genomul gazdă iar
embrionul este transplantat într-o femelă pseudogestantă, produsul
obținut fiind considerat transgenic. Acest prim animal obținut prin
transgeneză poate fi împerecheat selectiv, astfel încât trasngena să fie
plasată pe un fond genetic bine definit. În mod curent, chiar dacă transgena
este prezentă în toate celulele organismului transgenic, expresia acesteia
poate fi uneori manipulată încât să apară doar anumite populații celulare și
103
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

poate fi activată și/sau inactivată. Nomenclatura pentru o linie transgenică


de animale consistă din denumirea liniei sau coloniei de origine, liniuță, Tg.
Denumirea transgenei este menționată în paranteză, urmată de denumirea
laboratorului în care a fost produsă (ex: C57BL/6. J-Tg (CD8Ge)23Jwg).

Animale gnotobiotice

Animalele gnotobiotice, fie că trăiesc într-un mediu lipsit complet de


germeni patogeni, fie în asociere cu diferiți agenți heterologi cunoscuți,
reprezintă o extensie a conceptului de cultură microbiologică pură la toate
formele biologice. Experimentele efectuate în condiții de gnotobioză oferă un
potențial considerabil ca instrumente de studiu al relațiilor care se stabilesc
între agenții microbieni și organismul animal gazdă. Acest lucru este posibil
datorită faptului că organismul gazdă poate fi studiat atât în condiții sterile
(liber de orice factor patogen), cât și de contaminare cu o floră microbiană
sau asociată cunoscută. Pe de altă parte, acest tip de experiment permite
studiul interrelațiilor dintre componentele normale microflorei în cadrul
organismului gazdă, precum și studiul efectelor biologice ale oricărui factor
provenit din mediul ambiant. Exemplele cele mai relevante includ studiile de
nutriție, răspunsul imunitar sau alte tipuri de răspuns la orice formă de
injurie la originea cărora se află un factor patogen bine determinat. Într-un
sens mai larg, experimentul în condiții de gnotobioză reprezintă o
standardizare microbiologică a stocului de animale (Godon și col., 1971).

Scurt istoric al gnotobiologiei

La sfârșitul secolului XIX comunitatea științifică descoperea cu uimire


existența microbilor, și faptul că aceste particule microscopice colonizează
practic întreaga lume vie. În același timp, se punea întrebarea dacă aceste
microorganisme nou descoperite sunt indispensabile vieții, sau reprezintă
doar un simplu accident natural. Luis Pasteur însuși a prezentat tentativa
unuia din elevii săi (Schottelius) de a cultiva legume în mediu steril. Cu
respectiva ocazie, Pasteur vorbea despre “interesul de care s-ar bucura
creșterea unui animal, începând de la naștere, în condiții sterile, fiind hrănit
cu materii nutritive pure din punct de vedere micro-biologic, adică cu
produse alimentare private în mod artificial de orice particule microbiene”.
Această observație avea să constituie, câțiva ani mai târziu, punctul
de pornire în proiectarea și dezvoltarea unei noi științe biologice denumită
gnotobiologie (gr. gnotos= cunoscut; bios-viață). Luis Pasteur a mai precizat
că se îndoiește de posibilitatea de a crește organisme animale în condiții
sterile, fapt ce a întârziat inițierea de experimente concrete în acest sens.
Pasteur susținea că eliminarea completă a germenilor bacterieni
asociați organismului animal, așa cum se întâmplă în cazul unui experiment
104
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

germ-free, ar face supraviețuirea animalului în cauză imposibilă. Aparent,


această afirmație se baza pe conceptul evoluționist, foarte la modă în
comunitatea științifică a vremii, conform căruia în condiții naturale
supraviețuiește totdeauna cel mai bine adaptat. În baza acestui principiu,
Pasteur susținea că în cursul evoluției filogenetice, asocierile microbiene au
dezvoltat relații de sinergism foarte strânse, devenind indispensabili
pentru viața organismelor gazdă. Concomitent, un punct de vedere complet
diferit a fost elaborat de Metchnikoff, care considera microbii ca fiind
antagoniști cu starea de sănătate și bunăstarea tuturor organismelor vii.
Cu toate acestea, primele tentative de producere și creștere a
cobailor și păsărilor în condiții sterile n-au întârziat să apară, și au avut ca
principal scop tocmai infirmarea acestor îndoieli. Însă, abia în anul 1912,
germanul Kuster obține primele animale crescute în mediu steril (capre),
iar 20 de ani mai târziu, împreună cu suedezul Glimstedt, reușesc să obțină
primele exemplare de cobai crescuți în condiții de sterilitate, demonstrând
astfel că enunțul pasteurian este nefondat și contrazis de rezultatele
experimentale. Aproximativ în același timp, Cohendy și Woldman (1914-
1922) utilizează pentru prima dată în laborator animale libere de germeni
patogeni, infestând cobai germ free cu agentul care provoacă holera la om.
Cu toate că producerea animalelor gnotobiotice deschidea noi direcții
de cercetare în domeniul biomedical, abia după 1945 creșterea animalelor
lipsite de germeni microbieni sau cu microfloră cunoscută va depăși stadiul
disputelor academice, pentru a constitui un subiect de interes în cercetarea
științifică. Dovezi definitive cu privire la faptul că viața normală a
organismelor superioare este posibilă în absența germenilor microbieni au
fost furnizate de studiile efectuate de Reyniers și colaboratorii (1948).
Această schimbare de optică a fost posibilă datorită lucrărilor realizate de
echipa condusă de Reyniers în cadrul Laboratorului Lobound, o secție a
laboratorului de bacteriologie de la Universitatea Notre Dame din Indiana,
USA. Acest centru de cercetare a fost creat în 1932 cu scopul declarat de a
iniția un studiu complet privind tehnicile de producere și caracteristicile
biologice ale animalelor private de germeni microbieni patogeni. Cu
această ocazie și-au făcut intrarea în limbajul științific termenii cum sunt
animale germ-free, specific pathogen free, gnotoxenice sau animale axenice.

Categorii de animale gnotobiotice

Animalele axenice sunt numite și animale fără germeni, libere de


germeni patogeni, fiind lipsite de orice specie de germeni microbieni
decelabili prin mijloace uzuale, obținute și crescute în izolatoare speciale.
Animalele gnotoxenice sunt animale cu o floră microbiană definită și
cunoscută, care coexistă cu una sau mai multe specii bacteriene patogene
vii, decelabile, crescute în izolatoare special concepute în acest scop.
105
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

După alți autori, animalele gnotobiotice includ: (Gordon și col., 1971)


Animale germ free , care sunt animale libere de germeni patogeni;
Animale pathogen free care sunt lipsite de agenți patogeni specifici;
Animalele specific pathogen free sau SPF sunt animale lipsite de orice
agent patogen specific cunoscut, ocupând o poziție intermediară între
animalele axenice și animalele convenționale (outbred);
Animalele germ free-colostrum deprived sunt animale libere de agenți
bacterieni patogeni, fiind crescute fără colostru;
Animalele axenice sunt animale indemne de orice agent viu decelabil.

Animalele agnotobiotice

- Animalele heteroxenice sunt animale indemne sau libere de agenți


patogeni specifici, care se definesc prin următoarele particularități:
1) prezența unei flore microbiene nepatogene, bine definită și
caracterizată, însămânțată voluntar;
2) prezența florei microbiene nepatogene, care a fost achiziționată în
crescătorie sau în urma contactului direct cu omul sau cu alte animale.
- Animalele holoxenice sunt animale de laborator crescute în sistem
convențional, care pot conține toate categoriile de factori microbieni (ex:
bacterieni, virali, parazitari etc), patogeni sau nepatogeni.

Ce sunt animale gnotobiotice

Animalele de laborator obișnuite, denumite și animale convenționale,


sunt considerate sisteme biologice impure (comparate adesea cu utilizarea
unei eprubete murdare într-o reacție chimică) și instabile, datorită faptului
că pe suprafața corpului, în cavitățile naturale, mucoase și în țesuturi
poartă numeroase specii de microorganisme cu care coabitează. Aceste
microorganisme pot însă influența de o manieră considerabilă desfășurarea
anumitor experimente științifice, generând fie răspunsuri eronate, fie
reacții exagerate. Din acest motiv, s-a impus necesitatea de a controla și
standardiza metodologia utilizată în cadrul unui protocol experimental
pentru a se asigura comparabilitatea și reproductibilitatea rezultatelor.
Acest lucru este posibil fie prin controlul patrimoniului genetic al
animalelor (cum se întâmplă în cazul liniilor pure sau consanguine), fie
prin controlul factorilor microbieni provenind din mediul ambiant,
respectiv prin producerea și creșterea animalelor în sisteme protejate
împotriva unor eventuale contaminări bacteriene. Aceste acțiuni de
standardizare a microflorei cu care coabitează animalele de laborator au
urmărit eliminarea agenților microbieni cu acțiune patogenă sau neutră, și
standardizarea celor cu acțiune benefică. Eforturile făcute în acest sens au
făcut posibilă obținerea de animale cu o microfloră bacteriană controlată.
106
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Animalele axenice sunt produse prin tehnici de prelevare și creștere


în condiții sterile, sustrase oricărui contact direct cu germeni microbieni
sau paraziți decelabili prin metode uzuale. Această definiție are însă doar
un caracter orientativ, întrucât calificativul de axenic este tributar în mare
măsură validității testelor de laborator utilizate pentru determinarea
nivelului de contaminare al mediului în care trăiesc. Astfel, este relativ ușor
de demonstrat că un animal axenic este indemn de orice microorganism
capabil să se dezvolte intracelular, însă este mult mai dificil de probat acest
lucru în ceea ce privește absenţa totală a virusurilor. Din acest punct de
vedere se consideră că un animal axenic trebuie să fie îndemn de orice
particulă virală capabilă să determine modificări sau tulburări clinice.
La ora actuală, lista speciilor de animale crescute în condiții sterile
cuprinde reprezentanți ai tuturor categoriilor de organisme vii, atât din
domeniul vegetal, al animalelor nevertebrate, cât și al animalelor
vertebrate. În ce privește vertebratele, sunt cunoscute variante axenice de
pești, primate și inclusiv de copii. La polul opus animalelor axenice se află
animalele obișnuite, numite și convenționale sau holoxenice, caracterizate
prin coabitarea cu o floră microbiană indefinită, complexă, alcătuită din
germeni microbieni cu acțiune benefică, patogenă sau neutră/indiferentă.

Domenii de utilizare

Dat fiind răspunsul uniform la diferite protocoale experimentale,


precum și posibilitatea reproductibilității datelor experimentale, animalele
gnotobiotice (axenice) constituie instrumente ideale de lucru pentru studii
efectuate în următoarele domenii biomedicale: metabolismul celular;
studiul microflorei și a componentelor acesteia asupra organismului și
nutriției; studiul mecanismelor de apărare antimicrobiană; studiul unor
sindroame clinice în derularea cărora microorganismele ocupă un rol
central; șocul, iradierea, arsurile, degerăturile, ocluzia intestinală; studiul
cancerigenilor de origine biologică sau teste de toxicitate cronică; studiul
transplantării țesuturilor și al tumorilor spontane și experimentale; studiul
efectelor secundare ale expunerii la radiații ionizante; prepararea unor
seruri monospecifice de referință; surse de organe pentru culturi de
țesuturi și/sau celule; studiul bolilor cavității bucale (ex: cariile dentare,
periodontoza, gingivitele), studiul bolilor tractului gastro-intestinal (infecții
enterale, colita ulcerativă), aparatului excretor (uremia) și pulmonar (TBC).

Izolatoare pentru producerea animalelor gnotobiotice

Posibilitatea obținerii animalelor gnotobiotice a fost semnalată


pentru prima dată de Pasteur în 1885, și a fost realizată practic 1 an mai
târziu de către Nuttal și Thierfelder (1886), prin obținerea în condiții
107
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

sterile a cobailor și puilor de găină lipsiți de germeni patogeni. Animalele


libere de contaminanții bacterieni oferă posibilități largi de experimentare
care, în alte condiții, ar fi imposibile. Reyniers (1963) utilizează termenul
de gnotobiot (viață cunoscută) pentru orice animal liber de contaminare
bacteriană, sau care trăiește în prezența unor microorganisme cunoscute.
Animalele gnotobiotice sau gnotoxenice sunt crescute în izolatoare
speciale prevăzute cu bariere împotriva pătrunderii germenilor. Aceste
izolatoare au pereții constituiți dintr-un film PVC, asamblat astfel încât să
creeze o barieră total impermeabilă pentru microorganismele patogene.

Izolator pentru obținerea și creșterea animalelor libere de germeni patogeni

Instalațiile de izolare au rolul de a crea o barieră fizică între mediul


exterior și ambientul din cuștile în care trăiesc animalele de experienţă.
Experimentatorul trebuie să știe exact pentru ce fel de experimente va folosi
animalele, pentru a hotărî dacă este necesar să investească în astfel de
izolatoare. În principiu, pereții izolatoarelor trebuiesc constituiți dintr-un
material rigid care îndeplinește condițiile creării unei bariere satisfăcătoare,
precum: să fie ermetic, să poată furniza în interiorul compartimentului
hrana, aerul și apa sterile, să fie ușor de spălat și sterilizat. Se cunosc mai
multe tipuri de instalații de acest fel utilizate în practica de laborator,
dependent de specificul experimentelor efectuate și de scopul urmărit.
- Izolatorul Reyniers este un cilindru construit din oţel inoxidabil
prevăzut cu ferestre și două mănuși din neopren, filtre pentru aer din vată
108
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

de sticlă, iar intrarea și ieșirea diferitelor materiale se face prin intermediul


unui autoclav prevăzut cu uși la ambele capete. Poate fi compartimentat
pentru intervenții chirurgicale, caz în care în interior are un cauter electric.
- Izolatorul Gustafsson este de formă rectangulară și construit tot din
oțel inoxidabil cu capac de plastic. Aerul este sterilizat prin incinerare la
300 °C prin trecerea lui printr-o coloană încinsă de carbon, apoi este răcit și
filtrat cu ajutorul unei trape germicide. Furajele administrate sunt sterile.

Izolator steril pentru obținerea și creșterea animalelor germ-free

- Unitatea autoclavabilă din plastic este un tub din nylon prevăzut cu


două inele din oțel care suspendă trapa prin care aerul sterilizat intră în
compartiment. Este cel mai simplu model de izolator utilizat în laborator.
- Unitățile pentru transport sunt făcute din aceleași materiale, sub
forma unor cuști prevăzute cu filtre pentru aer. Sterilizarea izolatoarelor se
face cu ajutorul unui agent chimic (ex : acid paracetic), care este vaporizat în
interior înainte de popularea aparatului. Acidul paracetic este folosit și în
cursul funcționării izolatorului pentru a permite introducerea unor materiale
printr-un dispozitiv adaptat în peretele izolatorului. Prevenirea contaminării
bacteriene mai poate fi asigurată și prin flexibilitatea pereților de plastic,
care permit asigurarea unei presiuni interioare pozitive cu scopul de a
împiedica accesul germenilor necontrolați. Aerul furnizat animalelor este în
prealabil sterilizat cu ajutorul unor filtre prevăzute cu vată de sticlă.
109
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Metode de obținere a animalelor gnotobiotice

Tehnica de obținere a animalelor gnotobiotice consistă în prelevarea


acestora la un moment dat în care ele sunt sterile și înconjurate de un
înveliș care le protejează împotriva contaminării exterioare. Speciile
ovipare sunt obținute în stadiul de ou, în timp ce pentru mamifere metoda
cea mai utilizată constă în prelevarea prin cezariană. Astfel, puii sunt
separați de mame, ceea ce este destul de dificil în cazul mamiferelor. Există
numeroase probleme în ceea ce privește hrana animalelor, care fiind
sterilizată uneori la temperaturi înalte, nu va avea vitamine în cantități
necesare pentru animalele și așa private de un eventual aport din flora
bacteriană intestinală. Indivizii care pornesc colonia trebuie să provină din
sursă sigură, liberă de boli. De asemenea, s-a constatat un procent de
creștere cu 15-20% mai ridicat la păsările germ-free decât la cele martor.

Izolator utilizat pentru obținerea animalelor lipsite de germeni patogeni

În principiu, dacă hrana este suplimentată cu vitamine (ex: K și B),


animalele GF sunt viabile și sănătoase, în ciuda câtorva diferențe antomice
și fiziologice, care le diferențiază de animalele SPF sau convenționale.
110
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

În prezent există metode standardizate care permit obținerea


animalelor gnotobiotice în condiții relativ accesibile (Gordon și col., 1971).
- Metoda clasică constă în obținerea puilor prin cezariană și creșterea
lor în condiții artificiale, controlate din punct de vedere microbiologic. În
acest scop s-au creat aparate speciale (izolatoare și anexe), precum și
metodologii de creștere diferențiate pe specii și formule alimentare.
- Metoda rapidă constă în menținerea femelelor pentru reproducție
în izolatoare mici, individuale (Ducluzeau și col., 1975).
Starea de gnotobioză trebuie însă controlată permanent prin teste
repetate periodic, iar păstrarea ei se face prin chimioterapie, constând în
administrarea profilactică de sulfamide etc. Cât privește sistemele de
creștere, întreținere și furajare a animalelor aflate în stare de gnotobioză,
există metodologii special elaborate în acest scop (Tallor și col., 1986).

Obținerea șoarecilor germ-free (GF) prin operația de cezariană. A)


Sacul uterin este extras din cavitatea pelvină și fixat cu pensa la capătul
coarnelor uterine și la baza cervixului; B) Uterul este transferat într-un
borcan de sticlă conținând o substanță dezinfectantă; C) Uterul steril este
transferat într-un izolator, unde este deschis, iar fetușii sunt extrași din
uter, curățați și stimulați să respire; D) Puii astfel obținuți sunt introduși în
cuibul unei mame Germ-Free pentru a fi alăptați (Al-Asmakh și col., 2015).
111
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Specii de animale crescute în sistem axenic

- Șobolanii germ free se folosesc în general pentru studiul etiologiei


cariilor dentare, a carcinogenității unor compuși chimici alimentari sau
proveniți din diverse tehnologii industriale, în biosinteza vitaminelor, în
studiul șocului hemoragic ireversibil etc. Această specie prezintă unele
avantaje economice, însă lactația durează destul de mult și necesită atenție
specială, iar animalele germ-free se pot obține doar prin cezariene. Ulterior,
puii trebuie alăptați de mame doici, care sunt de asemenea germ-free, sau
prin catetere (minuțioasă) și cazați la o temperatură de 38°C ce va scădea
până în a treia săptămână la 22°C. Umiditatea trebuie să atingă 70-80%.
- Șoarecii germ free crează probleme mai complexe decât șobolanii,
constatându-se numeroase fragilități organice (ex: răniri în cursul furajării
artificiale, boli metabolice datorate regimului alimentar special, sindroame
pulmonare frecvente). Se recomandă sterilizarea prin iradiere a hranei.
- Cobaiul este o specie care se pliază bine pe modelul de creștere în
sistem germ-free, iar noii născuți nu necesită o atenție deosebită ca în cazul
șobolanilor sau șoarecilor. Există totuși un dezavantaj în cazul adulților
germ-free, la care se produce frecvent megacecumul, și acumularea unor
cantități mari de conținut intestinal, care provoacă moartea animalelor.
- Puii de găină sterili sunt obținuți din embrionii păsărilor sănătoase
menținuți în condiții sterile până la eclozionare. Puii de găină germ-free
sunt utilizați pentru studiul stimulării creșterii somatice prin administrarea
antibioticelor alimentare sau în cercetări de carcinogeneză experimentală.
Cea mai mare problemă o constituie sterilizarea cojii oului fără a afecta
embrionul. Cele mai utilizate metode pentru sterilizarea ouălor sunt cele
care folosesc soluțiile de clorură mercurică, completată sau nu cu folosirea
anumitor detergenți care nu străbat coaja oului (ex: sulfat de lauryl).

Particularități anatomo-fiziologice

Imunitatea specifică și nespecifică

Mecanismele de apărare specifică și/sau nespecifică antibacteriană


sunt cele mai afectate, date fiind condițiile sterile în care sunt crescute
aceste animale. Constant s-a observat o slabă dezvoltare a țesutului limfoid,
mai ales la nivel ganglionar și intestinal. La animalele germ-free comparativ
cu cele convenționale, valoarea leucocitelor totale este mai mică de 2-5 ori,
scad fracțiunile gamaglobulinice, iar properdina și complementul sunt de
asemenea reduse. După contactul cu un antigen, numărul celulelor imuno-
protectoare (limfocitele B șiT) crește semnificativ (Salomon și col., 1969).

112
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Tabel 1 Particularități anatomo-fiziologice ale șoarecilor germ-free care


diferă de cele ale animalelor specific pathogen și de a șoarecilor sălbatici
(Al-Asmakh și Zadjali, 2015)
Particularitatea Diferențele înregistrate
Nutriție  Necesar crescut de vitamina K și B în alimentație;
 Se reduce ponderea procentuală a grăsimilor;
 Consumul de furaje este normal sau ușor crescut;
Metabolismul  Scade rata metabolismului bazal;
 Crește excreția de aminoacizii liberi și uree;
 Scade excreția de acid acetic;
 Crește ureea și scade amoniacul din conținutul intestinal;
 Crește concentrația de azot în cecum și fecale;
 Potențialul de reducere oxidativă cecală este crescut;
 Răspunsuri alterate/modificate la anestezice;
Circulația sanguină  Scade volumul total de sânge;
 Debitul cardiac este diminuat;
 Debitul circulator sanguin se reduce la nivel cutanat,
hepatic, pulmonar și digestiv;
 Hipercolesterolemie, poliglobulie și crește hematocritul;
Hepatic  Volumul ficatului scade;
 Crește nivelul feritinei și colesterolului;
Pulmonar  Peretele alveolar se subțiază;
 Scade ponderea elementelor reticulo-endoteliale;
Morfologia intestinală  Reducerea volumului și masei intestinale totale;
 Reducerea suprafeței de absorbție intestinală;
 Vilozități intestinale subțiri și uniform distribuite;
 Vilozități ileale mai scurte și duodenale mai lungi;
 Scurtarea criptelor intestinului subțire;
 Subțierea laminei propria în intesinul subțire, cu mai
puține celule și o rată de reînoire încetinită;
 Cecum mărit, cu pereți mai subțiri;
Motilitatea intestinală  Crește țesutul muscular, pe baza celulelor musculare
hipertrofiate și alungite la nivelul cecumului;
 Timpul de tranzit intestinal crește;
Funcția intestinală  Scade osmolaritatea la nivelul intestinului subțire;
 Tensiunea oxigenului și potențialul electric crescut,
 Absorbție crescută de vitamine și minerale;
 Tulburări în aborbția altor constituienți ingerați;
 Este afectat echilibrul enzimatic intestinal, prin creșterea
concentrației de tripsină, chemotripsină și invertază în fecale;
 Mucoproteine și mucopolizaharide în fecale;
 Scad acizii grași din conținutul intestinal;
 Crește excreția acizilor grași polinesaturați;
Funcția endocrină  Scade încoporarea iodului de către glandele tiroide;,
 Se reduce activitatea motorie;
 Hiperresponsivitate la acțiunea catecolaminelor
(adrenalină și noradrenalină) și a vasopresinei;
Status hidro-electrolitic  Crește consumul de apă;
 Alcalinizarea conținutul cecal;
 Hipercalciurie și hipofosfaturie;
 Scade concentrația de Na și Cl din conținutul intestinal.

113
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

Sistemul imun este de asemenea influențat de flora intestinală, prin


absența stimulării antigenice provocate de către bacteriile vii, ceea ce
explică slaba dezvoltare a țesuturilor limfatice și nivelul redus al
gammaglobulinelor serice, constatat la animalele axenice. Spre exemplu, la
șoarecii și șobolanii axenici, concentrația gammaglobulinelor este redusă
cu o treime față de a animalelor convenționale. Această particularitate face
din animalul axenic un instrument prețios pentru studiile de imunologie
normală și patologică și în particular, pentru caracterizarea mecanismelor
de apărare specifică și nespecifică (celulare și umorale) antibacteriene.
Absența infecțiilor secundare permite creșterea duratei de viață și
implicit a intervalului de supraviețuire a animalelor supuse unor proceduri
experimentale. Acestea explică utilizarea animalelor axenice în chirurgia
experimentală pentru studiul cicatrizării rănilor, mai ales a celor produse
prin arsuri, sau în radiologie pentru studiul efectelor și mecanismului de
acțiune al radiațiilor asupra organismului animal (Saint-Martin și col., 1975).
Animalele gnotobiotice sunt utilizate pe scară largă în studiul bolilor
infecțioase și parazitare pentru elucidarea mecanismelor de răspuns ale
animalelor care vin în contact cu unul sau mai mulți agenți patogeni
determinați. Aceste cercetări au pus în evidență pluricauzalitatea
numeroaselor boli, căci în afara microorganismelor foarte patogene, cum ar
fi virusul poliomielitei la om, virusul rabic sau bacilul tuberculozei la
diferite specii, se întâmplă foarte rar ca inocularea unei singure specii
microbiene la un animal gnotobiotic să determine boli la fel de severe ca
cele întâlnite în practica clinică. Prin posibilitatea pe care o oferă de a
urmări separat acțiunea diverșilor agenți care intervin în aceste boli,
animalele axenice sunt importante pentru cercetările care vizează
reducerea severității acestor maladii plurifactoriale (Helmut & Pesti, 1971).

Aparatul digestiv și digestia

Aparatul digestiv prezintă modificări vizibile, care constau în absența


cariilor dentare la animalele germ-free, dar și în reducerea suprafeței
intestinului gros cu până la 30% și a lungimii cu 10%. Peretele intestinal este
slab dezvoltat iar vilozitățile intestinale au un aspect embrionar. Cecumul la
șobolan și șoarece prezintă modificarea cea mai spectaculoasă, având un
volum de 5-6 ori mai mare, reprezintă 20-30% din greutatea corpului și este
plin cu un conținut lichid negricios, aspect cunoscut și sub denumirea de
megacecum - constituie cauza cea mai frecventă de mortalitate după vârsta
de 2 săptămâni. Această hipertrofie este parțial reductibilă prin schimbarea
regimului alimentar sau însămânțarea cu anumite specii microbiene. Se
constată de asemenea o reducere a tonusului peretelui intestinal, ceea ce
explică frecventele cazuri de volvulus, ca și cauză de mortalitate la aceste
animale. Acest aspect nu este întâlnit la celelalte specii iar pe plan histologic
114
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

se constată o alungire a vilozităților intestinale, o încetinire a procesului de


înlocuire a celulelor intestinale și o hipoplazie importantă a celulelor
limfoide din plăcile Peyer (Salomon și col., 1969, Helmut și col., 1971).
Absența florei intestinale influențează și metabolismul celular, astfel
că numeroase studii consacrate metabolismului colesterolului și sărurilor
biliare au demonstrat că absența transformării bacteriene a colesterolului
absorbabil în coprostanol inabsorbabil dublează colesterolemia la
animalele axenice (Brassine și Dewaele, 1976; Ciudin și col., 1996). Pe
lângă toate acestea, flora intestinală influențează în egală măsură absorbția
calciului și magneziului din alimente care sunt mai bine utilizate la
animalele axenice decât la animalele convenționale (Rișca Rodica, 1992).

Nutriția și metabolismul
În ceea ce privește nutriția, flora intestinală intervine la animalele
convenționale în consumul anumitor elemente conținute de furajele
alimentare, rezultând produși de metabolism utilizabili de către animalul
gazdă, aspect care nu poate fi observat în cazul animalelor libere de
germeni patogeni. Folosirea animalelor gnotobiotice, fie în stare axenică, fie
contaminate voluntar cu una sau mai multe specii de microorganisme
cunoscute, permite studiul avantajelor sau inconvenientelor care rezultă
pentru gazdă din această intervenție microbiană (Brassine și col., 1976).
S-a demonstrat astfel că toate vitaminele grupului B sunt sintetizate
de flora microbiană intestinală, cu toate că aceste vitamine nu sunt
utilizabile uneori în această formă de specia gazdă (Ciudin și col., 1996).
Metabolismul animalelor axenice este mai scăzut cu 30% comparativ
cu al celor convenționale. Această reducere a metabolismului celular este
comparabilă cu situația creată animalelor în urma tiroidectomiei parțiale.

Domenii de utilizare a animalelor neconvenționale

Utilizarea în studii farmacologice

Răspunsul farmacodinamic ale animalelor gnotobiotice diferă de al


celor convenționale. De exemplu, toxicitatea penicilinei administrată în
doze mici la cobai convenționali dispare în absența florei intestinale. Aceste
diferențe de răspuns la același tratament medicamentos pot fi puse pe
seama mecanismelor de acțiune al medicamentelor (Brassine și col., 1976).

Sursă de culturi celulare

Utilizarea animalelor axenice este în mod particular indicată pentru


prepararea culturilor celulare, dar și ca animalele hiperimunizate pentru
obținerea antiserurilor monospecifice. Aceasta recomandare are în vedere
115
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

faptul că metoda de obținere și de creștere al acestor animale le protejează


împotriva infecțiilor virale și micoplasmice care contaminează ades
culturile celulare obținute din țesuturi prelevate de la animale
convenționale. În plus, absența stimulilor antigenici nespecifici permite
animalelor gnotobiotice să răspundă la imunizare prin elaborarea de
anticorpi în cantități mai mari și cu o specificitate mai pronunțată decât a
animalelor convenționale (Koopman și col,. 1986; Rișca Rodica, 1992).

Studiul patogenezei cariilor dentare

Numeroase studii au demonstrat posibilitatea inducerii pe cale


experimentală a cariilor dentare prin modificarea bacteriilor acidifiante din
cavitatea bucală. Absența cariilor dentare la animalele axenice a confirmat
teoria originii infecțioase a acestor afecțiuni la om și animale (Application
des techniques d’axenie et de gnotoxenie en medecine humaine, 1976).
Alte modificări fiziologice asociate stării de gnotobioză sunt:
- Intensitatea metabolismului bazal scade cu până la 30%;
- Activitatea tiroidiană este mult mai diminuată;
- Digestia și excreția renală sunt deseori profund modificate;
- Debitul sanguin hepatic este de 2 ori mai mic comparativ cu
animalele convenționale, determinând reducerea activității hepatocitelor;
- Fecunditatea este mult mai scăzută;
- Longevitatea este mult mai mare decât la animalele convenționale.

Concluzii

Creșterea animalelor în sistem neconvențional (ca animale imbred,


axenice sau gnotobiotice) este urmarea unor observații care au pus în
evidență faptul că obținerea, întreținerea și furajarea animalelor în condiții
standard (convenționale) este în măsură să influențeze particularitățile
reactive ale acestora, stimulându-le sau inhibându-le. După descoperirea și
implementarea tehnicilor de producere și creștere a animalelor în condiții
sterile, s-a observat că pe lângă avantajele indiscutabile pe care starea de
gnotobioză le are asupra validității rezultatelor obținute în cursul
diferitelor protocoale experimentale, aceasta se reflectă în mod direct în
biologia organismului, determinând o serie de modificări cu caracter
adaptativ și/sau patologic (modificarea valorii unor componente ale
sângelui, reducerea metabolismului celular, afectarea sistemului imunitar
și implicit a rezistenței la boli dar și creșterea duratei medii de viață a
animalelor). Se cunosc mai multe tehnici de obținere a animalelor în sistem
axenic cum ar fi metoda clasică și metoda rapidă, care fac uz de diferite
izolatoare construite astfel încât să împiedice contaminarea bacteriană și în
116
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

același timp, să permită administrarea furajelor, apei sau înlăturarea


așternutului. Neajunsul major al acestui sistem de creștere îl constituie
faptul că aparatura utilizată este foarte scumpă și dificil de procurat, iar
întreținerea animalelor este dificilă și costisitoare, în condițiile în care se
impune controlul microbiologic foarte strict al mediului de viață al
animalelor. Cu toate acestea, particularitățile morfologice și funcționale ale
acestor animale, dar mai ales faptul că microflora cu care coabitează este
cunoscută și riguros controlată, le recomandă pentru anumite tipuri de
experimente sau cercetări, imposibil de realizat pe animale convenționale.

Bibliografie selectivă
1) Abrams G. D. 1969. Effects of the normal flora on host defences against
microbial invasion, 197-206. In, Mirand and Back (ed.), Germfree biology, NY.
2) Al-Asmakh M, Stukenborg JB, Reda A, și col., 2014. The gut microbiota and
developmental programming of the testis in mice. PLoS One 9: e103809
3) Al-Asmakh M, Fahad Zadjali, 2015, Use of Germ-Free Animal Models in
Microbiota-Related Research, J. Microbiol. Biotechnol. (2015), 25(10), 1583–1588.
4) Application des techniques d’axenie et de gnotoxenie en medecine humaine,
1976, Compte rendu de la journee d’etude du 30 avril, 1976, de l’Association
Francaise pour la Gnotoxenie (A.F.P.G), Sci. Tech. Anim. Lab, vol.1, nr.3, 149-162.
5) Arvidsson C, Hallén A, Bäckhed F. 2012. Generating and analyzing germ-free
mice. Current Protocols in Mouse Biology. 2: 307-316.
6) Brain P.F, 1992, The requirements of “pure” animal science – a personal view.
Laboratory Animal Walfare Research – Legislation and the 3 Rs, 2-8.
7) Braniste V, Al-Asmakh M, Kowal C, Anuar F, și col., 2014. The gut microbiota
influences bloodbrain barrier permeability in mice. Sci. Transl. Med. 6: 263ra158.
8) Brassine M, A Dewaele, 1976, Technique de production et possibilite
d’utilisation des animaux gnotobiotes, Revue Med. de Liege, vol. XXXI, 10, 337-342.
9) Marie E. Coates, 1968, The grem free animal in research, Acad. Press, NY, 21-78.
10) Marie E. Coates, 1975, Gnotobiotic animals in research: their use and
limitations, Laboratory Animals (1975) 9, 275-282
11) Coid C.R, A.C Laursen, 1963, In: “Animal for Research: Principles of Breeding
and Management” Academic Press, London and New York, 437 – 450.
12) Ducluzeau R, P Raibaud, B Lauvergeon, 1975, L’animal axenique: production
et caracteristiques, Revue franc. Gynec, 70, 10, 549-556.
13) Ducluzeau R, și col., 1976, Immediat post-natal decontamination as a means of
obtaining axenic animals and human infants, Can. J. Microbiol, 22, 563-566.
14) Ciudin Elena, N Marinescu, 1996, Animale de Laborator, Edit. All, Bucureşti.
15) Foster H.L, 1963, Specific Pathogen Free Animals, In: “Animal for Research:
Principles of Breeding & Management” Acad. Press, NY, 110 – 139.
16) Gordon HA, Laszlo P, 1971, The Gnotobiotic Animal as a Tool in the Study of
Host Microbial Relationships, BACTERIOLOGICAL REvEws, Dec. 1971, p. 390-429
17) Helmut A.G, L Pesti, 1971, The Gnotobiotic Animal as a Tool in the Study of
Host Microbial Relationships, Bacterio-logical Review, vol. 35, Nr. 4, 390-425.

117
Capitolul 4 | Animale neconvenționale |

18) Hecht G, Bar-Nathan C, Milite G, Alon I, Moshe YGreenfeld L, și col., 2014. A


simple cage-autonomous method for the maintenance of the barrier status of
germ-free mice during experimentation. Lab. Anim. 48: 292-297.
19) Inzunza J, Midtvedt T, Fartoo M, Norin E, Osterlund E, Persson AK, Ahrlund-
Richter L. 2005. Germfree status of mice obtained by embryo transfer in an isolator
environment. Laboratory Anim. 39: 421-427.
20) Koopman J.P, H.M Kennis, A Lankhorst, G.W Velling, M.P Nagengast, 1986,
Normalisation of germ free mice after direct and indirect contact with mice having
normal intestinal microflora, Lab. Anim, vol.20.
21) Kostic AD, Howitt MR, Garrett WS. 2013. Exploring hostmicrobiota
interactions in animal models and humans. Genes Dev. 27: 701-718
22) Lev M, 1963, Germ Free Animals, In: “Animal for Research: Principles of
Breeding and Management” Academic Press, London and New York, 139 – 173.
23) Marcus Ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 59-68.
24) Martineau G-P, De Coster R, D’Ierten G, A Broes, 1982, Production et elevage
des porcelets axeniques, Sci. Tech. Anim. Lab., Vol.7, N0 3, 238-242.
25) McVey Neufeld KA, Perez-Burgos A, Mao YK, Bienenstock J, Kunze WA. 2015.
The gut microbiome restores intrinsic and extrinsic nerve function in germ-free
mice accompanied by change in calbindin. Neurogastroenterol. Motil. 27: 627-636.
26) Pîrvulescu M, 1982, Animale libere de germeni patogeni, Edit. Ceres, 2-78
27) Porter G, 1963, Feeding Rats and Mice In: “Animal for Research: Principles of
Breeding and Management” Academic Press, London, 21 - 42.
28) Reyniers J. A., și col., 1960. Survey of germfree animals: the white Wyandotte
Bantam and white Leghorn chicken, p. 7-159. In J. A. Reyniers (ed.), Lobund
reports no. 3. University of Notre Dame Press, Notre Dame, Indiana.
29) Rişca Rodica, 1992, Animalele Germ Free, În: Biologia animalului de laborator
şi oncologie comparată, Col. Enciclopedia Oncologică, vol. 19, 108-111.
30) Rowan AN, 1984, Of Mice, Models and Men: a critical evaluation of animal
reseach, State University of New York.
31) Saint-Martin B, R Ducluzeau, J-C Ghnassa, C Griscelli, B Lauvergeon, 1975,
Amelioration de la technologie des enceintes steriles permettant leur application a
la medecine et a la chirurgie, Rev Francaises.Gynec, 70:10-25.
32) Salomon JC, F Higounet, 1969, Les animaux sans germes. Instruments de
recherche en physiopathologie, Revue de Pathologie Comparee, 72, 101-105.
33) Tallor D.M, Mc.I Cornell, C.F Farquhart, 1986, An improved procedure for
obtaining germ free laboratory mice, Laboratory Animals, vol.20, 45-96.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian


National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

118
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`

CAPITOLUL 5

ȘOARECELE DE LABORATOR

OBIECTIVE Particularități fiziologice


Determinarea vârstei
Introducere Ciclul sexual și reproducerea
Încadrarea taxonomică Particularități hematologice și biochimice
Șoarecele de casă Linii de șoareci cu diferite mutații
Șoarecele de laborator Șoareci atimici nuzi
Ciclul de viață Șoareci atimici și asplenici
Dezvoltarea simțurilor și comportamentul Șoareci beige
Adaptarea și limitele adaptării Linii pure genetic (consangvine)
Activitatea socială Linia AKR (H-2k)
Condiții de creștere și microclimat Linia BALB/c
Condiții de cazare Linia C3H (H-2k)
Temperatura Linia C57BL (H-2b)
Ventilația Linia C3HeB/De (H-2k)
Lumina și sunetele Utilizarea în proceduri experimentale
Alimentația Concluzii
Selecția genetică Bibliografie selectivă
Particularități anatomice

119
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`

Introducere

Șoarecii sunt utilizați pe scară largă în activități experimentale încă din


primii ani ai secolului XX. Clarence Cook Little (1888-1971) a fost unul dintre
primii cercetători în oncologia experimentală, care a dezvoltat și prima linie
de șoareci inbred (DBA-Dilute, Brown and Non-Agouti). Domeniul creșterii
șoarecilor de laborator s-a dezvoltat ulterior foarte repede, astfel încât la
sfârșitul anilor 1920, marea majoritate a liniilor inbred de șoareci utilizate în
cercetarea științifică erau deja cunoscute. Un alt pas important în producerea
și comercializarea pe scară largă a șoarecilor de laborator l-a constituit
obținerea liniei de șoareci atimici nuzi la începutul anului 1960. Numeroase
linii de șoareci cu imunodeficiențe au fost dezvoltate în anii care au urmat,
inclusiv șoarecii cu imuno-deficienţe combinate severe (SCID mouse),
considerați deosebit de utili pentru studiul fiziologiei și patologiei funcției
sistemului imun, dar și pentru studiul tumorilor maligne de origine umană
transplantate la animale. Producerea și utilizarea în cercetarea științifică a
șoarecilor transgenici și knockout a deschis noi perspective de studiu în acest
domeniu. Odată cu selectarea și producerea noilor linii de șoareci, s-au
dezvoltat și diversificat tehnologiile și sistemele de creștere, precum și
echipamentele utilizate, care devin tot mai sofisticate și mai costisitoare.

Încadrarea taxonomică
Șoarecii sunt rozătoare de dimensiuni relativ mici, care fac parte din:
Regnul Animalia;
Încrengătura Cordata;
Clasa Mammalia;
Ordinul Rodentia;
Subordinul Myomorpha;
Familia Muridae;
Subfamilia Murinae.
În alcătuirea subfamiliei Murinae intră circa 37 de specii diferite de
șoareci, dintre care unele trăiesc în mediul sălbatic, în timp ce altele, cum
este șoarecele de casă, trăiesc în imediata proximitate a omului.
- Șoarecele de casă (Mus musculus L.) este unul dintre cele mai comune
mamifere, întâlnit pe toate meridianele. Se presupune că la origine provine
de pe platourile Asiei centrale, de unde s-a răspândit ulterior pe întreg
mapamondul, dezvoltându-se sub forma a multiple și remarcabile variații
de culoare și de mărime, ca răspuns la efortul permanent de adaptare la
mediu. Literatura de specialitate furnizează numeroase dovezi cu privire la
faptul că șoarecii au trăit în proximitatea omului încă de la sfârșitul ultimei
ere glaciare, respectiv cu circa 12.000 ani în urmă. Faptul că șoarecii și
120
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
oamenii au împărțit același habitat de-a lungul unei perioade îndelungate
de timp, pe parcursul căreia competiția dintre cele două specii a îmbrăcat
deseori forme dintre cele mai dramatice, explică interesul pentru studiul
aprofundat al acestor animale, inclusiv în ceea ce privește utilizarea lor ca
unele de lucru pentru progresul cunoașterii științifice (Hedrich, 2012).
După coloritul blanei, în fauna Europei centrale pot fi întâlniți:
Mus muscullus f. airolensis, cu spatele și abdomenul roșii-argintii;
Mus muscullus f. albidiventris are spatele cenușiu, abdomenul albicios,
urechile și picioarele cenușii, coada neagră deasupra și roșcată ventral;
Mus muscullus f. poschivianus are spatele negru complet;
Mus muscullus f. hortulanus este cenușiu și alb-murdar pe abdomen.

Șoarecele de casă sau Mus muscullus muscullus L.

Şoarecii de câmp sunt animale a căror greutate variază în funcție de


vârstă, sex, condiții de alimentare, stare fiziologică, ajungând la 18-20 gr. la
3-4 săptămâni, și respectiv 30-40 gr. la 6 luni. Lungimea cozii este egală cu
cea a corpului, fiind de circa 7,5-10,5 cm. Nu consumă alimentele decât după
ce le-au gustat în prealabil. Femelele ating maturitatea sexuală la 60 de zile,
se reproduc tot timpul anului, născând de 4-6 ori pe an, câte 6-10 pui/fătare.
Durata medie de viață la șoarecele sălbatic este de 9-18 luni, dar în
anumite condiții (protejate) pot trăi 2 sau chiar 3 ani. În mod normal însă,
șoarecii sălbatici nu trăiesc mai mult de 1 an, datorită prădătorilor, bolilor
la care sunt vulnerabili, sau datorită expunerii la condiții de mediu vitrege.
Capacitatea de adaptare foarte mare la solicitările de toate felurile pe
care le impune supraviețuirea în condiții naturale sau de sălbăticie răspunde
la întrebarea de ce șoarecele de casă a fost ales (și a rămas) cel mai utilizat și
popular animal de laborator. La succesul lor adaptativ se adaugă, desigur, și
faptul că sunt animale mici, cu o rată de creștere foarte rapidă. Mai presus de
121
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
aceste particularități anatomice este faptul că sunt mamifere care împart cu
omul peste 90% din fondul lor genetic. În primii ani ai secolului XIX, fascinați
de agilitatea și polimorfismul uimitor al acestor creaturi minuscule (ex:
numeroase varietăți de culoare), oamenii au folosit șoarecii ca animale de
companie. Acest din urmă aspect a determinat numeroase încrucișări între
linii diferite de șoareci pentru a obține indivizi cu particularităţi morfologice
și constituționale specifice, și inclusiv pentru dezvoltarea de noi linii cu
particularități fiziologice adaptate specificului activităților de laborator.
Ulterior, odată cu dezvoltarea experimentelor pe animale ca modalitate de
studiu a unor boli specifice omului și animalelor (ex. bolile infecto-
contagioase, cancerul, sindroamele metabolice sau bolile degenerative),
utilizarea șoarecilor în cercetarea științifică a căpătat o pondere tot mai
mare. Cazul cel mai ilustrativ îl constituie linia de șoareci C57BL/6,
dezvoltată prin încrucișarea între descendenții de culoare neagră ale
femelelor din linia 57. Practic, analiza genetică a celor mai comune linii de
șoareci utilizate în laborator relevă faptul că ele provin din încrucișări
succesive între 3 subspecii de șoareci sălbatici: Mus musculus domesticus,
Mus musculus musculus și Mus musculus castaneus (Hedrich și col., 2012).

- Șoarecele alb de laborator a fost obținut din Mus muscullus muscullus


printr-un proces de împerechere selectivă. La începutul secolului XX, WE.
Casle și CC. Little (1929) au inițiat un program complex de selecție, finalizat
prin obținerea a peste 75 de linii diferite de șoareci utilizate în laborator.
Șoarecele alb de laborator este cel mai întâlnit și folosit în activități
experimentale, datorită faptului că este foarte docil și are o rată de creștere
mare. Dezavantajul major este dat de faptul că artificializarea mediului de
viață a contribuit pierderea vitalității și rezistenței naturale la condițiile de
mediu, precum și la agresiunile de natură bacteriană, virală sau parazitară.
Numărul șoarecilor de laborator utilizaţi în proceduri experimentale a
crescut rapid în a doua parte a secolului XX, fapt ce a provocat numeroase
controverse cu privire la necesitățile lor privind condițiile de creștere. În
același timp, o atenție crescândă a fost acordată standardizării condițiilor de
creștere în scopul reducerii variabilității intra și interspecifice, respectiv în
vederea creșterii reproductibilității rezultatelor experimentale. Acest fapt a
determinat întrepătrunderea aspectelor economice impuse de asigurarea
unor condiții de creștere fezabile, cu cerințele solicitate de standardizarea
experimentelor. Aceste cerințe, considerate obligatorii pentru asigurarea
reproductibilității modelelor experimentale, constituie și în prezent subiectul
unor dezbateri care contribuie în mare măsură la diversificarea domeniului
creșterii animalelor de laborator. Lucrurile au evoluat foarte mult în acest
domeniu, dacă avem în vedere instalațiile tot mai sofisticate produse pentru
obținerea și creșterea unor linii de șoareci cu particularități morfo-fiziologice
specifice, cum ar fi șoarecii nuzi, atimici, germ free sau specific pathogen free.
122
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Pe de altă parte, creșterea complexității condițiilor de producere și
creștere a șoarecilor nu înseamnă întotdeauna și o creștere a variabilității
intraspecifice. Chiar dacă sistemele de creștere utilizate urmăresc reducerea
semnificativă a variabilității interindividuale, condițiile de cazare trebuie să
răspundă unor nevoi specifice animalelor, asemănător celor impuse de
îngrijirea personalizată la om (Wahlsten și col., 2003, Snyderman, 2012).

Ciclul de viață

În condiții normale, șoarecele de laborator trăiește între 2 și 4 ani.


Femele își încep viața reproductivă la vârsta de 6-7 săptămâni, și produc
primii descendenți în jurul vârstei de 9-10 săptămâni, după o gestație care
durează în medie cca. 20 de zile. Nou născuții sunt lipsiți complet de păr
(exceptând mustățile), nu aud și nu văd, fiind total dependenți de mamă
pentru a supraviețui. După 2-3 săptămâni postpartum se dezvoltă blana,
apar incisivii, încep să vadă și să audă, orientându-se din ce în ce mai bine
și mai eficace în ambient. Dezvoltarea lor fiziologică se face, aidoma cu
celelalte mamifere, într-o succesiune definită și la momente bine stabilite,
începând cu abilitățile motorii (care apar în prima săptămână de viață), și
continuând cu dezvoltarea răspunsurilor senzoriale (în săptămâna a treia),
înainte de înțărcare. În jurul vârstei de 3 săptămâni puii încep să exploreze
cuibul și împrejurimile acestuia, devenind tot mai independenți în ceea ce
privește hrănirea. Această dezvoltare biologică strict ordonată este extrem
de utilă pentru identificarea eventualelor defecte de creștere, fiind utilizată
pe scară largă în sistemele de creștere pentru fenotipizarea numeroaselor
linii de șoareci transgenici (Latham & Mason, 2004, Van der Meer, 2001).
În condiții naturale, șoarecii trăiesc în grupuri înrudite, în alcătuirea
cărora intră masculul dominant, numeroase femele cu progeniturile lor, și
masculi subordonați. Masculii străini nu sunt tolerați în cuib, însă prezența
altor masculii tineri sau adulți subordonați este acceptată în anumite cazuri.
Numeroase observații experimentale sugerează că nivelul de toleranță este
influențat în mare măsură de numărul indivizilor și de resursele de hrană
disponibile. În condiții de suprapopulare, masculii tineri sau cei subordonaţi
ierarhic părăsesc grupul și trăiesc în colonii de burlaci (Baumans, 2013).

Dezvoltarea simțurilor și comportamentul

Șoarecii sunt animale cu o viață socială foarte activă, blânde, timide,


ușor de manipulat, cu o activitate nocturnă intensă (manifestată prin
construirea de tuneluri sau cuiburi) și o ierarhie socială foarte bine
definită. Acest lucru explică excelenta dezvoltare a simțurilor, în principal
gustul, mirosul și auzul, în timp ce acuitatea vizuală este mai scăzută.
Șoarecii sunt înzestrați cu o vedere periferică bună, ceea ce le permite
detectarea facilă a mișcărilor din ambient. Aparatul auditiv și cel de
123
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
producere a sunetelor le permit să audă și să producă sunete situate în
afara spectrului auditiv specific omului. Auzul șoarecilor este sensibil la
sunete cu frecvența situată între 5-20kHz, urcând până la 50 kHz, care este
mult în afara spectrului auditiv uman (20Hz-20kHz) (Baumans, 2010).

Atât sunetele audibile cât și ultrasunetele sunt mijloace de comunicare


extrem de eficiente pentru șoareci. În primele săptămâni postpartum, puii
emit o gamă largă de sunete (<10 kHz) pentru a solicita grija sau atenția
mamelor, dar și sunete declanșate de stres (50–70 kHz), cum ar fi stresul
separării de mamă (Latham și col., 2004). În cursul întâlnirilor potențial
agresive, masculii emit sunete audibile (1-2kHz), iar când curtează femelele
produc un fel de cântec în domeniul ultrasunetelor. Femelele fac diferența
între semnificația acestor cântece ale masculilor, preferând masculii care
provin dintr-o altă tulpină sau familie. Foarte probabil că aceste cântece ale
masculilor contribuie la recunoașterea lor de către femele în cursul perioadei
de împerechere, împiedicând încrucișarea indivizilor înrudiți (endogamia) și
favorizând astfel heterozigoția descendenților (Kikusui și col., 2011).
Alături de aparatul auditiv și vocal, simțul olfactiv (mirosul) joacă un
rol important în comunicarea socială și interacțiunea șoarecilor. Astfel,
feromonii produși de glandele urinare și plantare sunt utilizați pentru
marcarea teritoriului și pentru recunoașterea indivizilor din același cuib.
Feromonii stimulează sau inhibă agresivitatea între masculi, influențând în
egală măsură și comportamentul de împerechere (Nevison și col., 2000).
Șoarecii își folosesc sensibilitatea olfactivă pentru analiza informaţiilor
primite cu privire la furajele comestibile, și fac acest lucru mirosind
respirația altor șoareci. Sunt animale cu un apetit crescut, mâncând practic
aproape orice aliment disponibil, însă în cantități mici și în cursul mai
multor perioade de hrănire, atât în cursul zilei cât și al nopții. Acest lucru le
permite diferențierea facilă a alimentelor/furajelor comestibile de cele
necomestibile. Cât privește particularitățile comportamentului alimentar,
șoarecii sunt animale omnivore, capabile să mestece aproape orice. Dieta
124
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
lor zilnică, care în mod normal reprezintă circa 10-15% din greutatea
corporală, este alcătuită din semințe și cereale, dar în condiții naturale
consumă și rădăcinoase, vegetale, insecte, larve, omizi și gândaci. La fel ca
majoritatea rozătoarelor, șoarecii sunt animale coprofage, consumând
aproximativ 10% din propriile materii fecale, acestea constituind un
important supliment nutritiv (Munger și col., 2010; Heinrichs, 2001).
Comportamentul șoarecilor este puternic influențat de prezența
feromonilor, substanțe produse de glandele prepuțiale ale masculului și
excretate prin urină. Sunt preocupați excesiv de igiena corporală, ceea ce
favorizează menținerea unei blănițe moi și lucioase. Dacă nu-și pot realiza
pattern-ul comportamental pentru care au o motivație specifică naturală,
dezvoltă stări de suferință care se exprimă prin manifestări de frustrare,
depresie și anxietate. Reacționează puternic la stresul cronic generat de
limitarea activităților sociale în interiorul grupului, cum ar fi neputința
construirii cuiburilor și a tunelurilor sau limitarea posibilităților de mișcare,
prin dezvoltarea unor tulburări de comportament de tipul stereotipiilor sau
ticurilor. Masculii se bat deseori între ei, emanând un puternic miros de
acetonă, provocându-și răni severe, mai ales în regiunea genitală. Femelele în
schimb sunt relativ docile și liniștite, devenind agresive doar când au pui, și
când sunt deranjate de prezența unor indivizi străini. Individul dominant se
manifestă deseori într-o colonie prin mestecarea blănii subordonaților,
fenomen numit bărbierire. În ciuda unei vieți sociale foarte active, șoarecii
sunt animale inhibate de prezenţa omului, iar dacă sunt cazați în cuști
individuale rata de creștere diminuă, întrucât se reduce consumul de furaje.

