Sunteți pe pagina 1din 13

Limbile romanice sau neolatine

sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac parte din subfamiliaitalică a limbilor indo

-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în
Europa, America de Sud și Africa.

Limbile romanice își au rădăcinile în așa-numita latină vulgară, sociolectul popular al limbii latine
vorbitde legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului Roman, deosebit de limba clasică folosită
de claselesuperioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 expansiunea Imperiului a dus la aceea că
latina a devenit limba dominantă a Europei de Vest și de Sud continentale, influențând de asemenea
dialectele folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și partea de nord a Balcanilor.

În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au început să se
diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste mări create de Portugalia, Spania și
Franța audus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum peste 70% din vorbitorii limbilor
neolatine trăiesc în afara Europei.

În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din cele slave–

fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbii romanice au evoluat în cea mai mare parte din
latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine (totuși româna și-a dezvoltat unul
prin punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul cuvintelor) și prin urmare folosesc mai
multe prepoziții. Conform studiului efectuat de Mario Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al
limbilor față de limba din care provin, iată aici coeficientul de evoluție pentru limbile romanice în
comparație culimba latină:

Limba sardă: 8%;

Limba italiană: 12%;

Limba spaniolă: 20%;

Limba română: 23,5%;

Limba occitană (provensală): 25%;

Limba portugheză: 31%;

Limba franceză: 44%.

Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului Roman. Au fost
pierdute pentru romanitate mai multe zone (Panonia, Dalmația, Thracia,
Grecia,Moesiile,Britania,Germania, Africa de nord). Acestea poartă numele de Romania Submersa
(„scufundată“) și mai păstreazăuneori forme ale romanității în toponimie și vocabular.

Criterii de clasificare a limbilor romanice

Necesitatea clasificării limbilor romanice a apărut pentru a determina în special asemănările


şideosebirile dintre aceste limbi.Există mai multe criterii de clasificare dar nici unul nu se bazează pe
un singur criteriu.Fiecare din clasificările existente sunt rezultatul conjugării a doua criterii
minim.Astfel clasificările au fost realizate după criteriile:

 Criteriul teritorial în baza căruia limbile romanice sunt împărţite în grupe în dependenţă de

teritoriile unde sunt vorbite.

 Criteriul tipologic lingvistic se referă la confruntarea ,compararea unor fapte de limbă din

idiomurile romanice,în special elemente de nivel fonetic ,morfologic.

 Criteriul filologic clasificarea limbilor romanice ca exponente a unor tradiţii literare.

 Criteriul substratului are la bază împărţtirea limbilor romanice după substratul


corespunzător,adică după limba băştinaşilor din teritoriul dat peste care s-a suprapus limba
latină a colonizatorilor romani.

 Criteriul genealogic presupune interpretarea limbilor romanice bazate pe analiza faptelor de

limbă.Clasificarea limbilor romanice este sub forma unui arbore,tulpina este reprezentată de limba
latină iar celelalte ramuri fiind idiomurile,dialectele,graiurile neolatine.

 Criteriul socio-lingvistic vizează condiţiile social-politice în care funcţionează limbile romanice.

Clasificări ale limbilor romanice

Cel care a semnalat pentru prima oară existenţa cîtorva idiomuri neolatine a fost Dante Alighieri.El a
făcut pentru prima dată desinenţta dintre cîteva varietăţi neolatine:

,,oc” i se spunea afirmaţiei în provansală,dar pe care Alighieri o numeşte limba spaniolă ceea ce este
greşit şi ,, langue d oil în franceza veche.Datorită faptului că era o clasificare bazată pe intuiţie,dar nu
pe fapte ştiinţtifice.ea nu a fostapreciată,dar şi datorită faptului că la momentul respectiv se putea
vorbi despre existenţa a 4 idiomuri.dar nu doar 3 aşa cum menţiona Alighieri.

Una din clasificările bazate pe criterii cu adevărat ştiinţifice a fost realizată de întemeietorul
romanisticii Frederic Diez în secolul 19.Astfel se vorbeşte de 6 limbi romanice pe care el le delimitează
utilizând criteriul filologic,tipologic lingvistic şi teritorial.El împarte cele 6 limbi în 3 regiuni:

Nord occidentală: franceza şi provansala;

Sud occidentală: spaniola şi portugheza;


Secţiunea orientală: româna şi italiana;

La începutul secolului 20 este realizată prima clasificare care pune accent pe compararea unor fapte

lingvistice,invocând criterii fonetice şi criteriul tipologic lingvistic la care se adaugă şi


celteritorial.Autorul acestei clasificări este Walter von Wartburg (1936),la nivel fonetic el centrează
atenţia asupra lui s final din diferite zone romanice şi asupra consoanelor oclusive p, t ,k în poziţie
intervocalicăse comportă diferit în diferite zone romanice,astfel în unele zone ele îşi păstrează
caracteristicile sau se modifică neînsemnat, în alte teritorii ele se sonorizează sau chiar se transformă
în vocale.De ex:latinescul potere devine pouvoir în franceză,poder î n spaniolă , a putea în română şi

Potere în italiană.Astfel în unele cuvinte din limbile romanice occidentale s final se păstrează, pe
când în alte zone de răsărit s final dispare(homenis devine oameni în română şi omeni în italiană)

pe când în arealul vestic s final se păstrează ca marcă a pluralului.

