Sunteți pe pagina 1din 3

Ion Budai-Deleanu a fost istoric, filolog, poet şi unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, socotit de

unii exegeţi drept primul mare scriitor român. El deţine un loc însemnat în literatura română
şi prin faptul că este autorul singurei epopei finalizate până la apariţia operei „Levantul”
(1990), scrisă de Mircea Cărtărescu.
Subintitulată „Poemation eroi-comico-satiric”, epopeea Ţiganiada a avut două variante, la
distanţă de 12 ani: prima, scrisă în 1800 şi publicată în 1875-1877, iar a doua versiune creată
în 1812 a fost tipărită abia în 1925. Episodul narativ în care Becicherec Iştoc (aidoma lui Don
Quijote al lui Cervantes), însoţit de un scutier, a plecat în căutarea iubitei sale, Anghelina, a
fost scos de scriitor din varianta a doua. Opera astfel revizuită a constituit un poem eroicomic
de sine stătător, intitulat Trei viteji, din care s-au păstrat doar patru cânturi.
În spirit iluminist, tema o constituie lupta pentru apărarea libertăţii şi fiinţei naţionale, printr-o
critică necruţătoare a rânduielilor feudale, a tarelor aristocraţiei şi ale clerului, a despotismului
şi nedreptăţilor sociale.

Compoziţional, opera (semnată cu anagrama autorului, Leonachi Dianeu) este alcătuită dintr-
un Prolog, o Epistolă către Mitru Perea şi douăsprezece cânturi, acţiunea fiind organizată pe
patru planuri „polifonice”:

 planul istoric al luptei lui Vlad Ţepeş cu turcii;


 planul comico-social privind peregrinările ţiganilor pe care domnitorul îi organizează în
oaste;
 planul mitic al înfruntării dintre forţele angelice cu cele demonice (îngerii îl ajută pe Vlad
Ţepeş şi pe români, iar diavolii îi ispitesc pe ţigani);
 planul comentariilor din subsolul operei, atribuite unor personaje fictive, de diverse profesii
şi competenţe, care ar fi studiat textul şi-l interpretează voit eronat şi comic.

Relaţiile temporale şi spaţiale sunt reale, derularea acţiunii fiind plasată în Ţara Românească,
secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş. Voievodul plănuieşte mişcarea de
rezistenţă împotriva Imperiului Otoman în cadrul căreia se înscrie şi prevenirea trădării. Ca
să nu poată fi folosiţi ca iscoade de către turci, ţiganii sunt adunaţi de Vodă într-o tabără, cu
intenţia de a-i organiza într-o oaste care să lupte de partea românilor, împotriva inamicilor
otomani. Cetele de ţigani care defilează prin faţa domnitorului sunt prezentate în notă comică,
satira autorului ţintind şi moravurile feudale. Fiecare gloată ţigănească are câte un steag
propriu şi se manifestă gălăgios: argintarii (zlătarii), conduşi de Parpangel, au ca steag o
cioară de argint cu aripile întinse şi cântă la drâmbe şi clopoţei; căldărarii, cârmuiţi de
Bălăban, arborează o tipsie de aramă şi-şi fac simţită trecerea bătând strident în căldări; în
fruntea fierarilor este Drăghici şi poartă cu mândrie o tigaie de plăcinte, fac larmă mare cu
clopote şi chimvale (talgere); aurarii sunt conduşi de Tandaler şi ridică spre cer o suliţă de
aur sunând din alăute şi dible, iar lăieţii, în frunte cu Corcodel, au ca steag o cârpă şi fanfară
proprie: „Marşul suna în cornuri mugătoare, / Toţi lolăindu-se în gura mare”.
Ţiganii fac popas între Alba şi Flămânda şi, după ce defilează zgomotos prin faţa
domnitorului, îşi continuă drumul până la locul în care-şi aşază tabăra la Spăteni, între
Bărbăteşti şi Inimoasa. Metafora „drumului”, în jurul căreia se organizează epopeea,
sugerează aspiraţia spre ideal a ţiganilor, care încearcă să-şi depăşească propria condiţie,
dar eşuează „din cauza propensiunii (dispoziţie naturală spre ceva, tendinţă) instinctuale, a
neputinţei de a se lăsa călăuziţi de raţiune” (Paul Cornea). Călătoria ţiganilor este
anevoioasă, plină de dificultăţi şi neînţelegeri, dar la sfârşitul ei toţi îi jură credinţă lui Vlad
Ţepeş. Li se dau ţiganilor provizii de hrană din belşug şi arme cu care să lupte şi tocmai când
domnitorul este convins că nu se vor da bătuţi, unul dintre bulibaşi îi cere şi „vreo pază de
oşteni, ce n-au frică de moarte” ca să-i păzească de duşmani. În alt plan narativ, Satana o
fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, care pleacă în căutarea ei. O găseşte, în cele din
urmă, în pădurea fermecată, închisă într-un palat. La un semn al Sfântului Spiridon,
protectorul fecioarelor, Romica dispare odată cu palatul vrăjit. Înnebunit de durere, Parpangel
rătăceşte prin pădure şi ajunge la două izvoare: unul cu apă vie şi altul cu apă moartă.
Voinicul român Argineanu bea din apa moartă şi îşi pierde minţile, iar Parpangel bea din
izvorul cu apă vie, capătă puteri neobişnuite şi îmbracă armura românului.