Bărbierirea (barbering) | Manifestare a dominanței într-un grup de șoareci

Creșterea în captivitate afectează deseori radical comportamentul


animalelor, iar șoarecii nu fac excepție în această privință. Ca regulă generală,
animalele domesticite și crescute în captivitate sunt mult mai blânde decât
125
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
variantele sălbatice, foarte probabil datorită selecției unor trăsături care fac
posibilă manipularea facilă, reducând în același timp agresivitatea. Dovezi
care susțin această constatare sunt numeroase, nu numai pentru animalele
de laborator, dar și pentru cele de companie, pentru animalele din grădinile
zoologice sau pentru animalele de fermă. Schimbarea pattern-ului
comportamental permite animalelor să se adapteze mult mai ușor la
creșterea în captivitate. Mai trebuie spus că schimbările comportamentale
provocate prin domesticire sunt mai degrabă calitative decât cantitative,
ceea ce înseamnă că sunt reversibile (Howard și col., 2010, Jones și col., 2011).

Adaptarea și limitele adaptării în captivitate

În ce privește șoarecii de laborator, în ciuda capacității lor cu totul


deosebite de a se adapta la un mediu străin (artificial), experiența de zi cu
zi demonstrează că managementul și standardizarea condițiilor de cazare
sunt departe de a răspunde pe de-a-ntregul nevoilor comportamentale
specifice acestor animale. Acest lucru explică numeroasele tulburări care
afectează calitatea vieții și implicit bunăstarea șoarecilor, manifestate prin
apariția de stereotipii comportamentale, sau prin agresivitate intraspecifică.

Roaderea mustăților ca manifestare a stresului la șoareci (Lou și col., 2015)

Mecanismele care se află la originea acestor tulburări nu sunt încă pe


deplin explicate, și există date care sugerează că anumite linii de șoareci
sunt mai susceptibile decât altele. Au fost identificate însă câteva posibile
cauze implicate în declanșarea acestor tulburări, cum ar fi izolarea socială,
126
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
suprapopularea sau reducerea spațiului vital alocat fiecărui individ,
absența stimulilor sau un mediu sărac în stimuli (Latham și col., 2004).
Într-un studiu efectuat de Garner și col. (2004) s-a evidențiat faptul că
înălțimea cuștilor și materialul din care erau confecționate cuștile constituie
factori care influențează severitatea stereotipiilor și a bărbieritului. În special
agresivitatea intraspecifică crescută a masculilor poate fi determinată de
endogamie, de comportamentul social deviant sau frustrare (Van Loo, 2003).
Numeroase controverse vizează importanța componentelor mediului
de viață pentru asigurarea bunăstării șoarecilor, și implicit pentru calitatea
rezultatelor experimentale. Acest lucru este subliniat de numeroase studii
efectuate în ultimele decenii (Poole, 1997), care susțin că „animalele fericite
fac știință de bună calitate” (Happy animals make good science). Creșterea
calității și rafinarea mediului de viață al animalelor de experiență este un
proces în continuă perfecționare, iar acest fapt implică îmbogăţirea lui cu
stimuli care răspund nevoilor bazale de cazare (Baumans & Van Loo, 2013).
Alimentația care răspunde unor cerințe comportamentale specifice
este un concept integrat în legislația și ghidurile de creștere a animalelor
peste tot în lume. Aceste cerințe vizează respectarea unor standarde care
stipulează că (Directiva EU 63/2010; National Research Council, 2011):
- animalele vor beneficia de suficient spațiu pentru manifestarea
repertoriului și particularităților comportamentale specifice;
- cazarea animalelor va respecta cerințele privitoare la viața socială a
șoarecilor, de fiecare dată când se impune acest lucru;
- asigurarea unui mediu de viață complex și adecvat, care să permită
animalelor efectuarea unei game largi de comportamente specifice.

Comportamentul social

Șoarecii sunt animale cu un instinct gregar foarte pronunțat, iar


contactul social este o componentă importantă al mediului lor de viață, care
nu trebuie limitată decât în circumstanțe bine definite, cum ar fi cele
determinate de agresivitatea interspecifică sau de contextul experimental.
Asigurarea unei structuri armonioase a grupului care stimulează contactul
social constituie un factor indispensabil pentru bunăstarea animalelor. În
felul acesta, șoarecii se pot angaja în activități de explorare comune a
mediului de viață, iar anumite comportamente ale unor indivizi – cum ar fi
marcarea teritoriului sau construirea de cuiburi – pot constitui o provocare
la activitate pentru alți indivizi din cadrul grupului. Mai mult, în cadrul unui
grup armonios, șoarecii își oferă unii altora sprijin social, în special când se
confruntă cu o situație stresantă. Studii recente sugerează că șoarecii care
beneficiază de suport social în cadrul grupului se recuperează postoperator
mult mai repede, și au nevoie de mult mai puține analgezice (Van Loo și
col., 2007; Hennessy și col., 2009; Pham și col., 2010; Jirkof și col., 2012).
127
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Compatibilitatea în cadrul grupului constituie o cerință importantă
pentru confortul animalelor, aceasta fiind influențată de numeroşi factori
interni (ex: vârsta, sexul, poziția în cadrul grupului) și externi, cum sunt
disponibilitatea și accesul la resursele de hrană sau spațiul alocat fiecărui
individ. Referitor la spațiul disponibil, efectele acestuia nu par să afecteze
bunăstarea animalelor, întrucât s-a demonstrat că agresivitatea masculilor
diminuă odată cu creșterea numărului de indivizi din grup. Pe de altă parte,
alte studii sugerează că suprapopularea este asociată cu valori crescute ale
parametrilor asociați stresului (Olsson & Westlund, 2007, Akre și col., 2011).

Condiții de creștere și de microclimat

Problema majoră cu care se confruntă diferitele sisteme de creștere a


șoarecilor de laborator o constituie spațiul limitat de care dispun. Se ridică
în acest caz întrebarea dacă spațiul limitat utilizat pentru creșterea și
cazarea șoarecilor nu le afectează biologia și comportamentul într-un mod
care să interfereze cu bunăstarea, și respectiv cu valorile parametrilor
fiziologici. Numeroase studii demonstrează că bunăstarea animalelor, și
implicit validitatea și reproductibilitatea rezultatelor obținute în cursul
procedurilor experimentale, sunt influențate de condițiile de cazare și de
spațiul alocat per individ. Este de asemenea foarte important microclimatul
din încăperi, care trebuie să asigure o temperatură și o umiditate constantă.
Structura și dimensiunea cuștilor constituie unul din aspectele majore
pentru majoritatea sistemelor de creștere a șoarecilor de laborator, astfel
încât o structură adecvată a cuștilor este mai benefică decât asigurarea unei
suprafețe mari per individ. Totuși, asigurarea unei suprafețe minime este
absolut necesară pentru structurarea corespunzătoare a spațiului din cuști.
Este relativ dificil de stabilit din punct de vedere științific care este mărimea
minimă a cuștilor pentru șoareci, întrucât acest aspect este influențat de linia
de șoareci, mărimea grupului, vârsta animalelor, gradul de familiaritate al
indivizilor din grup, și de statusul lor reproductiv (Whittaker și col.,2012).
Referitor la structura mediului din cuști, acestea pot fi echipate cu diferite
tuburi, cutii pentru cuib, pereți despărțitori și cu material de cuibărit. Totuși,
nu este recomandată aglomerarea cuștilor cu materiale considerate atractive
sau utile de personalul îngrijitor. Mai degrabă rafinarea mediului din cuști
trebuie să reprezinte o componentă esențială a programului de îngrijire,
important pentru asigurarea bunăstării și a calității vieții animalelor.
Calitatea mediului este crucială pentru evaluarea efectelor benefice ale
acestuia asupra animalelor, considerând utilizarea anumitor materiale,
efectele asupra particularităților comportamentale specifice fiecărei specii,
respectiv modul în care influențează parametri fiziologici ai homeostaziei. În
același timp, este necesară evaluarea impactului factorilor de microclimat
asupra rezultatelor experimentale, modul în care materialele utilizate pentru
128
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
rafinarea mediului din cuști influențează cercetarea, respectiv dacă și cum ar
putea fi afectată semnificația statistică a datelor obținute. Pentru rezolvarea
acestor impedimente se impune comunicarea eficientă și lucrul în echipă a
specialistului în creșterea, furajarea și bunăstarea animalelor, cercetătorului,
personalului îngrijitor, medicului veterinar, comitetului de bioetică animală
și a personalului responsabil de managementul crescătoriei de animale.
Tabel 1 Standarde Europene cu privire la spațiul alocat
pentru cazarea șoarecilor de laborator (Directiva EU 63/2010)
Greutate Suprafața minimă Suprafața Înălțimea
corporală (cm2) podelei minimă
(g) (cm2) (cm)
Cazare normală și - până la 20 g. 330 60 12
în timpul inclusiv;
procedurilor - peste 20 g, până 330 70 12
la 25 inclusiv;
- peste 25 g, până 330 80 12
la 30 inclusiv;
- peste 30 g. 330 100 12
Reproducție - 330 - 12
Pentru o pereche
monogamă
(înrudite sau nu)
sau un trio
(înrudite). Pentru
fiecare femelă
suplimentară cu
puii săi trebuie
adaugați 180 cm2
Cazare normală la sub 20 950 40 12
crescători (*)
Incinta 950 cm2
Dimensiunea sub 20 1500 30 12
Incintei, 1 500
cm2
(*) Șoarecii înțărcați pot fi ținuți în condițiile acestor densități mai mari ale stocului,
pentru o scurtă perioadă după înțărcare până la expediere, cu condiția ca animalele să fie
adăpostite în spații mai mari care beneficiază de o îmbogățire adecvată a mediului de
viață, și ca aceste condiții de adăpostire să nu cauzeze nicio deficiență de bunăstare,
precum un nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii și alte
deficiențe comportamentale, pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic.

Numeroase studii realizate în ultimele decenii sugerează preferința


șoarecilor pentru un anumit tip de cușcă, așternut și metode de rafinare a
mediului, respectiv faptul că toți acești factori influențează bunăstarea
animalelor, și implicit calitatea rezultatelor experimentale. Rezultatele
acestor studii susțin ideea că predictibilitatea și controlabilitatea mediului
din adăpost/cuști sunt factori extrem de importanți pentru promovarea
bunăstării fizice și psihologice a animalelor de experiență, prin asigurarea
129
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
de mijloace care răspund nevoilor specifice fiecărei specii (Garner și col.,
2004; Van Loo și col., 2005; Nicol și col., 2008; Kirchner și col., 2012).
Aceste nevoi vizează contactul social, construirea cuibului, posibilitățile de
adăpostire sau ascundere, explorarea mediului și odihna (Baumans, 2005).

Cuști din material policarbonat transparent pentru cazarea rozătoarelor

- Temperatura încăperilor pentru șoareci trebuie să fie menținută cât


se poate de stabilă, considerând faptul că variațiile de confort termic sunt
situate între 20-240 C. Studii recente sugerează faptul că șoarecii preferă
temperaturi ambientale situate la limita superioară a zonei de confort, ceea
ce înseamnă că șoarecii se adaptează ușor la condițiile de microclimat.
Practic, dacă condițiile de cazare asigură cerințele vieții sociale și materiale
necesare pentru cuibărit, șoarecii își fac cuiburi în care temperatura poate
ajunge până la 30-320C. În anumite circumstanțe este recomandată creșterea
temperaturii în cuști, în special când șoarecii sunt cazați individual în cuști
metabolice, sau când fac obiectul unor proceduri de anestezie (Gaskill, 2013).
- Ventilația constituie un alt factor de microclimat important pentru
standardizarea condițiilor de creștere a șoarecilor, în special cu privire la
cazarea coloniilor SPF (Specific Pathogen Free) sau a celor imunosupresați.
Ventilația este esențială și pentru minimizarea încărcăturii alergenice a
aerului din adăpost, care poate afecta sănătatea personalului îngrijitor,
motiv pentru care sunt folosite cuștile ventilate individual. Aceste cuști nu
diferă cu nimic de cele standard, doar că oferă posibilitatea controlului și
130
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
reglării factorilor de microclimat. Regimul de ventilare al cuștilor necesită o
rată de 120 de schimburi ale aerului per oră, reducând nevoia de curățire
frecventă a cuștilor. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul
că un regim de ventilare foarte intens poate constitui o sursă de stres
cronic care afectează sănătatea animalelor (Baumans, 2002; Krohn, 2002).

Instalație pentru cazarea șoarecilor în cuști cu ventilație individuală

- Lumina și sunetele sunt factori care interferează în multiple feluri cu


bunăstarea și calitatea vieții animalelor de laborator. În mod normal, șoarecii
au un ritm circadian caracterizat prin alternanța lumină:întuneric de 12:12,
iar intensitatea luminii în cursul zilei nu trebuie să depășească 300 lucși. O
lumină foarte intensă provoacă leziuni retiniene și este dăunătoare în special
pentru animalele cu activitate nocturnă, cum este șoarecele. Acest efect este
mai pronunțat în cazul liniilor albino, care se caracterizează prin absența
pigmentului melanic, ceea ce înseamnă că intensitatea luminoasă trebuie
menținută la valoarea minimă în acest caz. Intensitatea luminii din adăpost
în cazul șoarecilor albino nu trebuie să depășească 60 de lucși la nivelul
cuștilor. Această cerință poate fi realizată prin acoperirea cuștilor aflate pe
rafturile superioare sau prin asigurarea unor materiale care permit
animalelor să se adăpostească pentru a se proteja de lumina foarte intensă.
Pe de altă parte încăperile pentru șoarecii sunt o sursă constantă de
zgomote produse de animalele însăși, dar mai ales de personalul îngrijitor,
tehnicieni și de echipamentele de lucru. O bună parte din aceste sunete,
cum ar fi ultrasunetele produse de diferite echipamente sau zgomotele
bruște și foarte intense provocate de deschiderea și închiderea ușilor, pot
constitui o sursă importantă de stres pentru șoareci. Astfel încât, zgomotele
131
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
cu caracter permanent sau foarte intense determină variate tulburări de
comportament, tulburări cognitive sau dezechilibre ale funcției imunitare
Din acest motiv, furnizarea unui fond muzical ambiental în spațiile alocate
șoarecilor poate contribui la reducerea efectului stresant al zgomotelor
(Tamura și col., 2012; Alworth și Buerkle, 2013; Pascuan și col., 2014).

Furajarea și adăparea

Mai bine de 15% din timpul alocat activităților zilnice este dedicat
alimentației în cazul șoarecilor, eveniment care se desfășoară în mai multe
episoade pe parcursul zilei și al nopții. Alimentarea este un eveniment social
important pentru șoareci, în cursul căruia învață unii de la alții aspecte
privitoare la tipul și la calitatea alimentelor și a apei, respectiv la modul în
care trebuie consumate. În condiții de laborator șoarecele se confruntă cu
modalități noi de a-și procura hrana și apa, care sunt total diferite de cele
naturale (ex: sticle cu apă, sisteme automate de adăpare, sau apă care
conține diferite substanțe etc), fapt ce determină un efort de adaptare, care
poate fi uneori destul de mare, mai ales în cursul perioadelor de transport.
În alcătuirea rației furajere trebuie avut în vedere faptul că șoarecele
este un animal cu o activitate fizică foarte intensă, ceea ce înseamnă că are un
metabolism intensificat și un consum ridicat de furaje (ex : în 24 ore consumă
o cantitate de alimente echivalentă cu masa lor corporală). Modul particular
de alcătuire și funcționare a aparatului digestiv la șoarece are ca principală
consecință faptul că este unul din cele mai sensibile animale la carențele
nutriționale. Pentru întocmirea necesarului alimentar trebuie avut în vedere
faptul că un șoarece consumă cu 70% mai multe alimente decât un șobolan.
Astfel, un individ de 30 g consumă aproximativ 60 grame furaj/zi, în
timp ce peste această greutate sunt necesare 100 grame de furaj pe zi,
conform reglementărilor actuale. Este important ca rația furajeră să fie
echilibrată în toate principiile nutritive, în crescătoriile specializate
utilizându-se furajele granulate combinate (concentrate) care conțin toate
elementele nutritive. În cazul animalelor crescute în condiții de laborator
se utilizează ca alimente furajele granulate combinate standard (Tabel 1).
Administrarea furajelor se face o singură dată pe zi, de preferință
dimineața între orele 10 și 12, iar înlăturarea resturilor de origine furajeră
se face în ziua următoare. Suplimentele nutritive (sub forma mineralelor și
a complexelor vitaminice) se administrează în alimente sau direct în apa de
băut. Apa se administrează proaspătă cu ajutorul unor dispozitive adecvate
(biberoane) sau îmbibată în furaje și se schimbă zilnic. Mijloacele folosite
pentru administrarea furajelor și apei se igienizează și se decontaminează
zilnic, folosind soluții de carbonat de sodiu 5% sau aldehidă formică 2%.
Alimentele au și rolul de îmbogățire a mediului în cazul șoarecilor,
oferindu-le acestora posibilitatea de a-și diversifica comportamentul social.
132
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Administrarea la discreție a furajelor granulate concentrate inter-
ferează cu instinctul natural de căutare a hranei, care în acest caz nu poate
fi exprimat în totalitate. Acest fapt se exprimă deseori prin tulburări ale
comportamentului alimentar, constând în mestecarea excesivă a furajelor,
afecțiunea putând fi corectată printr-o administrare corectă a furajelor.

Tabel 3 Caracteristici nutriţionale ale furajelor combinate granulate


pentru şoareci și şobolani de laborator
(Biobaza Institutului Național Cantacuzino, București).
Nutrient UM Şoarece, Șobolan
Energie digestibilă Kj/g 16,0
Grăsime g/kg 50
Fibre brute g/kg n.n.
Proteină brută g/kg 180
Arginină g/kg 4,3
Aspargină g/kg 4,0
Acid glutamic g/kg 40
Histidină g/kg 2,8
Izoleucină g/kg 6,2
Leucină g/kg 10,7
Lizină g/kg 9,2
Metionină + Cistină g/kg 9,8
Fenilalanină +Tirozină g/kg 10,2
Treonină g/kg 6,2
Triptofan g/kg 2,0
Valină g/kg 7,4
Calciu g/kg 5,0
Magneziu g/kg 0,5
Clor g/kg 0,5
Fosfor g/kg 3,0
Potasiu g/kg 3,6
Sodiu g/kg 0,5
Cupru g/kg 5,0
Iod g/kg 0,15
Fier g/kg 35
Seleniu g/kg 0,15
Tiamină (B1) mg/kg 4,0
Riboflavină (B2) mg/kg 3,0
Piridoxină (B6) mg/kg 6,0
Cianocobalmină (B12) mg/kg 50
Menadionă (K) mg/kg 1,0
Retinol (A) mg/kg 1,2
Cholecalciferol (D3) mg/kg 25
Tocoferol (E) mg/kg 27
Colină mg/kg 750

Selecția genetică | Din cele peste 200 de linii inbred standardizate,


doar 25 sunt utilizate în mod frecvent în activități laborator. O gamă largă de
133
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
caracteristici morfologice și funcționale au devenit stabile la aceste linii, cum
ar fi incidența mare a unor neoplazii spontane, sindroamele metabolice,
respectiv afecțiunile aparatului cardiovascular, respirator, endocrin, urinar.

Tabel 2 Structura rației furajere pentru șoarecii de laborator


Cereale 75-80%
Proteine 30%
Grăsimi animale 4%
Hidrați de carbon 57,5%
Calciu furajer 1,2%
Fosfor 0,8%
Sare de bucătărie 0,5%

Particularități anatomice |

Șoarecii sunt cele mai mici mamifere care se folosesc în laborator. Au


un bot ascuțit și mustăți lungi (numite și vibrize sau peri tactili), urechi
rotunde, erecte și lipsite de păr, 5 degete la fiecare membru, 5 perechi de
glande mamare (sfârcurile lipsesc la masculi), o coadă lungă și fără păr.
Șoarecii posedă o glandă în formă de potcoavă la nivelul orbitei, numită
glanda Harder. În condiții de stres cronic, aceste glande secretă o substanță
de culoare roșie-maronie, numită porfirină, eliminată sub forma unui jetaj
periocular. Pielea este moale și are o mare mobilitate pe toată suprafața
corpului, ceea ce explică utilizarea șoarecilor în studiile de
histocompatibilitate. În plus, subcutan se pot inocula cantități mari de
soluţii sau de alte produse biologice. Dentiția este permanentă. Formula
dentară este alcătuită din 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0 și M3/3) = 16 dinți, iar
după alți autori din 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0 și M3/4) = 18 dinți.

Esofagul măsoară 3 cm lungime, iar stomacul este compartimentat


într-o regiune secretorie (glandulară) și una nesecretorie (nonglandulară), și
nu este niciodată lipsit de conținut. Ficatul prezintă 5-7 lobi separați prin
134
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
scizuri adânci și reprezintă 7% din masa corporală. Spre deosebire de
șobolan, șoarecele nu are vezică biliară. Masculul are os penian, testicule
evidente, mari, situate subanal, care nu pot fi retractate în cavitatea
abdominală (din cauza calcifierii simfizei pubiene), precum și numeroase
glande accesorii (prostata, bulbouretrale și glande ampulare), care ajută în
copulație și formează dopul vaginal postcopulator. Femela are uter bipartit,
coarnele uterine sunt divergente și comunică înainte de intrarea în cervix.

Particularități fiziologice

Durata medie de viață a șoarecilor de laborator este situată între 1,5


și 3 ani, dependent de rasă, linie, vârstă și sex (Ciudin Elena și col., 1996).

Tabel 4 Valori ale unor parametri fiziologici la șoarecele de laborator


(Ciudin și col., 1996; Flecknell, 2014)
Durata vieții 2-3 ani (în funcție de rasă)
Greutatea Mascul adult 20-40 g
Greutatea Femelă adultă 25-40 g
Suprafața în cm2 10,5
Temperatura rectală 36,5-38,0 °C
Cromozomi (2n) 40
Consum de hrană 15 g/100g/zi
Consum de apă 15 ml/100ml/zi
Tranzit intestinal 8-14 ore
Rata respiratorie 60-220/minut
Volum respirator 0,09-0,23 ml
Consum de O2 1,63-2,14 ml/oră
Frecvența cardiacă 325-780/minut
Volum sanguin 78-80 mg/kg
Tensiunea arterială 113-147 mmHg / 81-106 mmHg

Determinarea vârstei

Evaluarea vârstei se face după unele indicii furnizate de ritmul de


creștere corporală, de intrarea în activitate a receptorilor de apreciere a
distanței, și respectiv după dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.
Alte criterii importante pentru determinarea vârstei sunt:
 peste vârsta de 3 zile începe să crească părul;
 vibrizele au un ritm de creștere foarte rapid până la 6 zile;
 la vârsta de 8 zile apar incisivii inferiori;
 la 10 zile blana este dezvoltată complet și încep să audă;
 peste vâsta de 12 zile se deschid ochii;
 peste vârsta de 14 zile mameloanele încep să devină evidente;
 la 15 zile puii încep să consume furaje și să bea apă din biberon;
 între 16-32 zile încep să crească molarii;
 peste 27 zile începe spermatogeneza și apare primul ciclu estral.
135
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Tabel 5 Evoluția masei corporale la șoarece în funcție de vârstă
(Ciudin și col., 1996; Flecknell, 2014)
Vârsta Masa corporală (g)
(săptămâni) Mascul Femelă
Săptămâna 1 4,03 4,04
Săptămâna 2 6,54 6,52
Săptămâna 4 12,30 11,95
Săptămâna 6 17,60 16,80
Săptămâna 8 21,60 19,80
Săptămâna 12 24,80 23,00
Săptămâna 16 27,70 26,10
Săptămâna 20 29,90 29,00
Săptămâna 24 31,70 31,40
Săptămâna 30 35,50 36,40

Ciclul sexual și reproducția

Maturitatea sexuală se instalează la 50-60 de zile în cazul femelei și la


50 de zile la mascul. Sexarea șoarecilor se face prin aprecierea distanței
dintre orificiul anal și papila genitală, care este dublă la femele. Sunt
animale poliestrice, monogame, dar pot fi împerecheate și în sistem harem.
Anterior parturiției, femela poate fi separată sau nu de mascul. Ciclul
estral fertil se poate instala la 14-28 ore postpartum. După împerechere,
vaginul este blocat timp de 24 ore de un dop de spermă, vizibil la exterior.
Acest aspect este important pentru obținerea liniilor consangvine, întrucât
permite monitorizarea împerecherilor în interiorul unei colonii. Vârsta
maximă pentru reproducție este de 9 luni, după care se constată apariția
obezității și scăderea fertilității. Gestația durează între 19-21 zile, însă pot
apărea frecvent aspecte de pseudogestație care duc la întârzierea
implantării uterine a ovulului cu până la 7 zile. Diagnosticul de gestație se
face în funcție de aspectul/volumul abdomenului și al mameloanelor sau
136
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
prin cântărirea periodică. Femela gestantă crește în greutate cu 1-2 g/zi
până în ziua a 8-a, și cu 2-3 g/zi după ziua 9 de gestație. Femela naște de 8-
10 ori pe an, câte 10-12 pui. Fătarea durează între 1-2 ore. Puii se înțarcă la
vârsta de 21-28 zile, vârstă la care ajung la greutatea de 10-12 g.

Tabel 6 Valori ale constantelor fiziologice ale reproducției


(Ciudin și col., 1996; Flecknell, 2014)
Deschiderea vaginală 41 zile sau 28 g
Maturitatea sexuală M 70-85 zile
Maturitatea sexuală F 65-85 zile
Durata estrului 4-6 zile (poliesteric)
Împerecherea Seara
Ovulația Spontan
Perioada gestației (fără lactație) 24-26 zile
Perioada gestației (în timpul lactației) 27-48 zile
Estrul postpartum Fertil
Mărimea cuibului 3-7 (în medie 5)
Greutatea la naștere (mărimea cuibului) 2,5-3,5 g
Greutatea la înțărcare 3,3-6,0 g
Vârsta înțărcării 21-24 zile
Durata creșterii 12-17 luni
Număr de pui/an În medie 7

După parturiție, femela este cazată singură 45 ore pentru a evita


stresul și manifestările de canibalism. Stimulii olfactivi au un rol foarte
important pentru reproducția șoarecilor. Efectul Lee-Boot, care constă în
blocarea ciclului estral prin supraaglomerarea femelelor, poate fi urmat de
efectul Whitten, care constă în expunerea femelelor anestrice la mirosul
urinei de mascul, ceea ce determină reapariția estrului după 72 ore. Aceste
2 efecte sunt frecvent utilizate pentru inducerea unui număr crescut de
împerecheri în toate situațiile în care se impune rederivarea prin cezariană.

Tabel 7 Date generale privind fiziologia reproducției


(Flecknell, 2014 ; Pascalle și col., 2015)
Pubertate (femela) 28-40 zile
Maturitatea sexuală M 50 zile
Maturitatea sexuală F 50-60 zile
Durata ciclului estral 4-5 zile
Perioada gestației 19-21 zile
Estrul postpartum Fertil
Mărimea cuibului 10-12
Greutatea la naștere 0,5-2,0 g
Vârsta înțărcării 21-28 zile
Durata creșterii 7-9 luni
Generații noi 8/lună
Compoziția laptelui 2,1% grăsime;
9,0% proteină; 3,2% lactoză.

137
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Mirosurile provenite de la masculi străini – dintr-o altă colonie – pot
împiedica implantarea ovulului și pot determina astfel pseudogestația la
femelele recent montate, fenomen cunoscut sub numele de efectul Bruce.

Particularități hematologice

Tabel 7 Valori ale constantelor hematologice la șoarecele de laborator


(Ciudin și col., 1996; Flecknell, 2014)
Parametrul Limite de oscilație
Hemoleucograma
Eritrocite 7,0-12,5x106/mm3
Hematocrit 36-49%
Hemoglobină 10,2-18 mh/dl
VEM 53,6-56,0 µ
HEM 48,1-50,0 la 7-12 luni
CHEM 31,3-33,2 la 12 luni
Leucocite totale 6-15 x 103/mm3
Neutrofile 10-40%
Limfocite 55-95%
Eozinofile 0-4%
Monocite 0,1-3,5%
Bazofile 0-0,3%
Trombocite 160-410x106/mm3
Reticulocite Nu sunt citate valori
Mielograma
Mieloblaști 9%
Promieloblaști 12%
Mielocite 5%
PMN adulte - Neutrofile 26%
PMN adulte - Eozinofile 4,5%
PMN adulte - Bazofile 0,5%
Limfocite 7,5%
Monocite 0,5%
Hematii nucleate 18%
Proteinograma serică
Proteine serice totale 3,5-7,2 g/dl
Albumine 2,5-4,8 g/dl
Globuline 1,8-3,0 g/dl
Raport A/G 0,44 (0,40-0,48)
Profilul biochimic sanguin
Glicemia 62-175 g/dl
Azot ureic 12-28 mg/dl
Creatinină 0,3-1,0 mg/dl
Bilirubina totală 0,1-0,9 mg/dl
Colesterol 26-82 mg/dl
Fosfat seric 2,3-9,2 mg/dl
Calciul plasmatic 8,92 mg/dl
Potasiu 30,5 mg/dl

138
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Valorile parametrilor celulari și biochimici sanguini variază în cazul
șoarecilor, de la un autor la altul, pe de o parte, dar și în funcție de o serie
de alte criterii cum ar fi linia, vârsta, sexul sau starea fiziologică. Din acest
punct de vedere se recomandă ca fiecare laborator să aibă propriile valori
de referință, ținând cont de faptul că specificul fiecărui laborator privind
întreținerea și furajarea șoarecilor este foarte important în configurarea
limitelor de variație ale mediului intern. Volumul total de sânge reprezintă
7% din masa corporală, iar greutatea specifică a sângelui este 1,052-1,062.

Linii de șoareci cu diferite mutații

- Șoarecii nuzi atimici au fost obținuți în anul 1996 în laboratorul de


Virusologie din Glasgow, UK, fiind utilizați pentru cercetări de oncologie și
imunologie experimentală. Sunt șoareci de culoare albă (albino), lipsiți
complet de păr (deși acesta poate crește în smocuri distribuite aleator),
timusul este rudimentar, foarte puțin dezvoltat, iar femela produce până la
7 pui/fătare. Șoarecii nuzi sunt afectați de o mutație autozomală recesivă
pe cromozomul 11, care afectează gena alelă, iar indivizii heterozigoți
Foxn1nu/Foxn1+ nu manifestă decât parțial caracteristicile fenotipice ale
mutației alelei nu. Funcțional, șoarecii nuzi nu manifestă nici un răspuns la
grefele cutanate heteroloage, datorită deficienței cantitative și calitative ale
limfocitelor T, chiar dacă numărul și funcția limfocitele B nu sunt afectate.

Șoarecele atimic nud | Athymic nude mouse

- Șoarecii atimici și asplenici au fost obținuți în 1976 de către Lazzia,


și se caracterizează printr-o scădere semnificativă a efectorilor imunității
celulare și umorale specifice. Au fost selectați pentru studiul mecanismelor
139
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
imunosupresiei, și pentru cercetările de imunologie tumorală. Sunt dificil
de crescut, întrucât trebuie cazați în instalații sterile foarte costisitoare.
- Șoareci beige – se caracterizează prin prezența unui număr redus de
limfocite în sângele periferic, fiind selectați pentru elucidarea rolului
celulelor NK în proliferarea celulară malignă și în metastazarea tumorilor.

Linii consangvine de șoareci

Obținerea liniilor consangvine s-a realizat mult mai ușor în cazul


șoarecilor, comparativ cu alte specii de laborator, întrucât la această specie
fenomenul depresiei datorat inbredizării este mult mai puțin manifest.
Majoritatea liniilor și subliniilor inbred de șoareci au fost selectate pentru
cercetări în domeniul oncologiei experimentale, însă au fost produse și
numeroase linii inbred sensibile sau rezistente la anumite tipuri de agenți
infecțioși, parazitari, precum și variante care se pretează la studii de
biochimie, toxicologie sau imunologie. În prezent se folosesc peste 200 linii
consangvine în laborator, având caracteristici relativ bine cunoscute.
Printre cele mai utilizate linii inbred (consanguine) de șoareci sunt:
- Linia A (H-2a) a fost obținută de Strong în 1921, este de culoare albă
și are o aplicabilitate largă în studiul cancerului. Se caracterizează printr-o
incidență crescută a adenoamelor pulmonare spontane, dar și printr-o
sensibilitate foarte mare la unele substanțe cancerigene cu tropism pentru
țesutul pulmonar (ex: uretan). Sunt sensibili la interacțiunea cu radiațiile
ionizante și la infecția cu virusul rujeolic. Dezvoltă cu frecvență mare
tumori testiculare induse cu estrogeni. Sunt rezistente la inducerea
experimentală a leucemiei și la infecția cu Salmonella thyphimurium, și cu
virusul hepatitei șoarecelui. Prezintă o incidență ridicată a tulburărilor
autoimune și a deficiențelor imunologice pe măsură ce îmbătrânesc.
Hematologic se caracterizează printr-un număr total de leucocite și de
hematii diminuat, valori scăzute ale hematocritului și hemoglobinei, și un
număr crescut de mastocite la nivelul splinei. Durata de viață în sistem
convențional este de 490 zile la mascul și 590 zile la femelă, iar în condiții
SPF (Specific Pathogen Free) masculul trăiește 512 zile iar femela 458 zile.
- Linia AKR (H-2k) este de culoare albă (albino), și a fost obținută de
Furth în 1928-1936 dintr-un stoc de animale cu limfomatoză. Este selectată
pentru studii de oncologie și imunologie experimentală, întrucât dezvoltă cu
o incidență crescută leucemii limfocitare. Astfel, 66-87% din efectiv face
leucemie limfatică, și manifestă o susceptibilitate mare la inducerea trans-
placentară de tumori maligne cu 1-ethil-1-nitrosouree, însă este rezistentă la
inducerea de neoplasme cutanate cu 3-metilcolantren. Sunt animale cu o
rezistență scăzută la infecția cu herpes virus simplex, precum și la infestarea
cu helminți intestinali. Masculii sunt foarte agresivi, iar performanțele
reproductive ale femelelor sunt slabe. Durata de viață este scurtă (326 zile la
140
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
mascul și 276 zile la femelă în sistem convențional, respectiv 350 zile la
mascul și 312 zile la femelă în condiții SPF) datorită leucemiei limfocitare.
- Linia A2G (albino) a fost obținută prin împerecherea necontrolată a
liniei A din Glaxo, UK, între anii 1940-1942, urmată de împerecherea tip
frate:soră timp de mai multe generații. Durata de viață este de 640 zile la
mascul și de 644 zile la femelă. Performanțe reproductive sunt relativ bune.
Animalele din această linie sunt susceptibile la tumori pulmonare induse cu
uretan, însă manifestă o rezistență scăzută la infecții bacteriene specifice.
Incidența tumorilor pulmonare spontane este situată între 17-65%.
- Linia BALB/c (albino) a fost obținută prin consangvinizare de către
McDowell în 1923, fiind una din cele mai folosite linii de șoareci în
cercetarea științifică modernă. Se caracterizează printr-o sensibilitate mare
la iradiere cu raze X. Animalele din această linie sunt vulnerabile la infecția
cu Salmonella thyphimurium și cu virusurile leucemice, însă sunt rezistente
la infestarea cu helminți intestinali, respectiv la inducerea tiroiditei
autoimune. Prezintă o incidență crescută de tumori testiculare induse cu
stilbestrol, respectiv de hemangioendotelioame și tumori pulmonare, după
administrarea orală de metilcolantren. Cancerul mamar apare rar spontan,
însă incidența tumorilor mamare poate fi crescută datorită virusul tumorii
mamare preluat prin alăptare de la o doică din linia C3H (purtătoare de
virus). La animalele în vârstă apar fenomenele de mineralizare la nivelul
epicardului, cu aspecte de calcinoză cardiacă, cu o incidență de până la 17-
62% din efectiv. Leziunile miocardice spontane ale ventriculului drept sunt
prezente la 60% din masculi și 30% din femele. Nivelul de agresivitate este
crescut la masculi. Performanțele reproductive sunt bune, iar durata de
viață este de 539 zile la masculi și 575 zile la femele în sistem convențional.

- Linia CBA este de culoare brună (agouti), și a fost obținută de Strong


în 1920 prin încrucișarea unei femele Bagg albino cu un mascul DBA. Are
141
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
numeroase sublinii. Sunt animale rezistente la inducerea aterosclerozei prin
administrare unei diete conținând cantități mari de grăsimi. Se
caracterizează prin rezistență mare la infecția cu Salmonella thyphimurium și
la inducerea tumorilor pulmonare cu uretan, fiind sensibile la radiațiile X.
Leucocitele sunt reduse, iar hematiile crescute și au o aglutinabilitate mare.
- Linia C3H (H-2k) de culoare brună, a fost produsă de Strong în 1920.
Se caracterizează printr-o incidență foarte mare a tumorilor mamare (peste
90% din efectiv fac tumori mamare sub 1 an), datorate unui virus care se
transmite de la mamă la făt prin lapte, cunoscut sub denumirea de factorul
de lapte. Transferul embrionului la o femelă dintr-o linie la care nu apare
virusul tumorii mamare, sau alăptarea puilor la o doică din altă linie, duce
la eliminarea agentului patogen și implicit la o scădere considerabilă a
incidenței tumorilor mamare. În cadrul acestei linii au fost dezvoltate de-a
lungul timpului numeroase sublinii, printre cele mai cunoscute și utilizate
fiind liniile C3H/B1, C3H/Fg, C3H/He, C3H/HcJ, C3HB/De, C3HB/Fe și C3HRV.

- Linia DBA/2 (H-2d) este de culoare gri și a fost selectată de C.C. Little
în 1990 dintr-o stocare segregat pentru culoarea blănii. Este considerată cea
mai veche linie inbred, fiind denumită inițial dbr, apoi dba, după inițialele
celor 3 gene recesive de culoare: dilution, brown și non-agouti. Durata de
viață este de 707 zile la mascul și 714 zile la femelă în sistem de creştere
convenţional. Sunt animale cu o prolificitate slabă. Incidența tumorilor
spontane este destul de redusă (sub 2% tumorile pulmonare la ambele sexe).
Prezintă leziuni spontane de calcifiere a cordului la vârsta de 1 an care
afectează > 90% din efectiv. De asemenea, sunt afectate de multiple procese
degenerative ale miocardului, gastrite hipertrofice, limfoame maligne și
polipi duodenali. Rezistență la inducerea tumorilor subcutanate cu 3-
metiocolantren și respectiv a adenocarcinoamelor de colon cu 1-2-dimetyl-
hydrazină, dar sensibilă la cloroform. Reactivitatea imunologică este slab
142
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
exprimată, printr-un răspuns slab al limfocitelor stimulate cu PFA.
Eritrocitele au o aglutinabilitate crescută. Sunt animale rezistente la infecția
cu Salmonella thyphimurium și vulnerabili la virusul leucemic Friend.
- Linia NMRI (albino) a fost obținută de Polley în anul 1937. Sunt
animale cu performanțe reproductive crescute, și se caracterizează printr-
un răspuns imunitar celular crescut la infecția cu bacteriofagul fd.
- Linia NZB, de culoare neagră, a fost selectată de Bielsenhowsky în
1948. Durata medie de viață este de 459 zile la mascul și 441 zile la femele
crescute în sistem SPF, respectiv 290 zile la mascul și 270 zile la femele
crescute în sistem convențional. Fertilitatea este scăzută. Se caracterizează
printr-o susceptibilitate ridicată la virusul hepatitei șoarecelui. Hibrizii
obținuți din această linie dezvoltă frecvent o boală autoimună care se
manifestă asemănător cu lupusul eritematos sistemic întâlnit la om,
exprimată serologic prin titruri ridicate de anticorpi naturali timocitotoxici.
Mai prezintă și hipertrofia glandei pituitare la 80% din animalele ajunse la
1 an, și tumori pituitare la 25% din animalele pentru prăsilă vârstnice.
- Linia SjL (albino) se caracterizează printr-o agresivitate crescută,
evidentă mai ales la masculii, care se ucid între ei începând de la 4-5 luni,
dacă sunt cazați împreună. Prezintă o incidență mare a reticulosarcoamelor,
care afectează peste 90% din animale la vârsta de 1 an. Sunt susceptibili la
amiloidoză hepatosplenică, asociată cu agresivitatea, și la diferite forme de
leucemii care evoluează cu o incidență de până la 83% din efectiv. Sunt
animale rezistente la inducerea cancerului cutanat prin badijonări cu 3-
metilcolantren și la iradierea cu raze X. Colesterolul seric este scăzut.
- Linia WHT (H-2d) albino, a fost obținută de Hewitt în 1958, fiind
cunoscută și sub denumirea de WHT/Ht. Sunt animale bine dezvoltate, cu o
greutate corporală mare comparativ cu alte linii de șoareci, prolificitatea
este bună și sunt foarte rezistente la infecția cu Salmonella thyphimurium.
- Linia 129 este de culoare galben deschis sau albă, și a fost selectată
de Dunn dintr-un stoc derivat din linia 101. Durata medie de viață este de
679 zile la mascul și 648 la femelă. Se caracterizează printr-o greutate
corporală mare și o prolificitate redusă. Animalele din această linie sunt
rezistente la dezvoltarea tumorilor spontane, incidența acestora fiind mică.
Colesterolul seric crescut la vârsta de 3-3,5 luni. Sunt rezistente la iradierea
cu raze X dar și la inducerea unor tumori cutanate cu 3-metilcolantren. În
cadrul liniei au fost dezvoltate 4 sublinii, diferite fenotipic prin culoare și
prin exprimarea unor mutații: 129/rji, 129/Rre, 129/R-+/dy, 129/ter SV.
- Linia RIII (H-2r), albino, a fost selectată în 1928 de Dobrovolskaia-
Zavadskaia la Paris, pentru incidența ridicată a tumorilor mamare, care
afectează peste 88% din femelele utilizate la reproducție. Durata medie de
viață în condiții convenționale este 685 zile la mascul și 655 zile la femelă.
Se caracterizează prin valori reduse ale leucocitelor și eritrocitelor totale,
rinichii de dimensiuni mici și o fertilitate redusă (31% din efectiv este
143
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
steril). Prezintă o incidență mare a tumorilor ovariene, care afectează peste
60% din femelele multipare și respectiv peste 50% din femelele virgine.
- Linia SB/Le, de culoare bej (beige), a fost selectată pentru incidența
crescută a pneumopatiilor, limfadenopatiilor, inclusiv a neoplasmelor
reticulocitare și a tulburărilor limfoproliferative atipice. Prezintă leucocite
cu granule lizozomale mari, gigante. Sunt utilizați ca model pentru studiul
susceptibilității crescute la infecții întâlnite în boala Chediak-Higashi la om.
- Linia C57BL (H-2b) este de culoare neagră și a fost obținută de Little
în 1921, fiind o linie de șoareci larg utilizată în majoritatea domeniilor
experimentale. În cadrul liniei au fost dezvoltate numeroase sublinii:
C57BL/A, C57BL/grFa, C57BL/KS, C57BL/1, C57BL/6, C57BL/10j, C57BL/10.

- Linia C57BL/10 (H-2b) este de culoare neagră, și a fost dezvoltată de


C.C.Little în anul 1937, pentru susceptibilitatea crescută la leziuni de tip
ateromatos situate în peretele aortei, după 20 zile de regim alimentar bogat
în grăsimi animale. Durata medie de viață este de 676 zile la mascul și 692
zile la femelă în sistem convențional, respectiv de maxim 1200 zile în sistem
SPF. Prezintă valori reduse ale colesterolului plasmatic, leucocite crescute și
eritrocite scăzute. Dezvoltă numeroase anomalii congenitale, cum ar fi
defecte ale ochiului (10%), microftalmie, anoftalmie (8-20%), hidrocefalie,
otocefalie și polidactilie. Numărul plăcilor Payer intestinale este redus.
- Linia C3HeB/De (H-2k) de culoare brună, a fost obținut de Derringer
prin transferul embrionului la femele din linia C57BL. Incidența tumorilor
mamare este redusă, întrucât lipsește virusul tumorii mamare. Sunt animale
sensibile la efectul oncogen al virusului polioma administrat neonatal, și la
inducerea de amiloidoză. Sunt rezistenți la infecția cu S. thyphimurium, cu
virusul hepatitei șoarecelui, respectiv la inducerea șocului anafilactic cu
ovalbumină. Prezintă mortalitate ridicată după timectomia neonatală.
Femela nu rejectează grefa de piele provenită de la mascul după 100 zile.
144
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
Utilizarea șoarecilor în proceduri experimentale

Pentru evaluarea eficacității procedurilor experimentale realizate pe


șoareci de laborator, este foarte importantă cunoașterea particularităților
comportamentale specifice acestei specii, precum și modul în care aceste
animale se raportează la mediul în care trăiesc. Acest fapt permite adaptarea
tehnicilor și metodelor experimentale utilizate la fiziologia șoarecilor, ceea ce
are un impact pozitiv asupra rezultatelor protocoalelor experimentale.
- Pregătirea, condiționarea și recompensarea șoarecilor sunt aspecte
puțin explorate în domeniul rozătoarelor de laborator, dar care inflențează
de o manieră semnificativă rezultatele cercetării științifice. Aceste proceduri
sunt utilizate, în schimb, pe scară largă în cazul animalelor de companie
(câine și pisică) și al primatelor. Pregătirea și condiționarea animalelor în
vederea includerii lor într-un protocol experimental le oferă acestora
posibilitatea să prevadă anumite manopere care urmează a fi efectuate, ceea
ce va reduce semnificativ amplitudinea răspunsului la stres. Pe de altă parte,
introducerea unor recompense contribuie la formarea unor asocieri
cognitive între procedurile stresante și contextul general pozitiv, ceea ce este
în măsură să influențeze calitatea vieții animalelor și a rezultatelor obținute.
Dacă câinele și primatele pot fi învățate să-și ofere laba piciorului pentru
prelevarea probelor de sânge, în cazul șoarecilor pregătirea, condiționarea și
recompensarea sunt metode mai puțin utilizate, chiar dacă numeroase studii
semnalează rezultate pozitive, cu efecte semnificative asupra răspunsului la
stres în cazul unor proceduri experimentale minore, cum sunt de exemplu
manipularea, contenționarea sau imobilizarea animalelor (Meijer, 2006).
- Manipularea și contenționarea sunt tehnicile cel mai des uzitate în
activitățile de laborator care implică folosirea șoarecilor, cum ar fi curăţirea
cuștilor, verificarea stării de sănătate sau alte proceduri invazive specific
diferitelor protocoale experimentale. Metoda cel mai des uzitată (A) constă
în prinderea animalului de coadă, și poziționarea lui pe un suport solid cu
toate 4 membrele în sprijin, pentru a preveni eventualele accidente. În cazul
animalelor foarte agresive sau cunoscute ca având reacții imprevizibile se
poate folosi pentru prinderea cozii o pensă chirurgicală adecvată. Ulterior,
pentru o imobilizare mai eficace, în cazul unor manopere mai complexe, se
prinde animalul de pielea laxă din regiunea cefei (B) cu o mână, iar cealaltă
mână fixează baza cozii animalului. Pentru administrarea parenterală a unor
produse, animalul se imobilizează cu o mână (C), iar cu cealaltă mână se
poate injecta intraperitoneal substanțele sau medicamentele studiate.
Pe lângă aceste tehnici manuale de contenție, se mai folosesc o serie
de dispozitive din plastic sau tablă, construite sub forma unor tuneluri, în
care animalul poate fi imobilizat pentru diferite tipuri de proceduri. Într-un
studiu efectuat de Hurst și West (2010) s-a demonstrat că imobilizarea cu
145
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
ajutorul acestor tuneluri a stimulat comportamentul natural al şoarecilor,
a redus nivelul de anxietate și implicit acceptarea contenționării fizice.

Tehnici utilizate pentru manipularea, contenția și imobilizarea șoarecilor

Un aspect important care contribuie la liniștirea animalului în acest


caz îl constituie faptul că ei continuă să se afle cu toate 4 picioarele pe un
suport solid, și nu atârnă prinși de coadă, cu privirea pierdută-n abisul de sub
ei. Desigur că pot fi imaginate și alte şiretlicuri pentru liniștirea animalelor,
cum ar fi imobilizarea șoarecilor în tuburi de culoare neagră, care induce o
stare de siguranță și confort psihologic, diferită de tuburile transparente.
Pentru administrarea orală a unor produse comestibile sau compuși
chimici, ingestia voluntară prin intermediul apei, furajelor sau a unor geluri
și paste constituie o metodă preferată gavajului gastric la șoareci. Ingestia
voluntară are efecte pozitive în cazul produselor cu palatabilitate crescută,
iar riscurile pe care le implică gavajul oral sunt eliminate (Zhang, 2011).
Șoarecii au un apetit crescut pentru produsele cu gust savuros, cum
ar fi gustul untului de arahide, cașcavalului sau brânzeturilor în general și
146
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
untura de porc (Witmer și col., 2014). Utilizarea ingestiei voluntare este o
metodă din ce în ce mai utilizată pentru administrarea analgezicelor la
șoarece precum și a unor substanțe sau geluri (Pham și col., 2010;
Kalliokoski și col., 2011; Abelson și col., 2012; Molina-Cimadevila, 2014).

Administrarea unor substanțe sau geluri comerciale în apa de băut

Numeroase alte metode pot fi luate în considerare pentru înlocuirea


procedurilor cu potențial stresant. De exemplu, menținerea șoarecilor în
cuști metabolice peste noapte nu este absolut necesară dacă se urmărește
doar recoltarea fecalelor și a urinei animalelor. Transferul șoarecilor într-o
cușcă de plastic pentru o scurtă perioadă de timp este suficientă pentru
declanșarea reflexului de defecare și de urinare (Van Loo și col., 2015).

Concluzii

Șoarecii sunt rozătoare de laborator a căror utilizare în activități cu


specific experimental a căpătat o amploare fără precedent, începând cu
primii ani ai secolului XX. Fiind ușor de crescut și de manipulat, având o
durată de viață relativ scurtă, și o capacitate de adaptare mare la condițiile
creșterii în captivitate, șoarecii au fost și sunt crescuți în număr mare, atât
în sisteme convenționale, cât și în numeroase variante neconvenționale (ex:
inbred, germ-free, specific pathogen free, transgenici), precum și sub forma
unor linii cu diferite mutații. Sunt animale cu o viață socială foarte activă,
147
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
chiar dacă prezența omului îl inhibă. Au un comportament alimentar foarte
complex, iar în interiorul grupului funcționează o ierarhie foarte strictă, în
cadrul căreia fiecare individ are o poziție foarte bine stabilită. Sunt utilizați
în cele mai variate domenii ale medicinei omului și animalelor (ex:
fiziologie, oncologie, imunologie, metabolism, farmacologie, toxicologie,
microbiologie etc). Experimentele efectuate pe șoareci au contribuit în mod
fundamental la elucidarea unor aspecte majore privind mecanismele etio-
patogenice ale cancerului la animale și om, precum și ale unor boli de
sistem. Șoarecii sunt animale cu particularități comportamentale specifice,
care trebuie avute în vedere în momentul implementării unui protocol
experimental, atât pentru conservarea bunăstării și calității vieții lor, cât și
pentru obținerea unor rezultate experimentale valide și reproductibile. În
activitățile de laborator se folosesc numeroase linii de șoareci (inbred sau
outbred) caracterizate prin valori specifice ale parametrilor morfo-
fiziologici, hematologici, biochimici sau reproductivi. Procedurile
experimentale efectuate pe șoareci necesită utilizarea unor metode
adecvate de manipulare și contenționare, cu ajutorul cărora este limitată
suferința și răspunsul la stres. Efectuate corect și într-un context adecvat,
metodele de manipulare și contenționare contribuie la calitatea și bună-
starea vieții șoarecilor, influențând calitatea rezultatelor experimentale.
Numeroase linii de șoareci (inbred și outbred) au fost produse în diferite
laboratoare de pe întreg mapamondul, în scopul utilizării lor ca modele
animale de studiu al unor boli care afectează omul și animalele în general.

