— Nici nu știi ce dreptate ai, Miruna, spuse Paul, mai mult ca pentru sine.

Și
tu? Tu ce faci în Cluj?

— Ma gândesc să dau la facultate acolo și vreau să-l văd mai întâi. Și să mă

și întâlnesc cu cineva.

— E mișto; la cum te văd, o să-ți placă, ești ca de-acolo deja. Și la ce

facultate vrei să dai?

— La limbi străine mă gândeam, aș vrea să fac o limbă nordică, îmi plac mult,
sună ca din altă lume.

Miruna își întoarse iar privirea spre geam, sprijinindu-și pe tetieră capul lăsat
într-o parte. Se uita la porumbul care-și vântura pe marginea drumului ultimele
dâre de verde ale frunzelor uscate. În Norvegia sigur nu e porumb, se
gândea, și sigur nu e lumina asta gălbuie, învăluitoare, de toamnă; acolo e o
lumină subțire, rece și limpede, ce clar și simplu trebuie să fie totul acolo… Se
încruntă și strânse puțin ochii, parcă vrând să alinieze casele în culori bălțate,
ce ieșeau ca niște dinți strâmbi peste buza șoselei.

— De aici trebuie să o luăm pe doamna asta, arătă Paul către o stație

acoperită cu plastic spart. Am ajuns la timp până la urmă. Uite-o.

O femeie la vreo 60 de ani, mică de statură și îndesată, cu un șirag de

mărgele pătrățoase și roșii pe piept, sări de pe bancă, își luă repede poșeta,
geamantanul mic și sacoșa și o zbughi în pas vioi spre mașină. Paul, ușor
fâstâcit, ieși să o ajute, în ciuda insisțentelor ei că nu ar fi nevoie.

— Bună ziua! Ah, stau în spate? Nu-i nimic, nu-i nimic, lasă că, în caz de
ceva, sigur mă lași să facem schimb de locuri, așa-i?

— Mi-e rău de mișcare uneori, și de asta, apucă să se scuze Miruna.

— Da, da, stai liniștită, drăguțo, sper și eu să nu fie nevoie. Lasă că sunteți
tineri, mă țineți de vorbă, stau aici pe mijloc, între voi și nu apuc să mă
gândesc eu la drum. Așa-i?

— Ne spuneți dacă nu vă e bine, nu ne grăbim, mai putem face câte un

popas. Dar am văzut pe site la blabla că nu vreți să vorbiți pe drum, de asta
am și zis să vă lăsăm să stați liniștită în spate.
— Eee, fii-meu era pus pe glume când m-a înscris. Prima oară când am mers
cu blabla, el m-a trimis, că trebuia să ajung repede la Cluj și nu aveam altă
variantă. Fii-meu zice că-s mai ceva ca o moară stricată la vorbă, și că măcar
așa, virtual, să fiu tăcută. Da’, vezi, zice, că omul ăla poate vrea liniște când
te-o lua, să nu-ți facă vânt pe traseu daca îl toci și pe el ca pe vinete. Știi
ceva, îi spun, d-aia se cheamă blabla, că-i făcut ca să mai schimbăm o vorbă
la drum lung, că altfel se chema Mucles car.