Ca să încerce loialitatea ţiganilor, Vlad Ţepeş, împreună cu o ceată de oşteni îmbrăcaţi


turceşte, atacă tabăra.Ţiganii se predau imediat turcului şi sunt gata să-i vândă pe români,
se roagă să fie iertaţi, imploră mila otomanilor susţinând că ei nu sunt vinovaţi cu nimic. Când
îşi dau seama că este Ţepeş deghizat, ţiganii îşi cer din nou iertare şi făgăduiesc să se bată
cu turcii. Parpangel se întoarce în tabără tocmai când turcii îi atacau pe ţigani, dar aceştia,
crezând că sunt tot românii îmbrăcaţi în haine turceşti, se luptă cu dârzenie, iar Parpangel,
făcând minuni de vitejie, bagă groaza în oastea turcească, însă cade de pe cal şi-şi frânge
oasele. Este îngrijit de mama lui, Brânduşa şi de Romica. La bătălie iau parte sfinţii, care sunt
de partea românilor şi dracii, care-i sprijină pe turci. În cele din urmă, oastea lui Vlad Ţepeş
îi alungă pe turci.

Acţiunea continuă cu tot felul de peripeţii şi evenimente în jurul personajelor Parpangel,


Tandaler, Corcodel. Ţiganii hotărăsc să lupte şi ei contra turcilor, dar pentru că le este frică,
Tandaler îi sfătuieşte să se bată „cu ochii închişi”, ca să nu se înspăimânte la vederea turcilor
şi s-o ia la fugă. În calea lor iese o turmă de boi şi ţiganii, văicărindu-se şi urlând, încep să
lovească orbeşte în stânga şi-n dreapta „cireada de boi îndrăcită”, până când „vitele
înspăimântate fugiră, iar faraonii începură a clipi câte-o ţâră”. Parpangel se însoară cu iubita
lui, Romica, şi le povesteşte nuntaşilor despre călătoria pe care o făcuse în iad şi în rai.

Zvonindu-se că Vlad Ţepeş ar fi fost biruit de turci şi Ţara Românească rămăsese fără
domnitor, ţiganii se hotărăsc să-şi facă o ţară a lor şi discută despre formele de guvernământ.
Dezbaterile au loc în chip organizat, opiniile ţiganilor sunt exprimate prin delegaţi ai cetelor şi
se formează chiar o comisie alcătuită din învăţaţi care „cetisă şi pe Platon cel mare”. Părerile
divergente iscă certuri înverşunate, nu reuşesc să cadă de acord dacă statul lor să fie
republică sau monarhie. Nici asupra conducătorului nu se înţeleg, aşa că, după ce se încaieră
îngrozitor şi mor mai mulţi ţigani şi căpetenii, se împrăştie care încotro şi pornesc din nou în
pribegie. Astfel, ei ratează şansa de a-şi dobândi conştiinţa fiinţei naţionale. Vlad Ţepeş, deşi
iese învingător în lupta cu turcii, este alungat de la tron de către boierii trădători şi este nevoit
să ia calea exilului. Oastea românilor, condusă de Romândor, continuă lupta antiotomană,
deşi boierii se opun bătăliilor deoarece se tem de răzbunarea ulterioară a turcilor.
Străbătută de spiritul luminilor, Ţiganiada transmite mesajul ideatic printr-o multitudine de
situaţii/episoade complicate şi prin personajele numeroase şi complexe. Ideile privind lupta
pentru drepturile omului şi egalitatea oamenilor dată de legea firii sunt transmise prin
discursul lui Janalău: „Deacă vom lua la socoteală / Cum că toţi oamenii de la fire / Să nasc
într-un chip, prin o tocmeală, / Nice s-află-între dânşii osăbire / Vom afla că-asemene dreptate
/ Trebuie s-aibă toţi în cetate”. Necesitatea respectării legilor şi preţuirea valorilor morale
constituie un alt principiu iluminist susţinut şi în notele din subsolul operei: „Drept aceasta
nime să nu stăpânească, fără numai legea; să hotărâm dar legi bune, după care să fim
cârmuiţi prin alese dintre noi persoane cinstite”.