Bibliografie selectivă
1) Abelson KSP, Jacobson KR, Hau J, și col., 2012, Voluntary ingestion of nut paste
for administration of buprenorphine in rats and mice. Lab Animals 46: 349–351.
2) Akre AK, Bakken M, Hovland AL, Mason G, 2011, Clustered environmental
enrichments induce more aggression and stereotypic behavior than do dispersed
enrichments in female mice. Applied Animal Behavior Science 131: 145–152.
3) Alworth LC, Buerkle SC, 2013, The effects of music on animal physiology,
behavior and welfare. Lab Animal Europe 13(2): 54–61.
4) Anagnostaras SG, Wood SC, Shuman T, Cai DJ, Leduc AD, Sage JR, Herrera GM.,
2010, Automated assessment of pavlovian conditioned freezing system. Frontiers
in Behavioral Neuroscience 4:1–11 DOI 10.3389/fnbeh.2010.00158.
5) Baumans V, 2010, The laboratory mouse. In: Hubrecht RC and Kirkwood J
(eds) The UFAW Handbook on the Care and Management of Laboratory Animals,
Eighth Edition pp 276-310. Wiley-Blackwell: Oxford, UK.
6) Baumans V, Van Lith HA, și col., 2002, Individually ventilated cages: Beneficial
for mice and man? Contemporary Topics in Laboratory Animal Science 41: 13–19.
7) Baumans V, Clausing P, Hubrecht R, Reber R, Vitale A, Wyffels E, 2006, FELASA
Working Group Standardization of Enrichment: Working Group Report.
8) Baumans V, și col, 2013, How to improve housing conditions of laboratory
animals: The possibilities of environmental refinement. Vet Journal 195: 24–32.

148
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
9) Cheng L, Liao XM, și col, 2011, Moderate noise induced cognition impairment
of mice and its underlying mechanisms. Physiol & Behavior 104: 981–988.
10) Deacon R, 2012, Assessing burrowing, nest construction, and hoarding in mice.
Journal of Visualized Experiments, 59: 1–10.
11) Directive 2010/63/EU of the European Parliament and of the Council of 22
September 2010 on the protection of animals used for scientific purposes. Official
Journal of the European Union: L 276/33.
12) Fuss J, Richter SH, Steinle J, Deubert G, Hellweg R and Gass P, 2013, Are you
real? Visual simulation of social housing by mirror image stimulation in single
housed mice. Behavioral Brain Research 243: 191–198.
13) Gaskill BN, Rohr SA, Pajor EA, Lucas JR, Garner JP, 2011, Working with what
you’ve got: Changes in thermal preference and behavior in mice with or without
nesting material. Journal of Thermal Biology 36: 193–199.
14) Gaskill BN, Garner JP,și col., 2013, Impact of nesting material on mouse body
temperature and physiology. Physiology & Behavior, 110–111: 87-95.
15) Guide for the Care and Use of Laboratory Animals, 2011, 8th Edition.
Washington, DC http://www.nap.edu/catalog.php?record_id=12910.
16) Heinrichs SC 2001 Mouse feeding behavior: ethology, regulatory mechanisms
and utility for mutant phenotyping. Behavioral Brain Research 125: 81–88
17) Hennessy MB, Sachser N, 2009, Social buffering of the stress response:
Diversity, mechanisms & functions. Frontiers in Neuroendocrinology 30:470–482
18) Hedrich HJ, 2012, Laboratory Mouse, 2nd edit. Academic Press: NY, USA.
19) Howard B, Nevalainen T and Perretta G (eds) 2010, COST Manual of
Laboratory Animal Care and Use: Refinement, Reduction, and Research. CRC Press:
Boca Raton, FL. http://www.crcpress.com/product/ISBN/9781439824924.
20) Hurst JL, și col., 2010, Taming anxiety in lab mice. Nature Method 7: 825–826.
21) Jirkof P, și col., 2010, Burrowing behavior as an indicator of post-laparotomy
pain in mice. Frontiers in Behavioral Neuroscience 4: 165.
22) Jirkof P, Cesarovic N, Arras M, 2012, Individual housing of female mice:
Influence on postsurgical behavior & recovery. Laboratory Animals 46: 325–334.
23) Jirkof P, Arras M,și col., 2013, Assessment of postsurgical distress and pain in
laboratory mice by nest complexity scoring. Laboratory Animals 47: 153–161.
24) Jones MA, și col., 2011, Correlates of birth origin effects on the development of
stereotypic behavior in striped mice, Rhabdomys. Animal Behaviour 82: 149–159.
25) Van Loo PLP, și col., 2000 Modulation of aggression in male mice: influence of
cage cleaning regime and scent marks. Animal Welfare 9: 281–295
26) Van Loo PLP, și col., 2001 Modulation of aggression in male mice: Influence of
group size and cage size. Physiology & Behavior 72: 675–683
27) Marcus Ioan, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura
Roprint, Cluj-Napoca, 45-78.
28) Meijer MK, 2006, Neglected impact of routine: Refinement of experimental
procedures in laboratory mice [thesis]. Utrecht University: Utrecht, Netherlands.
29) Molina-Cimadevila MJ, Madaria E, și col., 2014, Oral self-administration of
buprenorphine in the diet for analgesia in mice. Laboratory Animals 48: 216–224.
30) Pascuan CG, Uran SL, Wald MR, Guelman LR, Genaro AM, 2014, Immune
alterations induced by chronic noise exposure: Comparison with restraint stress in
BALB/c and C57Bl/6 mice. Journal of Immunotoxicology 11: 78–83.

149
Capitolul 5 | Șoarecele de laborator |
`
31) Pham TM, Hagman B, Codita A, Van Loo PLP, Strömmer L, Baumans V, 2010,
Housing environment influences the need for pain relief during post-operative
recovery in mice. Physiology & Behavior 99: 663–668.
32) Pascalle LP van Loo, Vera Baumans, 2015, Mice, Comfortable quarters for
laboratory animals, edited by Cathy Liss, Kenneth Litwak, Dave Tilford, and Viktor
Reinhardt, 10th edition, 2-17, www.awionline.org.
33) Pritchett-Corning KR, Keefe R, Garner JP, Gaskill BN, 2013, Can seeds help
mice with the daily grind? Laboratory Animals 47: 312–315.
34) Shakespeare T, 2013, A point of view: Fly, fish, mouse and worm. Retrieved
from http://www.bbc.com/news/magazine-22904931.
35) Sherwin CM, 2004, Mirrors as potential environmental enrichment for
individually housed laboratory mice. Applied Animal Behaviour Sci 87: 95–103.
36) Sluyter F și col., 2000 A mouse is not just a mouse Animal Welfare 9: 193–205
37) Sztainberg Y, Chen A, 2010, An environmental enrichment model for mice.
Nature Protocols 5:1535–1539.
38) Tamura H, Ohgami N, Kato M,și col., 2012, Chronic exposure to low frequency
noise at moderate levels causes impaired balance in mice. PLoS ONE 7(6): e39807.
39) Walker MK, Boberg JR, Walsh MT, Wolf V, Trujillo A, Skelton Duke M, Felton
LA, 2012, A less stressful alternative to oral gavage for pharmacological and
toxicological studies in mice. Toxicology and Applied Pharmacology 260: 65–69.
40) Weed JL, Raber JM, 2005, Balancing animal research with animal well-being:
Establishment of goals & harmonization of approaches. ILAR Journal 46: 118–128
41) Whittaker AL, și col., 2012, Effects of space allocation and housing density on
measures of wellbeing in laboratory mice: review. Laboratory Animals 46: 3–13.
42) Witmer GW, și col., 2014, Responses by wild house mice (Mus musculus) to
various stimuli in a novel environment. Applied Animal Behaviour Sci 19: 99–106.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian


National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

150
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

CAPITOLUL 6

ȘOBOLANUL DE LABORATOR

OBIECTIVE Determinarea vârstei


Reproducerea și creșterea puilor
Introducere Particularități hematologice
Încadrarea taxonomică Linii convenționale de șobolani
Șobolanul norvegian Linia Wistar–Lewis
Șobolanul de laborator Linia Sprague-Dawley
Dezvoltarea simțurilor Linia Long–Evans
Particularități comportamentale Linii neconvenționale de șobolani
Comportamentul șobolanului de laborator Linii inbred utilizate în cercetare
Condiții de cazare și microclimat Utilizarea în proceduri experimentale
Rafinarea sau îmbogățirea cuștilor Concluzii
Alimentația Bibliografie selectivă
Particularități anatomice
Particularități fiziologice

151
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Introducere

În ciuda faptului că trăiesc de mii de ani în imediata proximitate a


omului, șobolanii au fost studiați mai temeinic doar odată cu începutul
secolului XIX. Studiile efectuate au demonstrat că șobolanii au o capacitate
foarte mare de adaptare la mediu și de învățare din experiența proprie, fapt
ce le-a permis să supraviețuiască în condiții dintre cele mai nefavorabile.
Șobolanii au fost, alături de șoareci, primele specii de mamifere domesticite
în vederea utilizării în activități de laborator cu specific experimental.
Primele studii au fost efectuate în Franța pe șobolani adrenelectomizați, de
către Philipheux (1856), urmate apoi de numeroase alte cercetări privind
dezvoltarea și alimentația lor. Cel mai cunoscut și mai utilizat în activități
experimentale este șobolanul norvegian, care este și sursa multor linii
convenționale dezvoltate în diferite laboratoare pe parcursul secolului XX.

Încadrare taxonomică

Șobolanul face parte din categoria rozătoarelor mici, fiind încadrat


taxonomic în:
Încrengătura Vertebrate;
Clasa Mammalia;
Ordinul Rodentia;
Subordinul Myomorpha;
Familia Muridae;
reprezentată de 3 specii:
Șobolanul norvegian - Rattus norvegicus Berk;
Șobolanul negru - Rattus rattus L;
Șobolanul de apă - Arvicola terrestris L;

Șobolanul norvegian (Rattus norvegicus Berk) | Șobolanul


norvegian mai este cunoscut și ca șobolanul cenușiu sau șobolanul călător
sălbatic, fiind răspândit în regiunile cu climă temperată, unde trăiește în
colonii de sute de indivizi pe lângă locuințele urbane sau rurale, dar și în
unitățile de creștere a animalelor sau în spațiile pentru păstrarea și
prepararea furajelor. Foarte probabil că la origine, șobolanul cenușiu
provine din Asia, din împrejurimile mării Caspice, de unde s-a răspândit
ulterior în întreaga lume. Odată cu răspândirea lui pe continentul
European, și ulterior pe celelalte continente, mult înainte de Evul mediu,
șobolanul cenușiu a fost recunoscut ca animal dăunător cu impact
economic semnificativ, datorită competiției cu omul pentru resursele
alimentare limitate. În același timp, a fost observată calitatea lui de vector
pentru boli endemice cu evoluție foarte gravă la om (ex: ciuma sau pesta
152
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

produsă de Yersinia pestis). Competiția șobolanului cu specia umană a


îmbrăcat forme dramatice de-a lungul vremii, exterminarea șobolanilor
făcând obiectul unor măsuri draconice de limitare a extinderii unor boli,
dar și a acestor prădători redutabili. De asemenea, șobolanii au fost utilizați
multă vreme în comerțul luptelor cu șobolani, alături de urși și de tauri,
practică interzisă la finele secolului XIX (Wishaw și col., 2004).
Toate aceste aspecte au contribuit creșterea șobolanilor în condiții de
captivitate, fapt ce a reprezentat un pas important în obținerea variantelor
domestice (cu numeroase variații de culoare), care vor fi utilizate ulterior în
activitățile experimentale de laborator. Numeroși autori susțin că șobolanul
a fost unul din primele mamifere domesticite în vederea utilizării în
cercetarea științifică biomedicală. Literatura de specialitate abundă în cărți,
articole și studii pe marginea unor aspecte privind istoria naturală,
comportamentul și biologia șobolanilor, respectiv utilizarea lor în cercetarea
științifică (Krinke, 2000; Wishaw și col., 2004; Cooley și col., 2005; Sullivan,
2005; Suckow și col., 2006; Lindsey și Baker, 2006; Sharp și col., 2013).
Realitatea este că șobolanul cenușiu este un animal inteligent, cu o
viață socială foarte complexă, având o constituție fizică robustă și mare
rezistență la boli, particularități care explică utilizarea lui pe scară largă în
majoritatea domeniilor cercetării și educației biomedicale, de la fiziologie la
genetică, și de la bolile infecțioase la neuroștiințe (Ben-Ami Bartal, 2011).

Șobolanul norvegian sau șobolanul cenușiu (Rattus norvegicus Berk)

Caracteristici morfologice | La varianta sălbatică a șobolanului


cenușiu, trunchiul împreună cu capul măsoară 20-27 cm, iar coada are 13-
20 cm. Greutatea corporală este de 350-500 grame, cu un ușor dimorfism
în favoarea femelelor. Are spatele cafeniu-cenușiu întunecat, abdomenul
153
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

albicios către sur. Sunt originare din India, fiind răspândite în toată Europa.
La noi poate fi întâlnit în Dobrogea, pe lângă depozite de cereale, mori,
grajduri, gropi de gunoaie, prin porturi și pe malul apelor. Acest ultim
aspect explică de ce sunt considerați buni înotători. Sunt animale omnivore,
dar și carnivore, întrucât își mănâncă proprii pui când este înfometat.
Femela naște de 4-5 ori pe an câte 8-10 pui, care după 3 luni sunt capabili
de reproducere. Descendenții unei familii pot produce în 3 ani între 300 și
800 indivizi, echivalentul în hrană al acestora într-o zi fiind de 50 tone de
ovăz sau 38 tone făină de grâu. Este purtătorul unor boli infecțioase grave
(ex: ciumă, lepră, tifosul exantematic, turbare) (Lindsey și Baker, 2006).
Caracteristici comportamentale | Șobolanii cenușii sunt animale cu o
activitate preponderent nocturnă, care trăiesc în galerii săpate sub pământ,
în care își depozitează și alimentele. De regulă, sunt foarte agresivi cu
animalele mai mici sau față de congenerii proveniți din alte colonii, inclusiv
față de om. Este un mare consumator de apă, pe care și-o procură fie din
alimente, fie din sursele în preajma cărora trăiește. Se reproduce diferit,
dependent de regiune, hrană, climat, anotimp. Femela atinge maturitatea
sexuală la 75 de zile, gestația durează 22-26 zile. Naște de 3-4 ori pe an câte
6-7 pui, în greutate de 5-5,5 grame. Durata medie de viață este de 3-4 ani.
Șobolanul negru (Rattus rattus L) | Șobolanul negru mai este numit
și șobolanul de casă, șobolanul de acoperiș sau șobolanul de vapor. Trăiește
mai ales în regiunile tropicale și subtropicale, fiind considerat o specie
xerofilă (care trăiește în locuri aride, uscate, lipsite de umiditate), semi-
arboricolă, întrucât își face adăpostul în copaci (Cooley și col., 2005).

Șobolanul negru sau șobolanul de casă (Rattus rattus L)


154
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Caracteristici morfologice | La șobolanul de casă, trunchiul împreună


cu capul măsoară 21,4-24 cm, iar coada are 19-24 cm. Laba posterioară are
3,6-4,0 cm, iar greutatea corporală este de 150-250 g. Sunt de culoare
cafeniu-negru pe spate și negru-cenușiu mai deschis în regiunea ventrală.
Are o răspândirea ceva mai restrânsă comparativ cu Rattus norvegicus.
Sunt animale omnivore, deși preferă vegetalele, și este mai activ în cursul
nopții. Femela naște 2-3 generații pe an, cu 5-6 pui per fiecare fătare.
Caracteristici comportamentale | Șobolanii de casă sunt animale
agile, care trăiesc în grupuri înrudite de dimensiuni mici, respingând
animalele din alte colonii învecinate. Își schimbă foarte ușor regimul
alimentar, putând deveni la nevoie ierbivore sau insectivore. Maturitatea
sexuală se instalează la 67 de zile, gestația durează 20-22 zile, femelele
nasc de 2-3 ori pe an, câte 5-6 pui per fătare, în greutate de 4-5 grame.
Șobolanul de laborator, cunoscut și sub denumirea de șobolanul alb
de laborator, a fost obținut la începutul secolului XX din Rattus norvegicus,
prin menținerea câtorva exemplare sălbatice în condiții de captivitate.

Șobolanul alb de laborator

Variantele albinotice obținute în aceste condiții au constituit la


început curiozități expuse cu prilejul deferitelor expoziții, iar ulterior au
fost preluate de cercetători și utilizate în laborator, datorită docilității și
capacității crescute de a face față condițiilor de captivitate. Treptat, fondul
genetic al acestor variante a fost îmbunătățit, astfel încât s-au obținut linii
neconvenționale și linii inbred (consanguine) cu performanțe deosebite.
155
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Majoritatea liniilor outbred și inbred de șobolani au fost obținute la


începutul secolului XX în laboratoarele lui H.H. Donaldson și W. E. Castle
(Pritchett-Corning, 2015). La ora actuală sunt utilizați în activități cu
specific experimental un număr imens de șobolani. Doar în SUA se folosesc
anual peste 15 milioane de șobolani în diferite experimente, din care 93%
reprezentă linii consangvine, selectate pentru variate domenii ale cercetării
științifice sau în scop didactic, cum ar fi anatomia, fiziopatologia,
endocrinologia, imunologia, metabolismul și nutriția, toxicologia, oncologia
experimentală. (Didion și col., 2013). Șobolanii au fost selectați pentru
particularități de culoare a blănii, susceptibilitatea la diferite tipuri de
tumori spontane, dezvoltarea unor boli specifice, sau pentru răspunsul la
compuși chimici. Variantele domestice diferă în multe privințe de confrații
sălbatici, în principal printr-o mai mare docilitate, mărimea și greutatea
corporală mai mare, fertilitatea și prolificitatea crescută. Cu toate acestea,
dacă sunt eliberați în sălbăticie, șobolanii de laborator revin la pattern-ul
comportamental ancestral, ceea ce înseamnă că în laborator trebuie avute
în vedere trăsăturile variantelor sălbatice pentru înțelegerea fiziologiei lor
(Krinke,2000; Baumans și col.,2010; Cloutier și col.,2010, Bind și col.,2013).

Dezvoltarea simțurilor

La fel ca în cazul altor rozătoare, modalitățile senzoriale primare ale


șobolanilor diferă de cele ale omului, fapt ce împiedică personalul îngrijitor
să detecteze în timp util tulburările ambientale care afectează bunăstarea și
calitatea vieții șobolanilor (Burn, 2008). Modalitățile senzoriale cu impactul
cel mai semnificativ asupra șobolanilor sunt mirosul și atingerea, în timp ce
auzul și vederea sunt mai puțin dezvoltate. Mirosul ocupă primul loc ca
modalitate senzorială de identificare și testare a proprietăților alimentelor.
Șobolanii se folosesc de feromoni pentru a comunica cu ceilalți
membri ai grupului și pentru a transmite informații importante pentru
coeziunea acestuia, cum ar fi sexul, starea de sănătate și gradul de înrudire.
Acești feromoni sunt produși, depozitați și eliminați la nivelul regiunii
perianale (săculeţele anale și fecalele), prepuțiului sau în regiunea papilară
urinară (produși de glandele prepuțiale sau clitoridiene, respectiv prin
urină), botul sau fața (produși de glandele sebacee de la nivelul mustăților),
și pernițele plantare (mediate de glandele plantare (Inagaki și col., 2014).
Acțiunea feromonilor este deseori mediată prin organul vomero-
nazal, care comunică direct cu amigdala, ceea ce explică faptul că mirosul
din aer este recunoscut direct la nivelul cortexului olfactiv. Cu alte cuvinte,
feromonii acționează, în cazul șobolanilor, inducând emoții și răspunsuri
care se află sub control conștient. Mirosul este important și pentru simțul
gustului, iar șobolanii au același set de receptori pentru gust, ca toate
mamiferele, respectiv dulce, acru, amar, sărat (Gilbertson și col., 2014).
156
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Simțul tactil este activ pe întreaga suprafață corporală la șobolani,


însă este mai pronunțat la nivelul vibrizelor sau mustăților. Acestea sunt un
tip de celule specializate care beneficiază de un sinus larg plin cu sânge, și
de o proiecție în cortexul somato-senzitiv. Șobolanii au 2 tipuri de vibrize,
respectiv macrovibrizele (mustăți mari dispuse în rânduri paralele pe bot)
și microvibrizele, care sunt situate sub nării și în jurul buzelor. Practic,
șobolani explorează mediul ambiant cu ajutorul mișcărilor acestor vibrize,
precum și prin mișcări ale capului, care le permit să determine forma,
mărimea și textura obiectelor din mediul lor de viață (Hartmann, 2011).
Vibrizele situate pe față și pe picioare furnizează informații deosebit
de prețioase cu privire la viteza și plasarea picioarelor în cursul alergării.
Activitatea vibrizelor este controlată conștient la șobolani, și nu este doar
un răspuns reflex la obstacolele întâlnite (Thé, 2013; Niederschuh, 2015).
Cercetări realizate în ultimii ani evidențiază faptul că suprafața de
proiecție corticală a input-urilor senzoriale provenite de la vibrize este
echivalentă cu mărimea proiecției corticale a input-urilor primite de la
mâini și degete la specia umană. Pe lângă input-urile de la vibrize, șobolanii
sunt înzestrați cu fire de păr senzitive la atingere, care detectează contactul
cu suprafețe solide la nivelul regiunilor corpului, și aidoma altor mamifere,
dispun de un grup de neuroni sensibili la mângâiere (Vrontou și col., 2013).
Șobolani au vederea bicromată, ceea ce explică vederea lor nocturnă, și
faptul că la lumina zilei nu percep culorile, în special culoarea roșie. Retina
are o structură specială, în alcătuirea căreia intră 2 tipuri celulare cu
conuri, care sunt sensibile la razele ultraviolete cu lungimea de undă de
359 nm, și respectiv de 510 nm. Această particularitate este importantă,
câtă vreme în adăposturile pentru animale de laborator se folosesc LED-uri
și becuri cu lumină fluorescentă care acționează asemănător ultravioletelor
asupra ritmului circadian al șobolanilor. Spre deosebire de șoareci, în cazul
cărora incidența genelor responsabile de degenerarea retiniană este relativ
mare, în cazul șobolanilor se cunoaște o singură linie (RCS) la care se poate
produce orbirea. Șobolanii pot fi considerați mai degrabă miopi, întrucât nu
disting foarte clar obiectele îndepărtate, însă și severitatea acestei miopii
este diferită de la o linie la alta. Mai trebuie spus că șobolanii au o acuitate
vizuală mare pentru obiectele în mișcare, de 2-3 ori mai dezvoltată decât în
cazul omului (Jacobs și col., 2001; D’Cruz și col., 2000; Douglas, 2006).
Sensibilitatea auditivă a șobolanilor se suprapune peste spectrul
auditiv al omului, deși șobolanii aud și folosesc frecvențe ale sunetelor care
nu sunt audibile pentru om. Spectrul lor auditiv le permite indentificarea
sunetelor cu frecvență situată între 500 Hz și 64 kHz, cu o sensibilitate
maximă (sunete detectabile la 10 dB) la aproximativ 4-32 kHz. Prin
comparație, sensibilitatea maximă la om este situată între 250 Hz și 8 kHz.
Practic, majoritatea sunetelor produse de șobolani nu sunt percepute de
urechea umană decât cu ajutorul convertoarelor pentru ultrasunete. În
157
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

plus, zgomotele din spectrul ultrasunetelor, deși inaudibile pentru om,


determină intense efecte stresante pentru șobolani (Heffner și col., 2007).
Spre deosebire de om și de alte specii de mamifere, șobolanii par să fie
înzestrați și cu alte abilități senzoriale, mai puțin întâlnite, cum ar fi magneto-
sensibilitatea sau capacitatea de percepere a câmpului magnetic terestru.
Acest fapt le permite să se orienteze în apă (să navigheze) și să-și orienteze
cuiburile în concordanță cu axa pământului, semnificația acestui ultim aspect
nefiind încă pe deplin elucidată (Wiltschko și Wiltschko, 2005).

Particularități comportamentale

Șobolanii sunt animale cu o viață socială activă, care trăiesc în grupuri


înrudite în condiții naturale (sau în sălbăticie). Grupul de șobolani înrudiți
mențin și apără arealul în care trăiesc, care variază ca mărime în funcție de
resursele naturale și de posibilitățile de a supraveghea zona. Rezidenții dintr-
un anumit areal sapă galerii subterane foarte complexe, prevăzute cu mai
multe spații de locuit și depozitat alimente, prevăzute cu ieșiri secrete.
Sistemul de galerii sau de vizuini este ocupat în mod normal de șobolanul
dominant și de grupul de femele cu descendenții lor. Indivizii subordonați, și
de cele mai multe ori tineretul, sunt aglomerați în spații care nu sunt
revendicate de liderul grupului. Femelele înrudite din cadrul grupului își
cresc pui împreună, fiind foarte agresive când aceștia sunt amenințați, sau
când vizuinile sunt încălcate de indivizi străini. Gestația durează 21-24 de
zile, iar femelele cu numărul de pui mai mare are perioada de gestație mai
scurtă. Stresul prelungește gestația, datorită diapauzei embrionare, care se
definește printr-o perioadă de diminuare a funcțiilor vitale la unele specii în
scopul supraviețuirii în condiții nefaste (Pritchett-Corning și col., 2013).
Înțărcarea puilor este un proces care se desfășoară progresiv, într-o
perioadă cuprinsă între 3-4 săptămâni, iar puii ajung la maturitatea sexuală
la 4-7 săptămâni. Împerecherea are loc pe tot parcursul anului, deși scade
în intensitate în cursul anotimpului rece (iarna). Întrucât la șobolanii de
laborator s-a observat o fotoresponsivitate în relație cu instinctul de
reproducere, foarte probabil că și la animalele sălbatice instinctul de
reproducere, dar și alte răspunsuri somatice, sunt influențate de durata
mai scurtă a zilei (Heideman și col., 2000; Shoemaker și Heideman, 2002).
Șobolanii sălbatici urinează și defecă în apropierea locurilor în care
găsesc alimente comestibile sigure, pentru a informa restul membrilor
grupului. Animalele adulte își schimbă comportamentul alimentar mirosind
alimentele de pe blana și mustățile altor șobolani, respectiv adulmecând
respirația animalelor care au mâncat deja, însă acest lucru nu-i ajută să
identifice și să evite alimentele toxice. Majoritatea șobolanilor sunt afectați
de neofobie (teamă față de nou) când sunt expuși la alimente nefamiliare,
deși acest răspuns este depășit când le este foame (Modlinska și col., 2015).
158
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Șobolanul norvegian este un înotător redutabil, însă are slabe abilități


de cățărare, comparativ cu șobolanul negru. Când nu investighează mediul
sau nu sunt ocupați cu căutarea hranei, șobolanii petrec foarte mult timp
îngrijindu-se pe ei înșiși (autogrooming), sau îngrijindu-se unul pe altul
(allogrooming). Autoîngrijirea are loc, de regulă, imediat după trezire, sau ca
activitate când se află în deplasare, respectiv când sunt anxioși sau după
masa. Allogrooming-ul este de cele mai multe ori direcționat de la mamă la
pui, precum și de la un pui la altul. La adulți, allogrooming-ul are rol
important în consolidarea ierarhiei sociale, precum și în comportamentul de
afiliere(Krinke, 2000; Komorowska și col., 2004 ; Foster și col., 2011).

Particularități comportamentale

Șobolanii de laborator trăiesc în grupuri stabile, în cadrul cărora


fiecare animal are o poziție ierarhică precisă și relații bine definite cu ceilalți
membri ai grupului. Când sunt cazați în cuști individuale suferă de stresul de
izolare socială, care le afectează dezvoltarea corporală, comportamentul,
fiziologia și răspunsul la o largă gamă de substanțe chimice. Stresul de izolare
socială provoacă deteriorarea treptată a stării de sănătate, aspect reflectat
printr-o incidență crescută a tulburărilor comportamentale (stereotipurile și
ticurile), dar și printr-o reducere semnificativă a ratei de supraviețuire
comparativ cu animalele cazate în grup. Prezența unui congener în cușcă are
un efect protector împotriva situațiilor care provoacă stres sau de frică.
Șobolanii de laborator, asemănător celor sălbatici, sunt animale cu
activitate nocturnă, curioase și inteligente, înzestrate cu instincte bine
dezvoltate. Folosesc pentru orientare și deplasare explorarea permanentă a
aspectelor cunoscute sau necunoscute din mediul de viață. Poziția bipodală
este adesea folosită de șobolan ca mijloc de orientare și comunicare vizuală
cu alți indivizi din aceeași încăpere. În acest scop se folosește de coadă,
care-i servește ca mijloc de sprijin și de stabilitate. Pentru a împiedica
evadarea din cuști, acestea trebuie să aibă o înălțime de cel puțin 30 cm.
Sunt animale dotate cu simțuri de orientare și conservare deosebite,
ceea ce le permite să sesizeze și să evite pericolele. Investighează cu multă
curiozitate mediul, adulmecând, gustând și atingând cu botul alimentele
sau lichidele. Se familiarizează rapid cu mediul de viață, ceea ce favorizează
creșterea lor în condiții de captivitate. Selectează alimentele necomestibile
de alimentele care le plac. Comportamentul alimentar este influențat la
indivizii tineri de eventualele privațiuni din perioada de creștere. S-a
observat și faptul că femelele sunt mai preocupate de asigurarea hranei
dacă în cuib se află 12 pui decât dacă numărul acestora este mai mic de 6.
Comportamentul social este foarte elaborat, în interiorul unui grup
înrudit existând o ierarhie foarte strictă. Astfel, masculii de rang înalt sau
dominanți supraveghează și apără cuiburile femelelor din aceiași colonie
159
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

de eventuali neaveniți. Când se întâlnesc 2 șobolani, aceștia manifestă un


comportament de întâmpinare, care este vizibil atât la tineret cât și la adulți.
La Rattus norvegicus în vârful ierarhiei sociale se află de regulă un
mascul bătrân. Agresivitatea este un fenomen frecvent în interiorul unei
colonii, și este îndreptată în jos pe scara socială, indivizii inferiori atacați
supunându-se rapid. Șobolanii sănătoși își păstrează blana curată, însă
aceasta este mai aspră decât a șoarecilor. Masculii sau femelele cazate
împreună se bat foarte rar între ei, totuși pot apare lupte între masculii mai
în vârstă ținuți în aceeași cușcă. Comparativ cu aceste aspecte
comportamentale întâlnite la animalele sălbatice, la variantele de laborator
multe din trăsăturile enunţate lipsesc, sau sunt foarte șterse. De regulă,
creșterea în captivitate îmblânzește mult animalele, care sunt foarte docile,
liniștite, ușor de manipulat. Masculii se bat rareori între ei, iar învinșii nu
sunt uciși decât în condiții extreme, deși literatura menționează acest aspect
ca pe o regulă. Femelele cu pui acceptă prezența masculului în aceeași cușcă,
dar nu și prezența altor femele. În cazul unor carențe nutriționale severe (ex.
hipovitaminoze), sau ca urmare a unor manipulări brutale, animalele devin
agresive, iar agresivitatea este molipsitoare în interiorul aceleiași colonii (ex:
un animal care țipă și este foarte agitat induce o stare de nervozitate și
agitație la toate animalele din aceiași încăpere) (Modlinska și col., 2015).

Condiții de cazare și de microclimat

Cazarea șobolanilor se face respectând normele europene privitoare


la suprafața alocată fiecărui individ și la asigurarea microclimatului din
adăpost (încăperi), și respectiv de la nivelul cuștilor. Astfel, se consideră că
o cușcă în care animalul poate adopta posturi tipice speciei din care face
parte, și poate să-și desfășoare activitățile sociale esențiale supraviețuirii,
trebuie să aibă dimensiuni cuprinse între 35 x 25 x 18 cm pentru cele mai
mici femele, respectiv de 50 x 30 x 30 cm pentru cei mai mari masculi. Se
recomandă, de asemenea, ca spațiul acordat tineretului să nu fie mai mic
decât cel alocat femelelor (35 x 25 x18 cm), și să ofere acestora posibilități
largi de mișcare, în special în vederea jocului și a contactelor sociale.
Indiferent de vârstă, șobolanii nu se cazează singuri, dar nici în
grupuri foarte mari, deoarece în cazul supraaglomerării devin agresivi, iar
rezistența lor la îmbolnăvire scade foarte mult. În cazul adulților, grupul
cazat în aceeași cușcă nu trebuie să fie mai mare de 6 indivizi, iar în cazul
tineretului nu poate fi mai mare de 10 indivizi/cușcă. Cazarea șobolanilor
câte 2 în aceiași cușcă pare să fie alternativa cea mai bună din perspectiva
bunăstării, la varianta individuală cât și la cea în grup (Horn și col., 2012).
Șobolanii preferă cuștile mari, care le oferă spațiul necesar unei vieți
sociale complexe, și adaptată specificului speciei. În cazul animalelor tinere
se manifestă o preferință pentru o gamă largă de jocuri, ceea ce solicită mai
160
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

mult spațiu de care animalele beneficiază din plin, mai ales dacă este
îmbogățit corespunzător. Șobolanii preferă cuștile cu fund solid, mai
degrabă decât cele cu fund din plasă de sârmă, desi acestea din urmă sunt
bine tolerate dacă sunt prevăzute cu platforme sau suporturi solide pentru
odihnă. Studii realizate în ultimii ani arată că șobolanii exprimă variate
răspunsuri de stres în condițiile cazării în cuști cu fund din plasă de sârmă
care nu sunt prevăzute cu materiale de stimulare a jocului și contactelor
sociale. Motivul pentru care se mai folosesc astfel de cuști îl constituie
limitarea și/sau împiedicarea coprofagiei, care poate interfera cu
specificul/cerințele anumitor protocoale experimentale (Foulkes, 2004).

Tabel 1 Standardele Europene cu privire la spațiul alocat pentru cazarea


șobolanilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 60/2010)
Greutate Suprafața Suprafața Înălțimea
Tipul de cazare corporală minimă (cm2) per animal minimă
(g) (cm2) (cm)
Cazare normală < 200 gr. inclusiv; 800 200 18
și în timpul > 200 gr. până la 300
procedurilor gr. inclusiv ; 800 250 18
> 300 gr. până la 400
gr. inclusiv ; 800 350 18
> 400 gr. până la 600
gr. inclusiv ; 800 450 18
-peste 600 gr. 1 500 600 18
Reproducție - 800 - 18
Mamă cu puii.
Pentru fiecare
adult în plus, se
adaugă 400 cm2
Cazare normală -până la 50 inclusiv 1 500 100 18
la crescători (*) peste 50 și până la 1 500 125 18
Dimensiunea 100 inclusiv ;
incintei 1 = -peste 100 și până la 1 500 150 18
1500 cm 2 150 inclusiv ;
-peste 150 și până la 1 500 175 18
200 inclusiv ;
Cazare normală până la 100 inclusiv 2 500 100 18
la crescători (**) peste 100 și până la
Dimensiunea 150 inclusiv ; 2 500 125 18
incintei 2 = peste 150 și până la
2500 cm2 200 inclusiv ; 2 500 150 18
(*) În cazul studiilor pe termen lung, în situația în care dimensiunile spațiilor individuale de
care dispun animalele scad sub valorile indicate mai sus spre finalul unor asemenea studii,
trebuie să se acorde prioritate menținerii unor structuri sociale stabile.
(**) Șobolanii înțărcați pot fi ținuți în condițiile unor densități mai mari ale stocului, pentru
o scurtă perioadă după înțărcare, cu condiția să fie adăpostiți în spații mai mari care
beneficiază de o rafinare adecvată a mediului, și ca aceste condiții să nu cauzeze deficiențe
de bunăstare, cum ar fi un nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate,
stereotipii comportamentale, pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic.

161
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Coprofagia se manifestă la șobolan fie sub forma consumului fecalelor


care se găsesc risipite prin cușcă, fie prin consumul acestora direct din anus,
aspect care pune sub semnul întrebării utilitatea cuștilor cu fundul din
sârmă. Utilizarea cuștilor metabolice, prevăzute cu plasă pentru colectarea
fecalelor și a urinei, asociată cu izolarea animalelor constituie factori de
stress indubitabili, iar rezultatele obținute în astfel de experimente trebuie
interpretate având în vedere aceste aspecte. Plasarea cuștilor pe suport
constituie, de asemenea, un factor de stres, care afectează fiziologia și
comportamentul animalelor, și care trebuie avut în vedere în proiectarea și
analiza unui viitor protocol experimental (Cloutier și Newberry, 2010).

Manifestări ale comportamentului social la șobolanul de laborator

În ce privește așternutul din cuști, șobolanii preferă produsele din


lemn (ex: așchii, talaș), știuleți de porumb procesați la diferite dimensiuni, și
celuloza. Așternutul din așchii de plop a fost asociat deseori cu o mai mare
incidență a afecțiunilor pulmonare, decât în cazul utilizării așternutului din
celuloză. De asemenea, așternutul din știuleți de porumb procesați pare să
afecteze fiziologia animalelor, determinând modificări ale ciclului estral la
femele, provocate se pare de compușii estrogenici naturali conținuți de
porumb, dar și de tulburările de somn (Burn și col., 2006; Leys și col., 2012).
162
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Dimpotrivă, alte studii sugerează că așternutul din porumb reduce


nivelul de anxietate la șobolanii masculi (Sakhai et al., 2013). Procedurile
de curățare a cuștilor afectează deseori șobolanii datorită plasării lor într-
un alt mediu din care amprenta olfactivă a feromonilor lipsește. Un studiu
efectuat de Bind și colaboratorii în 2013 investighează modul în care
procedurile de laborator tulbură comunicarea feromonală la șobolani,
arătând efectele nefaste asupra fiziologiei și comportamentului animalelor.
Severitatea acestor tulburări este accentuată de faptul că toate aceste
proceduri sunt efectuate în cursul zilei, când animalele nocturne dorm. De
regulă, comportamentul animalelor este tulburat pentru aproximativ o oră
după schimbarea cuștii, iar unele studii sugerează că la originea acestor
tulburări se află mai degrabă manipularea și mediul nou, decât tulburările
care implică absența feromonilor din cuști (Abou-Ismail și col., 2008).
În sfârșit, schimbarea cuștilor șobolanilor în proximitatea parturiției
sau în cazul femelelor cu pui nou născuți determină frecvent manifestări de
canibalism. Din acest motiv, în cazul parturiției și a nou născuților cuștile
rămân necurățate (neschimbate) cât mai mult posibil. Separarea
animalelor este un alt factor de stres care produce modificări fiziologice
semnificative, cum ar fi creșterea susceptibilității la îmbolnăvire sau
scăderea rezistenței antibacteriene. Din studiile efectuate rezultă că
animalele cazate individual prezintă tulburări comportamentale și
cardiovasculare mai pronunțate la diferitele protocoale experimentale
comparativ cu cele crescute în grup sau în perechi. Dacă din rațiuni care
privesc specificul experimentelor sunt cazați individual, trebuie să li se
asigure posibilitatea comunicării vizuale și olfactive cu cei din cuștile
învecinate, pentru a evita stresul de izolare socială.

Rafinarea sau îmbogățirea cuștilor |

În ce privește metodele și mijloacele de rafinare sau de îmbogățire a


cuștilor în care trăiesc șobolanii, trebuie făcută o distincție între rafinarea
sau îmbogățirea cuștilor ca atare, și cerințele standard de îmbogățire.
Rafinarea mediului este considerată ca parte a unor activități
(schimbări) care vizează neurobiologia, respectiv psihologia animalelor, și
implică de regulă asigurarea unor cuști de dimensiuni mari, pregătirea și
manipularea adecvată specificului fiecărui experiment, și o diversificare
continuă sau reîmprospătarea mediului de viață al animalelor cu obiecte
sau materiale care le stimulează comportamentul natural. Prin contrast,
îmbogățirea sau rafinarea implică prezența obiectelor, materialelor și a
interacțiunilor sociale care pot fi asigurate facil în cuștile standard. În
funcție de specificul experimentelor pot fi utilizate mijloace de rafinare a
mediului adaptate contextului cercetării, care contribuie deseori la calitatea
rezultatelor obținute (Baumans și col.,2010; Pritchett-Corning, 2015).
163
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Evaluarea relevanței sau utilității rafinări mediului este importantă,


întrucât materiale pe care omul le consideră relevante pentru acest scop,
pot fi total lipsite de interes pentru șobolan. (Krohn și col., 2011). Pe de altă
parte, dacă șobolanii sunt cazați în grupuri stabile, chiar într-un mediu
îmbogățit, mutarea animalelor sau schimbarea compoziției grupului pot
constitui factori de stres, fapt ce ilustrează complexitatea relaţiilor pe care
le stabilesc între ei congenerii cazați în aceiași cușcă (Burman și col., 2008).

Cuști pentru șobolani prevăzute cu sistem de control al microclimatului

Rezultatele studiilor efectuate în acest domeniu sunt relativ


inconstante și deseori contradictorii, întrucât în anumite situații diferențele
fiziologice și comportamentale între animalele cazate individual sau în grup
sunt dificil de interpretat (Azar și col., 2011), în timp ce alte studii susțin în
mod ferm faptul că animalele cazate individual suferă de stres. Numeroase
alte modificări aduse cuștilor fac obiectul unor studii științifice, cum ar fi
utilizarea cuștilor opace, care se par că reduc nivelul de stres. Folosirea
cuștilor multietajate contribuie la bunăstarea animalelor, atât în sistem de
cazare individuală cât și în grup, aspect explicat prin faptul li se oferă
animalelor posibilitatea exprimării comportamentului natural, cum ar fi
cățăratul (Dauchy și col., 2013; Kruegel și col., 2014M; Wheeler , 2015).
Materialele utilizate de șobolani pentru construirea cuibului nu sunt
considerate în mod normal ca fiind mijloace de rafinare, deși s-a
demonstrat că numeroși parametri fiziologici sunt afectați de calitatea
acestora. Unele materiale utilizate pentru îmbogățirea cuștilor au devenit
standard, cum ar fi materialele care pot fi mestecate, cum sunt plasticul,
lemnul sau nylonul. Utilizarea acestor materiale răspunde altor
particularități comportamentale naturale ale șobolanului, cum ar fi
164
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

mestecatul obiectelor din cușcă, obicei care este utilizat pentru controlul
creșterii incisivilor (Vitalo și col., 2012). Nu în ultimul rând, rafinarea
trebuie să aibă în vedere și activitățile care privesc procurarea hranei sau
alergarea pe dispozitive rotative. Îmbogățirea repertoriului necesar pentru
procurarea hranei (ex: furaje ascunse sub diferite obiecte) reduc nivelul de
agresivitate și permit realizarea unor comportamente naturale specifice
speciei. În același timp însă, prin faptul că stimulează ingestia hranei, aceste
metode de rafinare cresc incidența obezității (Johnson, 2004).

Alimentația

Şobolanii sunt animale omnivore, foarte bune degustătoare, motiv


pentru care nu consumă alimente la întâmplare. O rație furajeră deficitară
în componente proteice și minerale afectează (diminuă) rata de creștere și
implicit greutatea corporală. Șobolanii preferă alimentele naturale, cum
sunt morcovii, semințele de cereale și/sau diferite sortimente de lemn
pentru ros (vezi și rafinarea cuștilor). Fragmentele de lemn stimulează
activitatea socială a animalelor și reduc incidența roaderii compulsive a
barelor de metal sau plastic din cuști. În același timp, animalele sunt mai
puțin timide și acceptă mai ușor să fie manipulate și/sau contenționate.
Tabel 2 Caracteristicile nutrețului granulat concentrate
(Biobaza Institutului Naţional Cantacuzino, București)
Caracteristici NCG Şoareci, şobolani si hamsteri
Granulaţie 10 mm +/- 5%
Aspect, culoare, miros - masa granulată;
- fără miros străin, culoare gălbuie.
Umiditate maxima 12%
Proteina bruta min. 18%
Grăsime bruta min. 1,5%
Fibre brute min. Nu este normată
Cloruri totale max. 1%

Tabel 3 Structura rației furajere/individ/zi


Categoria de furaj Ponderea procentuală (%)
Făină de grâu 30%
Făină de ovăz 30%
Făină de porumb 20,5%
Făină de pește 6%
Lapte praf 6%
Făină de sânge 2%
Praf de ouă 1%
Umplutură de pește 1,5%
Drojdie de bere 1,0%
Cretă furajeră 1,0%
Sare de bucătărie 0,5%
Gelatină alimentară 0,5%

165
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Alimentele cele mai utilizate în hrana șobolanilor sunt lactatele (sursă


de proteine), cerealele (grâu, orz, ovăz, secară, semințe de floarea soarelui),
pâinea, carnea fiartă, rădăcinoase, drojdia de bere, untura de pește, săruri
minerale (ex: sare de bucătărie și calciu furajer). Cantitatea de alimente
consumată zilnic este influențată de vârstă, masă corporală și de starea
fiziologică. La o greutate de 50 grame consumă cca. 100 gr. furaje/cap/zi.
Pentru fiecare 100 de gr. în plus la masa corporală, rația furajeră crește cu 50
gr. furaj, dar la o greutate de peste 500 de grame rația alimentară este de
400 gr. furaj/ animal/zi. Foarte importantă este echilibrarea rației furajere în
vitamina K și E, întrucât lipsa vitaminei K induce sindroame hemoragipare,
iar absența vitaminei E determină sterilitate prin atrofia epiteliului
germinativ la mascul. Nu se recomandă schimbarea bruscă a regimului
furajer. Șobolanii preferă să-și caute hrana, motiv pentru care este preferabil
ca anumite alimente să fie administrate pe suporți de metal ai cuștilor, astfel
încât animalele să fie nevoite să le caute și să le depoziteze în cuști. Această
modalitate de restricție de furaje este și un mijloc de control al consumului
excesiv de alimente și implicit al obezității, care apare cu înaintarea în vârstă.
Apa de consum se administrează la discreție, cu ajutorul unor dispozitive
speciale (picurător) fixate pe peretele cuștilor sau odată cu pâinea înmuiată.
Nu este recomandată înlocuirea apei cu lapte, iar în timpul lactației femelele
trebuie să primească cantități mari de lichide (Würbel și col., 2009).

Particularități anatomo-fiziologice

Particularitățile anatomice exterioare sunt reprezentate de botul


ascuțit, prevăzut cu mustăți lungi, (vibrize), urechi lipsite de păr, cinci
degete la fiecare membru, șase perechi de glande mamare (sfârcurile
lipsesc la masculi), o coadă lungă și lipsită de păr, care reprezintă 85% din
lungimea totală a corpului. Conținutul în apă al țesuturilor variază în
funcție de vârstă, fiind situat între 4-87% din greutatea corporală la
naștere; 9-84% la vârsta de 1 săptămână, și 65-75% la animalele adulte.
Aparatul locomotor nu prezintă particularități morfologice diferite de
ale celorlalte specii de rozătoare, însă există cercetări care susțin că anumite
caracteristici ale șobolanilor albi, cum ar fi greutatea și lungimea oaselor
membrelor uscate la temperatura camerei diferă în funcţie de vârstă.
Sistemul nervos are ca particularitate faptul că emisferele cerebrale
sunt netede, iar puntea lui Varolio este relativ slab dezvoltată. La nivelul
aparatului respirator, pulmonul stâng este unilobat, iar cel drept are 4 lobi
(apical, cardiac, diafragmatic și azigos). Traheea este alcătuită din 30 de
inele cartilaginoase, și căptușită la interior de epiteliu ciliat bistratificat.
Șobolanii posedă o glandă în formă de potcoavă la nivelul orbitei,
numită glanda Harderiană. Când animalele sunt stresate, glanda Harderiană
secretă o substanță de culoare roșie maronie, numită porfirină, eliminată sub
166
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

forma unui jetaj periocular. De asemenea, posedă o circulație sangvină


extracoronariană la nivel miocardic, provenită din ramurile arterelor sub-
claviculare și mamare interne, și sunt prezente 2 vene cave anterioare.

Aparatul digestiv are ca particularitate buza superioară despicată, iar


vestibulul bucal este răsfrânt spre interior și acoperit cu peri fini. Formula
dentară este 2x (I1/1, C0/0, Pm0/0, M3/3)=16 dinți, șobolanii având
măsele de tip lofodont. Stomacul șobolanilor nu se golește niciodată, fiind
subdivizat în 2 regiuni (glandulară și nonglandulară), cele două porțiuni
fiind separate printr-o bridă groasă de țesut care împiedică șobolanul să
vomite. Aciditatea totală a sucului gastric este de 8,8, iar cantitatea de HCL
liber este de 4.0. Această specie nu are vezică biliară, și ca urmare nu poate
depozita secreția biliară. Aceasta se elimină în cantități de 11-12 ml/24 ore,
având un pH de 8,3. Intestinul are o lungime de 1.43 m, depășind de 5-9 ori
lungimea corpului, din care intestinul subțire reprezintă 1.19 m, iar cel gros
între 22 și 29 cm. Ca particularitate distinctivă, șobolanul nu prezintă
apendice cecal, iar la nivelul cecumului lipsește amigdala cecală (care este
înlocuită de o aglomerație de țesut limfoid), însă poate fi întâlnită la alte
specii de rozătoare. Ficatul reprezintă 4-6% din greutatea corpului, fiind
subdivizat în 5 lobi. Pancreasul are ca particularitate la șobolan formarea
celulelor Langherhans pe tot parcursul vieții animalului. Masculul are os
penian, testicule care pot fi retrase în cavitatea abdominală și numeroase
glande sexuale accesorii care ajută masculul în copulație, și contribuie la
formarea dopului vaginal postcoital al femelei. Carența în vitamina E
induce sterilitate ireversibilă la mascul, iar temperatura ridicată a mediului
ambiant afectează negativ fertilitatea femelelor. Femela are un uter dublu
cu coarne uterine ce comunică cu două canale cervicale separate și scurte.
Greutatea corporală medie este de 250-520 g/individ, iar durata
medie de viață de 2,5-3,5 ani. După alți autori, șobolanii cântăresc între 200
167
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

până la 1000 g/individ, și măsoară între 40-50 cm de la nas la coadă. Acești


parametri sunt dependenți de linie și de rasă. Masculii au o perioadă
prelungită de creștere, cu osificarea completă doar în al doilea an de viață.
Coada joacă un rol important în termoreglare. Circulația sângelui spre
coadă crește în intensitate când șobolanul trebuie să elimine căldură, și
este redusă când animalul trebuie să își conserve temperatura corporală.

Tabel 4 Constante fiziologice la șobolanul adult (Flecknell, 2014)


Durata vieții 2-3,5 ani (maxim 4)
Greutate M adult 450-520 g
Greutate F adultă 250-300 g
Temperatura rectală 35,9-37,5°C
Cromozomi (2n) 42
Consum de hrană 10-100 g/zi
Consum de apă 10-12ml/100g/zi
Tranzitul intestinal 12-24 ore
Frecvența respiratorie 70-115/minut
Volum respirator 0,6-2,0 ml
Consum de O2 0,68-1,10 ml/g/oră
Frecvența cardiacă 250-450/minut
Volumul sanguin 54-70/ml/kg
Tensiunea arterială 84-134/60 mm Hg

Determinarea vârstei

Durata de viață a șobolanilor este relativ mică (maxim 3 ani), datorită


faptului că după vârsta de 1 an rezistența la agresiunilor bacteriene scade
semnificativ, fapt ce explică incidenţa mare a îmbolnăvirilor respiratorii.
Determinarea vârstei, începând din momentul nașterii până la vârsta
adultă, se face în baza unor criterii care se folosesc și la alte rozătoare:
- creșterea părului și a dinților;
- evoluția greutății corporale;
- intrarea în activitate a receptorilor pentru distanță.

Tabel 5 Determinarea vârstei în funcție de masa corporală


(Flecknell, 2014)
Vârsta Șobolan maron Șobolan negru
(g) M (g) F (g)
Naștere 5 5 4
7 zile 12 13 10
14 zile 18 22 15
21 zile 25 27 24
28 zile 30 40 36
56 zile 80 100 90
70 zile 105 140 125
4 luni 160 210 185

168
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Dinamica masei corporale este dependentă de sex, vârstă, linie,


condiții de cazare și furajare. S-a observat ca în cazul animalelor cu blană
colorată rata de creștere este mai scăzută comparativ cu variantele albe.

Reproducerea și creşterea puilor

Maturitatea sexuală la femele apare la vârsta de 6-7 săptămâni.


Vârsta optimă pentru împerechere este considerată la 3,5-4 luni. Femela își
alege masculul, de obicei fiind selectați indivizii de rang înalt (dominanți).
Pentru creșterea în harem, 1 mascul este repartizat la 6-7 femele. Perioada
estrului durează maximum 12 ore, și se repetă la 4-5 zile. Ovulația se
produce spontan. Diagnosticul de gestație se face prin cântărirea femelei,
sau prin evaluarea aspectului abdomenului. Femela crește în greutate până
în ziua 15 a gestației, după care se observă creșterea progresivă a
volumului abdominal. Gestația durează între 20-29 zile, dependent și de
numărul puilor, care variază între 4 și 7 la o fătare. Fătarea durează 1-2 ore.

Tabel 6 Date generale privind fiziologia reproducției


Maturitatea sexuală 65-110 zile
Durata ciclului sexual 4-5 zile
Perioada gestației 21-23 zile
Estrul postpartum Fertil
Mărimea cuibului 6-12
Greutatea la naștere 5-6 g
Vârsta înțărcării 21 zile
Durata creșterii 350-440 zile (7-10 pui)
Generații noi 4-5/an
Compoziția laptelui 13% grăsime
9,7% proteină
3,2% lactoză

Tabel 7 Criterii utilizate în determinarea sexului la tineret


Vârsta Distanța ano-genitală (mm) Dezvoltare caractere
(zile) Mascul Femelă sexuale secundare
Nou născut 2,8 1,2 -
7 5,2 2,7 -
14 8,2 4,9 Vizibile mamelele
21-22 12-12,5 7,5 -
35 17 10,5 -
45-50 21 13,5 Coboară testiculele
60 23 15,0 -
70-90 - - Deschide vaginul

Femelele își consumă frecvent placenta imediat după fătare, și au un


comportament matern dezvoltat. Înțărcarea puilor se face la vârsta de 21
zile, iar după fătare femela poate fi dată la împerechere în primele 5-7 zile.
Femelele sunt utilizate pentru reproducere până la vârsta de 12-18 luni,
169
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

putând fi obținute în acest interval de timp 6-7 serii de pui. Dacă femelele
sunt foarte prolifice, acest interval poate fi crescut peste vârsta de 18
luni.Se practică metodele monogame și poligame (1 mascul la 2-6 femele)
de împerechere. Înainte de parturiție, femela se îndepărtează sau se lasă în
cușcă cu masculul, nu trebuie însă deranjată pentru a evita canibalismul, iar
estrul fertil poate să apară deja la 48 ore postpartum. Sexarea se face prin
evaluarea distanței anogenitale, care la masculi este mai mare (dublă)
decât la femele. Masculul are o papilă genitală mare, scrotumul este lipsit
de păr, și nu au sfârcuri, iar femelele au orificiul urinar și vaginal separate.

Particularități hematologice

Compoziția sângelui la șobolan este influențată de sex, vârstă și


respectiv de condițiile în care trăiesc animalele. Volumul total de sânge
reprezintă la animalul adult 1/20 din masa corporală, ceea ce revine la 5-6
ml sânge/100g greutate corporală. La animalele tinere volumul sanguin
este de 3,5 ml la 50 gr. greutate corporală, în timp ce la greutatea de > 300
grame volumul total de sânge poate ajunge la 20 ml/individ.

Tabel 8 Valori ale constituenţilor celulari sanguini (Flecknell, 2014)


Parametrul Mascul Femelă
Eritrocite (x106/mm3) 8,15-9,75 6,76-9,20
Hemoglobina (g/l) 13,4-15,8 11,5-13,1
VEM (µ) 49,8-57,8 50,9-65,5
HEM (µ µg) 14,3-18,3 15,6-19,0
CHEM (%) 26,2-35,4 26,5-36,1
Hematocrit (%) 44,4-50,4 37,6-50,6
VSH (mm/h) 0,68-1,76 0,58-1,62
Trombocite (x102/mm3) 150-450 160-460
Leucocite (x103/mm3) 8,0-11,8 6,6-12,6
Neutrofile (x103/mm3) 1,95-2,88 1,77-3,38
Eozinofile (x103/mm3) 0,03-0,04 0,04-0,08
Bazofile (x103/mm3) 0,01-0,03 0,00-0,03
Limfocite (x103/mm3) 6,03-8,90 4,78-9,12
Monocite (x103/mm3) 0,01-0,04 0,02-0,04

Tabel 9 Valori ale proteinogramei serice (Wilson și ol., 2012)


Parametrul Limite de oscilație
Proteine serice totale 5,6-7,60 g/dl
Albumine 3,8-4,8 g/dl
Globuline 1,8-3,0 g/dl
1α Globuline 0,39-1,60 g/dl
2α Globuline 0,20-2,10 g/dl
β Globuline 0,35-2,00 g/dl
γ Globuline 0,62-1,60g/dl
Raportul A/G 0,72: 1,21

170
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Datele privitoare la valorile constituenţilor celulari și biochimici


variază de la un autor la altul, dar și de la un laborator la altul, ceea ce
înseamnă că este de preferat ca fiecare laborator să aibă propriile valori de
referință în vederea unei interpretări statistice corecte a rezultatelor.

Tabel 10 Valori ale unor constituenți biochimici sanguini


(Wilson și col., 2012; Flecknell, 2014)
Parametrul Limite de oscilație
Glucoza serică 50-135 mg/dl
Azotul ureic sanguin 15-21 mg/dl
Creatinina 0,2-0,8 mg/dl
Bilirubina totală 0,20-0,55 mg/dl
Lipide serice 70-415 mg/dl
Fosfolipide 36-130 mg/dl
Trigliceride 26-145 mg/dl
Colesterol 40-130 mg/dl
Calciu seric 5,3-13,0 mg/dl
Fosfat seric 5,3-8,3 mg/dl
Acid uric 1,2-7,5 mg/dl
Sodiu 143-156 mEq/L
Potasiu 5,4-7,0 mEq/L
Cloruri 100-110 mEq/L
Bicarbonați 12,6-32,0 mEq/L
Fosfor 3,11-11,0 mEq/L
Calciu 7,2-13,9 mg/dl
Magneziu 1,6-4,44 mg/dl
Amilaza 128-313 SU/dl
Fosfataza alcalină 56,8-12 8 IU/dl
Fosfataza acidă 28,9-47,6 IU/dl
ALAT 17,5-30,2 IU/dl
ASAT 45,7-80,8 IU/dl
Creatinin-fosfokinază 0,8-11,6 IU/dl
Lactat dehidrogenaza 61-121IU/dl

Linii convenționale de șobolani

În activitățile de cercetare experimentală sau de laborator sunt


utilizate mai frecvent următoarele linii convenționale de șobolani:
Linia Wistar–Lewis, sau albinosul de Wistar din Philadelphia, USA și
are ca principale caracteristici anatomo-morfo-funcționale:
- capul este mai dezvoltat decât la alte linii înrudite de șobolani;
- urechile sunt lungi iar coada nu depășește lungimea corpului;
- dimorfism sexual accentuat, masculul fiind mai dezvoltat corporal;
- docilitate crescută la manoperele experimentale;
- prolificitate moderată;
- susceptibilitate redusă la infecțiile bacteriene;
171
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

- rezistență la dezvoltarea neoplaziilor maligne spontane;


- răspândire largă dată fiind capacitatea de adaptare crescută.
Linia Sprague-Dawley, este de culoare albă, fiind produs de firma
Sprague-Dawley, Wisconsin, USA. Se caracterizează printr-o prolificitate și
un ritm de creștere mult mai accentuat comparativ cu albinosul de Wistar,
dar și printr-o susceptibilitate crescută la infecţiile bacteriene și virale.

Animalele Wistar prezintă capul alungit și îngust, lungimea cozii este


egală cu lungimea corpului, iar masculul este mai mare decât femela.
Linia Long–Evans, este de culoare albă și prezintă o pată neagră (ca o
bonetă) pe cap, și o dungă neagră pe partea dorsală a corpului. A fost
obținut în 1920 de Bertkely la Institutul Weisburh din Marea Britanie,
având dimensiuni mai reduse, dar este mult mai rezistentă la îmbolnăvire.

172
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

Apropiate liniei Long-Evans ca particularități anatomo-morfologice


sunt linia Lister răspândită în Anglia și Franța (nu prezintă dunga neagră
pe partea dorsală), și linia August sau șobolanul cu glugă, obținut în Rusia.
Mai puțin utilizate sunt liniile Shermen, AHS (rezistentă la boli parazitare),
Columbia Bowon, Fischer, Chearles River, Buffalo, sau linia 30/ISAH.

Variante și linii neconvenționale de șobolani

Inventarierea și caracterizarea liniilor neconvenționale (consangvine,


inbred, endogame) de șobolani, cu specificarea simbolurilor utilizate pentru
denumirea fiecărei linii, configurația genetică, însușirile biologice și
domeniile de utilizare, precum și laboratoarele în care sunt produse și
menținute, a fost realizată de Billingham și col, 1959. Ulterior, studii
semnificative în acest domeniu au fost realizate de Festing și col., 1973, care
pe lângă caracterizarea în detaliu a însușirilor fiecărei linii, au precizat și
referințele bibliografice pentru fiecare din particularitățile acestor linii. Deși
există un număr foarte mare de linii inbred de șobolani, multe din
caracteristicile biologice ale acestora nu sunt cunoscute decât fragmentar. O
altă problemă o constituie simbolurile utilizate în denumirea liniilor inbred,
întrucât majoritatea laboratoarelor preferă să utilizeze simbolurile vechi,
nefiind obișnuite cu nomenclatura standardizată. Având în vedere această
stare de lucruri, se urmărește ca pe viitor să se acorde prioritate mai degrabă
studiului și caracterizării liniilor care există deja în practică, decât producerii
de noi linii inbred (consanguine) cu configurație genetică cunoscută.

Liniile inbred de șobolani utilizate în cercetarea biomedicală

- Linia ACH a fost produsă de Curtis și Dunning, 1926 la Institutul de


Cercetare a Cancerului, Universitatea Columbia, USA. Este de culoare neagră
cu glugă pe cap (black hooded), a fost selectată pentru incidența crescută de
limfosarcoame spontane ale mezenterului ileocecal, fiind folosită ca linie
gazdă pentru unele neoplazii maligne de transplant (ex: tumora E 2788).
- Linia AS a fost obținută în 1930 la Universitatea Otago, din șobolani
Wistar proveniți din Anglia. Este considerată o sublinie GH cu care este
histocompatibilă. Sunt animale albinotice caracterizate prin hipertensiune
determinată genetic, fiind susceptibile la encefalomielită alergică indusă
experimental, dar și la inducerea glomerulonefritelor prin complexe imune
autoloage, asociate complexului major de histocompatibilitate (MHC I).
- Linia BD I a fost obținută în 1937 dintr-o linie Wistar de culoare
galbenă. Ulterior, prin încrucișări cu animale din stoc Wistar și inbredizare
a contribuit la dezvoltarea liniei BD II. Se caracterizează printr-o incidență
redusă a tumorilor spontane și o durată de viață cuprinsă între 700 și 950
de zile, particularitate influențată însă de linia din care provin animalele.
173
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

- Linia BD IX (RTId) este de culoare brună (agouti) și are ca principală


particularitate incidența redusă a tumorilor mamare, fiind folosită ca linie
gazdă (receptor) pentru transplantarea leucemiei mieloide experimentale.
- Linia BN a fost obținută de Silvers și Billingham în 1958, dintr-o
mutație brown menținută într-o colonie outbred. Se caracterizează prin
incidența mare cu care fac tumori epiteliale (28% la masculi și 2% la
femele), carcinoame ale uterului (20% la femele), sarcoame limforeticulare
(14%), tumori ale cervixului (14%) și carcinoame tiroidiene. Durata medie
de viață este de 29 luni la mascul și 31 luni la femele. Este rezistentă la
encefalomielitele alergice și a glomerulonefritelor autoimune autoloage.
- Linia F 344 a fost obținută de Curtis și Dunning (1920) în cadrul
Institutului de Cercetarea Cancerului, Columbia University, USA.
Caracteristicile principale ale liniei sunt culoarea albino, durata medie de
viață de 31 luni (mascul) și 29 luni (femele), cu o rată de supraviețuire la
24 de luni de aproximativ 87%, la care se adaugă incidența crescută a
tumorilor mamare (41% la F și 23% la M), testiculare (65-85%), uterine
(21%), leucemiei monocitare cu implicare hepatică și splenică (24%),
carcinomul tiroidian (22%). Este utilizată ca linie gazdă pentru mai multe
tipuri de tumori transplantabile cum sunt hepatoamele Dunningam,
Novikoff, LC-18, carcinomul Walker 256, limfosarcomul R-3251 și fibro-
sarcomul R-3244, sarcomul uterin F-529, leucemia R-3323, 3330 și 33999.
- Linia GH a fost obținută la Universitatea din Otago din șobolani
Wistar importați din Marea Britanie în 1930. Începând din anul 1955 linia a
fost introdusă într-un program de selecție pentru hipertensiunea
determinată genetic. Cuprinde mai multe sublinii, fiind strâns înrudită cu
linia AS. Principala caracteristică a liniei este hipertensiunea determinată
genetic (asociată cu tulburări în catabolismul renal al prostaglandinelor)
dar și incidența mare a tulburărilor cardio-vasculare (hipertensiune). În
plus, greutatea corporală este la această linie cu 50% mai mare decât la
liniile normotensive, iar frecvența cardiacă are valori cu 20% mai mari.
- Linia LEW a fost obținută de Lewis, 1954 dintr-un stoc de șobolani
Wistar. Ulterior a fost transferată în numeroase alte laboratoare și folosită
ca genitor inbred pentru diferite linii consangvine selectate pentru studiul
complexului major de histocompatibilitate. Se caracterizează printr-o
fertilitate crescută, docilitate, durata de supraviețuire la 2 ani de 26%,
valori crescute ale tiroxidei, hormonului de creștere și insulinei serice. Are
o pronunțată tendință la obezitate în contextul unui regim alimentar bogat
în grăsimi, fiind sensibilă la encefalomielita alergică experimentală,
miocardita autoimună, glomerulonefritele cu complexe imune și artritele.
- Linia LOU/C a fost obținută de Bazin și Beckers din șobolani de
origine Wistar la Universitatea din Louvain, Belgia. În cadrul liniei au fost
create 2 sublinii pornind de la generația 28, respectiv: sublinia LOU/C
(caracterizată printr-o incidență mare a plasmocitoamelor), și sublinia
174
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

LOU/M, la care incidența plasmocitoamlor este redusă. Cele 2 sublinii sunt


considerate histocompatibile. Caracteristicile principale sunt: incidența
mare a plasmocitoamelor spontane după vârsta de 8 luni. Plasmocitoamele
se dezvoltă mai ales în ganglionii ileocecali și aproximativ 60% din ele
secretă imunoglobuline monoclonale din categoria IgG (35%), IgE (36%) și
IgA (așa numitele paraproteine Bence Jones), tumorile fiind ușor de
diagnosticat prin palpare manuală. Tumorile sunt transplantabile în formă
ascitică și solidă, menținându-și proprietățile în urma pasajelor succesive.
- Linia SHR a fost obținută de Okamoto în 1963 din șobolani outbred
Wistar Kyoto. În 1969 a fost inbredizată pentru producerea hipertensiunii
arteriale spontane iar ulterior au fost dezvoltate mai multe sublinii
caracterizate printr-o susceptibilitate crescută la leziuni cerebrovasculare.
Caracteristica principală o constituie hipertensiunea arterială severă (cu
valori ale presiunii sanguine situate frecvent peste 200 mmHg), în
condițiile absenței leziunilor organice de la nivelul rinichilor sau glandelor
suprarenale. Bolile cardiovasculare evoluează frecvent la această linie,
studiile genetice demonstrând că această caracteristică este determinată de
3-4 loci genetici, unul dintre ei fiind un locus major. Animalele tinere din
această linie prezintă concentrații plasmatice ridicate de noradrenalină și
dopanim-beta-hydroxilază, comparativ cu șobolanii de control din linia
WKR, însă valoarea totală a catecolaminelor nu diferă semnificativ. În plus,
linia SHR se caracterizează și prin valori reduse ale metabolismului celular
al I131, aspect însoțit de o greutate mai mare a tiroidei față de linia Wistar.
- Linia WF a fost obținută de Furth în 1945, dintr-un stoc comercial
Wistar în încercarea de a dezvolta o linie de șobolani cu incidență crescută
a leucemiei. Se caracterizează printr-o incidență crescută a tumorilor
spontane la femele, incluzând tumori pituitare (27%), mamare (21%),
leucemii (9%), leucemii cu celule monocitare (22%), limfoame maligne
(7%). Durata de supraviețuire este de 23 luni în cazul masculului și 21 luni
în cazul femelelor. Animalele din această linie prezintă un cromozom Y
hiperpicnotic bine individualizat, care poate fi utilizat ca marker celular.
- Linia R (RT Iv) a fost obținută de Muhlbock în 1947 la Institutul de
Cercetare a Cancerului din Amsterdam, prin inbredizarea unui stoc de
șobolani Wistar. Caracteristica majoră o constituie incidența moderată a
tumorilor mamare și a limfosarcoamelor. Linia este folosită ca receptor
pentru transplantarea unui limfosarcom spontan, în formă solidă și ascitică,
dar și pentru un fibrosarcom indus experimental cu 3-metilcolantren.

Utilizarea șobolanilor în proceduri experimentale

Referitor la utilizarea șobolanilor în proceduri experimentale sau cu


scop științific, este important de reținut faptul că o seamă de aspecte care țin
de procurarea animalelor pot interfera cu rezultatele cercetării. Acestea
175
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

vizează în special faptul că sursa din care provin animalele este diferită de la
un laborator la altul, mijloacele de transport diferă de la caz la caz, cazarea și
condițiile de întreținere și furajare sunt la rândul lor diferite, și nu în ultimul
rând, laboratorul însuși în care ajung animalele este un mediu cu totul
particular, comparativ cu alte laboratoare de cercetare. Dacă la toate acestea
adăugăm și particularitățile individuale, care fac din fiecare animal o entitate
morfo-fiziologică de sine stătătoare, rezultă un tablou mai mult decât
complex, de care cercetătorul trebuie să țină seama când proiectează un
experiment, și mai ales când interpretează rezultatele obținute. Relativ
puține din aceste variabile pot fi controlate în mod riguros, astfel încât este
important ca experimentatorul să recunoască și să accepte faptul că toate
aceste aspecte pot afecta de o manieră semnificativă rezultatele cercetării.
Acest lucru este cu atât mai evident, cu cât standardele privind procurarea,
transportul, cazarea, furajarea, stimularea comportamentului natural și
microclimatul nu sunt respectate (Prager și col., 2011; Nevalainen, 2014).
În foarte puține cazuri, șobolanii sunt produși în cadrul laboratorului
care-i utilizează în proceduri experimentale, majoritatea fiind procurați de la
instituții specializate în creșterea animalelor de laborator. Acest lucru
înseamnă că șobolanii ajung în unitatea utilizatoare și sunt nevoiți să se
adapteze unui mediu total diferit de cel din care provin, atât din punctul de
vedere al condițiilor de cazare, întreținere și furajare, cât și în ce privește
interacțiunile sociale și posibilitatea exprimării patern-ului comportamental
natural. Studii recente sugerează faptul că șobolanii au nevoie de o perioadă
mai lungă de aclimatizare (> 14 zile) după ce ajung în unitatea utilizatoare,
ceea ce este în contradicție cu reglementările anterioare (Arts și col., 2014).
Imediat după ce au fost achiziționați, șobolani trec printr-o procedură
de identificare prin marcarea cozii, tatuaje, orificii în pavilionul urechilor sau
microcipuri implantate subcutanat. Burn și col., au demonstrat într-un studiu
efectuat în 2008 faptul că marcarea cozilor cu markere de culoare
permanente afectează comportamentul șobolanilor. Interesant este faptul că
aceste schimbări ale comportamentului nu au putut fi evidențiate pentru alte
metode de marcare, sau nu au fost încă investigate (Burs și col., 2008).
Deseori, imediat după sosirea într-un laborator, și în mod cert după
perioada de aclimatizare, șobolanii sunt supuși la numeroase proceduri
experimentale, cum ar fi manipularea și contenția, administrarea unor
produse injectabile sau prin gavaj, respectiv prelevarea probelor biologice
(ex: sânge, urină, fecale etc). Procedurile obișnuite cărora trebuie să le facă
față (ex: schimbarea cuștilor, așternutului sau cântărirea etc) constituie la
rândul lor factori de stres, însă revenirea animalelor în cadrul grupului
diminuă semnificativ efectele produse de stres (Sharp și col., 2002; 2003).
Se consideră că șobolanii care asistă la majoritatea acestor proceduri
experimentale efectuate pe alți șobolani nu sunt afectați semnificativ, însă
observarea (mirosul) animalelor decapitate constituie o sursă de stres. De
176
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

asemenea, s-a constatat că șobolanii reacționează negativ la prezența unor


reziduri ale procedurilor experimentale (ex: sângele sau țesutul muscular),
însă nu manifestă nici o reacție în prezența țesutului cerebral. Pe lângă toate
acestea, prezența feromonilor de alarmă pe care cercetătorul nu-i poate
mirosii, sau a ultrasunetelor pe care nu le poate auzii, constituie factori care
trebuie avuți în vedere când sunt efectuate proceduri sau tehnici care permit
contactul strâns al animalelor. Utilizarea unor echipamente curățate în
prealabil cu apă și alcool, mai ales după ce au fost deja folosite pe alți
șobolani, permite înlăturarea feromonilor, și implicit reduce semnificativ
nivelul de stres căruia trebuie să-i facă față animalele (Stevens și col., 1977).
În ciuda acestor numeroase surse de stres cu care se confruntă
șobolanii, cercetătorii și personalul îngrijitor pot contribui la facilitarea
adaptării la mediul experimental, precum și la o mai mare toleranță față de
procedurile experimentale. Acest lucru este posibil datorită faptului că
șobolanii se adaptează foarte ușor la manipularea de către om, mai ales când
sunt tineri. Dacă experimentatorii interacționează cu șobolanii într-un mod
similar celui în care relaționează șobolanii în cadrul grupului (ex: prin
atingere sau manipulare empatică), acest fapt va determina un nivel de stres
mult scăzut comparativ cu manipularea standard (Maurer și col., 2008).
Numeroase studii au investigat efectele manipulării șobolanilor de
către om, rezultatele obținute sugerând faptul că o manipulare adecvată este
în măsură să reducă de o manieră cuantificabilă/semnificativă nivelul de
stres al animalelor în cursul procedurilor experimentale. De exemplu,
gâdilirea nu constituie în mod necesar o recompensă, prin comparație cu
alimentele sau mângâierea după injecția intraperitoneală, însă dacă
șobolanii sunt obișnuiți cu o manipulare jucăușă (empatică) vor manifesta o
aversiune mult scăzută față de injecțiile intraperitoneale repetate. Calitatea
interacțiunii cu omul poate fi considerată o metodă de rafinare sau de
îmbogățire a manipulării șobolanilor atât pentru animalele cazate în cuști
individuale, cât și pentru cele cazate în grup (Cloutier și col., 2013; 2014).
Important de menționat este și faptul că șobolanii pot fi dresați cu
ușurință prin utilizarea unor metode de condiționare operante, însă
instruirea lor în vederea realizării unor sarcini relaționate cu procedurile de
cercetare (cum se procedează cu maimuțele sau cu câini) este rareori
menționată. De exemplu, șobolanii pot fi învățați să accepte administrarea
orală a unor compuși lichizi cu ajutorul unei seringi, mai degrabă decât prin
gavajul oral. Utilizarea unor tehnici de manipulare adecvată reduce efectele
stresului de izolare, scade nivelul de anxietate și stimulează capacitatea de
învățare a șobolanilor (Atcha și col., 2010; Pritchard și col., 2013).
Concluzii
Șobolanii constituie o categorie extrem de diversificată de animale,
care ocupă arealuri dintre cele mai diverse și care dispun de o mare
177
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

capacitate de adaptare la mediu și la condițiile de creștere în captivitate.


Șobolanii sunt folosiți în laborator pentru experimente care vizează
majoritatea domeniilor patologiei umane și veterinare, cu aplicații în
oncologia experimentală, nutriție și metabolism, farmacologie şi toxicologie
etc. Cazarea, reproducția și comportamentul acestor animale constituie
aspecte particulare care condiționează performanțele individuale, și mai
ales valoarea rezultatelor obținute în cursul unor proceduri experimentale.
Creșterea lor în captivitate le-a modificat profund comportamentul, și
inclusiv regimul de viață, manifestându-se ca niște animale foarte docile, cu
o intensă și complexă activitate socială, exprimată printr-un sistem
complex de comunicare, și printr-o ierarhie intragrupală foarte strictă.
Expunerea șobolanilor la factori de stres determină agresivitate intra
și interspecifică, dar și apariția unor comportamente stereotipice. Ultimele
decenii au marcat o adevărată revoluție în creșterea șobolanului, prin
producerea unei game extrem de diversificate de linii de animale
consangvine (inbred sau consanguine), selectate pentru diverse însușiri
morfo-fiziologice care le fac utile în studiul unor maladii întâlnite la om.
Dimensiunea cuștilor și suprafața alocată fiecărui individ constituie factori
importanți pe bunăstarea animalelor. Așternutul din lemn este preferat,
întrucât oferă animalelor posibilitatea roaderii acestuia pentru controlul
creșterii incisivilor. Utilizarea unor tehnici de manipulare și contenție
adecvate constituie aspecte utile pentru reducerea stresului în cursul
procedurilor efectuate, controlul stresului constituind un factor esențial
pentru calitatea vieții animalelor, și pentru calitatea rezultatelor cercetării.

Bibliografie selectivă
1) Abou-Ismail UA, 2011, The effects of cage enrichment on agonistic behaviour
and dominance in male laboratory rats (Rattus norvegicus). Research in Veterinary
Science 90 (2), 346–351. doi: 10.1016/j.rvsc.2010.06.010.
2) Abou-Ismail UA, și col., 2010, The effects of enhancing cage complexity on the
behaviour and welfare of laboratory rats. Behavioural Processes 85(2), 172–180.
3) Arts JWM, Oosterhuis NR, Kramer K, Ohl F, 2014, Effects of transfer from
breeding to research facility on the welfare of rats. Animals 4, 721-728.
4) Atcha Z, Rourke C, Neo AH, Goh CW, Lim JS, Aw CC, Pemberton DJ, 2010,
Alternative method of oral dosing for rats. Journal of the American Association for
Laboratory Animal Science 49(3), 335-343.
5) Azar T, Sharp J, Lawson D, 2011, Heart rates of male and female sprague-
dawley and spontaneously hypertensive rats housed singly or in groups. Journal of
the American Association for Laboratory Animal Science, 50(2), 175–184.
6) Baumans V, Van Loo PLP, Pham TM, 2010, Standardisation of environmental
enrichment for laboratory mice and rats: Utilisation, practicality and variation in
experimental results. Scandinavian Journal of Lab Animal Science 37(2), 101–114.
7) Ben-Ami Bartal I, Decety J, Mason P, 2011, Empathy and pro-social behavior in
rats. Science 334(6061), 1427–1430. doi: 10.1126/science.1210789.

178
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

8) Bind RH, Minney SM, Hallock RM, 2013, The role of pheromonal responses in
rodent behavior: Future directions for the development of laboratory protocols.
Journal of the American Association for Lab Animal Science 52(2), 124–129.
9) Burn CC, Mason GJ, 2008, Effects of cage-cleaning frequency on laboratory rat
reproduction, cannibalism, and welfare. Applied Animal Behaviour Science 114(1–
2), 235–247. doi: 10.1016/j.applanim.2008.02.005.
10) Burn CC, Mason GJ, 2008, Rats seem indifferent between their own scent-
marked homecages and clean cages. Applied Animal Behaviour Science 115(3–4),
201–210. doi: 10.1016/j.applanim.2008.06.002.
11) Cloutier S, Baker C, Wahl, K, Panksepp J, Newberry RC, 2013, Playful handling
as social enrichment for individually- and group-housed laboratory rats. Applied
Animal Behaviour Science 143(2–4), 85–95. doi: 10.1016/j. applanim.2012.10.006.
12) Cloutier S, Newberry RC, 2010, Physiological responses of laboratory rats
housed at different tier levels and levels of visual contact with conspecifics.
Applied Animal Behaviour Science 125(1–2), 69–79.
13) Cloutier S, Wahl K, Baker C, Newberry RC, 2014, The social buffering effect of
playful handling on responses to repeated intraperitoneal injections in laboratory
rats. Journal of American Association for Lab Animal Science 53(2), 168–173.
14) Costa R, Tamascia ML, Nogueira MD, Casarini DE, Marcondes FK, 2012,
Handling of adolescent rats improves learning and memory and decreases anxiety.
Journal of American Association for Laboratory Animal Science 51(5), 548–553.
15) Dauchy RT, Blask DE, et all., 2013 Effect of spectral transmittance through
red-tinted rodent cages on circadian metabolism and physiology in nude rats.
Journal of the American Association for Lab Animal Science 52(6), 745–755.
16) Diamond ME, Arabzadeh E, 2013, Whisker sensory system-From receptor to
decision. Progress in Neurobiology 103, 28–40.
17) Didion JP, 2013, Deconstructing Mus gemischus: Advances in understanding
ancestry, structure, and variation in the genome of the laboratory mouse. Mamm
Genome 24(1–2), 1–20. doi: 10.1007/s00335-012- 9441-z.
18) Giral M, Garcia-Olmo DC, Kramer K, 2011, Effects of wire-bottom caging on
heart rate, activity and body temperature in telemetry-implanted rats. Laboratory
Animals 45(4), 247–253. doi: 10.1258/la.2011.010071.
19) Green L, Estle SJ, 2003, Preference reversals with food and water reinforcers
in rats. Journal of Experim Analysis of Behavior 79(2):233–242.
20) Hartmann MJ, 2011, A night in the life of a rat: Vibrissal mechanics and tactile
exploration. Annals of New York Academy of Sciences 1225, 110–118.
21) Horn MJ, Bostrom LA, Cooper DM, 2012, Effects of cage density, sanitation
frequency, and bedding type on animal wellbeing and health and cage environment
in mice and rats. Journal of Am Assoc for Lab Animal Science 51(6), 781–788.
22) Inagaki H, Kiyokawa Y, Tamogami S, Watanabe H, Takeuchi Y, Mori Y, 2014,
Identification of a pheromone that increases anxiety in rats. Proceedings of Nat
Acad of Sci 111(52), 18751–18756. doi: 10.1073/pnas.1414710112.
23) Kathleen Pritchett-Corning, 2015, Rats, Comfortable quarters for laboratory
animals, edited by Cathy Liss & Viktor Reinhardt, 10th edition, 20-37.
24) Krinke GJ, 2000, The Laboratory Rat, 1st edit. Academic Press: San Diego, CA.
25) Kruegel U, 2014, The impact of social isolation on immunological parameters
in rats. Archives of Toxicology 88(3), 853–855. doi: 10.1007/s00204-014-1203-0.

179
Capitolul 6 | Șobolanul de laborator |

26) Marcus I, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura


Risoprint, Cluj Napoca, 69-83.
27) Modlinska K, Stryjek R, Pisula W, 2015, Food neophobia in wild and
laboratory rats. Behavioural Processes 113(0), 41–50.
28) National Research Council, 2011, Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals, Eighth Edition. The National Academies Press: Washington, DC.
29) Niederschuh SJ, Witte H, Schmidt M, 2015, The role of vibrissal sensing in
forelimb position control during travelling locomotion in the rat (Rattus
norvegicus, Rodentia) Zoology 118(1), 51–62. doi: 10.1016/j.zool.2014.09.003.
30) Patterson-Kane EG, 2003, Shelter enrichment for rats. Contemporary Topics
in Laboratory Animal Science 42(2), 46–48.
31) Pritchett-Corning KR, Clifford CB, Festing MF, 2013, The effects of shipping on
early pregnancy in laboratory rats. Birth Defects Research Part B: Developmental
and Reproductive Toxicology 98(2), 200–205. doi: 10.1002/bdrb.21056.
32) Sakhai SA, și col., 2013, Influence of housing variables on the development of
stress-sensitive behaviors in the rat. Physiology & Behavior 120, 156–163.
33) Sharp P, Villano J, 2013, The Laboratory Rat, Second Edition [Laboratory
Animal Pocket Reference Series]. CRC Press: Boca Raton, FL.
34) Suckow MA, Weisbroth SH, Franklin CL (eds), 2006, The Laboratory Rat,
Second Edition. Academic Press: New York, NY.
35) Vitalo AG, Levine JB, et all., 2012, Environmental enrichment with nesting
material accelerates wound healing in isolation-reared rats. Behavioural Brain
Research 226(2), 606–612. doi: 10.1016/j.bbr.2011.09.038.
36) Vrontou S, Wong AM, Rau KK, Koerber HR, Anderson DJ, 2013, Genetic
identification of C fibres that detect massage-like stroking of hairy skin in vivo.
Nature, 493(7434), 669–673. doi: 10.1038/nature11810.
37) Wheeler RR, și col., 2015, Effect of multilevel laboratory rat caging system on
the well-being of the singly-housed Sprague Dawley rat. Lab Animals 49(1), 10–19.
38) Wishaw IQ, Kolb B, 2004, The Behavior of the Laboratory Rat: A Handbook
With Tests. Oxford University Press: Oxford, UK.
39) Würbel H, Burn C, Latham N, 2009, The behaviour of laboratory mice and rats.
In: Jensen P (ed) Ethology of Domestic Animals:, 2nd Edit, 217–233.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian


National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

180
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

CAPITOLUL 7

PATOLOGIA ȘOARECELUI ȘI
ȘOBOLANULUI DE LABORATOR
OBIECTIVE
Spirochetoza
Semiologia îmbolnăvirilor Infecția cu Corynebacterium kutcheri
la șoarecele și șobolanul de laborator Infecția cu Streptobacilus moniliformis
Bolile șoarecelui și șobolanului Boli parazitare
Boli virale Pneumonia pneumochistică
Hepatita șoarecilor Acarioza
Pneumonia cu virusul Sendai Nematodozele
Parvoviroza șoarecilor Cestodozele
Enterita cu adenovirus Râia demodecică
Diareea cu coronavirusuri Pediculoza
Coriomeningita limfocitară Râia sarcoptică
Ectromelia sau Variola șoarecilor
Sialodacrioadenita sau coronaviroza Boli tumorale
Sialodontita cu cytomegalovirus Adenocarcinomul mamar
Sialodontita cu Polyomavirus Fibroadenomul mamar
Pneumopatiile virale la șoarece Limfoamele maligne
Pneumonia cu virusul Harsfall-Hahn Leucemia limfocitară cu granulații
Diareea infantilă Boli cu etiologie mixtă
Boala demielinizantă Malocluzia
Leucoza șoarecilor Plăgile cutanate
Viroze latente la șoareci Automutilarea
Boli bacteriene Extenuarea calorică
Pasteureloza Căderea cozii
Hepatita helicobacteriană și tiflocolita Glomerulonefropatia cronică
Salmoneloza sau paratifoza Canibalismul
Septicemia cu Pseudomonas Toxiemia de gestație
Furunculoza stafilococică Controlul bolilor
Mycoplasmoza Concluzii
Boala Tyzzer Bibliografie selectivă
Bacilul asociat cililor respiratorii

181
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Semiologia îmbolnăvirilor la șoarece și șobolan

Evaluarea stării de sănătate a animalelor este un aspect clinic


deosebit de important, care influențează desfășurarea corectă a unui
experiment și include 4 etape, respectiv: anamneza, examenul fizic, testele
de laborator și analizarea datelor. În anamneză se regăsesc date precum
tipul, durata simptomelor clinice și date epidemiologice, legate de numărul,
sexul, vârsta animalelor afectate. Examinarea clinică constă în evaluarea
generală a animalelor în vederea identificării simptomelor bolii iar
anamneza orientează medicul spre o anumită leziune sau organ afectat.

Tehnica palpării abdominale la șoarece (Sukov și col., 2001)

- Examenul fizic al animalelor este obligatoriu la intrarea în crescătorie


(ca măsură profilactică), iar în cazul animalelor suspicionate de diferite
afecțiuni este obligatoriu pentru identificarea și izolarea indivizilor bolnavi.
182
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Examinarea fizică, ca măsură de supraveghere a stării de sănătate sau


de dignosticare a unei boli poate fi realizat în mai multe moduri, respectiv:
 Evaluarea generală a comportamentului animalelor în cușcă și în
timpul procedurilor la care sunt supuse, permite identificarea unor stări de
letargie, agresivitate sau prostrație asociate unor stări de boală;
 Examinarea blănii este necesară în vederea localizării regiunilor
lipsite de păr, a leziunilor închise sau deschise, sau a maselor tumorale;
 Starea și aspectul general al animalelor sunt importante pentru
identificarea indivizilor subdezvoltați sau bolnavi în cadrul unei colonii (ex;
șoarecii slabi sau foarte mici comparativ cu ceilalți membri ai grupului, sunt
de regulă indiciul prezenței unor boli sau tulburări cu evoluție subclinică);
 O atenție crescută trebuie acordată prezenței unor sunete deosebite
produse de șoareci, care constituie indiciul unor afecțiuni respiratorii, cum ar
fi prezența secrețiilor mucopurulente în căile respiratorii sau la nivel nazal;
 Examinarea ochilor, urechilor, nasului și a regiunii perianale este,
de asemenea, importantă, pentru identificarea unor secreții patologice;
 Examinarea dinților pentru identificarea creșterii lor excesive;
 Palparea maselor abdominale anormale este utilă în vederea
identificării formațiunilor tumorale benigne sau maligne;
 Determinarea temperaturii corporale este un indicator important al
stării de sănătate (sau de boală), și poate fi realizată prin mai multe metode:
 Utilizarea termometrului auricular cu infraroșii este o metodă
simplă, rapidă și non-invazivă pentru evaluarea temperaturii la șoarece;
 Sondele termocuplu sunt utilizate pentru determinarea precisă a
temperaturii rectale la șoarece, însă metoda este scumpă, iar dacă este
repetată de mai multe ori, poate contribui la creșterea mortalității în grup;
 Monitorizarea telemetrică implică implantarea subcutanată sau
intraperitoneală a unor transmițători telemetrici;
 Atingerea sau palparea directă a animalului pot constitui metode
de evaluare a tulburărilor echilibrului termogenetic, în special în cazul unor
hipotermii sau hipertermii foarte severe (Suckov și col., 2001).
- Testele de laborator oferă informații foarte utile pentru orientarea
diagnosticului unei boli, și pot include examene hematologice, urinare,
microbiologice, imunologice, histologice, radiografii, ultrasonografii, RMN.
Coroborarea tuturor rezultatelor obținute în cursul unui demers, va
duce la un diagnostic final. Pentru obținerea și selectarea informațiilor
necesare în vederea orientării diagnosticului, se impun cunoștințe de
anatomie, fiziologie și comportament, privitoare la specia în cauză, respectiv
la cerințele minime de microclimat și alimentație (Bhatt și col., 1986).
Examinarea animalelor trebuie să vizeze diferențierea comportamentului
normal observat în cursul contenției sau manipulării, de comportamentul
patologic apărut ca urmare a evoluției unei boli. Totodată, trebuie să se facă
183
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

evaluarea riscurilor de îmbolnăvire pentru celelalte animale, chiar și


pentru om și eventual să se recomande eutanasia (Beynen și col., 1989).

Poziție ortopneică la un șoarece cu dispnee severă provocată de o suferință


pulmonară. Se constată paloarea mucoasei conjnctivale datorată anemiei.
Examenul necropsic a identificat un limfom malign (Suckov și col., 2001)

Bolile șoarecelui și șobolanului

Patologia rozătoarelor mici de laborator cuprinde boli produse de


toate categoriile de agenți patogeni întâlniți la animalele domestice și/sau
de companie, inclusiv omul, respectiv virusuri, bacterii, paraziți, miceți,
substanțe toxice sau factori cu origine necunoscută. Problema majoră pe
care o ridică patologia animalelor de laborator o constituie faptul că, în
majoritatea situațiilor bolile incriminate evoluează ca entități subclinice
(rozătoarele sunt rezervoare naturale pentru o gamă foarte largă de agenți
patogeni), iar manifestarea lor clinică este rezultatul expunerii la factori de
stres care interferează reactivitatea organismului gazdă. În același timp,
evoluția unei boli într-un efectiv este greu de identificat, atâta timp cât nu
afectează decât indivizi izolați, întrucât tabloul clinic este destul de sărac și
simptomele bolii sunt dificil de observat, dată fiind dimensiunea mică a
acestor animale. În cele mai multe situații medicul se confruntă cu evoluții
184
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

explozive ale bolilor care afectează un număr mare de animale, sau deseori
întreg colectivul, ceea ce face dificilă orice abordare terapeutică curativă.
Diagnosticul se bazează pe identificarea simptomelor și a leziunilor
morfologice, completate cu testele de laborator (ex: hematologice,
biochimice, microbiologice, anatomopatologice), care confirmă boala și
agentul patogen incriminat. Controlul bolilor este greu realizat, în situația
în care majoritatea rozătoarelor se constituie ca rezervoare naturale
pentru o gamă largă de agenți patogeni de origine virală și/sau bacteriană.
În aceste condiții abordarea cea mai eficientă a patologiei animalelor de
laborator o reprezintă măsurile cu caracter profilactic, iar în cazul
îmbolnăvirilor, eliminarea totală a întregului efectiv de animale afectate.

Tabel 1. Manifestări clinice care semnalează evoluția unor boli


(Canadian Council on Animal Care, 1993; Suckov și col., 2001)
Parametrul Semne clinice
Aspectul general Deshidratare
Leziuni sau răni cutanate
Cifoză, Scolioză, Lordoză
Hipotermie
Hipertermie
Inflamație
Fracturi osoase închise sau dechise
Tumefacții tisulare anormale
Piele și blană Depigmentări
Paloare
Eritem (culoare roșie)
Cianoză (culoare albastră)
Icter (culoare galbenă)
Leziui/plăgi cutanate
Abcese
Ulcere
Alopecie
Horipilație
Ochi Exo/Endoftalmie
Microftalmie
Opacifiere sau cecitate
Hiperlacrimație
Jetaj ocular (seros, muco-purulent)
Nas/gură/urechi/cap Torticolis
Scurgeri auriculare
Jetaj nazal
Malocluzie
Hipersalivație

185
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Respirație Strănut/tuse
Dispnee/raluri
Tahipnee/bradipnee
Urină Decolorare
Hematurie (roșie)
Calciurie (alburie)
Poliurie/anurie
Glicozurie
Fecale Decolorare (icter)
Melenă (sânge digerat în fecale)
Hematokezie(sânge integral în fecale)
Diaree (fecale apoase)
Constipație (fecale deshidratate)
Steatoree (fecale unsuroase)
Comportament Hiperexcitabilitate
Hipoexcitabilitate
Comă
Ataxie (mers)
Astazie (stațiune)
Mers în manej (cerc)
Tremor (frisoane)
Convulsii/crize
Paralizii ale membrelor
Pareze la nivel cutanat
Prostație (letargie)
Agresivitate intra/interspecifică

Bolile virale (Comton și col., 1993)

- Hepatita șoarecilor este produsă de virusul hepatitei șoarecilor


(MHV), un Coronavirus (ARN) care afectează doar șoarecii. Tulpini diferite
prezintă tropism pentru țesuturi diferite, însă toate tipurile au abilitatea de a
se replica în ficat. Calea de transmitere poate fi una fecal-orală, prin contact
direct sau prin aerosoli și instrumentar chirurgical. Există două forme de
boală în funcție de localizarea și virulența tulpinii virale. Forma respiratorie
debutează cu jetaj nazal și congestie pulmonară, cu diseminarea
hematologică spre alte organe, inclusiv creierul. Implicarea intestinală e
minimă sau absentă. Forma enterică afectează căile nazale și tractul
intestinal, cu diseminare variabilă spre ficat și ganglionii abdominali.
Exprimarea bolii depinde de vârstă și tulpina infectantă, manifestându-se
prin diaree apoasă în cazul sugarilor, asociată cu mortalitate ridicată și
slăbire cu grade diferite de mortalitate la adulți. Șoarecii nuzi imuno-
deficienți dezvoltă o boală progresivă, epuizantă. MHV contaminează

186
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

frecvent liniile celulare tumorale și in vitro este imunosupresiv, chiar dacă


manifestările sunt subclinice. Testele serologice (ELISA, Imunofluorescența)
și histologice din probe hepatice și intestinale sunt utilizate în diagnostic.
Măsurile necesare pentru controlul contaminării și transmiterii bolii:
1) eliminarea oricărei suspiciuni de boală, care se extinde rapid;
2) rederivarea coloniei prin cezariene sau transfer de embrioni;
3) înlocuirea întregului efectiv contaminat, cu animale sănătoase,
provenite din unități indemne de boală (Suckov și col., 2001).
Dacă se obțin șoareci fără infecție MHV este nevoie de atenție sporită
la condițiile de creștere pentru a preveni reintroducerea virusului în colonie.
Sistarea împerecherilor pentru oprirea transmiterii infecției la nou născuți
este o măsură eficientă și necesară ca mijloc de control al evoluției bolii.
- Pneumonia cu virusul Sendai este produsă de un Paramyxovirus
(ARN) care face parte din grupa 1 a virusurilor parainfluenzei, virus care
afectează șoarecii, șobolanii, hamsterii și cobaii. Virusul se răspândește
prin contact direct și aerosoli, infecția evoluând de multe ori ca enzootie și
se menține orizontal prin intermediul puilor, determinând manifestări
clinice diverse cum ar fi dispneea și fecunditatea scăzută (Jacoby și col.,
1996). Virusul este imunosupresiv, crescând susceptibilitatea animalelor la
infecții bacteriene secundare. În infecțiile clinic manifeste, manifestările
clinice ale bolii includ următoarele simptome: bruxism, dispnee moderată,
fecunditate scăzută, moarte neonatală subită (posibil tot cuibul), tulburări
de creștere sau slăbire la tineret. În coloniile infectate endemic, semnele
clinice pot să nu se observe, boala evoluând ca infecție subclinică.
Diagnosticul este serologic și histopatologic (leziuni pulmonare). În
coloniile stabile boala evoluează până la moarte, fără să se înregistreze
infecții latente. În coloniile în care se practică împerecherea, întreruperea
încrucișărilor pentru 60 de zile, eliminarea sugarilor pe toată această
perioadă de timp și dirijarea împerecherii adulților cu femele tinere în
scopul limitării expunerii virale a șoarecilor susceptibili, vor preveni
infectarea viitorilor nou-născuți (Cotchin și col., 1967; Jacoby și col., 1996).
- Parvoviroza șoarecilor este produsă de virusul minut al șoarecilor
(MVM) și parvovirusul șoarecilor (MPV), reprezentat prin două serotipuri
distincte ale parvovirusurilor (ADN) care afectează șoarecii și majoritatea
animalelor de laborator. Transmiterea virusului se face pe cale fecal-orală
și prin contact direct. Afectează mai ales animalele tinere, în condițiile unei
întrețineri necorespunzătoare. Boli manifeste clinic nu s-au semnalat în
cazul infecțiilor naturale. Totuși aceste virusuri cauzează infecţii
persistente și modulează răspunsul imun al șoarecilor la contaminanții
obișnuiți ai liniilor celulare de transplant și tumori experimentale. Tabloul
clinic constă în tulburări digestive dar și infecunditate și hipotrepsie.
Diagnosticul se pune prin teste serologice (reacția de inhibare a hem-
187
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

aglutinării) sau prin izolarea virusului, respectiv prin examen


histopatologic. Controlul bolii poate fi realizat prin rederivare sau
depopulare și înlocuirea întregului efectiv cu animale sănătoase provenite
din unități de creștere indemne. Dezinfecția adăposturilor este importantă
câtă vreme cât parvovirusurile sunt foarte rezistente la condițiile de mediu.
- Enterita cu adenovirus este întâlnită la șoarece și șobolan, afectând
mai ales tineretul, la care evoluează cu manifestări clinice de suferință
digestivă evidente. Determină mortalitate mare la nou născuți care mor
prin deshidratare datorită diareei incoercibile. Tabloul lezional este
localizat la nivelul ileonului și constă, la hamster, în leziuni cu caracter
proliferativ. Diagnosticul se stabilește prin examen histopatologic
(evidențierea incluziilor mari amfofile intranucleare). Controlul bolii poate
fi realizat prin rederivare sau depopulare și înlocuirea întregului efectiv cu
animale sănătoase provenite din unități de creștere indemne.
- Diareea provocată de coronavirusuri, a fost semnalată pentru prima
dată în 1984 de către Eaton la iepuri în vârstă de 1-2 luni. Evoluează ca
enzootie, cu mortalitate de 34%. Tabloul clinic este dominat de
manifestările de enterită. Animalele se constituie ca purtătoare, ceea ce
înseamnă că pentru controlul bolilor este obligatorie înlocuirea efectivului
cu animale sănătoase provenite din unități indemne.
- Coriomeningita limfocitară (LCM) este produsă de un arenavirus
(ARN). Șoarecii sunt gazdele primare iar dintre mamifere, boala se
manifestă la hamsteri, cobai, primate și om. La șoareci infecția se produce
in utero și perinatal, având o evoluție subclinică cu viremie de-a lungul
vieții și prezența virusului în lapte, salivă. Transmiterea verticală
(transovariană, transplacentară, transcutanată) este considerată 100%
eficientă iar cea orizontală se realizează prin contact direct (calea
respiratorie sau cutanată). O sursă majoră de infecție în cazul șoarecilor de
laborator este reprezentată de liniile celulare tumorale de transplant
(Jacoby și col., 1996). Șoarecii bolnavi constituie rezervorul natural de
infecție pentru om, evoluând ca boală profesională la îngrijitori și laboranți
(semne de meningită și meningoencefalită). La șoareci infecțiile latente,
subclinice, persistente se reflectă în dezvoltare corporală modestă,
horipilație, slăbire, retardare, eventual glomerulonefrită autoimună, diaree,
emaciere, păr zbârlit, cifoză, ascite. Infecția acută se instalează când
șoarecii sunt expuși după prima săptămână de viață, la diferiți factori de
stres, înainte de câștigarea imunocompetenței (Ciudin Elena și col., 1996).
La cobai evoluează sub forma unei pneumonii galopante, care se finalizează
cu moartea animalelor într-un timp foarte scurt. În majoritatea situațiilor,
indiferent de specia afectată, tabloul clinic este dominat de tulburări
nervoase, exprimate prin convulsii, tremurături generalizate, crize
epileptiforme și moartea prin asfixie în 1-2 zile. Diagnosticul se stabilește
188
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

pe baza tabloului clinic și lezional, completat cu examene serologice (ex:


imunofluorescența, RFC), virusologice și histopatologice. Confirmarea
diagnosticului se face doar după inocularea experimentală la șoareci. Se
soldează cu moarte în câteva zile. Controlul implică eliminarea întregului
efectiv, și repopularea cu animale provenite dintr-un efectiv indemn.
- Ectromelia sau Variola șoarecilor este produsă de poxvirusul
Ectromelia, cu efect letal în infecțiile produse la șoarece. Se manifestă prin
cifoză, conjunctivite, edem al capului. Difuzează foarte rapid în efectiv pe
cale fecal-orală, prin urină sau contact direct. În forma subacută – cronică
apar erupții cutanate, necroze, crustizarea extremităților cu năpârlire
(ectromelie). Moartea este sporadică în această formă, însă este foarte
frecventă în cea acută. Se recomandă depopularea și formolizarea
adăposturilor, urmate de repopulare cu animale din efective indemne.
- Sialodacrioadenita sau coronaviroza șobolanilor este produsă de un
virus care se numește și virusul sialodacrioadenitei. Infecțiile nu au
niciodată caracter latent dar se instituie ca boală subclinică care nu e letală,
exprimată prin inflamații ale glandelor salivare și ale ochilor. Se transmite
prin contact direct sau prin aerosoli și instrumentar. Șobolanii pot prezenta
un jetaj oculonazal cu aspect porfirinic, congestie și hemoragii oculare,
tumefacții la nivelul feței și gâtului, salivație abundentă, iar glanda salivară
submaxilară (Harder) poate ajunge la dimensiuni palpabile. Acrioadenita
poate duce la exoftalmie, keratite, ulcere corneene iar la femelele pentru
reproducție determină tulburări de fertilitate și mortalitate embrionare.
Întreruperea împerecherilor timp de 60 de zile și îndepărtarea sugarilor și
puilor înțărcați constituie un mijloc care poate duce la eliminarea infecției.
- Sialodontita cu citomegalovirus, este o boală virală produsă de un
Herpervirus (întâlnită frecvent și la cobai), care se manifestă prin sialoree,
congestie oculară și conjunctivală, exoftalmie și manifestări de pneumonie.
Diagnosticul se stabilește pe baza izolării virusului din culturi de țesuturi
dar și prin evidențierea incluziilor intranucleare din epiteliul glandelor
salivare. Evoluează ca infecție subclinică în coloniile de șoareci și șobolani.
- Sialodontita cu Polyomavirus, a fost descrisă la șobolanii nuzi,
atimici (Ward și col., 1984 cit. de Ciudin Elena și col., 1996) și se manifestă
prin inflamația glandelor parotidiene și a limfonodulilor, leziuni la nivelul
tractului intestinal și în pulmon. Diagnosticul se stabilește prin examen
histopatologic și teste imunohistochimice (evidențierea incluziilor
intranucleare în acinii glandelor salivare, în glandele lui Harder sau în
epiteliul bronșic). Ca măsuri de profilaxie se impune asigurarea condițiilor
optime de igienă și de microclimat. Controlul bolii implică lichidarea
întregului efectiv și repopularea cu animale sănătoase din unități indemne.
- Pneumonia provocată cu virusul Harsfall-Hahn a fost semnalată în
1932 în crescătoriile de șoareci din SUA. Evoluează mai ales la tineret,
189
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

transmiterea bolii realizându-se prin contact direct (calea respiratorie) sau


transplacentar. Tabloul clinic se caracterizează prin astenie, slăbire,
cianoza cozii și a urechilor, dispnee accentuată și moartea în decurs de cel
mult 12 zile de la debut. Tabloul lezional constă în congestie pulmonară,
aderențe pleurale, iar la examenul histopatologic se observă infiltrații
perivasculare, edem peribronhial și alveolar cu descuamarea epiteliului
alveolar și necroze (Onet, 1983, cit. de Ciudin Elena și col., 1996).
Diagnosticul se stabilește pe baza izolării virusului de la nivelul leziunilor.
- Pneumonia provocată de virusul Kilkhams (K) este o boală la
originea căreia se găsește infecția cu un virus din familia Parvoviridae,
genul Polyomavirus și evoluează ca infecție inaparentă. Tabloul clinic
constă în manifestări de pneumonie interstițială și proliferarea celulelor
endoteliale, putând fi observate și incluziile intranucleare. Diagnosticul se
stabilește prin examen serologic (reacția de inhibare a hemaglutinării) dar
și prin evidențierea incluziilor intranucleare prin examen histopatologic.
- Diareea infantilă a șoarecilor și șobolanilor este produsă de un
Rotavirus, care afectează mai ales sugarii de 2-3 săptămâni. Boala are un
caracter sezonier, fiind favorizată de condițiile deficitare de igienă și
furajare și are un grad de contagiozitate foarte ridicat. Calea de infecție este
cea digestivă iar sursele sunt animalele bolnave sau purtătoare care
elimină virusul prin fecale. Se manifestă din diaree profuză, gălbuie,
incoercibilă, care apare la sugari, respectiv blană umedă și fără luciu la
mamă. Moartea se produce prin deshidratare iar tabloul lezional este
dominat de ulcerații ale mucoasei intestinale. Diagnosticul are în vedere
datele epizootologice, completate cu examene serologice și histopatologice.
Controlul bolii poate fi realizat prin îndepărtarea de la reproducție a
femelelor care la prima fătare au avut pui bolnavi.
- Encefalita murină este o boală care evoluează inaparent clinic, iar în
condiții experimentale provoacă paralizii. Mortalitatea este scăzută.
- Boala demielinizantă a șoarecilor și șobolanilor produce o
demielinizare masivă atât în encefal cât și în măduva spinării, rezultând
incoordonare locomotorie, tremor, convulsii, paralizii, moarte.
- Leucoza șoarecilor este o boală produsă de mai multe tipuri de
virus, aparținând unor grupe diferite, cum ar fi: familia Leucovirus,
Retroviridae, virusul Gross, Graffi, Friend, Moloney, Rauscher, Raplan, care
au fost identificați prin reacții serologice la șoarecii afectați. Este o boală
contagioasă care afectează mai ales șoarecii (însă poate fi întâlnită și la
hamsteri) manifestată printr-o proliferare malignă a țesuturilor limfocitare
și reticulare (Ciudin Elena și Marinescu, 1996). Transmiterea bolii se face
doar pe cale transplacentară (verticală), de la mamă la făt. Transmiterea pe
cale orizontală nu este cunoscută, deși virusul este eliminat prin secrețiile
animalelor bolnave. Susceptibilitatea crescută la tineret și femele
190
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

(explicabilă prin efectul stimulator pe care-l dezvoltă hormonii estrogeni).


Boala îmbracă mai multe forme, în funcție de componenta afectată,
respectiv: leucoza limfoidă, eritroidă și forme hemocitoblastice (Percy &
Barthold, 1993). Tabloul clinic este diferit, în funcție de tulpina de virus
implicată. În leucoza limfoidă se constată timusul mărit, limfadenită
regională homo și heterolaterală, creșterea numărului total de leucocite în
faza terminală, aspect realizat pe seama limfocitelor (60-95% din totalul
limfocitelor), imature și anemie severă. În leucoza mieloidă se observă
aceleași aspecte, cu mențiunea că are loc o creștere a numărului de
elemente mieloide tinere, imature, ponderea limfocitelor fiind de 12-18%.
În leucoza eritroidă și reticulară se constată modificări la nivelul
eritrocitelor: policromatofilie, anizocitoză, prezența anemiilor atipice
(corpusculi Jolly). Tabloul lezional este bine exprimat la nivelul organelor
limfoide secundare, ficat, măduva osoasă, rinichi, intestin și constă în
prezența leziunilor cu caracter proliferativ. Diagnosticul se stabilește prin
examen epidemiologic, completat cu tabloul clinic și respectiv cu examenul
histopatologic. Controlul bolii implică distrugerea întregului efectiv
contaminat și înlocuirea lui cu animale provenite din unități indemne.
- Viroze latente la șoareci se manifestă sub forma unor boli cu evoluție
latentă, care nu pot fi diagnosticate, dar constituie factori perturbatori șii
surse de erori pentru rezultatele obținute în experimentele pe animale.

Tabel 2. Boli virale cu evoluție latentă la șoareci (Suckov și col., 2001)


Infecție cu adenovirus Leziuni de necroză în cord, incluzii
intranucleare în rinichi, cord, suprarenale.
Diagnostic serologic (RFC și seroaglutinare).
Infecție cu parvovirus Leziuni de encefalită și coriomeningită.
Diagnostic serologic (seroaglutinare și
inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu picornavirus Leziuni cu caracter necrotic în creier și măduva
spinării. Diagnostic serologic (inhibarea
hemaglutinării) sau prin inocularea
experimentală la hamsteri nou născuți.
Infecție cu ARN virus Leziuni de hepatită cu focare de necroză în
limfonoduli și în creier. Diagnostic serologic
(RFC) sau inocularea experimentală la șoareci.
Infecția cu papovavirus Leziuni cu caracter tumoral în diverse organe
interne. Diagnostic serologic (seroaglutinarea
și inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu virusul Leziuni de pneumonie interstițială. Diagnostic
parapneumoniei de tip I serologic (inhibarea hemaglutinării).
Infecția cu sarcoma-virus Leziuni sarcomatoase în diferite țesuturi
Diagnostic histopatologic și virusologic.

191
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Boli bacteriene

- Pasteureloza este o boală infecto-contagioasă, produsă de germeni


din genul Pasterurella, care afectează în egală măsură șoareci, șobolani,
hamsteri, gerbilii, cobai. La șobolani și șoareci boala este produsă de
Pasterurella pneumotropica, care este considerat un agent patogen
oportunist, proliferând în prezența altor infecții secundare cu virusul Sendai
sau în asociere cu germeni ca Streptococcus pneumoniae, Klabsiella
pneumoniae, Salmonalla spp., dar și P.Multocida și P. Haemolytica. Evoluează
ca infecție subclinică la iepuri și cobai și mai rar la hamsteri și șobolani.
Infecția are un caracter sporadic-epizootic la toate speciile de laborator cu o
contagiozitate diferită în funcție de virulența tulpinilor implicate. Se
instalează spontan, cu autoinfecție, determinată de condițiile
necorespunzătoare de igienă și alimentație. Transmiterea bolii se face pe cale
fecal-orală și in utero. Majoritatea rozătoarelor afectate nu prezintă semne
clinice, însă dacă boala ajunge să se manifeste, ele prezintă jetaj oculo-nazal,
torticolis cauzat de otita medie, dispnee dacă e prezentă infecția cu
mycoplasma sau o viroză respiratorie. La iepuri evoluează sub 3 forme
clinice: septicemică supraacută (evoluție fulgerătoare, pe fondul unui tablou
general grav), pulmonară acută (manifestată prin tulburări respiratorii și
slăbire progresivă, până la cașexie) și cronică (exprimată prin apetit
capricios și semne respiratorii), primele 2 soldate cu moartea animalelor în
răstimp de 1 până la 5-8 zile. La cobai evoluează ca infecție acută (frisoane,
febră, tulburări respiratorii, dispnee gravă și moartea în 4-6 zile de la debut),
subacută (slăbire progresivă, rinită conjunctivă și moartea animalelor în 2
săptămâni de la debut) și cronică (abcese subcutanate, cașexie și moartea în
1-2 luni). La șoarecii slăbiți s-au raportat epidemii de conjunctivită și
panoftalmie, abcese subcutanate, mastite, metrite, abcese ale glandelor
sexuale anexe. Se recomandă tratament îndelungat cu antibiotice, încercările
de eliminare ale bacteriei prin cezariene dovedindu-se zadarnice. Tabloul
lezional este determinat de forma pe care o îmbracă boala și respectiv de
specia la care evoluează. În principal, domină leziunile de septicemie
hemoragică, congestii și hemoragii în toate organele. În formele cronice sunt
frecvente leziunile necrotice în pulmon, pericarditele, pleurita, peritonita
purulentă, artrite limfoide. Diagnosticul bolii se stabilește prin examen
bacteriologic, constând în izolarea și testarea patogenității pe șoarece și
porumbel. Tratamentul constă în administrarea de streptomicină (im 2-5
mg/kg mc), cloramfenicol (im 20-40 mg/kg mc) sau dimetridazol în apa de
consum (0,0015 g/kg mc) la iepuri. La șobolani și șoarece se apelează la
oxitetraciclină (0,5 g/l apă) sau cloramfenicol (1 g/l apă) timp de 10-15 zile.
Controlul bolii implică izolarea și eliminarea animalelor bolnave
(animalele trecute prin boală se constituie ca rezervoare naturale și surse de
infecție) și îmbunătățirea condițiilor de igienă, microclimat și alimentație.
192
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

- Hepatita helicobacteriană și tiflocolita șoarecilor este produsă de


Helicobacter hepaticus și Helicobacter bilis care determină de obicei o
infecție persistentă dar subclinică, deși la animalele infectate se observă
ades prolapsul rectal. Șoarecii contaminați manifestă o susceptibilitate
crescută la dezvoltarea de tumori spontane. Aceste infecții cu germeni din
genul Helicobacter pot modifica nivelul enzimelor serice și respectiv
concentrația acizilor biliari. Transmiterea bolii se realizează pe cale oral-
fecală dar și prin instrumentar. Diagnosticul se pune serologic prin culturi
microaerofilice sau histopatologic prin evidențierea leziunilor intestinale
specifice. O nutriție optimă asociată cu antibioterapie pe cale orală poate
contribui la eradicarea lui H. hepaticus, însă eliminarea completă a H.bilis
este posibilă doar prin depopulare sau rederivare (transfer de embrioni).

- Salmoneloza sau paratifozoza este o boală infecto-contagioasă și o


zoonoză importantă, produsă de germeni din genul Salmonella, manifestată
clinic prin tulburări digestive și avort la femelele gestante iar anatomo-
patologic prin leziuni de diateză hemoragică sau inflamație fibrino-
necrotică localizate în diferite țesuturi. Genul Salmonella face parte din
familia Enterobacteriaceae și este reprezentat de peste 47 de grupe și
aproximativ 1700 de serotipuri diferite (Bercea și col., 1981 cit. de Ciudin
Elena și col., 1996). De la animalele de laborator au fost izolate numeroase
tipuri de Salmonella, cele mai frecvente fiind: Salmonella typhimurium, S.
dublin, S.livingstone, S. montevideo și S. enteridis, care pot afecta toate
rozătoarele de laborator. Boala evoluează mai frecvent la șoareci și
șobolani, în special la tineretul de 3-4 săptămâni la șoareci, până la 2-3 luni
la iepuri și dihori. Incidența bolii scade semnificativ peste vârsta de 12 luni.
Sursele de infecție sunt rozătoarele sălbatice, dar și animalele
purtătoare, la care infecția evoluează subclinic și care elimină germenii prin
urină și fecale, contaminând astfel încăperile, așternutul, furajele și apa.
Transmiterea se face pe cale bucală. La șobolani sunt foarte importanți în
declanșarea bolii și factorii genetici. Poate evolua în formă acută, ca
septicemie sau enterocolită și cronică (fără semne clinice evidente).
Tabloul clinic în formele epizootice acute include la toate speciile
hipertermie, anorexie, cifoză, diaree apoasă, letargie, deshidratare rapidă și
moarte în 3-4 zile. La rozătoarele mici poate apare frecvent conjunctivita,
horipilația, urechi palide, ochi de culoare ciocolatie și prezența unor cruste
brune în jurul nasului. În forma cronică, tabloul clinic este șters, boala
durează câteva săptămâni și se manifestă prin slăbire progresivă și moarte
în cele din urmă. Boala va deveni în cele din urmă endemică, manifestându-
se ciclic prin avorturi și fertilitate scăzută. Tabloul lezional este dominat de
leziuni de diateză hemoragică în ficat și splină, enterită cataral-hemoragică
sau necrotică, nefrită interstițială și splenomegalie. La femele pot apare
focare necrotice în uter. Diagnosticul se bazează pe izolarea și tipizarea
193
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

germenului din oase în formă septicemică și din avortoni în forma


aborigenă. Pentru identificarea animalelor purtătoare se apelează la reacția
serologică de seroaglutinare lentă în tuburi sau la coprocultură. Se
recomandă depopularea prin eliminarea întregului efectiv contaminat,
urmat de o igienizare riguroasă (spălare, dezinfecție, decontaminare cu
vapori de formol) iar preventiv se instituie măsuri corespunzătoare de
igienizare a apei, hranei, adăpostului și de blocare a porților de intrare
pentru rozătoarele sălbatice. Boala constituie un potențial pericol pentru
om, întrucât poate evolua într-o formă gravă la indivizii imunosupresați.
- Septicemia cu germeni din genul Pseudomonas este produsă de
Pseudomonas aeruginosa care este un germen saprofit acvatic ce poate
coloniza tractusul intestinal al șoarecilor și șobolanilor după consumul de
apă nesterilizată. A fost raportat un sindrom septicemic-endotoxic la
animalele imuno-supresate, boala neputând fi tratată. Ea poate fi totuși
prevenită prin monitorizarea și tratarea apei. Pseudomonas aeruginosa este
germenele răspunzător de fibroza chistică a tractului respirator la om.
- Furunculoza stafilococică este produsă de Staphylococcus aureus,
care este un epifit al pielii și mucoaselor șoarecilor, dar este considerat
agentul patogen primar al bolilor șoarecilor nuzi atimici, care din cauza
deficitului în limfocite T (imunosupresie celulară), dezvoltă conjunctivite și
granuloame subcutanate din care poate fi izolat în mediul de cultură S.
aureus. Contaminarea intradermică cu s. aureus se realizează prin
mușcături, zgârieturi, determinând astfel formarea unor granuloame care
se extind uneori atât de mult încât desfigurează întreaga zonă a capului.
- Mycoplasmoza este o boală produsă de Mycoplasma pulmonis, care
este răspunzător de majoritatea bolilor cronice respiratorii la șoareci și
șobolani. Transmiterea se realizează pe cale orală prin consumul fecalelor,
dar și prin aerosoli, contactul direct și secreții infectate provenite de la
animalele bolnave. Majoritatea infecțiilor evoluează subclinic. Factorii
favorizanți ai bolii sunt reprezentați de concentrația ridicată a amoniacului
în aer, și respectiv de prezența unor virusuri respiratorii care activează
infecțiile microplasmice subclinice. Se manifestă prin jetaj oculo-nazal, otită
medie, dispnee, anorexie, cifoză. Bacteriile PPLO sunt adesea identificate
asociat cu Pasteurella și virusul Sendai. Este recomandată depopularea.
- Boala Tyzzer este produsă de Clostridium piliforme, afectând practic
toate rozătoarele de laborator, carnasierele, inclusiv omul. Transmiterea se
agentului patogen face pe cale fecal-orală, prin ingestia sporilor (odată cu
alimentele) care pot supraviețui în mediul exterior timp de mai mulți ani.
Factori predispozanți sunt vârsta, statusul imunodeficient, rasa, stresul dar
și infecțiile bacteriene sau virale intercurente, condiții precare de igienă,
corticoterapia. Boala se manifestă prin cifoză, anorexie, horipilație, diaree
apoasă cu murdărirea trenului posterior, apatie, și în final moarte subită.
194
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Diagnosticul se pune serologic sau histopatologic deoarece Clostridium


piliforme nu poate fi cultivată pe medii artificiale. În caz de infecție clinică
se recomandă depopularea, și înlocuirea efectivului cu animale indemne.
- Bacilul CAR sau Bacilul asociat cililor respiratorii produce o boală
bacteriană ce se transmite prin contact direct la șoareci și șobolani, care se
mnifestată, în principal, prin dispnee. Bacilul nu a fost încă încadrat în nici
o clasă sau gen, găsindu-se dispus paralel cu cilii tractului respirator.
- Spirochetoza este o boală produsă de germeni din genul Leptospira
icterohaemorrhagie și de Spirilum muris, care evoluează prin febră, icter,
hemoragii, cu eliminarea bacteriei în mediul exterior. Este o zoonoză.
- Infecția cu Corynebacterium kutcheri se manifestă prin semne
clinice șterse, constatându-se ca simptome generale slăbirea și anorexia.
Examenul morfopatologic relevă focare de necroză miliare pe ficat sau
veritabile abcese hepatice, precum și aspecte de limfadenită abdominală.
- Infecția cu Streptobacillus moniliformis este destul de rară la șoareci
și șobolani. În puseele acute se constată conjunctivită și cianoza
extremităților, abcese pe coadă și zona submaxilară. La examenul
morfopatologic se observă artrite, necroze splenice, congestie intestinală.

Boli parazitare
- Pneumonia pneumochistică este produsă de Pnemocystis carinii, care
este un agent patologic oportunist al căilor respiratorii ale șobolanilor,
șoarecilor și probabil ale tuturor mamiferelor domestice, inclusiv omul.
Transmiterea are loc prin inhalarea chisturilor infectante. Șoarecii
imunosupresați pot face pneumonii fetale, simptomele fiind: tahipnee,
cifoză, slăbire, fertilitate scăzută. Diagnosticul se pune histochimic prin
vizualizarea trofogenilor și chisturilor în secțiunile de pulmon. Rederivarea
prin cezariană poate elimina parazitul iar combinațiile de sulfamidă cu
antibiotic sunt eficiente în prevenirea bolii, dar nu elimină agentul cauzal.
- Acarioza este produsă de Myocoptes musculinus, Myobia musculi,
Radfordia affinis, care sunt ectoparaziți gazdă specifici ai rozătoarelor.
Transmiterea se face prin contact direct. De obicei nu există semne clinice
evidente deși se știe că șoarecii cu blană neagră prezintă o sensibilitate
alergică la acarieni, manifestată prin prurit și alopecie, dermatită
ulcerativă, automutilare. Diagnosticul se pune prin efectuarea de raclate
cutanate, și evidențierea ouălor atașate firelor de păr și a paraziților.
- Nematodozele rozătoarelor prezintă o anumită specificitate de
gazdă, deși unele pot trece barierele de specie. Astfel, Syphacia obvelata și
Aspicurulis tetraptera sunt considerate nematode ale șoarecilor. Syphacia
muris este întâlnită la șobolani și Syphacia mesocricetus la hamsteri iar
Denstomella translucida la gerbil. Syphacia își depune ouăle în regiunea
perineală iar Aspicurulis și Denstomela își eliberează ouăle în colon, care
195
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

sunt eliminate de aici prin crotine. De obicei nu se observă nici un semn


clinic, totuși infestații masive pot produce prolaps rectal sau iritații
perineale. Parazitismul masiv poate afecta imunocompetența animalului.
Examenul direct al conținutului intestinal va evidenția paraziți adulți,
flotația și testele de badijonare a regiunii perineale vor evidenția prezența
ouălor. Prevenirea și controlul infestației sunt dificile, procedurile sanitare
severe, folosirea filtrelor pentru evitarea transmiterii prin aerosoli,
tratamentele antiparazitare ale animalelor infestate permit controlul bolii.
- Cestodozele sunt boli zoonotice produse de Hymenolepis nana care
afectează tineretul, iar Hymenolepis diminuta adulții. Ambele pot infecta
șoarecii, șobolanii, hamsterii, gerbilii. Transmiterea se face prin gândaci,
paraziți ai grânelor, pureci, ca și gazde intermediare. H.nana se mai poate
transmite prin ingestia de larve hexacanate sau autoinfecție în care întregul
ciclu biologic are loc în intestinul subțire al gazdei. De obicei nu există
semne clinice, totuși se constată uneori enterită, diaree, emaciere, slăbire în
infestații masive. Vizualizarea parazitului în intestinul subțire, depistarea
larvelor hexacanate prin metoda flotației, vizualizarea microscopică în
secțiuni histologice ale microfililor sunt metode de diagnostic. Controlul
bolii include paraziticide, eliminarea animalelor infestate și a gândacilor.
- Râia demodecică este produsă de Demodex criceti și D. aurati, fiind
întâlnită la hamsteri și gerbil. Incidența ridicată a infestațiilor nu se traduce
prin manifestări clinice, cele două specii fiind întâlnite de regulă împreună.
D. criceti este considerată nepatogen, are o dimensiune mai mică și se
găsește epidermal, în timp ce D.aurati este mai patogen, mai lung și se
localizează în regiunea pirosebacee a pielii. Boala se răspândește prin
contact direct. Semnele clinice sunt: alopecie, dermatită uscată, scuamoasă,
descuamativă, blană aspră. Sunt necesari factori predispozanți pentru
dezvoltarea simptomelor, respectiv malnutriția, imunosupresia, boli
sistemice, vârstă. Diagnosticul se pune pe baza identificării crustelor
demodecice ale pielii fără păr și prin examen histopatologic.
- Pediculoza este o parazitoă produsă de Gliricola porcelli și Gyropus
ovalis la cobai. Pot cauza, ocazional, alopecie parțială și prurit la anumite
animale, în zona perineală și regiunea dorsală a capului. Antiparazitare.
- Râia sarcoptică sau scabia este o ectoparazitoză zoonotică produsă
de Trixacarus caviae, care determină prurit intens până la automutilare,
tulburări de comportament, debilitate, și în final moarte. Diagnosticul se
face pe baza examinării cristelor iar tratamentul se face cu antiparazitare.

Boli tumorale (Walker și col., 1994; Turusov, 1994)

- Adenocarcinomul mamar al șoarecilor este unul din cele două mai


comune neoplasme la șoarece și poate fi localizat aproape oriunde în
196
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

regiunea subcutanată datorită distribuției extensive a țesutului mamar la


șoarece. Adenoamele mamare au etiologie virală, agentul cauzal al acestei
boli maligne fiind un retrovirus, transmiterea putându-se realiza vertical
(transplacentar) sau prin lapte. Țesutul tumoral este moale, cărnos și bine
vascularizat, putând conține țesut necrozat și chisturi de sânge. Tumorile
mamare se pot îndepărta chirurgical, dar prognosticul este grav, din cauza
caracterului anaplazic și invaziv al acestor tumori maligne la șoareci.
- Fibroadenomul mamar este cea mai frecvent întâlnită tumoră a
șobolanilor, putând fi localizată oriunde în parenchimul glandei mamare.
Apare la ambele sexe sub forma unor denivelări subcutanate, de obicei bine
delimitate și benigne. După îndepărtarea chirurgicală, prognosticul e
favorabil dar recidiva nu este exclusă. Evoluția spre malignizare este rară.
- Limfoamele maligne sunt boli neoplazice cu caracter spontan la
șoarece, iar incidența lor este variabilă în funcție de rasă, individ și de
particularitățile morfologice ale liniei din care face parte animalul.

Aspecte anatomo-patologice în limfom la șoarece: timusul este mult mărit


în volum (săgeata negră dreapta jos), aproape de mărimea pulmonului
(săgeata albă), plus hepatomegalie și splenomegalie (Suckov și col., 2001)

- Leucemia limfocitară cu granulații mari se mai numește leucemia


Fischer a șobolanilor, fiind o leucemie cu limfocite circulante atipice,
conținând granulații citoplasmatice, semnalată la șobolanii bătrâni din
liniile Wistar, Furth și Fischer 344, cu o incidență de 17-25%. Este unul
197
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

dintre cele mai frecvente neoplasme la șobolanii F344. Clinic, se constată


leucocitoza cu 90% limfocite atipice și anemie. La examenul necropsic se
evidențiază splenomegalie, hepatomegalie și limfadenită. Hiperplazia
tisulară se datorează infiltrației cu limfocite neoplazice (celulele NK).

Boli cu etiologie mixtă (Percy și col., 1993; Jacoby și col., 1997)

- Malocluzia este cauzată de creșterea excesivă a dinților în urma


unei traume, infecții bacteriene, sau poate fi datorată unor factori genetici.
Malocluzia afecteză doar incisivii la șoareci, șobolani, hamsteri și gerbili, și
premolarii și molarii la cobai. Animalele prezintă hipersalivație, emaciere
iar tratamentul constă în ciupirea dinților la fiecare 2-3 luni.
- Rănile cutanate sunt produse la șoareci și șobolani masculi în cursul
luptelor pentru stabilirea ierarhiei în interiorul grupului. De asemenea,
femelele pe timpul perioadei de rut se bat uneori violent, provocându-și
răni, contuzii localizate preponderent la nivelul feței, spatelui, și în
regiunea genitală. Dacă se mușcă de coadă, aceasta se poate gangrena și
ulterior se desprinde. Rănile se pot suprainfecta și devin astfel abcese.
Prevenirea luptelor fizice se face prin înlăturarea animalelor agresive.
- Automutilarea este determinată de factori excitanți diverși, prezenți
în mediul de viață al animalelor, care provocă o dermatită cu prurit ce
evoluează deseori spre excoriații, ulcerații, și în final automutilare prin
scărpinare excesivă și suprainfecții bacteriene. Dermatita rezultată induce în
mod reflex prurit până se ajunge la o dermatită extensivă pustuloasă,
ulcerativă datorită automutilării. Factorii potențiali excitanți includ otita
medie, infestațiile cu ectoparaziți, iritații de natură chimică (ustensile tratate
cu germicide). Șoarecii cu blană neagră dezvoltă dermatite ulcerative severe
odată cu înaintarea în vârstă, probabil printr-un mecanism autoimun.
- Extenuarea calorică la șobolani se produce datorită faptului că
această specie are o capacitate limitată de a-și regla temperatura corporală
în condiții de supraîncălzirea mediului, mecanismul termoreglator primar
fiind dilatarea și constricția venei caudale. Factori predispozanți ai
extenuării termice sunt: temperatură ambientală peste 28°C, umiditate
peste 80%, ventilație deficitară, supraaglomerarea. Șobolanii salivează
abundent pentru a-și umezi blana (accentuarea termolizei), ceea ce
determină creșterea consumului de apă. Moartea din cauza stresului termic
poate fi diagnosticată printr-o anamneză ce cuprinde temperaturi ridicate,
lipsa apei, bărbia umectată de salivă, congestie pulmonară, hemoragie
timică. La cobai poate apare de asemenea stresul termic care se manifestă
similar, și apare chiar în cazul transportului cu aer condiționat asigurat.
- Căderea cozii este o tulburare provocată de factorii care predispun
la acest tip de afecțiune, cum sunt umiditatea insuficientă a aerului din
198
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

adăpost (sub 20%), temperaturi ridicate, la care se adaugă și acumularea


de dejecții. Contractarea cozii sau coada căzută se poate observa la
șobolanii înțărcați. Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice și a
observării factorilor predispozanți. Nu există tratament, coada se vindecă
de obicei fără complicații. Prevenția se face prin asigurarea unei umidități
și temperaturi corespunzătoare în încăperi dar și prin igiena mediului.
- Glomerulonefropatia cronică poate fi observată frecvent la șobolanii
vârstnici, ca urmare a insuficienței renale sau a blocajului renal.
Diagnosticul prezumtiv se pune prin examen hematologic (crește
concentrația azotului ureic), și anatomo-patologic (se constată atrofie
renală la necropsie). Restricția proteică reduce semnificativ incidența bolii.
- Canibalismul este observat frecvent la femele , care își mănâncă puii,
mai ales când sunt expuse la diverși factori de microclimat cu potențial
stresogen, în special postpartum. Din acest motiv, așternutul din care este
construit cuibul trebuie amplasat în cușcă înainte de fătare, iar femelele nu
trebuie deranjate câteva zile după naștere. Supraaglomerarea și poluarea
(fizică, chimică, biologică) microclimatului din adăpost, precum și carențele
alimentare sunt factorii cei mai ades implicați în apariția canibalismului.
-Toxiemia de gestație apare în mod normal la femelele bătrâne și
obeze. Alți factori predispozanți includ schimbări bruște ale dietei, lipsa de
mișcare, stresul, cazuri în care masculii pot face o toxiemie similară.
Simptomele debutează în ultimele două săptămâni de gestație, sau în prima
săptămână postpartum. După un tablou clinic acut, moartea poate surveni
în 24 de ore. Când nu este fatală imediată, boala se manifestă prin depresie,
dispnee, convulsii, avort, cetonurie și proteinurie. Diagnosticul se pune pe
baza anamnezei, tabloului simptomatologic, examenului fizico-chimic urinar,
și evaluarea anatomo-patologică. Prevenția se face prin asigurarea unor
cantități optime de energie pe timpul gestației și lactației femelelor.
Controlul bolilor | Controlul îmbolnăvirilor în crescătoriile de
șoareci și șobolani, dar și în cazul celorlalte rozătoare de laborator, implică
în mod necesar eliminarea insectelor, rozătoarelor sălbatice și a oricăror
altor dăunători care se pot constitui într-o sursă de infecție sau rezervor
natural pentru agenții patogeni specifici. Deseori, acești intruși sunt
purtători subclinici ai unor boli care afectează șoarecele și șobolanul,
contribuind în același timp la diseminarea endemică a bolilor în cadrul
crescătoriei. Pe de altă parte, eliminarea efectivului de animale contaminat
din crescătorie este o măsură obligatorie pentru controlul majorității
bolilor infecto-contagioase, iar repopularease face în toate cazurile cu
animale provenite din unități indemne de boală. La toate acestea se adaugă
efectuare de teste serologice, hematologice și biochimice periodice, pentru
indentificarea eventualelor îmbolnăviri aflate într-un stadiul incipient, sau
a bolilor cu evoluție sublinică (Artwohl ți col., 1994; Suckov și col., 2001)
199
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

Concluzii

Patologia rozătoarelor de laborator cuprinde toate categoriile de boli


întâlnite în seria animală (virale, bacteriene, parazitare, tumorale, etc.),
multe dintre acestea fiind comune și omului (zoonoze). Cunoașterea
aspectelor legate de evoluția îmbolnăvirilor într-o colectivitate de animale
este importantă, atât din punctul de vedere al controlului stării de sănătate
al efectivului, cât și din perspectiva faptului că, expunerea animalelor la
diferite protocoale experimentale constituie factori majori de stres care
cresc susceptibilitatea la boală iar pe de altă parte, boala însăși reprezintă
un factor de stres care modifică reactivitatea indivizilor și implicit valoarea
rezultatelor obținute. Aspectele discutate scot în evidență faptul că este
foarte dificil de controlat și de monitorizat evoluția bolilor într-o
colectivitate de animale de laborator și că odată apărute, singura
modalitate de limitare a răspândirii lor o constituie lichidarea întregului
efectiv contaminat, dezinfecția și decontaminarea severă, urmată de
repopularera cu animale sănătoase provenite din unități indemne.
Tratamentele care se fac au mai degrabă un caracter paleativ și mai puțin
curativ iar vaccinările nu sunt acțiuni uzuale în crescătoriile de animale de
laborator. Mai importante sunt acțiunile cu caracter profilactic, care
urmăresc asigurarea unor condiții optime de igienă, microclimat și
alimentație, astfel încât animalele să beneficieze de un regim de viață care
să le permită valorificarea întregului lor potențial biologic.

Bibliografie selectivă

1) Artwohl JE., Cera LM., Wright MF., Medina LV., and Kim L J., 1994, The efficacy
of a dirty bedding sentinel system for detecting sendai virus infection in mice: a
comparison of clinical signs and seroconversion, Lab. Anim. Sci., 44, 73.
2) Baker D.G., 1998, Natural pathogens of laboratory mice, rats, and rabbits and
their effects on research, Clin. Microbiol. Rev., 11, 231.
3) Barthold WW., 1997, Murine rotavirus infection, in Digestive System,
Monographs on Pathology of Laboratory Animals, 2nd ed., Jones, T. C., Ward, J. M.,
Mohr, U., and Hunt, R. D., Eds., Springer-Verlag, Berlin.
4) Bhatt PN., și col., 1999,., Contamination of transplantable murine tumors with
lymphocytic choriomeningitis virus, Lab. Anim. Sci., 36, 136, 1999.
5) Brownstein DG., 1996, Sendai virus infection, lung, mouse and rat, in
Respiratory System, Monographs on Pathology of Laboratory Animals, 2nd ed.,
Jones, T. C., Ward, J. M., Mohr, U., and Hunt, R. D., Eds., Springer-Verlag, Berlin.
6) Clement JG., 1993, Experimentally induced mortality following repeated
measurement of rectal temperature in mice, Cont. Topics Lab. Anim. Sci., 43, 381.
7) Clifford C. B., Walton BJ., Reed TH., Coyle MB., White WJ., Amyx HL., 1995,
Hyperkeratosis in athymic nude mice caused by a coryneform bacterium:
microbiology, transmission, clinical signs, and pathology, Lab. Anim. Sci., 45, 131.

200
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

8) Dick EJ., Jr., Kittell CL., Meyer H., Farrar PL., Ropp SL., Esposito JJ., McKee, AE.,
1996, Mousepox outbreak in a laboratory mouse colony, Lab. Anim. Sci., 46, 602.
9) Festing MFW., 1987, Introduction to laboratory animal genetics, in The UFAW
Handbook on the Care and Management of Laboratory Animals, Poole, T. B., Ed.,
Longman Scientific & Technical, Essex, England, 58.
10) Flynn RJ., 1973, Nematodes, in Parasites of Laboratory Animals, Press, Ames.
11) Gobbi A., Crippa L., Scanziani, E., 1999, Corynebacterium bovis infection in
waltzing mice, Lab. Anim. Sci., 49, 132-137.
12) Gross NJ., 1980, Allergy to laboratory animals: epidemiologic, clinical, and
physiologic aspects of cromolyn in its management, J. Allergy Clin. Immunol., 66, 158.
13) Guida JD., și col., 1995, Mouse adenovirus 1 causes a fatal hemorrhagic
encephalomyelitis in adult C57BL/6 but not BALB/c mice, J. Virol., 69, 7674.
14) Hotchin J., 1971, Contamination of laboratory animals with lymphocytic
choriomeningitis virus, Am. J. Pathol., 64, 747.
15) Hunskaar S., Fosse RT., 1990, Allergy to laboratory mice and rats: a review
of the pathophysiology, epidemiology and clinical aspects, Lab. Anim., 24, 358.
16) Hunskaar S., Fosse R. T., 1994, Allergy to laboratory animals, in Handbook of
Laboratory Animal Science, Svendsen, P., and Hau,J., Eds., CRC Press, Boca Raton.
17) Ihrig M., și col., 1999, Differential susceptibility to hepatic inflammation and
proliferation in AXB recombinant inbred mice chronically infected with
Helicobacter hepaticus, Am. J. Pathol., 155, 571.
18) ILAR (U.S.) Committee on Infectious Diseases of Mice and Rats, 1991,
Infectious Diseases of Mice and Rats, National Research Council, National Academy
of Sciences, Washington, D.C.
19) Jacoby RO., Fox JG., 1984, Biology and diseases of mice, in : Laboratory
Animal Medicine, Fox, J. G., Cohen, B. J., and Loew, F. M., Eds., Academic Press.
20) Jacoby RO. and Lindsey RL., 1998, Risks of infection among laboratory rats
and mice at major biomedical research institutions, ILAR J., 39, 316.
21) Lohler J., Gossmann J., Kratzberg, T., and Lehmann-Grube F., 1994, Murine
hepatitis caused by lymphocytic choriomeningitis virus, Lab. Invest., 70, 263.
22) Quimby F. W., 1999, The mouse, in The Clinical Chemistry of Laboratory
Animals, 2nd ed., Loeb WF., Quimby FW., Eds., Taylor & Francis, Philadelphia, 3.
23) Maggio-Price L., Nicholson KL., Kline KM., Birkebak T., Suzuki I., Wilson D. L.,
Schauer D., and Fink P. J., 1998, Diminished reproduction, failure to thrive, and
altered immunologic function in a colony of T-cell receptor transgenic mice:
possible role of Citrobacter rodentium, Lab. Anim. Sci., 48, 145.
24) McDonald V., Deer R., Uni S., Iseki M., Bancroft GJ., 1992, Immune responses
to Cryptosporidium muris and Cryptosporidium parvum in adult immuno-
competent or immunocompromised (nude & SCID) mice, Infect. Immun., 60, 3325.
25) McKisic MD., și col., 1996, Mouse parvovirus infection potentiates rejection
of tumor allografts & modulates T-cell effector functions, Transplantation, 61, 292.
26) National Research Council, 1996, Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals, National Academy Press, Washington, D.C.
27) National Research Council, 1991, Barrier Programs, in Infectious Diseases of
Rats and Mice, National Academy Press, Washington,D.C., 17.
28) Nicklas W., și col., 1993, Contamination of transplantable tumors, cell lines,
and monoclonal antibodies with rodent viruses, Lab. Anim. Sci., 43, 29.

201
Capitolul 7 | Patologia Șoarecelui și Șobolanului de laborator |

29) Osborne JE., 1982, Cytomegaloviruses and other herpesviruses, in The


Mouse in Biomedical Research, Vol. II, Diseases, Foster, H. L., Small, J. F., and Fox, J.
G., Eds., Academic Press, New York.
30) Percy DH. and Barthold SW., 1993, Mouse viral infections, in Pathology of
Laboratory Rodents and Rabbits, Iowa State University Press, Ames, 1993.
31) Suckow MA, Peggy Danneman, C. Brayton, 20001, The Laboratory mouse, A
Volume in The Laboratory Animal Pocket Reference Series, CRC Pres.
32) Squartini F., și col., 1994, Tumours of the lymphohaematopoietic system, in
Pathology of Tumours in Laboratory Animals, Vol. 2, Tumours of the Mouse, IARC.
33) Suzuki H., Yorozu K., Watanabe T., Nakura M., Adachi J., 1996, Rederivation
of mice by means of in vitro fertilization and embryo transfer, Exp. Anim., 45, 33.
34) Taylor AN., Longbottom JL., and Pepys, J., 1977, Respiratory allergy to urine
proteins of rats and mice, Lancet, 2, 847.
35) Taylor MA., și col.,1999, The pathogenesis of experimental infections of
Cryptosporidium muris (Strain RN 66) in outbred nude mice, Vet. Parasitol., 86, 41.
36) Siraganian RP., Sanberg AL., 1979, Characterization of mouse allergens, J.
Allergy Clin. Immunol., 63, 435.
37) Winberg G., 1991, A rapid method for preparing DNA from blood, suited
for PCR screening of transgenes in mice, PCR Methods Appl., 1, 72.
38) Wullenweber M., Kaspareit-Rittinghausen J., Farouq M., 1990,
Streptobacillus moniliformis epizootic in barrier-maintained C57BL/6J mice and
susceptibility to infection of different strains of mice, Lab. Anim. Sci., 40, 608.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian


National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

202
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

CAPITOLUL 8

COBAIUL

OBIECTIVE Dezvoltarea simțurilor


Comportamentul
Introducere Utilizarea cobailor în cercetarea științifică
Încadrarea taxonomică Linii consangvine utilizate în cercetare
Originea denumirii de porc de Guinea Patologia cobaiului
Domesticirea cobailor Boli bacteriene
Formarea raselor de cobai Boli virale
Clasificarea raselor de cobai Boli parazitare
Condiții de creștere și cazare Boli metabolice sau geriatrice
Alimentația Boli tumorale
Particularități anatomice Boli cu origine necunoscută
Reproducerea Prevenirea bolilor
Constante fiziologice Concluzii
Parametri hematologici și biochimici Bibliografie selectivă

203
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Introducere

Cobaiul sau porcușorul de Guineea - Cavia porcellus - ocupă un loc


special în ceea ce înseamnă cercetarea științifică modernă. Animalele din
această specie de rozătoare se caracterizează prin particularități fiziologice și
anatomice unice, datorită cărora cobaiul simbolizează în prezent tot ceea ce
are legătură cu experimentarea pe animale sau pe om. Acest lucru este
demonstrat de faptul că, odată cu utilizarea lor extensivă în cercetare la
începutul secolului trecut, orice participare a omului sau animalelor în teste
sau experimente cu scop științific (dar nu numai) este echivalată cu termenul
de cobai (Oxford English Dictionary, 2007). Acest loc special pe care cobaiul
îl ocupă în domeniul cercetării științifie, explică și motivul pentru care
animalele din această specie au fost printre cele mai frecvent utilizate în
activitățile de laborator. Utilizarea cobailor pe scară extensivă în domeniul
experimental a atins cote maxime în anii 1960, când au fost utilizați peste 2,5
milioane de animale anual, majoritatea în cercetarea mecanismelor TBC.
Ulterior, numărul cobailor utilizați în cercetare s-a redus progresiv, fapt
datorat în principal dezvoltării liniilor de șoareci și șobolani modificați
genetic, care au constituit suportul pentru noile modele de studiu a unor boli
specifice. La această stare de fapt, s-a mai adăugat și acceptarea înlocuirii
modelelor animale de boală, ca urmare a introducerii conceptului celor 3R,
cu numeroase teste locale efectuate pe șoareci. Un exemplu elocvent în acest
sens îl constituie testarea răspunsului ganglionar local pe șoareci sau LLNA
(Local Lymph Node Assay), un test recomandat de către ICCVAM
(Interagency Coordination Committee on the Validation of the Alternative
Methods) pentru efectuarea testului alergen major de dermatită de contact
provocat de substanțele chimice. Câteva din domeniile majore de interes în
care cobaiul este utilizat în cercetare sunt reprezentate de: studiul bolilor
infecto-contagioase, testele alergice pentru substanțe chimice care nu pot fi
realizate prin LLNA, investigarea mecanismelor auzului, toxicologia
reproducției, și respectiv ca sursă de sânge pentru alimentarea țânțarilor
hematofagi. Chiar în condițiile reducerii constante a numărului de cobai
utilizați în activități experimentale, animalele din această specie continuă să
se bucure de un interes crescând în calitate de animale de companie, datorită
dimensiunilor mici, igienei corporale, docilității și întreținerii relativ facile.

Încadrarea taxonomică

Cavia porcellus este denumirea științifică pentru cobai sau porcușorul


de Guinea, acesta fiind încadrat ca specie de către naturalistul Johann
Polycarp Erxleben (1744-1777) la sârșitul secolului XVII. Linia taxonomică
pentru cobaiul domestic este următoarea (Wagner, 1976, cit. de Pritt, 2012)
204
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Regnul Animalia
Încrengătura Cordata
Clasa Mammalia
Ordinul Rodentia
Subordinul Hystricomorpha
Familia Caviidae
Subfamilia Caviinae
Genul Cavia

Caracteristici generale ale ordinului histricomorpha

Cobaii sunt rozătoare din subordinul Histricomorpha (porcupine-like


rodents-rozătoare asemănătoare porcului spinos), iar subordinele Sciuro-
morpha (squirrel-like rodents) și Myomorpha (rat-like rodents), includ specii
de rozătoare asemănătoare veveriței și respectiv șobolanului. În structura
subordinului histricomorpha mai intră și chinchilla, ariciul, capibara, pecum
și alte specii de rozătoare, care au ca particularități morfologice prezența
arcului zigomatic, respectiv a unui canal infraorbital larg, prezent la toate
speciile din acest subordin. Membri familiei Caviidae se particularizează prin
prezența a 4 degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare, tălpile
picioarelor fiind lipsite de păr. Tendința de a roade ceva tot timpul, și
prezența a 2 incisivi frontali au constituit motivul încadrării cobailor ca
animale rozătoare, însă cercetări efectuate în ultimii ani sugerează faptul că
încadrarea acestor specii în ordinul rozătoarelor este incorectă, în baza
studiului molecular al unor modificări evolutive care implică proteine cheie
celulare. Este vorba de faptul că, ritmul evolutiv accelerat al schimbărilor
care afectează structura insulinei la cobai, fapt demonstrat de secvența
deviantă a aminoacizilor, a contribuit la sinteza unei proteine (insulină) care
diferă de structura chimică normală a insulinei la alte mamifere (Pritt, 2012).
Această descoperire a declanșat numeroase controverse științifice,
vizavi de încadrarea taxonomică a cobailor. Cercetări ulterioare au sugerat
că aparentul ritm rapid de substituire al aminoacizilor din structura
insulinei, precum și alți descriptori ai mecanismelor evolutive specifice
cobailor, sunt consecința poziției filogenetice particulare a acestei specii.
(Harkness și col., 2002; Carleton și col., 2005). Urmarea acestei constatări,
s-a postulat faptul că, dacă cobaiul ar fi mutat într-o altă poziție taxonomică,
ca ordin mamifer separat (rozătoare polifilice), cu totul diferit de ordinul
rozătoarelor, datele moleculare semnalate ar avea sens (Graur și col., 1991).
Respingerea categorică a reclasificării cobailor a fost determinată de
identificarea la Cavia porcellus a mai unor secvențe de nucleotide specifice
rozătoarelor, fapt ce a contribuit la perpetuarea controverselor pe acest
subiect. Într-un studiu realizat de Konno și colaboratorii (1999) se
sugerează faptul că în funcție de secvența de nucleotide studiată
205
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

(aminoacid vs nucleotidă) se poate argumenta pentru o poziție filogenetică


sau alta, respectiv pentru încadrarea cobailor ca rozătoare sau nonrozătoare.

Originea denumirii de porcușor de Guinea

Originea denumirii de porcușor de Guineea (Guineea pig) este vagă,


posibil datorată asemănării cu un purcel sugar. Cobaiul nu este, cu toate
acestea, înrudit cu suinele, deși anumiți termeni sunt similari cu cei folosiți
în creșterea porcinelor (ex: femelele adulte sunt numite scroafe, iar masculii
adulți sunt numiți vieri). Dacă denumirea de porcușor de Guinea nu este
agreată, în schimb termenul de cobai (cavy) este considerat mult mai
apropiat de realitate, întrucât reflectă denumirea științifică, respectiv
originea sud americană a acestei specii. Cu toate acestea, numele de porc de
Guinea continuă să fie folosit în cercetarea științifică, literatura medicală
veterinară, dar și în media populară. Teoriile care vin în sprijinul explicării
numelui de Porcușor de Guinea (Guinea Pig) vizează următoarele aspecte:
 exploratorii europeni care i-au văzut și caracterizat pentru prima
data i-au descris pe cobai ca fiind asemănători unor purcei sugari;
 convingerea populară conform căreia Cobaiul provine din Guineea
africană, fiind adus în lumea occidentală odată cu transporturile de sclavi;
 confuzia care s-a creat prin asimilarea Guianei din America de sud
(care este țara de baștină a cobaiului) cu Guinea din continentul Africa.
Creșterea porcușorului de Guinea ca animal de companie în Europa, și
ulterior în America de Nord, este autentificată începând cu sfârșitul secolului
XVI, când a fost notat faptul că regina Elisabeta I a Angliei deținea un cobai.
Acest fapt a contribuit la notorietatea și răspândirea utilizării cobailor ca
animal de agreement. În secolele care au urmat, cobaiul a fost popularizat
prin poveștile lui Beatrix Potter, iar secolul XX prin proziția sa privilegiată de
locuitor al Casei albe, sub președinții Theodore Roosevelt și John F. Kennedy.
În cercetarea științifică modernă, cobaii au fost utilizați pentru prima dată
de Lavoissier (1780) pentru a măsura producția de căldură metabolică.

Domesticirea cobailor

Domesticirea cobailor s-a realizat în decursul secolelor, în regiunile


muntoase din America de sud, cel mai probabil în Peru, rezultatul acestui
proces constituindu-l apariția unei noi specii de cobai (Cavia porcellus),
strâns înrudită filogenetic cu speciile sălbatice de proveniență (Caras, 1996).
În condiții de libertate, cobaii trăiesc în grupuri mici de 5-10 indivizi,
fiind foarte activi dimineața devreme și seara, cu perioade intermitente de
odihnă în cursul zilei, care alternează cu perioade de căutare a hranei atât
ziua cât și noaptea. Ierarhia socială este foarte strictă, în cadrul grupului
existând întotdeauna un mascul și o femelă dominanți. Sunt foarte sperioși
206
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

și atenți la prădători, deseori adăpostindu-se în galeriile sau vizuinile altor


animale, precum și în ascunzișurile și tunelurile formate de vegetație.
Cobaiul își marchează teritoriul cu ajutorul feromonilor eliminați prin
urină și prin secrețiile glandelor perianale și supracaudale, acestea reflectând
statusul și rolul social al individului în cadrul grupului sau coloniei. Durata
normală de viață este situată între 4 și 5 ani, însă pot ajunge până la 8 ani.
În regiunile geografice de origine, cobaiul este folosit ca aliment, sub
denumirea de cuy în limbajul nativ, denumire care este utilizată și pentru
animalele vii. De asemenea, este utilizat în cadrul a numeroase ritualuri (de
vindecare!) de către populațiile indigene din munții Anzi, iar dejecțiile lor
sunt folosite ca o excelentă sursă de îngrășământ. În multe regiuni din
America de sud, creșterea cobailor în ferme mici constituie parte a unor
programe de agricultură sustenabilă, prin faptul că furnizează o proteină de
înaltă calitate nutritivă, respectiv o carne săracă în grăsimi (Pritt, 2012).

Formarea raselor de cobai

Asemănător altor rozătoare utilizate în domeniul cercetării științifice,


rasele de cobai pentru activități de laborator au fost selectate pentru a
răspunde nevoilor în plină expansiune ale domeniului experimental de la
începutul secolului XX. Dezvoltarea unor noi linii de porcușori de Guineea s-a
axat în sistemele creștere tradițională, pe o seamă de particularități
morfologice, cum sunt textura și structura părului/blănii, culoarea și lungimea
părului, variantele albino și non-albino. În ceea ce privește dimensiunea
corporală, nu se constată diferențe semnificative între animalele provenind
din rase diferite. Selectarea și dezvoltarea de noi rase de cobai este urmarea
utilizării lor pe scară largă ca animale de lux, în mod particular în Marea
Britanie. Acest fapt s-a reflectat în apariția unor rase de porcușori de Guinea
caracterizate prin particularități anatomice considerate unice, cum sunt cele
specific raselor abisianiană sau peruviană. La nivel global, rasele de cobai
utilizate în activități de laborator sunt obținute în cea mai mare parte dintr-o
linie selectată de Dunkin și Hartley în 1926. Toate aceste rase sunt outbred
(nonconsangvine), albino, cu părul neted, fiind cunoscute sub denumirea de
liniile Dunkin-Hartleys sau Hartleys (Wagner, 1975, cit. de Pritt, 2012).
Furnizorii de cobai pentru activități cu specific experimental asigură
animale din aceste rase sub forma unor colonii SPF (Specific Pathogen Free)
și/sau VAT (Virus antibody Free). Cel puțin o linie albino, fără păr, atimică și
imunocompetentă este utilizată pentru cercetări în domeniul dermatologiei.

- Cavia porcellus sau cobaiul domestic trăiește liber în America de Sud,


iar în variantă domestică este cunoscut în întreaga lume. Sunt animale care
se adaptează ușor la condițiile de mediu și la creșterea în captivitate, fiind
ușor de domesticit. Cavia porcellus este strans înrudit cu numeroase alte
207
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

specii caviomorfe, cum sunt Cavia aperea (cel mai mic rozător asemănător
cobaiului), Cavia cutleri, Cavia fulgida, și Cavia tschudii. Cu excepția lui Cavia
porcellus, toate celelalte specii de cobai mai pot fi întâlnite în fauna sălbatică
din Argentina, Uruguai, Bolivia, Peru și Brazilia. Porcușorii de Guinea se
caracterizează printr-o perioadă de gestație relativ lungă, stare de dezvoltare
precoce a puilor la naștere, și prezența unei membrane translucide care
acoperă orificiul vaginal, cu excepția perioadei de estru și a parturiției.

Cobaiul domestic sau Cavia porcellus

Momentul exact în care cobaiul a fost domesticit nu se cunoaște, însă


se știe faptul că prin domesticire, cobaii au devenit animale puțin agresive,
care manifestă o toleranță socială crescută, și sunt mai puțin atenți la
mediul înconjurător decât variantele sălbatice. În condiții naturale își
marchează teritoriul cu ajutorul unor substanțe mirositoare (ex: feromoni)
provenind din urină sau din secrețiile glandelor supracaudale și perineale,
care reflectă și statusul social al individului, precum și rolul acestuia în
cadrul grupului. Indivizii străini sunt identificați datorită absenței mirosului
caracteristic animalelor din același grup. Deși nu se toaletează unul pe altul
în mod normal, cobaiul caută contactul cu ceilalți membri ai grupului în
timpul perioadei de odihnă. Ca particularitate specifică, cobaiul domestic
este un animal puțin agresiv, docil, iar manipularea atentă și mângâierea
determină reacții de răspuns adaptate contextului în care se află. Cobaiul
învață să coabiteze cu îngrijitorii, și răspunde la intrarea acestora în spațiul
de cazare printr-un șuierat caracteristic. Mai mult, la contactul direct cu
personalul îngrijitor, un semn de afecțiune și acceptare a prezenței omului
îl constituie faptul că ling mâna acestuia (Reinhardt, 1971; Berryman, 1976).
208
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Cavia aperea este de culoare neagră-brună și trăiește în grupuri de 5-


10 indivizi. Mai este cunoscut sub denumirea de cobaiul brazilian, și poate fi
întâlnit în majoritatea țărilor din America de Sud. Cavia aperea a fost
încrucișat cu cobaiul domestic, însă majoritatea femelelor rezultate au fost
infertile. Sunt animale diurne, a căror mărime corporală o depășește pe cea a
cobaiului domestic (adulții au 27,2 cm în lungime și greutatea de 635 grame),
fiind aproape lipsiți de coadă. Se caracterizează printr-un bot plat, urechi
mici, gâtul scurt, 4 degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare,
prevăzute cu gheare ascuțite. Femela are o singură pereche de mameloane
situate posterior. Sunt animale ierbivore, care se hrănesc cu ierburi și plante
medicinale. Sunt foarte activi în cursul dimineții și seara, când sunt antrenați
în activități de căutare a hranei, pe care o stochează în tuneluri cu adâncimea
maximă de 10-12 cm, în care își fac și adăpostul. Sunt cunoscuți sub diverse
denumiri, cum ar fi: purcei peruani (în Spania, Italia, Portugalia), purcei de
Guinea în Anglia, indieni în Belgia, purcei de peste mări și țări în Germania și
Rusia. Literatura de specialitate anglo-saxonă îi numește guinea pig, cobaye
sau cavy, iar în literatura francofonă este numit cochon d'inde și porcella.

Clasificarea raselor de cobai

După caracteristicile fenotipice, rasele de cobai se împart în 3 grupe:


Rase de cobai cu părul scurt includ mai multe variații de culoare,
cum sunt varietatea olandeză, himalaia (albino) sau varietatea bălțată.
Rase de cobai cu părul lung (peruviene) au un aspect plăcut, fiind
crescuți ca animale de companie. Se caracterizează printr-o sensibilitate
mare la umezeală și o prolificitatea scăzută (femela naște un singur pui).

Cobaiul peruvian cu păr lung (Cooper și col., 1975, cit. de Pritt, 2012)
209
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Rase de cobai cu părul zburlit au o răspândire limitată și se


caracterizează printr-o susceptibilitate mare la infecțiile bacteriene și virale.

Cobaiul abisinian cu părul zburlit (Cooper și col., 1975, cit. de Pritt, 2012)

Pentru activități de laborator au fost selectate linii de cobai proveniți


din rasele cu părul scurt (ex: Linia Dunkim-Hartley sau linia NIH).

Cobai din linia Dunkin-Hartley utilizați preponderent în laborator

Liniile outbred | Liniile de cobai folosite în activități cu specific


experimental provin din stocuri nonconsangvine Dunkin-Hartley, de culoare
albă și cu părul lins. În cadrul liniei Dunkin-Hartley au fost dezvoltate 2
210
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

sublinii (Hartley A și B), care au fost caracterizate din punct de vedere


morfo-fiziologic, fiind practic singurele linii utilizate în cercetarea științifică.

Condiții de creștere și cazare

Cobaii sunt animale puțin pretențioase la condițiile de cazare, însă un


microclimat inadecvat (ex: temperatura scăzută, umiditate mare, așternut
impropriu) determină scăderea prolificității. Este recomandată cazarea în
adăposturi semi-închise, care oferă posibilități de mișcare și de ieșire la
soare, de preferință direct pe podea, în boxe cu suprafața de 2 m2. Densitatea
este de aproximativ 6-10 animale adulte sau 20-25 tineret pe m2. De regulă
se cazează împreună 20 de animale adulte, plus descendenții lor până la
vârsta de înțărcare. Cobaiul poate fi cazat în condiții bune și în cuști adecvate
acestui scop (confecționate din inox, aluminiu sau din material plastic)
dispuse pe un suport metalic fix sau mobil situate pe mai multe nivele.
Tabel 1 Standarde EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea individuală
și în grup a cobailor în funcție de greutatea corporală (Directiva EU 63/2010)
Greutate Suprafața minimă Suprafața Înălțimea
corporală a podelei minimă
(g) incintei per animal a incintei
(cm2) (cm2) (cm)
Cazare normală - până la 200 1 800 200 23
și în timpul inclusiv ;
procedurilor - peste 200 și 1 800 350 23
experimentale până la 300
inclusiv;
- peste 300 și 1 800 500 23
450 inclusiv;
- peste 450 și 2 500 700 23
700 inclusiv;
-peste 700. 2 500 900 23
Cazare animale - 1 200 23
utilizate pentru Cazați pereche
reproducție sau trio cu pui

Spațiul necesar diferă în funcție de tipul de cușcă folosit sau de


scopul urmărit: pentru cutiile metalice se folosesc dimensiuni de 22/33/28
cm, în timp ce cuștile din material plastic trebuie să aibă dimensiuni de
43/43/20 cm. Pentru reproducție se folosesc cuști cu dimensiuni de 90/
60/23 cm, în care sunt cazate 4 femele împreună cu 1 mascul. În anumite
situații particulare care impun cazarea individuală, suprafața de cazare nu
trebuie să fie mai mică de 35/35 cm (1225 m2) pentru a oferi spațiu de
mișcare și odihnă adulților, și pentru a stimula joaca tineretului. În cazul
studiilor care necesită, de asemenea, cazarea individuală, spațiul de cazare
trebuie dublat la 30/70 cm (2450 cm2) pentru a permite delimitarea unor
211
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

zone de refugiu, cum ar fi cutii de carton de forme și mărimi diferite.


Cazarea individuală nu trebuie sa ducă la izolarea animalelor, întrucât
cobaiul este foarte sensibil la interacțiunea vizuală, olfactivă sau auditivă cu
ceilalți membri ai grupului. Cuștile pentru cazarea cobailor pot fi construite
și din sârmă metalică, cu dimensiuni minime de 12/12/12 cm în cazul
adulților. Așternutul trebuie asigurat din abundență, și constă din rumeguș,
hârtie reciclată și mărunțită, care se schimbă frecvent pentru a preveni
aglomerarea dejecțiilor. Cobaii nu se cazează în același spațiu cu animale
purtătoare de Brucella, care evoluează ca infecție subclinică la iepuri, pisici
și câini, pentru că germenii din genul Brucella produc infecţii grave la
tineret. Cuștile trebuie prevăzute cu sistem (hrănitori) pentru administrarea
furajelor concentrate (granulate) și cu sticle prevăzute cu canule sau cu
adăpători automate cu duză. Microclimatul din încăperi trebuie să asigure o
temperatură optimă de 16-23°C, în funcţie de vârstă, iar umiditatea relativă
să nu depășească 50-70%. Regimul de iluminat trebuie să asigure o foto-
perioadă de 12 ore. Se folosește un coeficient de iluminare de 1:12, iar în
cazul iluminării artificiale intensitatea luminii trebuie să fie de 60-70 lucși.

Alimentația

Cobaii sunt animale ierbivore în condiții naturale, care consumă


frunze, tulpini de plante verzi sau uscate, semințe și rădăcini. În captivitate,
sunt utilizate pentru furajarea lor formule furajere adaptate pentru cobai, în
alcătuirea cărora intră 20% proteină crudă și 16% fibră vegetală. Cobaii și
primatele nu au enzima L-gulonolactonoxidaza, motiv pentru care necesită
un aport exogen de vitamina C prin alimente. Întrucât vitamina C este foarte
212
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

labilă, alimentele concentrate pentru cobai nu trebuie administrate dacă sunt


mai vechi de 3 luni. Întrucât organismul cobailor nu sintetizează vitamina C,
este nevoie de hrană suplimentată în acid ascorbic (aproximativ 10-20
mg/zi). Necesarul de vitamine poate fi asigurat prin administrarea de furaje
verzi de bună calitate (ex: lucernă, trifoi) sau de morcovi, semințe de cereale
încolțite (grâu), siloz, suc de măceșe. Deoarece cobaiul mănâncă puțin și
frecvent, regimul de furajare constă în administrarea de 3 tainuri pe zi la
tineret și masculi, și 4-5 tainuri pe zi în cazul femelelor gestante. Cantitatea
de furaje poate fi redusă în perioada de împerechere cu până la 10-20%
pentru a evita obezitatea. Mai trebuie avut în vedere că la cobai tractusul
gastrointestinal este foarte sensibil, iar modificările bruște ale rației furajere
determină frecvent tulburări grave, uneori chiar anorexie, soldate cu slăbire
(cașexie) sau moartea animalelor. Adăparea se face numai cu apă proaspătă
și curată, care trebuie asigurată în permanență. Vasele în care se
administrează hrana și apa trebuie să fie igienizate zilnic, întrucât cobaii nu
consumă furajele și apa decât dacă sunt proaspete (Gerold și col., 1997).

Particularități anatomice

În funcție de rasa de cobai, există o mare variatate de combinații de


culori (mono, bi sau tricolorate), cu păr moale sau aspru, lins sau dispus în
vârtejuri, lung, mediu sau scurt. Nu există diferențe între sexe în ceea ce
privește particularitățile de culoare sau lungimea părului. Ca particularitate
distinctivă, în cazul cobailor fiecare folicul pilos este prevăzut cu o glandă
sebacee androgen-dependentă, acestea fiind mai abundente în regiunea
dorsală și împrejurul anusului. Aceste glande sunt mai pregnant dezvoltate
la masculi, fiind utilizate pentru eliminarea feromonilor sexuali, având rol
în atragerea femelor și în marcarea teritoriului. La animalele vârstnice și
supraponderale, hipersecreția glandelor sebacee determină aspectul gras și
mat al blănii din regiunea dorsală. Cobai au numeroase regiuni lipsite de
păr, cum ar fi căile respiratorii externe, tractul digestiv superior, aparatul
uro-genital, glandele mamare inguinale și segmentul caudal al pavilionului
urechilor. Zonele glabre din spatele pavilionului auricular sunt mai mari la
masculi, fiind în același timp și lipsite de glandele sudoripare și sebacee.
Vibrizele sunt localizate supraorbitar, pe părțile laterale ale nasului și
pe buza superioară (dispuse în 5-6 rânduri), precum și sub bărbie. Spre
deosebire de alte specii de rozătoare, cobaiul nu are vibrize suborbitar.
Urechile sunt constituite din țesut cartilaginos și osos, distribuit în
diferite segmente ale aparatului auditiv. Datorită lungimii și sinuozității
canalului cartilaginos, este foarte greu de vizualizat membrana timpanică.
O particularitate unică a canalului auditiv extern și a segmentului osos al
urechii externe este dată de faptul că porțiunea extratemporală a nervului
facial este situată în strânsă proximitate cu canalul cartilaginos ventral și
213
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

caudal, la joncțiunea acestuia cu canalul osos. Această particularitate este


rezultatul localizării neobișnuite a orificiului stilomastoidian la nivelul osului
temporal, care este poziționat caudal și dorsal de canalul auditiv osos extern.
Cobaii sunt animale cu un corp robust, picioare scurte prevăzute cu 4
degete la membrele anterioare și 3 la cele posterioare, fiind lipsit de coadă.
Timusul este localizat în regiunea cervicală, fiind prezent doar la animalele
tinere. Înainte să fie produse pe scară largă animalele atimice, cobaii au fost
utilizați în studii de imunologie, deoarece situarea cervicală a timusului
facilitează extirparea acestuia pe cale chirurgicală. Stomacul cobailor este
glandular, fiind permanent alimentat cu furaje. Intestinul are o lungime
totală de 2-3 m, depășind de 10 ori lungimea corpului. Ca la majoritatea
ierbivorelor, cea mai mare parte a digestiei are loc în cecum, care poate
înmagazina peste 65% din conținutul gastrointestinal. Cecumul ocupă partea
stângă a abdomenului, și este un sac cu pereți subțiri (15-20 cm lungime),
prevăzut cu 3 benzi paralele și un diverticul situat în afară. Asemănător
hamsterului, glandele suprarenale sunt mai mari la mascul decât la femelă,
iar ficatul este voluminos (13,5 g), și reprezintă 4% din greutatea corporală.
Tractusul genital femel este alcătuit din două coarne uterine care se
deschid în cervix printr-un singur orificiu vaginal. Atât femelele cât și
masculii au o singură pereche sfârcuri mamare înconjurate de o zonă fără
păr, localizate în zona inghinală. Doar femele au glande mamare propriu-
zise, iar sfârcurile acestora sunt mult mai bine dezvoltate decât la masculi.

Fig. 1 Componentele aparatului genital extern la femele (Anatomy of the


Guinea Pig by Gale Cooper and Alan L. Schiller, Harvard University Press).

Sacul perineal este repezentat de un diverticul bilateral, care provine


din joncțiune cutaneo-mucoasă anală, și separă vaginul de anus.
214
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Fig. 2 Tractul reproductiv femel la cobai (Anatomy of the Guinea Pig, by


Gale Cooper and Alan L. Schiller, Cambridge, Harvard University Press).

Fig. 3 Aparatul genital extern la mascul (Anatomy of the Guinea Pig, by


Gale Cooper and Alan L. Schiller, Cambridge, Harvard University Press).

Masculii de cobai pot fi identificați cu ușurință, datorită faptului că


pungile scrotale sunt evidente, sub forma unor dilatații perechi dispuse pe
215
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

fiecare parte a perineului. Fiecare din aceste pungi scrotale conține un


testicul, epididimul, segmentul caudal al cordonului spermatic și grăsime.
Creasta care separă cele două pungi scrotale este reprezentată de glandul
penisului. Ca particularitate unică pentru animalele din ordinul histrico-
morfa este faptul că sacul intramitent este localizat pe suprafața ventrală a
glandului penian. Acest sac cilindric lung se deschide sub forma unei fante
transversale caudale la nivelul orificiului uretral. Orificul situat cranian este
uretra acoperită de pielea prepuțului, iar orificiul situat caudal este anusul.
Reproducerea | Cobaii sunt animale la care dimorfismul sexual este
mai puțin accentuat comparativ cu alte rozătoare, iar evaluarea sexului se
face fără dificultăți. Distanța anogenitală este aceeaşi, însă la mascul
orificiul genital este rotund, penisul putând fi evidențiat printr-o presiune
laterală, în timp ce la femele orificiul vaginal are formă triunghiulară. Prima
împerechere se face înainte de 6 luni, vârsta la care simfiza pubiană
fuzionează, întrucât gestațiile mai târzii pot fi însoțite de distocii. Cobaii
sunt animale poliestrice la care ovulația se produce spontan. Greutatea
corporală a femelei se poate dubla în timpul sarcinii. Femelele gestante
trebuie separate până când puii sunt înțărcați (la vârsta de 21 zile), pentru
că adulții i-ar putea agresa. Puii se nasc în totalitate acoperiți cu păr, ochii
deschiși și capacitatea de a consuma hrană solidă chiar din prima zi. Cele
mai eficiente sisteme de împerechere sunt monogamia (1 mascul+1 femelă),
sau poligamia/haremul ( 1 mascul + 4-10 femele) (Hargaden și col., 2012).
Tabel 2 Constante fiziologice reproductive (Hargaden și col., 2012)
Pubertate Masculi 6 săptămâni
Pubertate Femele 9-10 săptămâni
Maturitatea sexuală M 600-700 g (la vârsta de 3-4 luni)
Maturitatea sexuală F 350-400 g (la vârsta de 2-3 luni)
Estru (călduri) 15-17 zile
Estru (când acceptă masculul) 1-16 ore (media 8 ore)
Durata gestației 59-72 (cuib mai mare, durata mai scurtă)
Estru postpartum Fertil (60-80 % gestație)
Durata lactației Maxim 5-8 zile după parturiție
Mărimea cuibului 1-6 (media 3-4 pui)
Greutatea la naștere 60-110 g
Vârsta înțărcării 150-200 g (14-21 zile)
Durata creșterii 1,5-4 ani
Generații noi 0,7-1,4/lună
Compoziția laptelui 4% grăsime, 8% proteine, 3% lactoză
83% apă, 16% substanță uscată.

Constante fiziologice

Greutatea corporală variază în funcție de rasă, sex, individ, masculii


fiind mai mari decât femelele, iar durata de viață oscilează între 4 și 5 ani.
216
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Tabel 3 Valori ale unor constante morfo-fiziologice (Wilson și col., 2012)


Durata vieții 4-8 ani
Greutatea M adult 900-1200 g
Greutatea F adult 750-900 g
Temperatura rectală 37,2-39,5 °C
Cromozomi (2n) 64
Consum de hrană 6g/100g/zi
Consum apă 10 ml/100g/zi
Tranzit gastro-intestinal 13-30 ore
Frecvența respiratorie 42-104/min
Capacitatea pulmonară 2,3-5,3 ml/kg
Frecvență cardiacă 230-380/min
Volumul sanguin 7ml/100 g greutatea corporală
Tensiune arterială 80-94/55-58 mm Hg

Parametri hematologici și biochimici

Literatura de specialitate inventariază o gamă foarte largă de valori


ale parametrilor sanguini și biochimici clinici la cobai. Aceste variații par să
fie determinate de diferențele de rasă, vârstă, sex, alimentație, condiții de
cazare, metoda de prelevare a sângelui, anestezicele folosite, punctul de
elecție al venopuncției, inclusiv de laboratorul în care se face determinarea.
Ca o particularitate specifică cobaiului este faptul că venele periferice
sunt greu accesibile pentru realizarea venopuncției și prelevarea sângelui.
Tabel 4 Valori de referință ale parametrilor hematologici la cobai
(Maureen Hargaden și Laura Singer, 2012; Wilson și col., 2012)
Parametrul Limite de oscilație
Eritrocite 5.4×106/mm3±12%
Hematocrit 43 ±12%
Hemoglobină 13.4 g/dl±12%
VEM 81 mµ3
HEM 25 pg
CHEM 30%
Leucocite 9.9×103/mm3 (±30%)
Neutrofile 28–44%
Limfocite 39–72%
Celule Kurloff 3–4%
Eozinofile 1–5%
Monocite 3–12%
Bazofile 0–3%
Trombocite 250–850×103/mm3

Hematiile | Valorile parametrilor celulari ai sângelui periferic sunt


influențate în mare măsură de vârsta animalelor. Hematiile se încadrează în
dimensiunile considerate normale pentru majoritatea rozătoarelor, și au o
durată de viață cuprinsă între 60 și 80 de zile. Comparativ cu alte rozătoare
de laborator, valorile eritrocitelor, Hb și Ht sunt mai scăzute în cazul
217
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

cobailor, iar concentrația hemoglobinei și numărul reticulocitelor din


sângele periferic scad odată cu înaintarea în vârstă. Parametri eritrocitari
ai cobaiului se încadrează în limitele de variație similare cu cele ale omului.
Hemoglobina este identică cu cea a câinelui, șobolanului calului, iepurelui și
omului în ceea ce privește afinitatea crescută pentru oxigen, însă diferă de
Hb câinelui, iepurelui și omului, prin rezistența la oxidarea produsă de
nitriți și conversia în methemoglobină. Administrarea unor cantități mari
de colesterol prin alimente determină la cobai o anemie hemolitică acută,
prin comparație cu alte animale, la care provoacă leziuni cardiovasculare.
Acest răspuns particular al cobaiului la hipercolesterolemie este atribuit
unor diferențe în compoziția lipidică a membranei globulelor roșii, care le
afectează stabilitatea membranară, rezultând astfel o hemoliză severă intra-
vasculară, și anemia consecutivă (Ostwald, 1970, cit de Hargden și col., 2012).

Leucocitele | Neutrofilele sunt descrise la cobai ca heterofile sau


pseudoeozinofile, datorită granulațiilor citoplasmatice azurofile, specifice
pentru eozinofilele celorlalte specii de animale de laborator. Celule sanguine
cu aspect similar sunt heterofilele descrise la iepuri. Sângele periferic este
dominat la cobai de prezența limfocitelor mari și mici, în producerea și
maturarea cărora un rol central îl are timusul. Valorile limfocitelor sunt
ușor mai crescute, iar ale neutrofilelor ușor mai mici decât media acelorași
valori înregistrate la om. Hormonii steroizi nu afectează fiziologia timusului
și implicit nici valorile limfocitelor din sângele periferic la cobai, primate
non-umane, dihor și om, cea ce înseamnă că aceste specii pot fi considerate
rezistente la steroizi. În cazul altor specii de mamifere, cum sunt șoarecii,
șobolanii, hamsterii și iepurele, răspunsul la acțiunea steroizilor se exprimă
prin diminuarea progresivă a greutății timusului și a valorii limfocitelor.
Ca particularitate hematologică specifică cobaiului este prezența în
sângele periferic a celulelor Kurloff (Foa-Kurloff), care sunt leucocite mono-
nucleare cu activitate de celule ucigașe (natural killer cells), având rol în
apărarea imună celulară. Celulele Kurloff se găsesc atât în sângele periferic,
cât și în sinusoidele spenice, măduva osoasă hematogenă, precum și în
stroma timusului. Prezența celulelor Kurloff în circulația sanuină crește
semnificativ pe parcursul gestației, ca urmarea a nivelului crescut al
estrogenilor, majoritatea migrând ulterior în labirintul placental. La nivelul
placentei, celulele Kurloff acționează ca o barieră cu rol de separare a
antigenilor fetali de celulele materne competente imunologic, în scopul
protejării embrionului de acțiuna Ig.M și a limfocitelor sensibilizate. Astfel,
celulele Kurloff previn rejecția maternală a placentei în cursul gestației. La
nou născuți și la fetuși, celulele Kurloff lipsesc complet din circulație.
Morfologic, celulele Kurloff se caracterizează prin prezența unor structuri
granulare, numite corpi Kurloff, cu dimensiuni de 1-8µm, situate în interiorul
unor vacuole citoplasmatice, care pot depăși uneori mărimea nucleului.
218
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Prezența celulelor Kurloff este importantă și în stări patologice, cum


este leucemia L2C (leucemie limfoblastică acută), care se dezvoltă spontan la
linia 2 de cobai și este utilizată ca model animal pentru studiul leucemiei acute
la om. În leucemia L2C se constată o creștere semnificativă a numărului
celulelor Kurloff în sângele periferic, precum și o intensificare a activității
enzimatice lizozomale, care determină liza celulelor L2C. Numeroase studii
realizate în acest domeniu semnalează faptul că celulele NK (Natural killer)
cauzează moartea celulelor tumorale maligne prin activarea programului de
moarte celulară programată genetic (apoptoza), și prin necroză. Cu toate
acestea, procesul prin care celulele NK interacționează cu celulele tumorale
nu este complet elucidat. Ceea ce se știe cu certitudine este faptul că în acest
proces de neutralizare a celulelor tumorale nu participă mecanisme de
recunoaștere a celulelor țintă (Debout., 1999, cit. de Hargaden și col., 2012).

Frotiu de sânge colorat Wright-Giemsa cu un leucocit mononuclear


conținând un corp Kurloff (Maureen Hargaden and Laura Singer, 2012)

Plachetele și coagularea sângelui | Funcția plachetelor sanguine este


asemănătoare la cobai și om, comparativ cu alte specii de animale, cel puțin
în ceea ce privește rolul acestora în procesul de agregare. Cobaiul are cel mai
lung timp de conversie a protrombinei (4 minute), comparativ cu iepurele,
șobolanul, hamsterul, câinele, pisica, și inclusiv omul. Pe de altă parte, timpul
de activare parțială a protrombinei este mai scurt decât la om, iar comparativ
cu alte specii, cobaiul are cea mai mică cantitate de factor VII și un nivel
scăzut al factorului V. (Lewis, 1992, cit. de Hargaden și col., 2012).
219
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Tabel 5 Valori fiziologice ale constantelor coagulării sângelui


(Hargaden și col, 2012 ; Wilson și col., 2012)
Parametrul Limite de variație
Timpul de protrombină (PT) 50–100 secunde
20–32 secunde
Timpul Parțial de Protrombină (PTT) 13.0–22.9 secunde
40–49 secunde
Timpul de Trombină 27.5–48.0 secunde
Factorul II 85–150 unități/100 ml
Factorul V 68– 140 unități /100 ml
55–105 unități /100 ml
Factorul VIII 63–142 unități /100 ml
Factorul IX 67–141 unități /100 ml
Fibrinogenul 263–572 mg/100 ml

Tabel 6 Valori ale unor parametri biochimici serici


(Hargaden și col, 2012; Wilson și col., 2012)
Parametrul Limite de variație
Proteine totale 4.5–5.9 g/dl
Albumine 2.3–3.0 g/dl
Globuline 1.7–2.6 g/dl
Glucoza 80–110 mg/dl
Azotul Ureic sanguin 15.7–31.5 mg/dl
Creatinina 1.0–1.8 mg/dl
Bilirubina totală 0.2–0.4 mg/dl
Lipidele 95–240 mg/dl
Fosfolipidele 25–75 mg/dl
Trigliceride totale 28–76 mg/dl
Colesterolul 20–43 mg/dl
Calciu 9.0–11.3 mEq/dl
Fosfor 4.2–6.5 mEq/dl
Magneziu 2.1–2.7 mg/dl
Sodiu 121–126 mEq/L
Potasiu 4–6 mEq/L
Clor 96–98 mEq/L
ALAT 31–51 IU/L
ASAT 32–51 IU/L
Fosfataza alcalină 68–71 IU/L
Aspartat aminotransferaza 38–57 IU/L
Aspartat transaminaza serică 38–58 IU/L
Creatin-Fosfokinaza 80–130 IU/L
Lactat-Dehidrogenaza 37–63 IU/L

Dezvoltarea simțurilor

Auzul | Caracteristicile aparatului auditiv al cobailor, cum ar fi accesul


facil la urechea medie și internă, constituie unul din argumentul utilizării
lor extensive ca model animal în studiul tulburărilor auditive. Rozătoarele
pot emite și detecta semnale acustice cu frecvența situată între 22 și 85 kHz.
220
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Numeroase studii au fost efectuate cu privire la aranjarea și proprietățile


celulelor firelor de păr la cobai, precum și în ceea ce privește numărul
acestor celule, sinapsele și pattern-ul inervării acestor celule. Utilizarea
nou născuților din specia Cavia porcellus pentru evaluarea auzului a debutat
la începutul secolului XX, când au fost realizate primele studii cu privire la
dezvoltarea funcțiilor senzoriale la om și alte specii de animale. Rezultatul
acestor studii l-a constituit descoperirea reflexului Preyer, care este un test
auditiv în cursul căruia pavilionul auricular se mișcă în spate ca răspuns la
diferite sunete. Reflexul Preyer normal nu înseamnă că auzul funcționează
normal, însă dacă pragul la care se produce reflexul este crescut, aceasta
constituie întotdeauna un indicator pentru o leziune la nivelul aparatului
auditiv. Reflexul Preyer constituie o metodă prețioasă pentru evaluarea
auzului animalelor utilizate în studii de otologie și a funcției cohleare.
Gustul | Diferențele interspecifice cu privire la dezvoltarea simțului
gustativ sunt cel mai probabil rezultatul variațiilor în distribuția regională a
receptorilor gustativi la nivelul cavității bucale. Limba cobailor este bogată în
papile filiforme distribuite pe întreaga suprafață. Sunt prezente în număr
mare papilele fungiforme proeminente, precum și patru grupuri de papile
foliate, respectiv două grupe de papile circumvalate. Această structură fină
a papilelor gustative a fost caracterizată pe larg la cobai, fiind descrisă
prezența unor celule bazale, respectiv a unor celule de tip I, II și III, celulele
bazale fiind precursori ai celorlalte tipuri celulare. Celulele de tip I se inter-
pun între celelalte tipuri celulare, îndeplinind rol de suport. Celulele de tip
2 sunt cele mai mari și conțin grămezi de reticuli endoplasmatici rugoși,
dispuși deasupra nucleului, având conexiuni strânse cu sistemul nervos.
Celulele de tip III au rol în constituirea sinapselor cu celulele nervoase, și
rol în asigurarea funcției gustative (Roper, 2006, cit. de Hargaden și col., 2012)
Mirosul | Simțul olfactiv joacă un rol important în comportamentul
cobailor, în special în ceea ce privește comportamentul reproductiv.
Epiteliul olfactiv de la nivelul septumului nazal superior este avascular.
Organul vomeronazal este dispus în forma unei structuri tubulare pereche
în partea osoasă a treimii posterioare a septumului nazal, de unde intră în
cavitatea vestibulului nazal printr-un canal căptușit cu un epiteliu scuamos
stratificat. Peretele median al organului vomeronazal este căptușit cu un
neuro-epiteliu olfactiv, constituit din celule columnare pluristratificate, și
prevăzut cu o bogată rețea capilară intra-epitelială (Sangari și col., 2002).
Văzul | Structura microscopică a corneei este similară la cobai cu cea
întâlnită la alte mamifere, având un diametru de circa 7-7,5 mm. La naștere,
puiul de cobai pot distinge între diferitele obiecte din mediul în care se află.
Cobaiul are o vedere bicromatică, celulele cu baștonașe din retina având o
sensibilitate la lungimea de undă de 494 nm, iar alte două clase de celule cu
conuri au o sensibilitate la lungimile de undă de 429 nm și 529 nm.
221
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Simțul tactil | Cobaiul este înzestrat cu un simț tactil foarte dezvoltat


și puternic, în realizarea căruia un rol esential îl joacă vibrizele, acestea
putând avea o senzitivitate de până la sub 90 µm (Morton, 2002).

Comportamentul

Comportamentul cobailor în condiții naturale se exprimă printr-o


viață socială activă în cadrul unor grupuri mici de 5-10 indivizi, care
locuiesc în vizuini sau galerii subterane. Exclusivitatea teritorială nu pare
să fie influențată sexual în cazul cobailor sălbatici, însă cobaiul domestic își
marchează teritoriul cu ajutorul unor substanțe secretate de glandele anale
și supracaudale, sau care sunt eliminate prin urină (Novak, 1999; Harkness
și col., 2002). Masculii pot fi văzuți frecându-și sfârcurile mamelelor de
suprafețe solide, vocalizând și manifestând un comportament combativ
pentru a-și delimita și apăra teritoriul. În coloniile de cobai sălbatici, fiecare
sex își stabilește propria structură ierarhică în cadrul grupului, indivizii
subordonații fie se retrag, fie sunt atacați. În cazul cobailor domestici,
manifestările de agresivitate teritorială nu sunt atât de pregnante, însă pot
fi observate alte manifestări de agresivitate, cum ar fi smulgerea părului
sau mușcatul urechilor (Quesenberry, 2004, cit. de Hargaden și col., 2012).
Astfel, cobaii pot fi văzuți cum smulg părul congenerilor din aceiași
cușcă cu ajutorul dinților, după care îl mănâncă. Acest tip de comportament
pot fi utilizat ca modalitate de alungare a altor animale de la adăpători sau
de la rezervoarele pentru furaje (Reinhardt, 2005). Împerecherea, limitarea
spațiului de mișcare sau administrarea furajele sunt tot atâția stimuli care
pot contribui la stimularea agresivității individuale. Adoptarea unei poziții
de așteptare sau de amenințare (ex: înclinarea capului și săriturile de atac)
sunt comportamente afișate ca răspuns la posibile amenințări.
Ca regulă generală, contactul vizual cu ceilalți indivizi din cușcă este
foarte important în cazul cobailor, iar solidaritatea intragrupală se manifestă
prin timpul cât stau împeună în timpul perioadelor de odihnă sau de
alimentație. Spre deosebire de alte rozătoare, comportamentul de îngrijire
reciprocă nu este manifest la cobai. În special pentru cobaiul mascul,
condițiile de creștere sunt esențiale pentru dezvoltarea interacțiunilor
sociale, și pentru elaborarea răspunsului endocrin la stres în cursul vieții
adulte. Acest lucru este ilustrat de faptul că în cadrul coloniilor de animale
care au crescut împreună, animalele se pot adapta mult mai ușor la situații
create de noile interacțiuni sociale, spre deosebire de masculii crescuți în
perechi, în cazul cărora comportamentul combativ este mult mai pronunțat.
Interesant de remarcat că această particularitate comportamentală nu
se manifestă și în cazul femelelor de cobai (Kaiser și col., 2007; 2003).
O altă caracteristică specifică cobailor este faptul că nu construiesc
cuiburi. În apropierea parturiției, masculii sălbatici se strâng în jurul femelei,

222
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

iar masculul dominant se va împerechea primul cu ea după parturiție. În


condiții de laborator, datorită coloniilor cu indivizi de sex și vârstă diferite,
masculii formează haremuri de mai mici dimensiuni cu femele de care sunt
foarte atașați. Caracterul familiar al coabitării cu parteneri masculi poate
constitui un tampon pentru răspunsul cortizolic al femelelor în momentul
în care sunt expuse unor noi condiții de mediu (Hannessy și col., 2008).
În condiții sociale instabile, raportul între cele doua sexe la naștere
este net în favoarea femelelor, comparativ cu situațiile sociale stabile. Teste
efectuate în acest sens au demonstrat faptul că nou născuții de sex mascul
rămân în preajma mamelor mult după înțărcare, aspect care nu se confirmă
în cazul puilor femele. Dacă în primele săptămâni postpartum puii sunt
izolați într-un mediu cu totul nou, aceștia se vor manifesta într-o primă fază
printr-un comportament foarte activ, constând în vocalizări și activități
locomotorii, urmată de o scurtă fază pasivă, în care adoptă o poziție chircită,
cu ochii închiși și piloerecție. Interesant de remarcat faptul că acest tip de
comportament pasiv pare să fie mediat de citokinele proinflamatorii,
eliberate ca răspuns la stresul de izolare. Acest răspuns comportamental
poate fi evitat (diminuat) dacă pe parcursul introducerii într-un nou mediu
de viață, puii sunt cazați împreună cu mama lor (Perkeybile și col., 2009).
Comunicarea vocală este foarte importantă la nou-născuții speciilor
considerate precoce, în cazul cărora puii sunt foarte activi și mobili, putând
produce vocalize distincte când sunt separați de mamă. Studii realizate în
acest domeniu au relevat faptul că femelele de cobai răspund semnificativ
mai puternic la sunetele produse de propriile progenituri, comparativ cu
răpunsurile la vocalizele produse de pui străini sau nefamiliari. Acest lucru
sugerează faptul că femele cu pui sunt capabile să utilizeze indicii vocali
pentru recunoașterea acestora. De asemenea, femelele cu mai mulți pui în
cuib sunt mai responsive la vocalizele acestora pentru o perioadă mai lungă
de timp, decât femelele care au un număr mic de pui. Mai trebui menționat
și faptul că sunetele produse de cobai sunt sistematizate în 11 tipuri diferite
clasificate în 5 categorii cu semnificație bine definită (Kober și col., 2008).
Un alt aspect important al comportamentului cobailor îl reprezintă
faptul că sunt animale tigmotactice, ceea ce înseamnă că evită spațiile
deschise (reacționează negativ la lumină), evitând să rămână pentru mult
timp în mijlocul cuștii, de exemplu. Din acest motiv, asigurarea unui
adăpost corespunzător și condiții de cazare optime constituie aspecte
fundamentale ale rafinării mediului de viață al cobailor (Baumans, 2005).

Utilizarea cobailor în cercetarea științifică | Utilizarea cobailor în


cercetare pare să fi debutat cu studiile efectuate de Lavoisier în anul 1780
cu privire la măsurarea producerii de căldură metabolică. Alte studii
sugerează utilizarea lor mai timpurie, cobaiul folosit în secolul XVII ca
material de disecție pentru studiul anatomiei. Ulterior, L. Pasteur și E. Koch
223
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

(Sec. XIX) au folosit cobaiul pe scară largă pentru a studia patogenitatea


agenților care produc bolile infecto-contagioase. În prezent, cobaii se
bucură de privilegiul de a fi singurul animal provenit din așa numita Lume
nouă (America de Sud) utilizat în cerectarea științifică. Asfel încât, la mai
bine de 200 de ani de la studiile efectuate de Lavoisier, cobaiul este unul
din animalele utilizate extensiv în domeniul experimental, cel puțin în țările
cu tradiție în cercetarea științifică (Guerrini, 2003; Harkness și col., 2012).
Numeroase Premii Nobel în Medicină au fost decernate pentru studii
efectuate pe cobai, printre cele mai representative putând fi menționate:
producerea serului antidifteric în anul 1901; descoperirea streptomicinei
în 1952; descoperirea mecanismului implicat în stimularea cohleară în 1961,
sau indentificarea structurii moleculare a anticorpilor în 1971 (AALAS, 2002).
Folosirea cobailor în domeniul experimental este reprezentativă
pentru cercetarea din Statele Unite, unde această utilizare în cercetarea
științifică a devenit un aspect definitoriu pentru această specie (Pritt, 2012).
Dunkin și Hartley sunt cei care au dezvoltat și stabilizat cele mai utilizate 2
linii outbred de cobai, care au constituit obiectivul major al cercetării bio-
medicale pentru aproape 100 de ani. Ulterior, numeroase alte linii de cobai
au fost produse pentru diverse domenii ale cercetării, cele mai vizate fiind:
domeniul mecanismelor imunologice ale reacțiilor alergice, inclusiv a hiper-
sensibilității întârziate, anafilaxiei și astmului alergic; studiul bolilor genetice,
infecțioase, imunologice, nutriționale sau auditive (Harkness și col., 2012)

Linii consangvine utilizate în cercetare

Primele linii consangvine (inbred) de cobai au fost obținute în 1906,


după care acestea s-au dezvoltat inconstant. În prezent sunt utilizate liniile 2
și 3 în domeniul experimental, sub denumirea comună de linia Henson.
- Linia 2 este tricoloră (negru, roșu și alb) și a fost obținută în 1906.
Linia 2 a fost selectată pentru rezistența animalelor la tuberculoză. Se
caracterizează și prin dezvoltarea unor leziune de calcificare la nivelul
stomacului, colonului, rinichiului, pulmonului, aortei și al peretelui
abdominal, în special la animalele vârstnice. Sunt animale lipsite de factorul
imunologic care produce hipersensibilizarea, fiind vulnerabile la inducerea
tiroiditei autoimune. Linia 2 este folosită ca animale gazdă pentru leucemia
transplantabilă spontană și pentru hepatomul transplantabil. Animalele din
linia 2 sunt vulnerabile la inducerea pe cale experimentală de hepatoame
(tumori maligne hepatice), prin administrarea intrarectală de azoximetan.
- Linia 13 este tricoloră și are origine comună cu linia 2. Este mai puțin
rezistentă la infecția cu bacilul Koch (TBC) decât linia 2, fiind rezistentă la
inducerea tiroiditei autoimune, comparativ cu linia 2. Se caracterizează și
prinr-o incidență mare de malocluzii, colite necrotice, tiflocolite leucemice
(afectează peste 7% dintre animalele care supravieţuiesc mai mult de 1 an).
224
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

N-metilnitroyourea provoacă distrofia sau infiltrația grasă a celulelor


acinare exocrine pancreatice, și respectiv carcinoame pancreatice la linia 13.
- Linia B (albino) a fost selectată pentru rezistența crescută la hiper-
sensibilitatea de tip I (anafilaxia) indusă cu ovalbumină. Se caracterizează
prin valori crescute ale hemoglobinei și hematocritului.
- Liniile BLOB, BLOC, BLOAD sunt linii de animale aflate la generația 5-a
de inbredizare, fiind homozigote pentru antigenele de histocompatibilitate
majoră (MHC II), care se determină prin tipizarea leucocitelor.
- Linia DHCBA (albino) a fost selectată de Cambell în 1967 pentru
nivelul crescut al reactivității imune umorale specifice.
- Linia ICRF (albino) a fost obținută în 1954 dintr-un stoc heterogen.
- LINIA IMM/S (albino) a fost dezvoltată la Institutul de Microbiologie
din Copenhaga pentru sensibilitatea crescută pentru anafilaxia respiratorie
indusă cu ovalbumină, dar și pentru titrurile ridicate de anticorpi hem-
aglutinanți. Linia este rezistentă la dezvoltarea tumorală spontană.
- Linia IMM/R (albino) are origine comună cu linia IMM/S și a fost
selectată pentru sensibilitatea crescută la anafilaxia respiratorie indusă cu
ovalbumină, dar și pentru incapacitatea de a produce anticorpi hemaglu-
tinanți. Sunt susceptibile la pneumonie și rezistente la dezvoltarea tumorilor.
- Linia JY-1 (albino) a fost obținută dintr-o pereche de cobai outbred,
crescuți în condiții convenționale, fiind animale histocompatibile, folosite
ca receptor pentru fibrosarcomul transplantabil J.
- Linia OM3 (albino) a fost obţinută de Rogers în 1952, dintr-un stoc
comercial nonimbreed. Nu dezvoltă tumori spontane.
- Linia R9 este de culoare brună și albă, fiind selectată de Rogers în
1941 pentru susceptibilitatea la inducerea cancerului chimic cutanat cu
ajutorul 3-metilcolantrenului. Durata de supraviețuire peste 3 ani este de
2,5%, iar peste această vârstă incidența tumorilor afectează 14% din efectiv.

Patologia cobaiului

Boli bacteriene

- Pneumonia este o boală determinată de germeni patogeni din genul


Bordetella. Bordetella bronchiseptica este un germen gram negativ, de
dimensiuni mici. Rezervoare naturale sunt șobolanii, iepurii, câinele, pisica,
porcul, și inclusiv cobaiul. Transmiterea bolii se face prin contact direct sau
aerosoli. Infecția acută se manifestă prin scurgeri nazale, strănut, anorexie,
pierderi în greutatea, conjunctivită, dispnee și moarte. Nașterea de fetuși
morți și avortul la femelele gestante sunt frecvente. Cele mai afectate sunt
animalele tinere, la care mortalitatea poate ajunge până la 100%, mai ales
în condițiile unui sistem imun imatur. Semnele clinice, leziunile anatomo-
patologice și examenul histologic sunt mijloacele de diagnostic uzuale.
225
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Însămânțările și amprentele din organe cu leziuni confirmă diagnosticul.


Pentru tratamentul bolii se folosesc cu rezultate bune antibioticele, însă
trebuie avut în vedere că acestea pot determina, dacă sunt administrate în
concentrații mari sau pe durată lungă de timp, tiflite clostridiale.
- Limfadenita cervicală este o boală bacteriană provocată la cobai de
Streptococcus zooepidemicus, care a fost izolat de la majoritatea animalelor
infectate. Transmiterea se face prin mușcături sau prin aerosoli, caz în care
germenii contaminează suprafaţa mucoaselor conjunctivală, genitală sau
bucală. Streptococcus zooepidemicus există probabil ca saprofit la nivelul
căilor respiratorii superioare, și produce infecții oportuniste la nivelul
mucoaselor cu leziuni. În prima fază, agentul patogen se localizează la
nivelul limfonodulilor, care cresc în volum (adenită) și abcedează. Abcesele
se pot deschide spontan, după o perioadă de maturare. Tabloul clinic, în
cazul animalelor infectate, poate să nu prezinte nici un simptom specific,
exceptând hipertermia sau anorexia care urmează deschiderii abcesului.
Rareori, pot fi observate semne de suferință la nivelul altor grupe limfo-
ganglionare, a urechii medii sau a căilor respiratorii. Diagnosticul se
stabilește pe baza tabloului clinic și prin însămânțări realizate de la nivelul
leziunilor. Controlul bolii poate fi realizat prin izolarea animalelor infectate
anterior deschiderii abceselor. Limitarea aportului de alimente de proastă
calitate poate, de asemenea, contribui la scăderea incidenței acestei boli.
- Pododermatita este o boală frecvent semnalată la cobaii cazați în
condiții deficitare, pe podele cu suport din sârmă neigienizați. Leziunile se
întâlnesc pe fața plantară a lăbuței picioarelor, și se manifestă prin celulite
granulomatoase fibroase, cronice, cu sau fără prezența de cruste exsudative.
De la nivelul leziunilor au fost izolați stafilococi, probabil ca rezultat al unor
infecții secundare. Cel mai eficient tratament îl reprezintă transferarea
animalelor în cuști cu suport solid, prevăzute cu așternut uscat și curat.
Vindecarea leziunilor avansate, chiar în condițiile unei terapii locale și/sau
parenterale, este rar întâlnită. În stadiile incipiente ale bolii se recomandă
umezirea lăbuţelor în soluții astringente și ulterior bandajarea acestora.
- Dermatitele bacteriene sunt întâlnite la linia 13 de cobai, caracterizate
prin manifestări de alopecie, eritem în regiunea abdominală ventrală, cu
exfolierea țesutului cutanat. Leziunile cutanate se remit în 2 săptămâni, fiind
urmate de creşterea părului. La necropsie se evidențiază eritem, scabie,
crevase ale pielii şi căderea părului. Histologic se constată o reacție
parakeratotică epidermală, hiperkeratoză, şi un răspuns inflamator minimal.
- Clostridium piliforme - Bacillus piliformis – produce boala Tyzzer, în
care leziunile sunt limitate la tractul gastrointestinal al cobailor tineri. Sunt
prezente leziuni multifocale în ficat, blană murdară, letargie, diaree apoasă,
urmate de moarte. Un mare număr spirochete și clostridii sunt prezente în
226
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

vecinătatea leziunilor. Inocularea experimentală la animale tinere produce


leziuni intestinale și hepatice la 4 zile postinoculare. Se constată leziuni de
tiflită şi ileită edematoasă, hemoragipară, ulcerativă şi necozantă. Leziunile
hepatice se caracterizează prin necroze de coagulare focale în regiunile
periportale, cu prezența unui număr variabil de leucocite polimorfonuclare.
- Clostridium difficile determină manifestări de enterocolită fatală,
cauzată de toxina clostridială, după administrarea unor antibiotice cu
spectru îngust de acțiune. Lincomicina, bacitracina, clindamicina, eritro-
micina, penicillina, dihidrostreptomicina şi ampicillina provoacă boala
după 1 până la 5 zile postadministrare. Tabloul clinic constă în diaree
profuză cu mortalitate ridicată, într-un timp foarte scurt după neutralizarea
florei Gram pozitive intestinale normale. Practic, după administrarea intra-
musculară a 50 000 UI penicilină s-a constatat o reducere de 100 de ori a
florei Gram pozitive la un interval de 12 ore, urmată de o creştere de 10
milioane de ori a bacteriilor Gram negative, şi în special al lui E. coli. Acest
lucru poate fi prevenit prin administrarea de antibiotice cu spectru larg. La
necropsie, mucoasa cecală este edematoasă, hemoragică şi destinsă
datorită gazelor şi fluidelor acumulate. În porțiunea terminală a ileonului
apar manifestări de hiperplazia mucoasei, cu infiltrații celulare mono-
nucleare în lamina propria. Sunt frecvente și leziunile degenerative ale
mucoasei cecale, cu edem în lamina propria şi masive infiltraţii leucocitare.
- Klebsiella pneumoniae este un model pentru septicemia epizootică şi
pneumonia cu pleurite, pericardite şi hiperplazie splenică. Diagnosticul se
stabileşte prin cultivarea și izolarea germenului Klebsiella spp.
- Clostridium perfringens provoacă sporadic leziuni de tiflita acută fatală.
Cecumul conţine un material fluid, abundent, numeroași compuși chimici în
stare gazoasă și cantități mari de alimente nedigerate. Sunt prezente
leziunile degenerative şi necroza mucoasei intestinale adiacente .
- Campylobacter-like organism determină la cobai trataţi cu steroizi
hiperplazia epitelială segmentară a mucoasei duodenale. Boala evoluează
cu manifestări severe de diaree apoasă, pierderi în greutate şi mortalitate,
producând hiperplazie adenomatoasă la nivelul ileumului şi jejunului.
- Pseudomonas aeruginosa produce botriomicoza pulmonară, care se
manifestă prin granule sulfuroase prezente în leziuni supurative focale.
- Yersinia pseudotuberculosis determină manifestări patologice mai
degrabă într-un context experimental, şi mai rar ca entitate spontană. În
forma acută se constată noduli mici colorați în ileon şi leziuni de enterită şi
ulcerații ale mucoasei peretelui intestinal cecal. In formele subacute și
cronice, leziunile cazeoase şi miliare sunt prezente în număr mare la
nivelul nodulilor limfatici mezenterici, ficat, pulmon şi splină. Diagnosticul
de certitudine se stabileşte prin cultivarea germenului pe medii de cultură.
227
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

- Streptobacillus moniliformis provoacă o boală similară infecțiilor cu


streptococi, care evoluează cu leziuni supurative cremoase şi exsudat cazeos.
Amprentele din leziuni sunt pozitive pentru Salmonella moniliformis.
- Listerioza este o boală bacteriană provocată de infecțiile cu Listeria
monocytogenes, care evoluează cu semne de conjunctivită unilaterală sau
bilaterală, hiperlacrimație seroasă şi leziuni de keratoconjunctivită ulcerativă
purulentă cu aspecte de neovascularizație, prezența infiltratului inflamator
difuz, compus din neutrofile şi puține limfocite, respectiv monocite, la nivelul
conjunctivei palpebrale. Frecvent se produce și inflamația glandei lacrimale.

Infecții rickețiale și clamidiale

- Chlamidia psittaci determină o infecție conjunctivaļă spontană, cu


germeni din genul Chlamidia, care se găsește larg răspândit în coloniile
convenționale de cobai. Frecvent evoluează asimptomatic, însă prezența
germenului poate fi evidenţiată prin amprente conjunctivale colorate prin
metoda Giemsa. Afectează tineretul, dar şi animalele cu vârste cuprinse
intre 4 şi 12 săptămâni. Evoluează cu semne de rinită, infecții ale tractului
genital, fotofobie. Pot fi întâlnite şi avorturi spontane, infecții ale aparatului
respirator, care evoluează pe un fond de imunosupresie şi contaminare cu
germeni din genul Streptococcus sau Bordetella. Transmiterea bolii se face
direct, prin fecale, salivă, secreții nazale sau intrauterin la scoafele gestante.
La examenul macroscopic, conjunctiva apare hiperemiată (congestionată)
cu un jetaj exsudativ sau seros ocular. Raclatul și amprentele conjunctivale
conțin heterofile şi limfocite. Boala se termină în decurs de 2-4 săptămâni,
fără sechele evidente. Nu există date privind contagiozitatea pentru om.

Boli virale

- Infecția cu Cytomegalovirus (Herpesvirus) prezintă specificitate de


specie, afectând omul, primatele, şoarecii, şobolanii şi cobaiul. Infecția poate
evolua subclinic, latent sau cu prezența unor simptome persistente. La cobai,
boala evoluează cu leziuni ale glandelor salivare, rinichilor şi ficatului. Se
transmite prin saliva infectată, urină sau transplacentar. Femelele gestante şi
imunosupresate sau animalele inoculate experimental dezvoltă un tablou
lezional mai sever. La animalele infectate experimental boala se manifestă
prin tulburări limfoproliferative (hiperplazie limfoidă), mononucleoză şi
limfadenopatie. Deseori, leziunile sunt observate doar ocazional, cu ocazia
necropsiei animalelor. Debutează cu leziuni epiteliale ale ductului glandelor
salivare submaxilare. La examenul histopatologic se constată prezența de
incluzii intranucleare eozinofilice, cu kariomagalie marcantă şi marginația
cromatinei nucleare în celulele afectate. Rareori pot fi observate şi incluzii
228
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

intracitoplasmatice la nivelul celulelor epiteliale ductale. Infecțiile sistemice


acute evoluează cu manifestări de pneumonie interstiţială, necroze şi incluzii
citoplasmatice în ficat, rinichi, pulmon, splină, și respectiv în limfonoduli.
- Infecția cu adenovirusul cobailor a fost semnalată în crescătoriile din
SUA. Evoluează cu morbiditate scăzută, dar cu mortalitate mare în
efectivele contaminate. Debutul bolii este corelat cu expunerea animalelor
la diferite proceduri experimentale sau manipularea inadecvată, care induc
supresia funcției sistemului imun. La examenul macroscopic, se constată
semne de pneumonie şi traheite/bronşite necrozante. Histologic se observă
leziuni de bronşită necrozantă, bronșiolite cu descuamarea epiteliului şi
infiltrații cu celule inflamatorii. Deseaori sunt prezente şi incluzii amfofilice
sau bazofilice în nucleul celulelor epiteliale de pe traiectul căilor respiratorii.
În anumite situații se pot produce obstrucții ale căilor respiratorii (bronhii)
cu detritusuri rezultate prin descuamările epiteliale, cu leucocite și fibrină.
Virusul nu a fost izolat, dar boala poate fi reprodusă prin filtrate celulare.
- Infecţiile cu Coronavirus-like la tineret se manifestă prin afectarea
stării generale, anorexie, diaree, de obicei după introducerea animalelor
într-un efectiv nou. Morbiditatea şi mortalitatea sunt scăzute. Evoluează cu
semne de enterită necrotică subacută la nivelul ileonului distal. Tractul
gastrointestinal este plin cu cantități mari de material mucoid. Se constată
atrofia cililor și prezența celulelor sincițiale gigante în mucoasa intestinală.
- Infecţia cu virusul X la cobai. Herpesvirusul a fost izolat inițial din
leucocitele liniei 2 de cobai inbred. Inocularea experimentală la linia Harley
determină viremie, necroze focale hepatice şi mortalitate mare. Constituie
un posibil factor de afectare a rezultatelor studiilor pe animale infectate.
- Coriomeningita limfocitară este produsă de un Arenavirus, fiind o
boală semnalată la cobaii care fac obiectul unor proceduri experimentale.
Evoluează cu manifestări de pareza membrelor posterioare, splenomegalie,
hepatomegalie, infiltrate limfocitare meningiale, în plexurile coroide, ficat,
rinichi, glande suprarenale şi pulmon. Virusul se transmite prin inhalare pe
care respiratorie (aerosoli), ingestie, intrauterin, dar şi transcutanat. Boala
influențează răspunsul animalelor la diferite protocoale experimentale. Se
transmite la om, determinând tulburări de intensitate uşoară la moderat.
- Leucemia cobailor este produsă de un virus din categoria Retro-
viridae, iar boala evoluează frecvent în coloniile inbred sau outbred de
cobai adulți. Tabloul clinic constă în limfadenopatie, pierdere în greutate,
paralizii. Numărul total de leucocite variază între 50 000 şi 250 000/mm 2.
Poate fi produsă prin celule transplantate sau extracte celulare. Pe frotiul
de sânge predomină limfoblaştii. Grupele ganglionare axilare şi inguinale
sunt mărite în volum (limfadenopatie), asociat cu manifestări de spleno- şi
hepatomegalie. Este semnalată frecvent infiltrația moderată și obliterarea
229
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

arhitecturii normale cu celule leucemice de tip limfoblastic la nivelul


splinei, ficatului, măduvei osoase, pulmonului, timus, cord, ochi şi glande
suprarenale. Boala constituie un model de studiu a neoplaziilor virale.
- Hepatoenterita cobailor a fos descrisă în 1933 de către Morcos, sub
denumirea de hepatoenterită epizootică, iar în România a fost descrisă de
Emil Onet în 1982. Boala este produsă de un virus filtrabil, fiind receptivi
numai cobaii (nu se întâlneşte la alte specii de laborator). Este contagioasă şi
se transmite în interiorul coloniei prin contact direct. Evoluează acut, cu
tulburări generale grave (febră, inapetență, abatere, horipilație, diaree
incoercibilă, profuză, cu striațiuni cu sânge, deshidratare rapidă şi moarte).
Tabloul lezional constă în aspecte de congestie hepatică şi pulmonară
datorate stazei venoase. Mai sunt semnalate infiltrații ale mucoasei
intestinale și uneori leziuni de gastrită şi peritonită catarală hemoragică.
Diagnosticul se stabileşte pe seama tabloului lezional, iar prognosticul este
grav. Controlul bolii poate fi realizat doar prin eliminarea întregului efectiv
bolnav şi înlocuirea lui cu animale sănătoase provenite din unităţi indemne.
Alte infecţii de origine virală au fost evidențiate prin examenul
serologic, și se manifestă prin infecții cu virusul Sendai, poliovirusul murin,
Reovirusul tip 3, virusul pneumoniei şoarecilor, şi respectiv virusul SV.

Dermatomicozele sunt infecții obişnuite în coloniile de cobai, fiind


produse cel mai frecvent de Trichophyton mentagrophytes. Susceptibilitatea
este corelată cu linia din care provin animalele. Evoluează cu mortalitate de
100% în coloniile de nou născuți. La adulți, boala involuează spontan.
Apariția bolii este corelată cu factori de microclimat inadecvaţi: căldură și
umiditate mare, aşternut murdar. Leziunile cutanate se localizează mai întâi
la nivelul nasului, apoi pe cap, și în final pe regiunile laterale şi spate. La
examenul macroscopic leziunile apar bine circumscrise, eritematoase
edematoase, crustoase, pe un fond de alopecie. Prezența pustulelor este
datorată infecțiilor bacteriene secundare. La examenul microscopic se
constată hipercheratozã și hiperplazie epidermală, infiltraţii cu PMN, pustule
în epiderm şi foliculii piloşi. Artrosporii şi hifele pot fi evidenţiate prin
coloraţia cu HE, Pas sau Giemsa. Pentru tratament se folosesc preparate cu
KOH 10%. Micetul se cultivă în mediul Sabouraud cu dextroză. Are un
potenţial zoonotic foarte mare. Se recomandă eliminarea întregului efectiv.

Protozoozele

- Toxoplasmoza produsă de Toxoplasma gondii este rareori întâlnită ca


infecție naturală la cobai. Evoluează cel mai frecvent ca infecție inaparentă,
cu leziuni de hepatită multifocală şi prezența chiştilor în miocard. Boala
poate fi transmisă prin consumul laptelui. Infecțiile pe cale digestivă prin
ingestia de oochişti felini trebuie diferenţiate de infestaţiile cu E. cuniculi.
230
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

- Encephalitozoon cuniculi determină o boală care evoluează ca infecție


inaparentă, cu leziuni de encefalită granulomatoasă multifocală şi nefrită
interstițială. Incidența bolii variază între 25-95%. Manifestarea clinică este
corelată cu expunerea la stres şi imunosupresia. Diseminează hematologic
via macrofage, parazitând selectiv endoteliul vascular, în special la nivelul
creierului şi ficatului, unde dezvoltă leziuni de intensitate variabilă. Pot fi
întâlnite şi semne de nefrită interstiţială cronică şi dilatarea tubilor distali.
- Klossiella cobayae este un germen hepatogen care infestează cobaiul,
formând schizonți în celulele endoteliului glomerular, cu dimensiuni de 8-
12 µ. În celulele epiteliului tubular situat la joncţiunea corticomedulară,
mărimea acestor formațiuni este variabilă (diametrul de 12-75 microni),
determinând vacuolizarea şi creşterea în volum a celulelor, ceea duce la
compromiterea lumenului tubular. Mai este semnalată prezența de
sporociți şi sporoblaşti. Germenul patogen este descoperit doar accidental,
iar leziunile evoluează de regulă înspre regenerarea celulelor epiteliale,
corelat cu un aport crescut de limfocite şi plasmă în interstiţiul renal.
- Giardia caviae este un flagelat care parazitează intestinul subțire
(duodenul) la cobai, fiind aderent la suprafața endoteliului şi, aparent, nu
determină nici o manifestare clinică sau leziune la nivel intestinal.
- Cryptosporidium wrairi poate determina o infestație subclinică, fiind
localizat la nivelul intestinului subţire la tineret, rata de infestație afectând
circa 30-40% din efectiv. Evoluează cu semne de letargie, diaree, pierderi în
greutate, emaciere, morbiditate care variază între 0 și 50%. La necropsie
apar aspecte de caşexie, zona perineală este murdărită cu fecale, intestinul
subţire prezintă aspecte de hiperemie şi este plin cu un conţinut apos, iar
jejunul, ileonul şi cecumul prezintă leziuni edematoase cu caracter acut. Mai
este semnalată hiperplazia criptelor epiteliale, edemul laminei propria şi
infiltrații leucocitare. La animalele cahectice cu leziuni cronice se constată
atrofia vilozităţilor intestinale. Transmiterea bolii se face prin oocişti prezenți
în apă, alimente sau pe obiecte. Boala poate evolua asociat cu Echerichia coli.
- Eimeria caviae are un ciclu de viață tipic pentru paraziții din genul
Eimeria. Eimerioza la cobai nu constituie o problemă pentru coloniile bine
întreținute. După infestaţia cu oochişti sporulați, sporozoiții penetrează
mucoasa intestinală, unde se produce schizogenia în 7-10 zile, manifestată
prin diaree la 10-13 zile. Evoluția bolii este dependentă de sezon şi de
vârsta de înțărcare. La necropsie se constată hiperemia colonului, mucoasa
congestionată şi edematoasă, cu peteşii hemoragipare şi noduli alb cenuşii.
În formele cronice apare hiperplazia colonului, edemul laminei propria,
infiltrații cu PMN şi mononucleare micro şi macrogameţi în număr mare.
Diagnosticul se stabileşte prin raclaj, metoda flotației şi examen histologic.
- Entamoeba caviae este nepatogen, dar infestația experimentală cu
Entamoeba histolytica constituie un model experimental de studiu al bolii.
231
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

Produce abcese hepatice, diaree hemoragică, dureri intestinale și febră.


Prezența trofozoiților conținând eritrocite este indiciul patogenității.
Leziunile constau în ulcerații cu caracter flasc, care evoluează spre abcese
transmurale. La nivel hepatic, abcesele evoluează cu o reacție inflamatorie.

Helmintoze

- Nematodoza este produsă de Paraspidodera uncinata, care se


găseşte în cecum şi colon, şi rareori produce manifestări clinice. Parazitul
are o lungime de 2-5 mm, şi un ciclu biologic de 65 zile, care nu include
migrația în afara intestinului. Din fecale se evidențiază ouă de tip ascarid.
- Trematodoza este produsă de Fasciola sp, fiind semnalată frecvent la
cobai, și evoluând cu leziuni hepatice severe. Infestația este frecvent asociată
cu prezența în alimentație a furajelor verzi contaminate cu metacercari.
- Malofagoza este produsă de păduchi malofagi, care cauzează prurit,
alopecie, blană aspră în infestaţiile masive, în condiții precare de zooigienă.
- Chirodiscoides caviae este semnalat mai ales în stocurile comerciale,
dar și la animalele de laborator sau de companie. Paraziții se localizează
mai frecvent în regiunea lombară și sunt relativ inofensivi. Produc alopecie
și prurit, iar diagnosticul bolii se face prin examenul clinic al animalelor.
- Trixacarus caviae produce manifestări de prurit intens, alopecie
generalizată, hiperkeratoză, dermatită crustoasă, mai ales în regiunea gâtului
și pe partea internă a coapselor și abdomen. Se poate confunda cu paraziți
din genul Sarcoptes și Notoedres. Duce la automutilare şi uneori la moarte.
Apar modificări hematologice asociate cu pruritul intens, incluzând
heterofilie, monocitoză, eozinofilie și bazofilie. Deseori sunt semnalate
manifestări de paralizie flască, convulsii și crize epileptiforme. Histologic se
constată aspecte de hiperplazie epidermică, paracheratoză, galerii în stratul
cornos în care se găsesc larve şi ouă. În contact cu omul determină urticarie.
- Psoroptes cuniculi, Demodex caviae, Mycoptes musculi şi Notoedres
muris sunt helminți întâlniți sporadic, care nu determină manifestări clinice.

Boli metabolice sau geriatrice

- Scorbutul (sau carența în Vitamina C) evoluează la cobai, primate


non-umane și la animale care nu pot sintetiza acest compus din glucoză,
întrucât nu au enzima I-gulonolactonoxidaza. Vitamina C este implicată în
catabolismul colesterolului şi sinteza acizilor biliari. Deficiența de vitamina
C afectează sinteza cartilajelor epifiziale şi formarea osului. Rezultă o
susceptibilitate crescută la traume şi la producerea de microfracturi
multiple, corelate cu creşterea fragilităţii capilare, datorită măririi spaţiului
dintre celulele endoteliale, degenerării vacuolare a endoteliului şi depleției
de colagen subendotelial. Creşte semnificativ timpul de protrombină şi
232
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

susceptibilitatea la infecțile cu Streptococcus pneumoniae, posibil datorită


reducerii capacității de migrare a macrofagelor şi diminuării capacității
fagocitare a neutrofilelor. Clinic, boala se manifestă prin tumefacții ale
membrelor posterioare, asociate cu deplasare greoaie, anorexie, pierderi în
greutate, cicatrizarea întârziată a rănilor. Moartea se produce în circa 2-3
săptămâni, datorită înfometării sau infecțiilor bacteriene secundare. La
examenul necropsic se constată lărgirea joncțiunilor osteocondrale, cu
hemoragii în ţesutul moale, care afectează mai ales zonele periarticulare
ale membrelor posterioare. Animalele sunt slabe şi neîngrijite, cu diaree de
intensitate variabilă. Se mai constată melenă, echimoze în vezica urinară şi
hipertrofia suprarenalelor Microscopic sunt semnalate microfracturi şi
hemoragii osoase, proliferări ale celulelor mezenchimale în regiunile peri-
ostale şi în cavitatea medulară, cu dislocarea celulelor hematopoetice ale
măduvei osoase. Mai pot apare anomalii dentare, fibroza pulpei dentare, şi
modificarea odontoblaştilor, respectiv afecțiuni severe ale scheletului care
provoacă tulburări locomotorii. Necesarul de vitamina C pentru cobai este
de 5-10 mg/zi, iar în cazul scroafelor gestante doza este de 6 ori mai mare.
- Miopatia sau Miozita evoluează cu leziuni de necrobioză şi necroză a
miofibrilelor striate, infiltrație leucocitară masivă, dispariția striațiunilor
transversale, prezența de celule multinucleate şi a mononuclearelor.
- Distrofia musculară nutriţională este asociată cu deficitul de vitamina
E si seleniu, evoluând la cobai cu manifestări de depresie, conjunctivită și
scăderea drastică a fertilității. Moartea poate surveni la o săptămână de la
debut. Alte modificări constau în nivelul crescut al creatin-fosfokinazei,
necroze de coagulare, hialinizarea sau fragmentarea miofibrilelor, bazofilie,
degenerescentă testiculară. Boala poate fi corectată prin aport de vitamina E.
- Distrofia musculară/scheletală cu mineralizare este o tulburare
relativ puțin studiată la cobai, care se manifestă prin focare de mineralizare
multiplă. Este depistată accidental la examenul necropsic, şi afectează mai
ales membrele posterioare. Evoluează ca boală subclinică, asimptomatică,
cu mineralizare multifocală, însoţită de o reacție inflamatoare minimală şi
degenerarea miocardului. În formele cronice se pot întâlni procese de
mineralizare şi fibroză. Este posibilă implicarea genetică în patogeneza boli.
- Calcifierea metastatică este observată mai ales la cobai de peste un
an, manifestându-se prin rigiditate musculară, insuficiență renală, depozite
minerale în ţesuturile moi din jurul coastelor şi coatelor, sau poate fi
generalizată incluzând procese de mineralizare în pulmon, trahee, cord,
aortă, rinichi, stomac, uter şi scleră. Posibil implicaţi în etiopatogeneza bolii
sunt factori alimentari, cum ar fi depleția de Mg şi hiperfosforemia. Un
raport crescut Ca/P pare să interfereze cu absorbţia Mg la nivel intestinal.
- Toxiemia de gestaţie desemnează două forme diferite de boală cu
semne clinice similare. Ambele tulburări se întâlnesc în gestaţia avansată şi
233
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

evoluează cu depresie, acidoză, cetoză, proteinurie, cetonurie, şi scăderea ph-


ului urinar la 5-6. La cobai, gestația este caracterizată ca fiind echivalentă cu
un parazitism de proporții uimitosre (parasitism of staggering proportions).
- Toxiemia metabolică de gestație este o tulburare de origine
nutrițională, care evoluează cu obezitate la femelele gestante în ultimele 2
săptămâni de gestaţie, în special la a 2-a gestație. Factori de risc sunt
expunerile repetate la stresul provocat de transport, schimbarea rației
furajere, lipsa cruciferelor din alimentație etc. Evoluează cu hipoglicemie,
cetoză, hiperlipemie, comă şi moartea în 5-6 zile. La necropsie se constată
infiltrații grăsoase la nivelul ficatului, rinichilor, glandelor suprarenale şi
chiar în endoteliul vascular. Tulburarea este cauzată de reducerea aportului
de carbohidraţi şi mobilizarea lipidelor din depozite ca sursă de energie.
- Toxiemia toxică/circulatorie de gestaţie sau pre-eclampsia este
datorată ischemiei utero-placentare prin compresia aortei caudale şi a
vaselor renale la femela gestantă. Rezultă o diminuare severă a presiuni
sanguine în vasele uterine, cu producerea de hemoragii placentare,
necroze, trombocitopenie, cetoză şi moarte. La examenul microscopic se
constată infiltraţii leucocitare și necroză hepatică periportală multifocală,
nefroze și hemoragii adrenocorticale. Poate fi reprodusă experimental.
- Diabetul zaharat este o tulburare metabolică cu evoluție spontană la
cobai, care se dezvoltă în stadiile incipiente fără semne clinice evidente.
Debutează în jurul vârstei de 3 luni, cu aspecte de hiperglicemie, glicozurie
rareori cetonurie şi reducerea fertilităţii. Frecvent afectează animalele nou
introduse într-o colonie, ceea ce sugerează implicarea unui agent infecţios,
dar și imunosupresia cauzată de adaptarea la un nou mediu de viață.
Histologic se observă leziuni de vacuolizare şi degenerarea celulelor beta
Langherhans, cu infiltrații lipidice pancreatice şi fibroza stromei vasculare.
- Nefroscleroza segmentară este întâlnită la cobai peste vârsta de 1 an,
fiind caracterizată prin rinichi mici, cu semne clinice de insuficiență renală.
Evoluează cu pierderi în greutate, edeme, poliurie, polidipsie şi proteinurie.
Posibil corelată cu o boală autoimună, de origine infecțioasă sau vasculară.
Apar leziuni de ischemie şi fibroză renală. Depozite spontane de IgG şi
fracțiunea C3 a complementului au fost evidențiate la nivelul membranei
glomerulare şi mezenchimale. Boala evoluează rapid la animale furajate cu
cantităţi mari de proteină animală. La necropsie se constată multiple zone
granulare cu orificii pe suprafața rinichiului. Histologic, apar leziuni de
fibroză interstiţială difuză, cu distorsionarea arhitecturii normale a ţesutului
renal. Biochimic se constată valori crescute ale creatininei şi aspecte de
anemie non-regenerativă, dar și o scădere densității specifice a urinei.
- Osteoartrita sau Osteoartroza se manifestă prin şchiopături uni sau
bilaterale, deplasare anevoioasă, și lărgirea articulațiilor. Afectează condilul
femural medial şi meniscul articular, cu manifestări de osteopatie tibială şi
234
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

femurală. Leziunile sinoviale se caracterizează prin fibroza țesutului


conjunctiv și hiperplazia sinoviocitelor. Lipseşte infiltratul celular inflamator
în ciuda modificărilor cu caracter degenerativ. La nivelul măduvei spinării se
produce un proces de înlocuire a substanţei medulare cu fibroblaşti, ţesut
adipos şi foci de cartilagiu metaplastic. Animalele sunt sănătoase la 2 luni, iar
la 18 luni prezintă leziuni severe de artroză. Afectează mai ales linia Hartley.

Boli tumorale

Bolile neoplazice sunt rare la cobai, fiind semnalate mai ales la


animalele vârstnice (peste 3 ani). Cauza se datorează cel mai probabil
faptului că la cobai s-a identificat un factor seric (Asparaginază) care are un
pronunțat efect antitumoral. De asemenea, celulele cu vacuole Kurloff
prezente la această specie inhibă transformarea celulelor epiteliale umane in
vitro. Toate acestea ar putea explica incidența redusă a tumorilor la cobai.

Boli cu origine necunoscută

- Rabdomiomatoza sau infiltrația nodulară cu glicogen a fost observată


ocazional la cobai de vârste diferite. Tulburarea a fost considerată multă
vreme ca o leziune degenerativă sau ca ţesut blastic, de malformație. În
prezent este definită ca o boală congenitală, asociată unor tulburări ale
metabolismului glicogenului. Se localizează frecvent la nivelul ventriculului
stâng, dar poate fi întâlnită în oricare alt țesut sau organ. Leziunile constau
într-o rețea spongioasă de celule miocardice vacuolizate şi mărite în volum,
care se sprijină pe o rețea delicată de fibrile. Miocitele prezintă citoplasmă
abundentă, iar nucleul este central sau periferic. Vacuolele citoplasmatice
sunt rotunde sau poligonale şi conţin cantități mari de glicogen (PAS
pozitiv). Afecțiunea este diagnosticată accidental şi nu afectează funcția
normală a cordului. Mai este semnalată la suine, bovine, câine şi la om.
- Nodulii limfoizi perivasculari pulmonari circumscriu o tulburare cu
caracter patologic frecvent întâlnită la cobai tineri, sub 5 zile, şi se exprimă
prin agregate limfocitare în adventicea vaselor pulmonare (în jurul venelor
şi arterelor mici). Animalele germ-free nu manifestă acest tip de leziuni.
- Metaplazia osoasă este întâlnită ocazional la cobai, hamsteri şi
şobolani, fiind lipsită de semnificaţie clinică. Poate fi localizată oriunde, dar
apare de obicei în pulmon şi mai rar in rinichi. Nu s-a observat nici un fel de
reacție în alveolele adiacente. Histologic s-au observat agregate excentrice
de venule şi arteriole de mici dimensiuni. Poate evolua sub forma unor
infiltrate leucocitare difuze sau focale în septul alveolar la anumite animale.
- Alopecia se manifestă frecvent prin subțierea părului la animalele
înțărcate, fiind asociată cu schimbările stresante pe care le implică
înțărcarea puilor. Poate fi datorată bărbieritului (barbering), stresului
235
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

nutriţional sau statusului hormonal. Este întâlnită şi la femele în ultimul


stadiu al gestaţiei, şi se crede că este datorată reducerii anabolismului din
pielea maternă asociată cu rata de creștere mărită a fetusului. În patogenea
bolii pare să fie implicat şi un deficit nutrițional (aport de proteină crudă
sub 15%), respectiv factori genetici, care influențează gradul alopeciei.
- Cistita şi urolitiaza pot fi localizate la oricare din segmentele tractului
urinar, mărimea calculilor variind însă de la caz la caz. Cel mai frecvent sunt
implicați carbonați de calciul şi magneziu, respectiv fosfații. Debutul şi
evoluția calculozei este influenţată de vârstă, sex, regimul alimentar şi
respectiv de stările de imunosupresie. Cistitele care evoluează în prezența E.
coli determină la femelele de reproducție o subțiere a mucoasei vezicale,
congestie, hemoragii intramurale şi intralumenale, infiltrații leucocitare în
submucoasă, ocazional cu desmoplazie, ulceraţii şi PMN. Poate constitui un
factor inițiator sau secundar al formării uroliților în vezica urinară.
- Ovarele chistice apar la femele cu vârsta de peste 1 an, fiind asociate
cu hiperplazia endotelială chistică, endometrita şi fibroleiomiomul.
- Celulele gigante trofoblastice derivă din placenta fetală (trofoblast)
care este în contact direct cu aportul de sânge matern (cobaiul are o placentă
hemomonochorială labirintică în care există un singur strat trofoblastic, care
formează un strat sincițial continuu). Celulele gigante trofoblastice au o
capacitate migratorie deosebită, şi pot migra chiar şi în miometru.

Prevenirea bolilor

Cobaii sunt animale foarte fragile când sunt bolnave. Doar câteva
tipuri de antibiotice se pot folosi în caz de îmbolnăvire. Nu se foloseşte
Penicilina și nici Eritromicina. Animalele bolnave se stresează foarte uşor şi
nu suportă manipularea îndelungată. În general, în cazul stresului sau
oricărei boli se suplimentează hrana cu vitamina C. Este util să se taie
unghiile dacă e necesar şi să se perie animalele cu blană lungă. Incisivii
trebuie tăiaţi sau piliți dacă se observă creşterea lor excesivă. Se cântăresc
lunar pentru controlul greutății şi se examinează din punct de vedere clinic.
Îngrijirea dinților şi tratarea cariilor dentare constituie acțiuni obligatorii.

Concluzii

Cobaiul este un animal rozător răspândit în întreaga lume, şi a cărui


creştere în condiții de captivitate datează de mai multă vreme, fiind utilizat
ca sursă de hrană mai ales în America de Sud. Utilizarea lui în activități de
laborator este de dată mai recentă, odată cu debutul, la începutul secolului
XX, a studiilor experimentale privind inducerea cancerului cu substanțe.
Este folosit în majoritatea domeniilor medicinei cu specific experimental,
236
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

fiind produs şi crescut în numeroase variante şi linii convenţionale şi/sau


neconvenţionale. Cobaii sunt animale care dezvoltă o rezistență naturală la
dezvoltarea tumorilor spontane, dar, în acelaşi timp, sunt foarte sensibile la
unele carențe alimentare, cum ar fi deficitul de vitamina C, care produce la
cobai scorbutul (scurvy). Prezintă o serie de particularități de specie, care
privesc cazarea şi alimentația, anatomia, fiziologia, comportamentul şi
hematologia. Din punctul de vedere al patologiei, la cobai evoluează o gamă
extrem de diversificată de boli bacteriene, virale, parazitare, micotice,
tumorale, de nutriție şi metabolism sau boli corelate cu îmbătrânirea
animalelor, care se manifestă printr-un tablou clinic mai mult sau mai puțin
specific. Ca măsură preventivă este recomandată respectarea normelor
privind asigurarea unor condiții de cazare, igienă şi alimentare optime.

Bibliografie
1) Altman, P.L., and Dittmer, D.S. (1974). Biology Data Book, 2nd edition., Vol 3.
Fed Am. Soc. Exp.Biol., Bethesda, Maryland.
2) American Medical Association, 1992, Use of Animals in Biomedical Research:
The Challenge and Response, An AMA White Paper. AMA: Chicago, IL.
3) Baumans, V., 2005. Environmental enrichment for laboratory rodents and
rabbits: requirements of rodents, rabbits, and research. ILAR J. 46, 162–170.
4) Thea Brabb, și col., 2012, Infectious Diseases, In: The Laboratory Rabbit, Guinea
Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter 24, Elsevier, 638-666.
5) Berryman JC, 1976, Guinea-pig vocalizations: Their structure, causation and
function. Zeitschrift für Tierpsych 41:80–106.
6) Canadian Council on Animal Care, 1993, Guide to the Care and Use of
Experimental Animals, Volume 2. Canadian Council on Animal Care.
7) Carleton, M.D., Musser, G.G., 2005. Order Rodentia. In Mammal Species of the
World, 3rd edition. Volume 3, p. 745.
8) Clifford, C.B., and White, W.J, 1999, The guinea pig. In “The Clinical Chemistry of
Laboratory Animals,” 2nd ed. (Loeb and Quimby, eds.), 65–70. Philadelphia.
9) Clough G, 1982, Environmental effects on animals used in biomedical research.
Biological Reviews 57: 487–523.
10) Council of Europe, 2006, Appendix A of the European Convention for the
Protection of Vertebrate Animals Used for Experimental and Other Scientific
Purposes: http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/123-Arev.pdf.
11) Cooper, G., și col., 1975. Anatomy of the Guinea Pig. Harvard University Press.
12) Donnelly Marcie, 2015, Guinea Pig, Comfortable quarters for laboratory
animals, ed. by Cathy Liss, Kenneth Litwak, Viktor Reinhardt, 10th edition, 40-46.
13) Fenske M, 1992, Body weight and water intake of guinea pigs: influence of
single caging and an unfamiliar new room. Journal of Exp Animal Sci 35: 71–79.
14) Festing M.F.W, 1976, Genetics. In: Wagner, J.E., Manning, P.J. (Eds.), The
Biology of the Guinea Pig. Academic Press, London, 99–120.
15) Gerold S, Huisinga E, Reimers S, și col., 1997, Influence of feeding hay on the
alopecia of breeding guinea pigs. Zentralblatt für Veterinärmedizin 44: 341–348.
16) Graur C., Li W., 1991. Is the guinea pig a rodent? Nature 351, 649–652.

237
Capitolul 8 | Cobaiul sau Porcușorul de Guineea |

17) Gray G, 1988, Guinea pigs. Humane Innovations and Alternatives in Animal
Experimentation 2: 48–49. http://www.awionline.org/lab_animals/biblio/.
18) Gresham VC, și col., 2012, Management, Husbandry, and Colony Health. In:
The Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 603-617.
19) Maureen Hargaden, și col., 2012, Anatomy, Physiology, and Behavior, In: The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Elsevier, 576-599.
20) Harkness J.E., Murray K.A., Wagner J.E., 2002. Biology and diseases of guinea
pigs. In: Fox, J.G., Anderson, L.C., Lowe, F.M., Quimby, F.W. (Eds.), Laboratory
Animal Medicine, second ed. Academic Press, San Diego, pp. 203–246.
21) Hennessy MB., Deak T., Schiml-Webb P.A., Wilson S., Greenlee T.M., McCall E.,
2004, Responses of guinea pig pups during isolation in a novel environment may
represent stress-induced sickness behaviors. Physiol. Behav. 81, 5–13.
22) Hennessy M.B., Zate R., Maken D.S., 2008, Social buffering of the cortisol
response of adult female guinea pigs. Physiol. Behav. 93, 883–888.
23) Interagency Research Animal Committee 1996 U.S. Government principles for
the utilization and care of vertebrate animals used in testing, research, and
training. In: National Research Council Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals, Seventh Edition pp 117–118. National Academy Press: Washington, DC.
24) Kaiser S, Kirtzeck M, Hornschuh G and Sachser N, 2003, Sex specific difference
in social support: study in female guinea pigs. Physiology & Behavior 79:297–303.
25) Kaiser S., și col., 2007, Social housing conditions around puberty determine
later changes in plasma cortisol levels and behavior. Physiol. Behav. 90, 405–411.
26) Marcus I, 2004, Biologia și Patologia Animalelor de Laborator, Editura
Roprint, Cluj-Napoca,133-151.
27) Maureen Hargaden și col., 2012, Anatomy, Physiology, and Behavior, The
Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, 576-599,
28) National Research Council, 1996, Laboratory Animal Management: Rodents.
National Academy Press: Washington, DC.
29) Perkeybile A., și col. 2009, Anti-inflammatory influences on behavioral, but
not cortisol, responses during maternal separation. Psychoneuro, 34, 1101–1108.
30) Raje SS, Stewart KL, 2000, Group housing female guinea pigs. Lab Animal
29(8): 31–32. http://www. awionline.org/lab_animals/biblio/la29-8gp.html.
31) Reinhardt V., 2005, Hair pulling: a review. Lab. Anim. 39, 361–369.
32) Stacy Pritt, 2012, Taxonomy and History, in: In: Laboratory Rabbit, Guinea
Pig, Hmster and Other Rodents, 1st edition, Academic Press, Elsevier, 563-572.
33) White, W.J., și col., 1989, The guinea pig. In “The Clinical Chemistry of
Laboratory Animals” (W.F. Loeb & F.W. Quimby, eds.), 27–30. Pergamon Press, NY.
34) Jolaine M. Wilson, Diane J. Gaertner, JO. Marx, F. Claire Hankenson, 2012,
Normative Values, In: Laboratory Rabbit, Guinea Pig, Hmster and Other Rodents,
edited by Suckov, Stevens & Wilson, 1st edit, Academic Press, Elsevier, 1231-1245.
35) Williams BH, 2012, Non-Infectious Diseases, In. The Laboratory Rabbit,
Guinea Pig, Hamster, and Other Rodents, Chapter24, Elsevier, 686-700.

Acknowledgements | This work was supported by a Grant of the Romanian
National Authority for Scientific Research and Innovation, CNCS/CCCDI-UEFISCDI,
project number PN-III-P2-2.1-BG-2016-0335, within the PNCDI III.

238
Capitolul 9 | Hamsterul |

CAPITOLUL 9

HAMSTERUL

OBIECTIVE Particularități hematologice


Liniile convenționale
Introducere Liniile consangvine
Încadrarea taxonomică Linii inbred obținute din H. sirian
Hamsterul auriu sirian Linii inbred obșținute din H. chinezesc
Hamsterul chinezesc Lini inbred obținute din H. armenesc
Hamsterul românesc Patologia hamsterului
Hamsterul european Boli bacteriene
Condiții de cazare și microclimat Boli virale
Furajarea și aportul de apă Boli parazitare
Comportamentul Artropodele
Evaluarea stării de confort Boli tumorale
Particularități anatomo-fiziologice Boli cu etiologie diversă
Determinarea vârstei Concluzii
Sisteme de reproducere Bibliografie selectivă

239
Capitolul 9 | Hamsterul |

Introducere

Hamsterii reprezintă o fracțiune relativ mică din numărul animalelor


utilizate în activități de laborator cu specific experimental. Se cunosc mai
multe specii de hamster care trăiesc în condiții naturale, însă cel mai utilizat
în activități experimentale este hamsterul auriu sau Mesocricetus auratus.
Hamsterul auriu este un animal de origine sălbatică, care a fost capturat și
importat din Alep, Siria (de unde și denumirea de hamster sirian), de către
Aharoni, zoolog la Universitatea din Ierusalim, în 1930. Ulterior, Hamsterul
auriu a fost crescut în condiții de captivitate cu rezultate foarte bune.
Animalele din această colonie au fost solicitate de numeroase laboratoare din
SUA, unde au devenit în scurt timp cele mai populare și mai folosite animale
de laborator. Studiile comparative ale populațiilor de hamster auriu
domestic și sălbatic au semnalat scăderea variabilității genetice în cadrul
liniilor domesticite. Cu toate acestea, diferențele comportamentale,
hematologice și biochimice sunt relativ nesemnificative între indivizii din
linii diferite, și se încadrează în limitele de variație constatate la celelalte
animale de laborator. O altă variantă de hamster utilizată în laborator este H.
armenian - Cricetulus migratorius - care a fost introdus în cercetarea
științifică în anul 1963, în cadrul unui program de schimb între SUA și URSS.

Încadrare taxonomică

Hamsterii sunt încadrați în ordinul Rozătoarelor, considerat cel mai


mare ordin al mamiferelor, care este subdivizat în 3 subordine, respectiv
Sciuromorpha, Miomorpha și Histricomorpha. Superfamilia Muroidae face
parte din subordinul Miomorpha, și include familiile strâns înrudite ale
Muridaelor și Cricetidaelor. Hamsterul face parte din familia Cricetidae,
alături de multe alte specii de rozătoare. Taxonomiştii sunt de părere că
familia Cricetidae reprezintă cea mai veche extensie filogenetică a
subordinului Miomorpha, care s-a dezvoltat inițial în Nordul Asiei, Europa
și Africa, de unde au migrat în America de Nord și de Sud. Pe de altă parte,
reprezentanții familiei Muridae au evoluat din rozătoare cricetide mai
recente, fiind mai răspândite în sud-estul Asiei, Australia, Europa, Asia și
Africa. Familia Cricetidae include 681 de specii răspândite pe întreg
mapamondul, cu excepția Australiei, iar subfamilia Criceninae cuprinde 7
genuri diferite, respectiv Allocricetulus, Cansumys, Cricetulus, Cricetus,
Mesocricetus, Phodopus, and Tscherskia. Rozătoarele din familia Cricetinae
sunt răspândite în Europa, Asia și Orientul mijlociu, fiind reprezentate de
hamsterul sirian sau auriu (Mesocricetus auratus), descris pentru prima
dată de Waterhouse în 1839, sub numele de Cricetus auratus. Descrierea
anatomică originală a hamsterului a fost realizată pe baza studiului blănii și
240
Capitolul 9 | Hamsterul |

al craniului la femele. Nehring (1902) a fost al doilea cercetător care a


studiat extensiv hamsterul sirian, utilizând femele conservate în cadrul
Muzeului din Beirut. El este cel care în 1898 a stabilit genul Mesocricetus
pentru anumite variante de hamster din sud-estul Europei și Asia mică, iar
în 1902 a redenumit hamsterul sirian Mesocricetus auratus (Smith, 2012).
Cu toate acestea, pe parcursul mai multor decenii după clasificarea
lui Nehring, hamsterul sirian a fost considerat un subgen Cricetus, fiind
denumit Cricetus(Mesocricetus) auratus. Doar în 1940, Ellerman a stabilit
definitiv faptul că Mesocricetus constituia un gen distinct bine definit.
Regnul Animalia
Încrengătura Cnidaria
Ordinul Rodentia
Familia Cricetidae
Subfamilia Cricetidae,
care include mai multe genuri și specii diferite de hamsteri:
Genul Cricetulus, reprezentat de:
Cricetulus griseus (Hamsterul Chinezesc)
Cricetulus migratorius (Hamsterul Gri)
Cricetulus banbenzis (Hamsterul Chinezesc)
Cricetulus migratorius Pallas (Hamsterul Armenesc)
Genul Allocricetulus, reprezentat de
Allocricetulus eversmani
Allocricetulus curtatus
Genul Misocricetus, reprezentat de:
Misocricetus auratus (Hamsterul Auriu sirian)
Misocricetus brandi (Hamsterul Caucazian)
Misocricetus newtoni (Hamsterul Românesc)
Genul Cricetus, reprezentat de:
Cricetus cricetus (Hamsterul Comun)
Genul Phodopus, reprezentat de:
Phodopus sungorus;
Phodopus raboravskii.
Pentru activitățile cu specific experimental se folosesc liniile de
hamsteri provenite din hamsterul chinezesc (Cricetulus griseus), hamsterul
auriu sirian (Misocricetus auratus) și hamsterul european(Cricetus cricetus).
- Hamsterul auriu sirian - Misocricetus auratus - este rezultatul
împerecherilor spontane dintre Hamsterul chinezesc și Hamsterul comun.
Habitatul natural al hamsterului sirian îl constituie o regiune din nord-vestul
Siriei, situată în apropiere de orașul Aleph. În condiții de libertate trăiește în
galerii subterane săpate la o adâncime de până la 60-80 cm, în care își face
depozite uriașe de alimente, care pot ajunge la zeci de kg. De regulă,
animalele adulte trăiesc singure într-o vizuină, iar prezența unui congener se
241
Capitolul 9 | Hamsterul |

soldează deseori cu lupte violente. Scăderea temperaturii ambientale le


modifică comportamentul, în sensul că hibernează pe toată durata
anotimpului rece (din toamnă până primăvara). Femela este mai mare decât
masculul, lungime corporală fiind de 12,5- 15 cm, iar greutatea corporală
este de 130-179 gr. la mascul și 165-180 gr. la femelă. Perioada de gestație
este scurtă, ceea ce a determinat utilizarea pe scară largă în studiile de
teratologie experimentală. În ce privește tipul comportamental, hamsterii
sunt animale blânde, docile, care se adaptează ușor la condițiile de
captivitate. În laborator, sunt utilizate pe scară largă în studiile de
virusologie, bacteriologie, precum și în cancerul experimental de transplant.
Tabel 1 Valori ale unor constante fiziologice la Hamsterul auriu sirian
(Mesocricetus auratus)
(Murray, 2012, Mulder, 2012; Wilson și col., 2012)
Limite de variație Sursa bibliografică
Greutate mascul 110–140 g Hankenson și col., 2002
Greutate femelă 110–140 g; Hankenson și col., 2002
(femelele mai mari decât masculii)
Durata de viață 1.5–2 ani
Vârsta maximă 3 ani; Hankenson și col., 2002;
(la femele poate fi mai mică) Bernfield și col., 1986
Nr. de cromozomi 44
Consumul de apă 30 ml/zi
Consumul de hrană 10–15 g/zi
Temperatura corporală 36.2–37.5°C
Formula dentară 2(I 1/1 C 0/0 PM 0/0 M 3/3) x 16;
(dinții încep să crească la naștere)
Pubertatea la mascul 6–8 săptămâni (85–110 g)
Pubertatea la femelă 8–12 săptămâni (95–120 g)
Gestația 15–18 zile Field, 1999
Mărimea cuibului 4–12 pui
Greutatea la naștere 2–3 g
Deschiderea ochilor 15 zile
Vârsta de înțărcare 21 zile (35–40 g) Bernfield și col., 1986
Frecvența cardiacă 280–412 bătăi/minut Bernfield și col., 1986
PS sistolică 150 mmHg Johnson-Delaney, 1996
PS diastolică 100 mmHg Johnson-Delaney, 1996
Frecvența respirației 33–127/min (media x 74/min) Bernfield și col., 1986
Volumul respirator 0.6–1.4 ml Field, 1999
pH-ul plamatic 7.45–7.51 Field, 1999

Hamsterii sirieni au fost introduși prima dată în domeniul cercetării


experimentale de către Adler și Theodor (1931), care au raportat utilizarea
lor pe scară largă în studiul bolii Kala-azar (leishmanioza viscerală).
Ulterior, hamsterii au fost asimilați repede de către comunitatea științifică
internațională, fiind folosiți într-o gamă largă de domenii experimentale.
242
Capitolul 9 | Hamsterul |

Printre cele mai utilizate și frecvent citate exemple în acest sens sunt:
studiul susceptibilității la infecția cu Brucella abortus; susceptibilitatea la
lepra umană; studiul vulnerabilității la Mycobacterium tuberculosis;
studiul infecțiilor cu virusul gripal; studiul efectelor hormonilor sexuali;
studiul aterosclerozei experimentale; studiul cancerului experimental de
transplant sau studiul efectelor radiațiilor ionizante etc (Smith, 2012).

Foto 2. Hamsterul auriu sirian (Misocricetus auratus)

Anterior anului 1954, mai mult de jumătate din totalul studiilor din
literatură efectuate pe hamsterul sirian vizau cercetări microbiologice,
parazitologice și boli dentare. Ulterior, utilizarea hamsterului auriu în
aceste domenii ale cercetării s-a diminuat progresiv, însă a crescut numărul
hamsterilor utilizaţi în cercetarea oncologică și în fiziologia reproducției.
Ultimele decenii sunt marcate de reducerea constantă a prezenței
hamsterului auriu în laboratoarele de cercetare experimentală, cel puțin în
Statele Unite, unde există date statistice bine documentate în acest sens.

- Hamsterul chinezesc - Cricetulus cricetulus - este cunoscut și ca


hamsterul gri sau hamsterul argintiu. Sunt animale de culoare gri, cu o
dungă neagră longitudinală în regiunea dorsală. Măsoară 13-16 cm în
lungime, sunt animale docile, ușor de întreținut care se reproduc tot anul.
Hamsterul chinezesc a fost prima specie de hamsteri utilizată în
experimente științifice, fiind folosită de Hsien (1919) în studiul bolii Kala-
azar. Ulterior, a avut un rol important în studiile efectuate asupra leprei și a
rickettsiozelor, dar și în studiile de genetică (ex: tendința de hibernare este
243
Capitolul 9 | Hamsterul |

controlată genetic), în oncologie (datorită pungilor jigale care au pereți mai


subțiri și transparenți prin comparație cu alte specii de hamsteri), sau în
cercetări asupra diabetului zaharat, care apare spontan la această specie.

Hamsterul chinezesc (Cricetulus cricetulus)

Tabel 2 Valori ale unor parametri fiziologici la Hamsterul chinezesc


(Feeney, 2012; Wildon și col., 2012)
Limite de variație Surse bibliografice
Greutate masculi 39.3–45.7 g Hankenson et al., 2002
Greutate femele 39.3–45.7 g Hankenson et al., 2002
Durata de viață 2.5–3.0 ani
Nr. de cromozomi 22
Consumul de apă Masculi-11.4 ml/100 g Mc/zi; Thompson, 1971
Femele-12.9 ml/100 g Mc/zi
Pubertatea M/F 8–12 săptămâni Yerganian, 1958
Durata gestației 20.5 zile Yerganian, 1958
Mărimea cuibului 4.5–5.2 Festing, 1972
Greutatea la naștere 1.5–2.5 g
Vârsta de înțărcare 21–25 zile Yerganian, 1958

- Hamsterul românesc - Misocricetus newtoni - este cunoscut sub


diverse denumiri cum sunt: grivanul cu coadă scurtă, grivanul de Dobrogea,
cățelul (mic) gulerat sau hârciogul. Din punct de vedere morfologic,
hamsterul românesc seamănă în multe privințe cu hamsterul auriu, cel puțin
în ceea ce privește dimensiunile corporale și culoarea blănii, de care se
deosebesc prin faptul că au 38 de cromozomi. Sunt animale nocturne, care
244
Capitolul 9 | Hamsterul |

trăiesc în galerii săpate la o adâncime de 0,6-1,5 m, în care își face rezerve de


hrană. Se reproduce de două ori pe an, în lunile mai-iunie și iulie-august.

Hamsterul românesc (Misocricetus newtoni)

Hamsterul european (Cricetus cricetus) este cunoscut și sub numele


de hamster comun, hamster sălbatic, șobolanul de Alsacia sau porcul de
secară. Din punct de vedere morfologic se caracterizează prin cele mai mari
dimensiuni corporale dintre toate liniile de hamsteri, având lungimea de 23
cm, gâtul scurt, degete și unghii slab dezvoltate. Blana este de culoare gri, cu
nuanţe mai deschise în regiunea abdominală ventrală (Smith, 2012).
Tabel 3 Valori ale unor parametri fiziologici la hamsterul european
(Judy Fenyk-Melody, 2012)
Limite de variație Sursa bibliografică
Greutate masculi 300–400 g
Greutate femele 300–400 g
Durata de viață 2.6 ani (M); 2.8 ani (F)
Nr. de cromozomi 22
Consumul de apă 5 ml/100 g masă corporală (Mc)
Consumul de hrană 2.9 g/Mc. vara, și 1.8 g/100 g Mc. iarna;
Pubertatea la masculi 60 zile Mohr și col., 1973
Pubertatea la femele 80–90 zile Mohr și col., 1973
Sezonul de împerechere Vara
Durata gestației 18–21 zile
Mărimea cuibului 6–9 Reznick-Schuller și col., 1974
Vârsta de înțărcare 25 zile (75 g)

245
Capitolul 9 | Hamsterul |

În condiții naturale, hamsterii sălbatici sunt animale solitare, vioaie,


care trăiesc în galerii/vizuini săpate la o adâncime de 0,6 până la 2,5 metri.
Exceptând perioada de călduri, femelele sunt foarte agresive, atacând orice
alt animal care intră în vizuină. Conflictul poate fi evitat cu ajutorul urinei și
al feromonilor eliminați la intrarea în galerie, marcând astfel zona de
receptivitate a femelei. Variantele sălbatice au fost identificate ca purtători și
rezervoare naturale pentru virusul rabiei, respectiv pentru agenții patogeni
care provoacă toxoplasmoza și tularemia. În condiții naturale, hamsterii s-au
adaptat la o foarte largă varietate de zone climatice, începând cu regiunile
deșertice ale Siriei până la zonele temperate ale continentului european sau
climatul rece al Siberiei. În toate aceste medii de viață, hamsterii își mențin
temperatura corporală constantă cu ajutorul galeriilor subterane cu rol de
protecție. De regulă, vizuinile sunt săpate și locuite de un singur animal, fără
comunicare cu alte galerii, iar prezența intrușilor este aspru sancționată.

Hamsterul european (Cricetus cricetus)

Hamsteri sălbatici împărtășesc o serie de particularități fiziologice și


comportamentale comune. Astfel, vizuinile solitare subterane au spații
separate pentru dormit și pentru igiena proprie. În mod normal, hamsterii
sunt mai activi noaptea, putând acoperi o zonă de până la 7 km2 împrejurul
adăpostului în căutarea hranei (ex: cereale, insecte sau ierburi). Unele studii
246
Capitolul 9 | Hamsterul |

ale populațiilor de hamsteri sălbatici sugerează faptul că viața diurnă a


hamsterilor reprezintă o componentă importantă pentru realizarea unor
activități sociale, cum ar fi identificarea surselor de hrană, înmagazinarea
alimentelor în buzunarele submaxilare, respectiv depozitarea alimentelor în
spațiile subterane special alocate acestui scop (Garretson și Bartness, 2014).
Deși considerate în general animale nocturne, hamsterii se hrănesc pe
parcursul întregii zile, trezindu-se din când în când doar pentru a se hrăni cu
alimentele depozitate în imediata proximitate. Acest comportament poate fi
afectat în context experimental, când furajarea se face cu ajutorul unor
dispozitive suspendate (plase de sârmă sau coșuri). Practic, acest mod de
administrare a hranei impune o stare de trezire completă a hamsterilor în
vederea accesului la alimente, ceea ce constituie o importantă sursă de stres.
Dispozitive fixate pe podeaua cuștilor permit hamsterilor să se alimenteze în
timp ce își păstrează poziția de somn, fără să fie nevoie să se trezească
complet, fapt ce răspunde cerințelor comportamentale normale.
Colectarea, transportul și manipularea hranei sunt considerate tipuri
de activități adânc înrădăcinate în comportamentul hamsterilor, astfel încât
orice protocol experimental trebuie să le aibă în vedere. Dacă într-un
context experimental sunt privați de posibilitatea de a-și dezvolta și cultiva
aceste abilității, acest fapt le induce un răspuns de stres, și va determina o
intensificare a activităților de stocare a furajelor când au acces la acestea.
În habitatul lor natural, hamsterii sunt prinși tot timpul în activități
de renovare a dimensiunilor și formei vizuinilor subterane, construindu-şi
noi spații pentru depozitarea alimentelor, dormit și igiena individuală. De
regulă, fecalele sunt eliminate din vizuină, fiind depozitate la distanță de
acestea. În zonele de cuibărit și dormit din vizuină sunt prezente materiale
de origine foarte diversă, cum ar fi iarbă, resturi din blana lor sau a altor
animale, pene, resturi de hârtie sau coji de lemn. Toate aceste
particularități comportamentale reprezintă provocări inedite pentru
asigurarea calității vieții și a bunăstării hamsterilor în contextul unui
experiment științific, în mod special când sunt cazați în cuști individuale
ventilate. Îndeplinirea acestor cerințe este deseori dificilă la nivel
instituțional, motiv pentru care experimentatorul trebuie să identifice
soluții pentru evitarea disconfortului, și implicit a stresului (Mulder, 2012).

Condiții de cazare și microclimat

În ultima ediție a Ghidului pentru îngrijirea și utilizarea animalelor de


laborator (National Research Council, 2011) se specifică faptul că în cazul
hamsterilor care cântăresc peste 100 de grame trebuie să li se asigure în
cuști o suprafață minimă de 47,5 cm2 și o înălțime de 15 cm. Pentru aceiași
greutate corporală, Directiva EU 63/2010 recomandă o suprafață minimă a
suprafeței cuștilor de 800 cm2 și o înălțime de 14 cm (Directiva 63/2010).
247
Capitolul 9 | Hamsterul |

În condiții de captivitate, hamsterii sunt cazați în spații amenajate


special pentru cerințele acestei specii, prevăzute cu rafturi fixe sau mobile,
pe care se așează cuștile din material plastic sau din sârmă, iar când sunt
crescuți în sistem vivariu se folosesc cuști din sticlă, cu dimensiuni de
adaptate numărului și greutății corporale a animalelor. Datorită efectului
stresant pe care-l provoacă limitarea posibilității de mișcare, suprafața de
cazare a unui hamster nu trebuie să fie mai mică de 800 cm 2. Nu este
recomandată utilizarea cuștilor ventilate standard pentru șoareci în
vederea cazării hamsterilor, întrucât după adăugarea materialului pentru
cuibărit în cușcă nu rămâne suficient spațiu pentru asigurarea înălțimii.
Studiile ultimilor ani au demonstrat că, în cazul utilizării cuștilor ventilate
pentru șoareci la cazarea hamsterilor, aceștia preferă cantități mari de
material pentru cuibărit, în scopul construirii de adăposturi similare
vizuinilor, fapt ce le permite exprimarea comportamentului natural. Din
acest motiv, utilizarea unor cuști de mici dimensiuni este asociată frecvent
cu manifestări de stres cronic, întrucât orice material adăugat limitează și
mai mult spațiul de mișcare (Kuhnen, 1999; Hauzenberger, 2006).

Tabel 4. Standardele EU cu privire la spațiul alocat pentru cazarea


hamsterilor în cursul procedurilor experimentale (Directiva EU 63/2010)
Greutate Suprafața minimă a Suprafața Înălțimea
corporală incintei podelei minimă
(g) (cm2) per animal a incintei
(cm2) (cm)
Cazare până la 60 800 150 14
normală și în inclusiv
timpul peste 60 și 800 250 14
procedurilor până la 100
inclusiv
peste 100 800 14
Reproducție - 800 100 14
Mamă sau pereche
monogamă cu pui
Cazare sub 60 1 500 100 14
normală la
crescători (*)
*Hamsterii înțărcați pot fi ținuți în condițiile acestor densități mai mari ale stocului pentru o
scurtă perioadă postînțărcare până la expediere, cu condiția ca animalele să fie adăpostite
în spații mari care beneficiază de o îmbogățire adecvată a mediului de viață și ca aceste
condiții de cazare să nu cauzeze deficiențe de bunăstare, precum un nivel crescut de
agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii și alte deficiențe comportamentale,
pierderea în greutate sau alte reacții de stres fiziologic sau comportamental.

Cuștile ventilate pentru șobolani răspund și mai bine acestor cerințe,


pentru că sunt de dimensiuni mai mari și oferă hamsterilor posibilitatea
organizării spaţiului în locuri pentru dormit și depozitarea alimentelor. În
plus, cuștile pentru șobolani sunt suficient de mari pentru a permite
248
Capitolul 9 | Hamsterul |

îmbogățirea lor cu dispozitive care le oferă posibilitatea de mișcare, cum


este roata pentru alergat (running wheel). Acest din urmă aspect este
deosebit de important pentru bunăstarea și calitatea vieții hamsterilor
crescuți în captivitate, având în vedere că în condiții de libertate aceștia
parcurg până la 6-7 mile zilnic în căutarea surselor de hrană. Cuștile pentru
cobai sau iepuri pot fi utilizate, de asemenea, pentru cazarea hamsterilor,
oferindu-le astfel mai mult spațiu, și posibilitatea dotării lor cu materiale
care răspunde unor cerințe biologice ale comportamentului lor natural.

Roata pentru alergat (running wheel) în cușca pentru hamsteri

Microclimatul din adăposturi este foarte important, atât sub aspectul


ventilației (deși hamsterii nu produc miros neplăcut, cum se întâmplă la
alte rozătoare), cât și al temperaturii, umidității, ventilației sau iluminării.
Temperatura din încăperi oscilează, conform reglementărilor europene în
acest domeniu, în funcție de sex și de vârstă, între 20 și 23°C la femele cu
pui, și 19-22°C la masculi. Ritmul circadian sau alternanța lumină:întuneric
este de 12:12 ore. Reducerea perioadei de iluminat corelată cu scăderea
temperaturii din adăpost sub 9°C induce reducerea activității metabolice și
semihibernarea. Pentru așternut se folosesc paiele, rumegușul, talașul, care
se înlocuiesc de 1-2 ori pe săptămână, interval la care se face și curățenia
adăpostului și a cuștilor prin spălare cu detergenți și decontaminare.

Furajarea și aportul de apă

Hamsterii sunt animale foarte lacome, care au tendința naturală de a-și


face rezerve de hrană (uneori zeci de kilograme), pe care le depozitează în
249
Capitolul 9 | Hamsterul |

locuri special amenajate în acest scop. Dacă furajele sunt asigurate doar prin
dispozitive care intră în alcătuirea cuștilor, hamsterii sunt privați de
efectuarea unui comportament natural specific, aspect care poate interfera
cu calitatea vieții animalelor. Din acest motiv, furajele sunt distribuite pe
podeaua cuștilor, permițând animalelor să se implice în activități de stocare a
furajelor. Dacă acest comportament este împiedicat, animalele consumă mai
puțin și slăbesc, iar când au acces la furaje stochează cantități mult mai mari,
fapt ce sugerează că bunăstarea animalelor este condiționată de prezența
alimentelor depozitate în cuib (Winnicker, 2012). Alte studii sugerează că, în
cazul femelelor cu pui trebuie să se asigure alimentele direct pe podeaua
cuștilor, pentru a elimina preocuparea acesteia pentru procurarea hranei, în
detrimentul îngrijirii progeniturilor. Hamsterii sunt animale coprofage, care
își iau fecalele direct din anus pe durata întregii zile (Harkness și col., 2010).
Rația furajeră trebuie să aibă o structură echilibrată, din alcătuirea ei
făcând parte, în proporții variabile, proteinele digestibile (14%), calciul
furajer (0,6%), fosforul (0,35%) și 100 mg vitamina B12/kg. Referitor la
necesarul de vitamina B12, hamsterul își asigură o parte din cât are nevoie
prin coprofagie. Necesarul zilnic din toți acești componenți nutritivi este
asigurat printr-o rație în alcătuirea căreia intră multiple categorii de furaje.
Dacă se administrează pâine, aceasta trebuie înmuiată în lapte timp de 30
minute, după care se stoarce și se pune în dispozitivul de alimentare.
Cerealele se administrează de preferință după ce au încolțit și au fost
menținute la temperatura camerei timp de 5 zile. Este recomandat ca
hamsterii să fie hrăniți pe podea, întrucât adulții nu pot folosi hrănitorile
uzuale, având botul scurt, iar puii încep să consume mâncare solidă doar la
7-10 zile postpartum. Adăparea se face la discreție, cu apă proaspătă,
administrată cu ajutorul unor dispozitive speciale (adăpători automate sau
sticle tip biberon), estimându-se un necesar de 10-20 ml apă/animal/zi.

Tabel 5 Alimente care intră în alcătuirea rației furajere la hamsteri


(Mulder, 2012)
Sortiment de furaj Adulți (g) Tineret (g)
Ovăz 7,0 3,0
Floarea soarelui 6,0 3,0
Grâu 7,0 3,0
Pâine neagră 8,0 2,5
Porumb 5,5 1,5
Lapte praf 2,0 1,0
Drojdie furajeră 0,2 0,1
Făină de pește 0,1 0,05
Cretă furajeră 0,2 0,1
Sare de bucătărie 0,2 0,1
Masă verde 25,0 10,0
Morcovi 10,0 5,0

250
Capitolul 9 | Hamsterul |

Tabel 6 Necesarul alimentar de vitamine și minerale pentru Hamster


(Mulder, 2012)
Vitamine Produs alimentar Aliment semi-
Minerale natural (mg/kg) purificat (mg/kg)
------------------------ -------------------------------------------------------
Banta Arrington Rogersși
și col., 1975 și col.,1966 și col., (1974)

Vitamina A 15.3 90.0 2.0


Vitamina C – 900.0 –
Vitamina D2 – 5.0 62.1
Vitamina E 1100. 100.0 600.0
Vitamina K 5.2 45.0 4.0
Cholina 2000.0 150.0 2000.0
Acid para- 100.0 100.0 6.0
aminobenzoic
Inositol 100.0 100.0 200.0
Vit. B12 (μg/kg) 32.0 28.0 50.0
Niacina 93.0 90.0 100.0
Pantotenat 54.0 60.0 40.0
Riboflavina 12.0 20.0 15.0
Tiamina 14.0 20.0 25.0
Piridoxina 10.1 20.0 6.0
Acid Folic 3.1 1.8 4.0
Biotina 0.9 0.4 0.6
Calciu 0.54 0.59 0.41
Fosfor 0.58 0.30 0.39
Magnesiu 0.13 0.09 0.06
Potasiu 0.79 0.82 0.61
Sodiu 0.19 0.15 0.21
Fier 180.0 140.0 154.0
Mangan 15.9 3.65 9.0
Cupru 12.6 1.6 7.0
Zinc 9.4 – 9.2
Iod 0.02 1.6 1.7
Cobalt – 0.2 –
Flor – – 0.2

Comportamentul

Hamsterii domestici sunt animale solitare, nocturne, fiind considerați


ca fiind rozătoarele cel mai greu de stăpânit. În general nu sunt foarte docili
și deseori simulează mușcătura, sau chiar mușcă când sunt stresați. Se
adaptează ușor la condițiile de creștere în captivitate dacă microclimatul este
optim, adică iluminarea, temperatura și umiditatea din adăposturi este în
limite optime și constantă. Pe de altă parte, este important să fie prevăzute
cuștile cu diferite tuburi (cu diametrul egal sau mai mare de 4 cm), pentru a
stimula comportamentul explorativ sau de investigare a mediului. Aceasta
reprezintă și o metodă eficientă de reducere a agresivităţii intraspecifice,
251
Capitolul 9 | Hamsterul |

datorată stimulării comportamentului explorativ, oferind în același timp


animalelor un mod plăcut de a face mișcare. De asemenea, hamsterii trebuie
să aibă la dispoziție diferite sortimente de lemn pentru a-și satisface nevoia
de a roade și a reduce creșterea în exces a incisivilor (Zimmer și col., 1996).
Scăderea temperaturii ambientale sub 9°C, determină apariția unei
letargii hipoterme (hibernare), însoțită de reducerea activității tiroidiene, a
suprarenalelor, hipofizei și gonadelor. Acest fenomen poate fi suprimat
prin menținerea temperaturii din încăperi în zona de confort termic, mai
precis între 21-24°C (National Research Council, 2011). Sunt animale
curate, preocupate de igiena corporală, vioaie și în continuă mișcare.
Imobilizarea fizică sau reducerea posibilităților de mișcare provoacă un
puternic efect stresant, determinând apariția ulcerului gastric. Își folosesc
dilatațiile bucale pentru a înmagazina alimente și pentru a-și ascunde puii.
Femelele sunt dominante în interiorul coloniei și se bat cu alte femele
sau cu masculii. Masculii se bat de asemenea între ei, dar mult mai rar (la
masculii castrați agresivitatea dispare). Un loc obișnuit pentru provocarea
rănilor sunt glandele din flanc sau regiunea genitală. Comportamentul
sexual este influențat de hormonii sexuali și depinde în mare măsură de
simțul olfactiv. Când sunt în perioada de estru femelele părăsesc cuibul și
pornesc în căutarea masculului. Ulterior, comportamentul lor se modifică
în funcție de stadiul în care se află gestația. Comportamentul alimentar este
dominat de tendinţa de a-și face rezerve de hrană, iar înfometarea are ca
principală consecință moartea puilor într-o perioadă de timp foarte scurtă.

Dezvoltarea simțurilor

Vederea | Nou născuții de hamster constituie un excelent model


pentru studiul și manipularea experimentală a dezvoltării căilor vizuale,
deoarece la naștere sistemul lor vizual este foarte slab dezvoltat. Hamsterii
sunt animale cu vedere panoramică, care dispun de arii specializate la
nivelul retinei cu ajutorul cărora își asigură un larg camp vizual binocular.
Un dimorfism sexual marcant al glandei Harderiene este semnalat la
hamsterul sirian. Acest dimorfism este dependent de androgeni, femelele
secretând cantități de porfirină de 100-1000 de ori mai mari decât masculii.
Mirosul | Sensibilitatea olfactivă este foarte bine dezvoltată la
hamster, datorită localizării neuronilor olfactivi la nivelul mucoasei nazale.
Hamsterii dispun de numeroase glande seroase la nivel nazal, care se
deschid în ostiumul intern al narinelor, unele conținând mucus seros și
glande vomeronazale. Organul vomeronazal este situat bilateral la nivel
rostroventral în septumul nazal. Chemoreceptorii vomeronazali au un rol
important în comportamentul sexual al masculilor (Meredith și col., 1980).
Gustul | Simțul gustului este asigurat de 4 tipuri diferite de papile
(filiforme, fungiforme, foliate și valvate) localizate la nivel lingual. Fiecare
252
Capitolul 9 | Hamsterul |

papilă gustativă este specializată în unul sau două senzații gustative bazale.
În cazul celor care asigură două senzații gustative, de regulă este vorba fie
de acid-sărat, fie de dulce-sărat, răspunsul dulce-acid fiind inexistent.
Senzațiile somatice | Pentru orientarea în spațiu, hamsterii dispun de
vibrize specializate, care îndeplinesc un rol important și în comunicare la
majoritatea speciilor. O particularitate specifică pentru hamster în această
privință o constituie faptul că își poate poziționa (mișca) vibrizele craniene
în patern-uri foarte complexe, cu rol important în situațiile exploratorii.
Acest repertoriu de mișcări voluntare sugerează existența unui precis
sistem de operare motor care controlează vibrizele. În alcătuirea acestui
important sistem motor intră ca elemente componente musculatura facială,
vascularizația vibrizelor și țesutul conjunctiv din regiune (Murray, 2012).

Evaluarea stării de confort

Este important pentru hamsterii crescuți în condiții de laborator să


fie protejați împotriva eventualelor injurii care le-ar putea cauza suferință,
ceea ce atrage după sine și modificări ale reactivității animalelor și implicit
răspunsuri inadecvate la diferite protocoale experimentale. Asigurarea
confortului fizic și emoțional are legătură cu modul în care este manipulat
sau contenționat hamsterul. Fiind un animal cu activitate preponderent
nocturnă, hamsterul evită contactul direct cu omul. Din acest motiv trebuie
abordat cu multă atenție, astfel încât să se evite stresul, și să se prevină
posibile accidente cauzate prin mușcături sau zgârieturi. (Kuhnen, 1999).

Tabel 7 Semne clinice utilizate pentru evaluarea bunăstării hamsterilor


Semne generale - scăderea sau lipsa interesului pentru hrană;
- pierderi în greutate;
- modificări ale ritmului circadian;
Semne oculare - congestie conjunctivală;
- jetaj periocular și lipirea pleoapelor;
Semne comportamentale - agresivitate intraspecifică și interspecifică;
- depresie;
- stări de indolență;
- pierderea interesului pentru mediul de viață,
Semne posturale - posturi anormale, cifoză, mers rigid;
Semne constituționale - coada și posteriorul ude în caz de diaree;
- căderea părului (alopecie), blană murdară.

Particularități anatomo-fiziologice

Hamsterul sirian are o piele abundentă și moale, picioare scurte cu


patru degete la membrele anterioare și cinci degete la cele posterioare, și o
coadă scurtă îmblănită. Sunt de culoare gălben-cărămiziu, cu pieptul alb,
253
Capitolul 9 | Hamsterul |

dar pot fi și de culoarea scorțișoarei, sau albi, negri, pătați, cu păr lung sau
scurt. Formula dentară este 2 x (I/1, C0/0, Pm0/0 și M3/3)=16 dinți, însă
comparativ cu alte rozătoare, incisivii sunt dezvoltați la naștere. Hamsterii
au buzunare mari în obraji, reprezentând invaginații extensibile ale
peretelui bucal lateral care, când sunt pline, se pot întinde până la umeri.

Vedere dorsală asupra unui mascul (stânga) și ventrală asupra unei femele
(dreapta) de hamster. A-vibrizele; B-glandele flancului; C-glandele mamare;
D-deschiderea uretrală; E-deschiderea vaginului; F-anusul (Murray, 2012)

Aceste invaginații (pungi) bucale sunt considerate locuri protejate


imunologic (immunologically privileged sites) și pot fi golite. Cercetătorii s-
au folosit de aceste caracteristici anatomice pentru a studia numeroasele
aspecte funcționale ale sistemului imun, inclusiv amplitudinea răspunsului
imunologic la grefarea/inocularea unor tumori experimentale de transplant.
Stomacul este împărțit printr-o constricție în stomac nonglandular și
stomacul glandular. Ca specie care a trăit în condiții de deșert, hamsterul
sirian dispune de rinichi care conservă apa, prevăzuți cu papile foarte lungi,
care se prelungesc până în ureter. Diferența de mărime și greutate a
glandelor suprarenale este inversă cu cea observată la alte rozătoare,
masculii având glandele suprarenale mai mari. Acest fapt este datorat unei
zone reticulare mai groase în suprarenalele masculilor, aspect corelat cu
sezonul de împerechere și maturitatea sexuală (producerea de androgeni).
254
Capitolul 9 | Hamsterul |

Ficatul hamsterului este alcătuit din 4 lobi (dorso-caudal drept,


dorso-caudal stâng, dorso-median și ventro-median). Greutatea ficatului
crește semnificativ pe parcursul gestației, proporțional cu creșterea în
greutate a femelei. Concomitent cu creșterea greutății ficatului, se produce
și scăderea producției de bilă, astfel încât în ziua 8 a gestației producția de
bilă se reduce cu 37%, iar în ziua 14 cu 64%, comparativ cu bila produsă de
femelele negestante. În plus, este semnalată și scăderea secreției de acizi
biliari totali datorată reducerii secreției de acid colic (Reyes și col., 1979).
Urina hamsterului este tulbure și lăptoasă datorită conținutului ridicat
în cristale minerale de mici dimensiuni. Deși ambele sexe posedă glande ale
flancului (flank glands), care sunt glande sebacee cu rol în marcarea și
delimitarea teritoriului împotriva intrușilor, acestea sunt mai pigmentate și
mai dezvoltate la masculi. Hamsterii posedă testicule retractile foarte mari
pentru dimensiunile lor corporale. De asemenea, au os penian, precum și
numeroase glande sexuale accesorii. Tractul genital feminin consistă dintr-
un uter dublu, iar coarnele uterine converg într-un singur canal cervical
deschis. Femelele au între 12 și 14, uneori chiar 22 de glande mamare.
Hamsterul intră într-o stare de pseudohibernare dacă temperatura
ambientală scade sub 9-15°C, sau dacă durata iluminării scade la mai puțin
de 12 ore pe zi. În tot acest timp activitatea metabolică se reduce progresiv.
Cu toate acestea, hamsterii nu se îngrașă înaintea intrării în stare dormantă
pentru a-și face rezerve, trebuind să se trezească periodic ca să mănânce,
sau pot fi treziți prin stimulare, întrucât nu este vorba de o hibernare reală.

Determinarea vârstei | Vârsta maximă până la care trăiește un


hamster sirian este de 4 ani în condiţii naturale, iar în captivitate trăiesc 2-
3 ani. Femelele au o durată de viață mai scurtă decât masculii cu până la
0,5-1,0 ani. Criteriile de determinare a vârstei sunt reprezentate de intrarea
în activitate a receptorilor pentru distanță, creșterea părului și a dinților,
dezvoltarea corporală și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.

Tabel 8 Determinarea vârstei în funcție de evoluția greutății corporale


(Kathleen A. Murray, 2012)
Vârsta Masa corporală (g)
La naștere 2,0
4 zile 4,15
7 zile 8,0
19 zile 21,35
25 zile 36,0
30 zile 40,0
34 zile 42,0
40 zile 54,0
45 zile 60,0
65 zile 80,0
65-100 zile 85-140

255
Capitolul 9 | Hamsterul |

Pentru determinarea vârstei mai sunt utilizate și unele caracteristici


legate de apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, etc.

Tabel 9 Alte criterii utilizate pentru determinarea vârstei la hamster


(Kathleen A. Murray, 2012)
Vârsta Criteriul
Primele 2-3 zile  Puful dorsal își schimbă culoarea din roz în brun
Ziua 5-a negru;
 Începe să crească părul;
Ziua 6-8  Sunt evidente mamelele la femele;
 Evidente pungile testiculare;
După 10 zile  Părul acoperă tot corpul;
După 12 zile  Puii se mișcă prin cuib;
După 16 zile  Puii părăsesc cuibul;
La 25 zile  Se deschid ochii;
La 30 zile  Dentiția este completă;
La 36 zile  Se instalează maturitatea sexuală la femelă;
Între 60-70 zile  Se instalează maturitatea sexuală la mascul;
Între 130-150 zile  Se instalează maturitatea corporală;
La 150 zile  Dezvoltarea completă a sistemului osos;
 Sunt dezvoltate complet pavilioanele urechii;

Reproducerea

Maturitatea sexuală se instalează la mascul în jurul vârstei de 42 zile,


dar se folosesc la montă doar după 2,5 luni. În cazul femelei, aceasta devine
puberă la vârsta de 45 zile (hamsterul sirian) sau 48-100 zile în cazul
hamsterului chinezesc. Instalarea maturității sexuale la mascul poate fi
verificată prin realizarea unui frotiu care identifică spermatozoizii pe
glandul penisului. Debutul estrului la femele este situat în jurul vârstei de
6-8 săptămâni. Masculul are o distanță anogenitală mai mare decât femela,
o singură deschidere urogenitală și testiculele fac ca regiunea posterioară
să pară alungită. La femelă, orificiul urinar și genital sunt separate, distanța
anogenitală fiind mai mică, iar posteriorul mai ascuțit (Mulder GB, 2012).
Hamsterii într-o perioadă de pseudohibernare în cursul anotimpului
rece, indusă prin reducerea perioadei de iluminat, care se manifestă prin
performanțe reproductive scăzute și infertilitate. În acest timp testiculele
masculilor se reduc ca mărime. Femela are un ciclu de 4 zile cu estru în
timpul serii și ovulația între miezul nopții și ora 1 am. În perioada de
călduri femela devine agitată, este neliniștită și acceptă copulația cu primul
mascul întâlnit. Femelele pot fi împerecheate cu succes în seara celei de a
treia zi după declanșarea acestei scurgeri postovulatorii. Împerecherea
manuală este preferată pentru a preveni rănirea masculului, cu toate că
împerecherile în sistem monogam sau poligam pot fi utilizate dacă
grupurile de animale sunt stabilite la o vârstă foarte tânără. După
împerechere femelele sunt cazate individual până la momentul parturiţiei.
256
Capitolul 9 | Hamsterul |

Gestația durează 15-16 zile la Hamsterul auriu și 21 de zile la cel


chinezesc. Diagnosticul de gestație se face prin palparea sau cântărirea
femelei. După ziua a 7-a, abdomenul se rotunjește iar după ziua 9 fetușii se
simt la palpare. Fătarea are loc dimineața la prima gestație, și în cursul după
amiezii la următoarele. Femela consumă multă apă în timpul fătării, dar nu
mănâncă nimic timp de 24 de ore. Estrusul apare imediat după fătare, dar
monta se face doar după 4-5 zile. Numărul puilor este de 5-7/fătare, fiind
mai redus la H. Chinezesc. Numărul maxim de împerecheri este de 5-6, după
care fertilitatea scade simțitor. Puii se înțarcă la vârsta de 20-25 de zile și au
o viteză de creștere foarte mare în acest interval (greutatea corporală mai
mare de 15 ori decât la naștere). Se cazează în grupe de 5-6 într-o cușcă
(recomandabil din aceeași familie). Hamsterii sunt cunoscuți pentru
manifestările de canibalism, mâncându-și puii la cel mai mic stres, motiv
pentru care nu trebuie să fie deranjați 2 zile antepartum și 7 zile postpartum.

Particularități hematologice

Majoritatea componentelor sângelui prezintă valori care oscilează în


funcție de specie, linie, vârstă, sex, stare fiziologică, în limite care se mențin
constante la hamster. Autori diferiți furnizează valori diferite pentru
parametri sanguini, motiv pentru care este util ca fiecare laborator să
deţină propriile valori de referință. Volumul total de sânge reprezintă
1/17-1/20 din greutatea corpului, ceea ce înseamnă 5-7 ml/100 gr. Mc.
Tabel 10 Valori ale unor parametri hematologici (Wilson și col., 2201)
Parametrul Limite de oscilație
Hematii (mil/mm) 5,0-10,0
Hemoglobina (g/dl) 10,0-16,0
Hematocritul (%) 36,0-55,0
Leucocite totale (mii/mm3) 6,3-8,9
Neutrofile (%) 20-29
Eozinofile (%) 0,7-1,8
Bazofile (%) Rare
Limfocite (%) 61-73,5
Monocite (%) 0,5-3,0
Trombocite 200-500000
Proteine serice (g/dl) 5,9-6,5
Albumine (g/dl) 2,63-4,10
Globuline (g/dl) 2,7-4,2
Raport A/G 0,58-1,24
Glicemia (mg/dl 60,0-150,0
Colesterol (mg/dl) 25,0-135,0
Calciul seric (mg/dl 5,0-12,0
Potasiu (mEq/l) 4,0-5,9
Sodiu (mEq/l) 106,0-146,0
pH-ul sângelui 7,39

257
Capitolul 9 | Hamsterul |

Liniile convenționale de hamsteri

Au fost obținute până în prezent 27 de linii neconsangvine rezultate


din hamsterul sirian și 9 linii din hamsterul chinezesc. Hamsterul sirian este
înregistrat în codul internațional cu 5 linii outbred stabilizate, la care se
adaugă 27 de linii în formare și peste 15 linii cu diferite mutații. Liniile
stabilizate cel mai frecvent utilizate sunt: linia H (Hoolande), linia L (Leyda),
linia Mg (Magalhaes), linia W (Whitney) și linia 5-1 în SUA, plus liniile IGH
(F17) și IWH (F6 alb) în Anglia. Liniile în formare sunt reprezentate de: linia
MIT utilizată pentru studiul cariilor dentare; linia WNB selectată pentru
cercetări experimentale neurologice, și linia SS selectată pentru studiul
anomaliilor urogenitale similare cu cele întâlnite la om. Hamsterul chinezesc
este înregistrat în codul internațional cu 9 linii stabilizate și doar una în
formare, toate fiind produse și întreținute în laboratorul de genetică al
Universității Harward din Boston, SUA. Liniile BUY, HGYA, YBY și VSY au fost
selectate pentru incidența ridicată cu care fac diabet zaharat. Linia JFX este
caracterizată prin animale cu greutate corporală mare, care prezintă poliurie
și diabet insipid cu o incidență foarte crescută, iar linia ORY se caracterizează
printr-o sensibilitate mare la virusul polioma SA (Silverman J, 2012).

Liniile consangvine (inbred)

Sunt cunoscute și descrise un număr de 19 linii cu un grad ridicat de


consangvinizare (rezultate în urma a peste 20 de încrucișări tip frate: soră)
utilizate în domeniul oncologiei experimentale și al neurologiei:

Linii inbred provenite din Hamsterul auriu

- Linia MHA/Lak a fost selectată pentru studiul grefelor de piele, fiind


semnalat faptul că rejectează grefa de piele provenită de la linia PO 4.
- Linia PD4 este de culoare albă, cu extremități pigmentate, și a fost
selectată pentru cercetări privind grefele de piele, deoarece rejectează
grefele de piele de la linia MHA. Sunt animale cu greutate corporală mare.
- Linia RL este de culoare aurie, femele sunt foarte agresive și omoară
masculii dacă sunt cazați împreună. Durata medie de viață este de 687 zile
(maxim 961 zile) în cazul masculilor, și 531(maxim 811 zile) pentru femele.
Sunt animale a căror prolificitate este influențată de anotimp, ajungând la o
fertilitate de 29% în lunile decembrie-ianuarie și 87% în aprilie-octombrie.
Dezvoltă frecvent leziuni de nefrită interstițială, tromboze ale venelor
pulmonare și ale auriculului stâng, rezultând frecvent edeme și anazarcă.
Prezintă hipovolemie și chiști hemoragici în ficat, asociați cu tromboze.
- Linia RY este utilizată în special pentru obținerea de culturi celulare
și inducerea experimentală pe cale chimică a unor tumori maligne.
258
Capitolul 9 | Hamsterul |

- Linia 1.5 este de culoare albă cu extremități melanice. Are o durată


medie de viață de 590 de zile, fiind animale prolifice, iar masculii în vârstă
prezintă o greutate corporală redusă. Manifestă o susceptibilitate mare la
cariile dentare și la unele cardiomiopatii, dar și la cancerul experimental
chimioindus, prin substanțe de tipul benzpirenului și 3-metilcolantrenului.
- Linia 4.22 este de culoare brună (agouti), are durată de viață scurtă
și este susceptibilă la hipertrofie cardiacă, care afectează 30% din
animalele vârstnice. Dezvoltă cu o incidență foarte mare amiloidoză, ciroză
hepatică, tumori la nivelul stomacului, intestinului subțire și al uterului.
Sunt rezistenți la inducerea cancerului mamar cu 3-metilcolantren.
- Linia 54.7 este de culoarea chilimbarului. Prolificitatea este bună,
iar femelele sunt sensibile la acțiunea cancerigenă a benzpirenului, și fac cu
o incidenţă mare amiloidoză și ciroză hepatică în jurul vârstei de 1-2 ani.
Dezvoltă cancer gastric, uterin și mamar în contact cu 3-metilcolantren.
- Linia 84.9 este de culoare crem și are o incidență mare a tumorilor
ovariene, fiind rezistentă la inducerea cancerului cu 3-metilcolantren.
- Linia 15.16 este de culoare crem fumuriu. Se caracterizează printr-o
sensibilitate crescută la inducerea cancerului mamar cu 3-metilcolantren
sau a fibrosarcoamelor. Femelele sunt rezistente la acțiunea benzpirenului.
Linii inbred provenite din hamsterul chinezesc

Literatura descrie 4 linii de hamsteri chinezești cu grade diferite de


consangvinizare, dar care nu s-au bucurat de o răspândire foarte largă.
- Linia A/GY a fost selectată pentru studiul tulburărilor autoimune
dependente de sex (femele), fiind utilizată ca receptor pentru tumori de
transplant (ex: carcinom uterin, hepatocarcinom și limfom histiocitar).
- Linia 8Aa/GY este folosită în principal ca sursă de animale gazdă
pentru hepatocarcinomul și adenocarcinomul uterin transplantabil.
- Linia B/GY a fost selectată pentru studiul diabetului zaharat de
origine genetică, și pentru transplantarea adenocarcinoamului uterin.
- Linia C/GY este utilizată pentru transplantarea osteosarcomului.
Linii inbred provenite din hamsterul armenesc
- Linia IV/Gy a fost selectată pentru predispoziția la bolile autoimune,
fiind folosită și ca receptor pentru hepatocarcinom și limfomul histiocitar.
- Linia VIII/Gy este selectată pentru predispoziția la boala autoimună.
Este folosită ca receptor pentru hepatocarcinomul și limfomul ileocecal.
- Linia XVI/GY a fost selectată pentru rezistența crescută la tumori.

PATOLOGIA HAMSTERULUI

Bolile care evoluează în coloniile de hamster , indiferent de categoria


de germen patogen implicat, afectează negativ sănătatea animalelor, iar pe
259
Capitolul 9 | Hamsterul |

de altă parte, interferează cu rezultatele obținute de la animalele bolnave.


Monitorizarea sănătății hamsterilor utilizația în proceduri experimentale
necesită o evaluare individuală periodică a fiecărui animal, cu privire la
manifestările macro și microscopice ale îmbolnăvirilor (Mulder, 2012).

Tabel 11 Prevalența agenților infecțioși semnalați frecvent la hamster


(Schoondermark-van de Ven și col., 2006; Mulder, 2012)
Agentul patogen Testul/ Număr Număr Preva
Metoda probe probe lența
testate pozitive (%)
VIRUSURI
Virusul coriomeningitei limfocitare ELISA 7445 2 0.027
Genul Parvovirus (NS-1) ELISA 5928 0 –
Virusul pneumoniei șoarecelui ELISA 7437 1 0.013
Virusul Reo-3 ELISA 7426 0 –
Virusul Sendai ELISA 7446 3 0.040
BACTERII
Bordetella bronchiseptica Cultură 207 0 –
β-hemolytic Streptococcus spp. Cultură 207 1 0.48
Campylobacter jejuni Cultură 413 2 0.48
Corynebacterium kutscheri Cultură 207 0 –
Klebsiella oxytoca Cultură 207 1 0.48
Klebsiella pneumoniae Cultură 207 0 –
Helicobacter genus PCR 84 55 65.5
Helicobacter hepaticus PCR 84 1 1.19
Mycoplasma pulmonis Cultură 146 0 –
Pasteurella multocida Cultură 207 0 –
Pasteurella pneumotropica Cultură 207 55 2.42
Pseudomonas aeruginosa Cultură 415 8 1.93
Staphylococcus aureus Cultură 207 37 17.9
Streptococcus pneumoniae Cultură 207 0 –
ECTOPARAZIȚI
Demodex spp. Examen Direct 431 52 12.1
PROTOZOARE INTESTINALE
Entamoeba spp. Wet mount 215 22 10.2
Giardia spp. Wet mount 215 39 18.1
Hexamastix spp. Wet mount 215 40 18.6
Reortamonas spp. Wet mount 215 3 1.40
Spironucleus spp. Wet mount 215 33 15.4
Trichomonas spp. Wet mount 215 169 78.6
NEMATODE INTESTINALE
Aspicularis tetraptera Direct 215 3 1.40
Syphacia spp. Direct 215 6 2.79

Examenul clinic este completat cu examenul de laborator, constând


în determinarea unor constante hematologice (ex: hemoleucograma) și
serice (ex: proteine, glucide, lipide, enzime, minerale etc), la care se adaugă
260
Capitolul 9 | Hamsterul |

testele bacteriologice, parazitologice, micologice și microbiologice, în


vederea identificării gradului de contaminare cu agenți patogeni specifici.

Boli bacteriene (Frisk, 2012)

- Ileita proliferativă este o boală cunoscută și sub numele de


hiperplazia ileală transmisibilă, coada umedă, enterita regională
proliferativă, boala intestinală proliferativă, ileita sau enterita terminală,
adenocarcinomul intestinal enzootic, hiperplazia ileală atipică sau enterita
hamsterului. Boala este o importantă afecțiune naturală a hamsterului, care
evoluează ca epizootie la puii înțărcați, cu o morbiditate de 20-60% și o
mortalitate de 90%. De regulă este asociată cu expunerea animalelor la
diferite forme de stres, cum ar fi transportul, proceduri chirurgicale,
carențe alimentare sau manipulări experimentale. Termenul de coadă
umedă este impropriu folosit, atâta vreme cât desemnează toate bolile care
evoluează cu diaree la hamster, germenii incriminați fiind E.coli,
Campilobacter, Cryptosporidium, Chamydia și Campilobacter-like organisms.
Boala afectează în special tineretul în timpul perioadei de înțărcare, după
vârsta de 12 luni animalele fiind mai rezistente la boală. Semnele clinice
constau în letargie, anorexie, iritabilitate, diaree apoasă fetidă,
deshidratare, slăbire, hipotermie, distensie abdominală, frecvent prolaps
rectal, și ocazional convulsii. Moartea survine în 48 de ore de la debutul
semnelor clinice. Histologic se constată hiperplazia criptelor epiteliale,
celule epiteliale imature la nivelul vilozităților intestinale, cu alungirea,
distorsionarea, fuziunea și dilatarea vilozităților în segmentul terminal al
ileonului. Leziunile cronice includ proliferări tisulare fibroase. Colorația
PAS evidențiază bacterii de dimensiuni mici în citoplasma apicală a
eritrocitelor. Histologic pot fi evidențiați bacili liberi în citoplasma celulelor.
- Campylobacter fetus ssp. jejuni este un germen patogen care a fost
izolat din stocurile de animale cu ileită proliferativă, dar și de la animalele
clinic sănătoase. Determină la animalele contaminate manifestări de diaree.
Hamsterul este rezistent la infecția experimentală, constituind și rezervorul
natural al germenului pentru mai multe luni. Se transmite la om (zoonoză).
- Eschericia coli determină manifestări clinice similare celor induse
de alte boli asociate cu diareea. Izolarea stereotipurilor 1056, 1126,4165 de
E. coli din leziunile de enterită naturală s-au dovedit a fi patogene dacă au
fost injectate la animale susceptibile. Intestinul subțire conține un material
fluid de culoare galben spre roșu închis. Modificările histopatologice includ
aplatizarea și fuzionarea vilozităților intestinale degenerate și marasmul
eritrocitelor. Se observă infiltrații cu PMN în lamina propria, însă lipsesc
leziunile de hiperplazie a mucoasei intestinale. Limfonodulii mezenterici
prezintă aspecte de hiperplazie limfoidă sau infiltrații cu PMN neutrofile.
261
Capitolul 9 | Hamsterul |

Mai pot fi observate necroze de coagulare focale în ficat cu infiltrații PMN și


ulcere gastrice. În citoplasma enterocitelor ileale pot fi evidențiați bacilii.
Echerichia coli pare să fie implicată și în patogeneza hiperplaziei ileale.
- Clostridium piliforme produce boala Tyzzer la mai multe specii de
animale de laborator, fiind posibilă transmiterea interspecii. Factorii
predispozanți sunt parazitismul intestinal, condițiile de igienă precare și
alimentația deficitară. Animalele infectate cu omogenat hepatic prezintă
leziuni detectabile la nivelul intestinului și ficatului la 3 zile de la inoculare.
Leziunile pot fi limitate la ficat (ex: necroze multifocale), sau la intestin (ex:
dilatații ale intestinului gros și ocazional eritemul seroasei ileonului).
Intestinul conține un material spumos de culoare galbenă. Histopatologic,
leziunile hepatice se caracterizează prin necroze de coagulare cu infiltrații
leucocitare periferice. Tabloul lezional intestinal consistă în edemul laminei
propria cu infiltrații de PMN neutrofile și dispariția arhitecturii mucoasei.
Reacția inflamatoare se poate extinde la tunica musculară. Bacilii pot fi
evidențiați prin colorație Warhin-Starry sau Giemsa în enterocitele
adiacente zonei lezionale. La hamster, boala Tyzzer poate evolua asociat cu
focare sau leziuni de miocardită granulomatoasă, provocând o morbiditate
și mortalitate cu impact semnificativ asupra coloniilor de hamsteri.
- Enteropatia clostridiană sau enterocolita asociată cu antibiotice este o
boală cauzată de administrarea îndelungată a unor antibiotice din categoria
lincomicinei, clindamicinei, ampicilinei, vancomicinei, eritromicinei, cephalo-
sporinelor, gentamicinei și penicilinei. Boala evoluează cu diaree profuză și
mortalitate ridicată, care survine la 2-10 zile de la administrarea orală sau
parenterală a antibioticelor menționate. Microflora bacteriană intestinală
este constituită din Lactobacilus și Bacteriodes, iar urmarea terapiei cu
antibiotice se produce o dezvoltare explozivă a lui Clostridium difficile,
rezultând manifestări de colită acută, diaree și moarte. La animalele tratate
cu vincomicină, mortalitatea poate afecta 100% din efectiv. Administrarea
orală de conținut cecal provenit de la animale sănătoase asigură o oarecare
protecție. Distrugerea bacteriei de către inhibitori ai florei anaerobe gram
negative permite multiplicarea lui Clostridium difficile și sinteza de toxine
bacteriene. Histopatologic se constată un tablou lezional care variază de la
aspecte de tiflită ușoare la tiflite pseudomembranoase acute. Se constată și o
nivelare (aplatizare) a epiteliului mucoasei intestinului subțire, edemul
laminei propria, infiltrații leucocitare și hiperplazia mucoasei intestinale.
- Salmoneloza este produsă la hamster de Salmonella enteridis, sero-
tipurile typhimurium și enteridis. Hamsterul este foarte susceptibil la
infecția cu Salmonella, iar boala este o cauză frecventă a diareei la această
specie. Transmiterea bolii se realizează, cel mai probabil, prin alimente
contaminate și prin așternut. Episoadele explozive de salmoneloză acută se
caracterizează prin depresie, anorexie, dispnee, zburlirea părului și moarte.
262
Capitolul 9 | Hamsterul |

La necropsie se constată zone multifocale de mărimea unui vârf de ac în


ficat, hemoragii peteșiale, pulmonare și congestie ganglionară regională.
Histopatologic se constată focare de congestie, hemoragie, pneumonie
interstiţială, eroziuni și necroze ale pereților venelor și venulelor, cu
formarea de tromboflebite pulmonare. Se mai întâlnesc leziuni de necroză
focală în ficat, splină, precum și tromboză venoasă hepatică, dar și leziuni
glomerulare sau splenită focală. Nu se constată semne sau leziuni la nivel
intestinal (enteric). Salmonella poate fi izolată din sânge, pulmon sau alte
organe interne. Prezintă pericol de transmitere de la o specie la alta.
- Enteropatia clostridiană non-asociată cu antibiotice marchează
debutul enteritei acute, care poate fi semnalată la hamsterii care nu au fost
tratați cu antibiotice. Tiflita necrotică cu leziuni ale mucoasei intestinale sunt
leziuni caracteristice. Din conținutul cecal a fost izolat Clostridium difficile.
- Hiperplazia mucoasei cecale a fost înregistrată la hamsterii sugari sau
în perioada de înțărcare. Semnele clinice constau în diaree, deteriorarea
stării generale, cu aspecte de emaciere și mortalitate ridicată. La necropsie,
cecumul este congestionat, contractat și opac. Leziunile microscopice
includ activitate mitotică crescută, hiperplazia enterocitelor din criptele
cecale și eroziuni focale ale mucoasei. Culturile bacteriene și microscopia
electronică nu au reușit izolarea și identificarea agentului patogen.
- Tularemia este o boală produsă de Francisella tularensis. În formele
acute produce 100% mortalitate în coloniile de animale, moartea survenind
în maxim 48 ore. La examenul necropsic se observă pulmonii pătați cu
hemoragii subpleurale, ficatul este mărit în volum și palid, splenomegalie,
nodulii limfatici sunt hipertrofiați (adenopatie regională). Histopatologic se
constată necroze ale țesutului limforeticular, cu hemoragii de intensitate
variabilă, și bacteriemie. Sursa de infecție nu este cunoscută, dar se pare că
vegetalele proaspăt contaminate ar fi implicate în transmiterea germenului.
- Yersinia pseudotuberculosis se transmite prin contaminarea apei și
alimentelor cu fecale sau prin rozătoare sălbatice și păsări. Evoluează cu
emaciere cronică și diaree intermitentă. Apar leziuni cazeoase în nodulii
mezenterici, splină, ficat, pulmoni, vezica urinară și în pereții intestinali.
- Leptospiroza este produsă la hamster de diferite serotipuri de
leptospire. Boala evoluează clinic cu manifestări de anemie hemolitică,
icter, hemoglobinurie, nefrite și hepatite într-un interval de 4-6 zile.
- Streptococcus sp. beta-hemolytic provoacă mastite acute supurative.
- Streptococcus (Diplococcus) pneumoniae determină pneumonie acută.
- Pasteurella pneumotropica provoacă mastite și abcese cutanate la
mijlocul distanței dintre ochi și urechi, fiind semnalată la hamsterii iradiați
- Staphylococcus spp. produce manifestări exsudative în leziunile
focale ale pielii și picioarelor, dar și simptome de limfadenită regională.
263
Capitolul 9 | Hamsterul |

- Actinomyces bovis este semnalat la hamsterii inoculați cu tumori de


transplant în diverticulele bucale și tratați timp îndelungat cu cortizon. În
stadiile târzii ale tratamentului cu cortizol, hamsterii dezvoltă abcese la
nivelul cavității bucale, din care a fost izolat germenul Actinomyces bovis.
- Mycoplasma pulmonis produce infecții naturale sau experimentale.
- Corynebacterium kutcheri este un bacil difteroid, gram pozitiv, izolat
din flora orală, esofag și conținut cecal, dar și din nodulii submaxilari sau
din căile respiratorii superioare la hamsterul sirian adult.

Boli virale (Amy Cassano și col., 2012)

- Coriomeningita limfocitară este produsă de un arenavirus din familia


Arenaviridae, genul Arenavirus, rezervorul natural fiind șoarecele. Infecția se
produce prin urina și saliva provenite de la animale infectate, incluzând căile
oronazale sau transcutanat, dar și calea respiratorie prin aerosoli. Se poate
constitui și ca infecție congenitală sau transmisă prin culturi celulare,
respectiv prin tumori de transplant. Boala este influențată de vârstă, linia
animalului, tipul de virus și calea de pătrundere în organism. Boala evoluează
cu infiltrații limfocitare în ficat, splină, pulmon, meninge și creier, respectiv
cu leziuni de vasculită și glomerulită produse de complexe antigen/anticorp
care se depun pe membrana bazală glomerulară și pe membrana arteriolară.
Hamsterul este sursa de infecție primară pentru om, care poate contracta
boala fie în urma contactului direct cu animalele bolnave, fie prin
manipularea unor linii celulare tumorale infectate. Infecția poate evolua la
om ca boală subclinică sau cu simptome asemănătoare influenței. Ocazional
se întâlnesc leziuni de meningită și encefalomielită. Diagnosticul este
serologic, fiind realizat prin teste de imunofluorescență sau prin RFC.
- Parvoviroza este o boală de origine virală care evoluează ca epizootie
cu mortalitate mare, malformații și lipsa incisivilor la sugari și puii înțărcați
în coloniile de hamster sirian. Leziunile constau în procese de necroze și
inflamații ale pulpei dentare, asociat cu infiltraţii leucocitare mononucleare
în lamina dentară, respectiv cu prezența de osteoclaste în alveolele osoase.
- Papovavirusul hamsterului este un polioma virus, asemănător, dar
nu identic, cu virusul polioma de la șoarece. Se află la originea limfomului
transmisibil, care poate evolua epizootic în coloniile de hamsteri tineri, dar
se întâlnesc și situații de infecție subclinică. Virusul este eliminat prin urină
și provoacă infecții sistemice, care persistă în țesutul hepatic. Este un virus
oncogen, care produce infecții litice sau transformante. Hamsterii sunt
sensibili la efectul transformant, mai ales după perioada neonatală. Boala
se manifestă prin slăbire, prezența unor mase tumorale abdominale
detectabile prin palpare, limfoame în nodulii limfatici mezenterici, axilari și
inghinali, fără să fie implicată splina. Sunt prezente infiltraţiile la nivelul
264
Capitolul 9 | Hamsterul |

sinusoidelor hepatice, rinichilor, timusului și a altor organe interne.


Citologic, tumorile sunt de origine limfoidă, dar au fost observate și tumori
de origine eritroblastică, mieloidă sau reticulosarcoame. Țesutul tumoral
prezintă grade de diferențiere variabile, de la forme blastice la forme de tip
plasmocitom. Masele tumorale mezenterice invadează și peretele intestinal,
putând prezenta focare centrale de necroză. La nivel cutanat, tumorile
îmbracă forme de tipul tricofoliculoamelor. Nu se fac teste serologice, iar
controlul bolii implică eliminarea întregului efectiv (depopularea)
contaminat, și repopularea cu animale provenite din unităţi indemne.
- Adenoviroza este produsă de un adenovirus izolat din enterocitele
ileale la hamsteri sub 4 săptămâni. A mai fost izolat de la hamster și
adenovirusul K87 care produce boala la șoarece. Leziunile constau în
prezența unor incluzii amfofilice intranucleare în vilozitățile ileonului,
rareori localizate și în criptele epiteliale. Evoluează asimptomatic, fără
manifestări inflamatorii. Evidențierea virusului se face prin teste serologice
sau microscopie electronică. Semnificație clinică este necunoscută.
- Citomegalovirusul este un Herpesvirus care produce o boală
subclinică la hamsterul chinezesc. Celulele acinare ale glandei submaxilare
sunt mai afectate decât celulele ductale, prezentând incluzii intranucleare
și ocazional citoplasmatice, infiltrații cu megalocite și respectiv cu limfocite.
- Pneumonia virală a șoarecilor este produsă de un paramixovirus,
gazdele naturale fiind hamsterii și șobolanii. Coloniile convenționale sunt
seropozitive, însă fără să prezinte semne clinice de boală.
- Virusul Sendai este un paramixovirus care produce infecții răspândite
în coloniile de animale, însă confirmarea bolii este rară. Leziunile constau
în focare de bronșiolită necrozantă ușoară și pneumonie interstițială focală.

Boli parazitare (Burr HN și col., 2012)

Protozoarele

- Spironucleus muris face parte din flora intestinală saprofită, putând fi


găsit în intestinul subțire și cecum, fiind transmis prin alimente. Este
nepatogen la hamster, și incert patogen la șoarece. Cu toate că face parte din
microflora normală, sunt anumite circumstanțe în care provoacă leziuni ale
mucoasei intestinale, cu manifestări clinice. La examenul hematologic se
poate observa prezența flagelatelor în sângele periferic, afectând în principal
capacitatea fagocitară a macrofagelor și determinând astfel imunosupresie.
- Giardia muris și Giardia mesocricetus este o prezență obișnuită în
anumite colinii de hamsteri, localizându-se în intestinul subțire, fără a
produce manifestări clinice decelabile. În anumite situații însă poate fi făcut
responsabil de producerea unor leziuni intestinale cronice de amiloidoză
265
Capitolul 9 | Hamsterul |

dar și infiltrații difuze în lamina propria a mucoasei cu limfocite sau celule


plasmatice ori leziuni de fibroză murală. Parazitul poate fi găsit în spațiile
dintre vilozitățile intestinale sau în criptele mucoasei duodenale. Nu se știe
în ce măsură reprezintă un factor de risc pentru om, însă se suspicionează
posibilitatea transmiterea lui de la o specie de animale la alta.
- Balantidium coli este un protozoar rar întâlnit la hamster, care se
localizează în cecum și colon, de regulă nefiind patogen, însă ocazional
poate determina manifestări de enterită și diaree (inclusiv la om).

Artropodele

- Acarienii sau căpușele sunt o prezență comună în crescătoriile de


animale de laborator. Nou născuții se contaminează în timpul suptului. Au o
patogenitate redusă iar semnele clinice sunt rar întâlnite. La animalele
bătrâne sau la cele expuse unor variabile experimentale poate apare
alopecia. Nu apare însă pruritul și pielea este uscată. Demodex criceti se
localizează în epiderm, fără reacţii locale sau pigmentare. Sarcoptes scabie
este rar întâlnit la hamster, și produce leziuni epidermice, dermatită
populară, prurit și automutilare. Notoedres notodres se localizează în
stratul corneum și produce leziuni la nivelul urechilor, nasului, picioarelor
și perineului. Notodres cati și Speleorodens clethrionomys produc infestația
nazală cu căpușe, rar întâlnită. Ornithonyssus bacoti debilitează animalele și
poate duce la moarte datorită pierderilor de sânge. Se transmite la om și
este vector pentru o gamă largă de microorganisme cu potențial patogen.

Boli tumorale

Tumorile spontane se dezvoltă la hamster cu o incidență de cca. 4%,


în funcție de specificul coloniilor, reflectând astfel impactul factorilor
genetici și rolul condițiilor de mediu în inducerea transformării maligne.
Majoritatea tumorilor semnalate la hamster sunt de origine benignă.
- Limfomul cutanat se localizează în epiderm la animalele adulte, cu
manifestări clinice de letargie, slăbire, alopecie localizată, eritrodermită
exfoliativă. Microscopic apar infiltrații dense cu limfoblaști în derm, care tind
să se extindă spre epiderm. Cea mai cunoscută formă malignă este
limfosarcomul, care afectează timusul, limfonodulii toracali și mezenterici,
splina, ficatul și alte țesuturi, în alcătuirea lor intrând variate tipuri celulare.
Alte localizări și forme tumorale includ tractul gastrointestinal și
anexele pielii, glioblastomul, astrocitomul, pineocitomul, sau mezoteliomul.
Nou născuții de hamster sunt utilizați frecvent pentru teste in vivo de
screening privind efectul oncogenetic al virusurilor (ex. Virusul polioma
sirian care produce cancer sub 30 zile de la inoculare. La hamsterul
chinezesc apar cu o incidență crescută tumorile maligne endometriale.)
266
Capitolul 9 | Hamsterul |

Boli cu etiologie diversă

- Toxiemia de gestație este semnalată destul de rar în crescătoriile de


hamsteri, tulburarea evoluând cu leziuni de necroză corticală renală.
- Diabetul zaharat apare spontan în unele linii de hamster chinezesc,
fiind transmis printr-o genă recesivă. Semnele clinice la hamster sunt:
pierderi în greutate, intoleranță la glucoză, hiperglicemie ușoară până la
severă, polidipsie, poliurie, hipoinsulinemie, cetonurie. Microscopic se
constată involuția celulelor beta pancreatice, cu aspect de picnoză nucleară.
- Nefroscleroza arteriolară se manifestă ca o boală renală degenerativă
care afectează femelele vârstnice. Evoluează similar glomerulonefritelor
progresive de la șobolan: animalele slăbesc, prezintă semne de poliurie,
polidipsie. Alte leziuni constau în amiloidoză, degenerarea/atrofia tubilor
glomerulari, fibroză interstițială, modificări cu caracter fibrinoid în arterele
renale, reacție inflamatoare. Cauză semnificativă de morbiditate la hamsterii.
- Boala polichistică hepatică evoluează cu chiști hepatici, cu dimensiuni
de peste 2 cm, singulari sau multipli, subcapsulari sau parenchimali, a căror
structură constă dintr-un perete subţire și conțin un lichid de culoarea
paiului. Alte localizări ale chiștilor sunt: epididim, vezicule seminale,
pancreas, endometru, ovare și glande suprarenale. Prin compresiune, produc
atrofia țesuturilor adiacente, determinând formarea unor depozite de
hemosiderină, proliferări ale canaliculelor biliare și infiltrații limfocitare.
Posibil de origine congenitală fiind găsită accidental la necropsie.
- Amiloidoza este frecvent semnalată la vârsta peste 1 an, dar poate
apare și în condițiile unor infecții cronice. Incidența bolii este diferită de la
o colonie la alta, cele mai afectate fiind femelele între 5 și 15 luni. Clinic, se
constată o creștere a albuminelor serice asociată cu creșterea fracțiunii
globulinice serice. Boala poate fi reprodusă experimental prin injectarea de
cazeină, sau poate fi prevenită la femele prin administrarea de androgeni.
- Leziuni renale, hepatice și ale glandelor suprarenale evoluează cu
creșterea în volum a organului și paliditate. Pot apare și la nivelul
plămânului, splinei, stomacului, intestin, ovare, testicule și epididim.
Microscopic se observă depozite eozinofilice omogene la nivelul glomerulilor
renali, în jurul foliculilor limfoizi splenici, în corticala suprarenalelor sau în
jurul triadei portale la ficat cu implicare variabilă a sinusoidelor. Tabloul
clinic este similar celui din nefroză, disfuncțiile organice apărând târziu.
- Tromboza atrială și insuficiența cardiacă congestivă afectează mai
ales femelele și este asociată uneori cu amiloidoza. Trombii apar mai des în
atriul stâng (87%) și se pare că sunt implicate în apariția lor, modificări ale
factorilor de coagulare plasmatici dar și ale factorilor fibrinolitici. Semnele
clinice constau în dispnee, tahicardie și cianoză, datorată insuficienței
cardiace congestive. Ulterior apare hipertrofia ventriculară bilaterală cu
267
Capitolul 9 | Hamsterul |

edem pulmonar și lichid pleural, atrofia miofifrinelor și fibroză interstițială.


Accidental se por suprapune infecții sau inflamații ale miocardului.
- Modificări vasculare corelate cu îmbătrânirea/senescența evoluează
cu degenerarea fibrinoidă a arteriolelor și mineralizarea cerebrală.
- Necroza hemoragică spontană a SNC la fetuși de hamster este datorată
probabil deficitului de vitamina E din hrana femelelor gestante. Produșii se
nasc viabili, dar slabi, și sunt mâncați de mamă. Macroscopic se constată
hemoragii în canalul medular. Microscopic se observă hemoragii la nivelul
substanței nervoase centrale, cu afectarea selectivă a anumitor structuri ale
SMC. La nivelul retinei și a urechii interne pot apare edeme și leziuni cu
caracter necrotic. Aportul de vitamina E reduce incidența bolii iar uleiul de
cereale și acidul linoleic accentuează incidența și severitatea leziunilor.
- Ciroza hepatică poate ajunge în unele colonii la o incidență de peste
20%, afectând mai ales animalele vârstnice și în special femelele.
Macroscopic se constată noduli uniformi distribuiți în parenchimul hepatic,
cu afectarea tuturor lobilor. Histologic apar procese de proliferare
periportală extensive la nivelul țesutului conjunctiv fibros hialinizat, cu
proliferarea canaliculelor biliare, regenerare hepatocelulară nodulară,
leziuni cu caracter necrotic și degenerativ, infiltrații cu neutrofile și limfocite.
- Dermatitele asociate cu așternutul se întâlnesc mai ales la hamsterul
chinezesc și sirian, localizându-se la nivelul picioarelor, corelat cu folosirea
ca așternut a talașului sau altor produse din lemn. Leziunile constau în
degenerarea și atrofia degetelor, zone de necroză și ulcerații la nivelul
umerilor. Nu constituie o problemă pentru șoareci și șobolani. Obligatoriu
se impune diagnosticul diferențial față de traumatisme și canibalism.
- Bolile dentare se manifestă la hamster în principal prin malocluzii,
datorită unei dezvoltări defectuoase a molarilor și incisivilor.
- Canibalismul este un fenomen frecvent întâlnit la femelele
primipare, când sunt expuse la diferiți factori de stres. În unele situații, nou
născuții pot supraviețui, având picioarele amputate. Hamsterul chinezesc
este cel mai bătăios. Sunt foarte sensibili la variațiile de temperatură și la
alternanța zi/noapte (durata fotoperioadei). Temperatura scăzută induce
fenomenul de pseudohibernare. La temperaturi crescute, în absența apei,
animalele slăbesc și diminuă performanţele reproductive (Dantzer, 1991).

Concluzii

Hamsterii sunt animale rozătoare care au fost domesticite pornind de


la o colonie sălbatică capturată în deșerturile din Siria la începutul secolului
XX de către un zoolog de la Universitatea din Ierusalim. Sunt animale care
se adaptează relativ ușor la condițiile creșterii în captivitate, în ciuda
faptului că artificializare