Această clasificare a fost mai târziu completată cu alte fapte de limbă care s-au referit la:Locul
articolului definit în raport cu sustantivul determinat ,adică în aria vestică articolul esteindeclinabilşi
se află în prepoziţia sustantivului pe când în aria estică acesta este declinabil şi se află în postpoziţia
sustantivului.

Modul de formare a viitorului prezintă diferenţe în ambele arii, modul de formare a viitorului a
cunoscut iniţial o formă analitică bazată pe o structură formată din infinitivul verbului de conjugat la
care se adaugă infinitivul.

Diferenţa dintre cele două arii ţine de natura auxiliarului şi poziţia lui faţă de infinitiv.

De exemplu în limba română este forma analitică, adică (eu voi cânta) în limba franceză este forma
sintetică (je chanterai).Modul de formare a predicatului verbal compus.

În aria vestică se compune din verb semiauxiliar şi infinitiv. De ex: je peux chanter, tu dois partir... pe
când în aria estică predicatul verbal compus spre deosebire de cealaltă zonă are o structură diferită ,
anume verb semiauxiliar plus infinitiv şi la care seadaugă conjunctivul, participiul şi supinul: eu vreau
să cânt,pot dansa, trebuie să plec...

Teritoriul din Europa locuit de popoarele care vorbesc limbile romanice


(româna,francezaprovensala,spaniola, catalana, portugheza,retoromana, sarda, italiana şi dalmata
dispărută)poartă numelede Romania.După aşezarea geografică unele limbi romanice seamănă mai
bine între ele decât altele.Deaceea, pentru înlesnirea practică a studiului lor s- a procedat, încă de la
început, la o grupare dupăasemănările mai mari pe care le prezintă.Astfel , Fr.Diez în „Gramatica
Limbilor Romanice”(1836),pune româna şi italiana în grupa oriental, iar pe toate celelalte în grupa
occidental, cu două subdiviziuni(sud-vestică:spaniola şi portugheza şi nord-vestică:provensala şi
franceza).

M.Bartoli modifică puţin această clasificare, în sensul că distinge şi el două grupuri:

1.Ramura apenino-balcanică,în care intră(româna,dalmata şi dialectele italiene centro meridionale);

2.Ramura pirineo-alpinică, în care intră toate celelalte idiomuri romanice;

Această împărţire trebuie preferată,fiindcă se întemeiază pe fapte necunoscute în vremea lui Diez,

printre care cel mai important este acela că dialectele italieneşti de nord seamăn în mai multe
privinţe mai bine cu graiurile franceze şi cu cele retoromane.
Altă împarţire dictată de situaţia specială a limbii catalane, este aceea a lui Griera care pune într-un
grup numit de el „afro-romanic” limbile (spaniola, portugheza dialectele italieneşti meridionale şi mai
puţin hotărât româna),iar în celălalt grup „ibero-romanic” în care intră restul limbilor romanice.El
seîntemeiază pe vocabular interpretându-l din punct de vedere istoric-cultural ,adică pe baza unor
cuvinte existente în idiomurile din primul grup, asupra curentelor istoric-cultural care au determinat
formarea limbilor romanice din peninsula iberică.

Scopul urmărit de Griera a fost să demonstreze că trebuie săseparăm catalana de spaniolă şi de


portugheză:acestea sunt produsul curentului african-romanic,pornit din sudul Spaniei şi alimentat de
latina din nordul Africii, pe când catalana s-a format sub influenţa curentului galo-romanic sau
continental, venit din Galia. O împărţire mai recentă a limbilor romanice a propus A.Alonso care le
grupează după gradul de romanizare iniţial şi după gradul de fidelitate ulterior faţă de tradiţia latină:

provensala reprezintă un punctnodal, de legătură, între cele două peninsule (italică şi iberică) şi
totodată, între ele şi Franţa denord.Franceza este cea mai neromanică dintre toate continuatoarele
limbii latine.Această clasificare dincare lipseşte româna este foarte interesantă şi se apropie în mare
măsură de adevăr,prin faptul că are la bază elemente de structură gramaticală,nu de măsură oarecum
geografică.Alte încercări de clasificare alimbilor romanice apar în câteva manuale foarte recente de
lingvistică romanică generală.

Carlo Tagliavini este cel care a pus la baza clasificării sale criteriul substratului şi cel teritorial.

El a delimitat aşa numitele zone romanice, fiecare purtând denumirea substratului corespunzător:

1. Romanica balcanică(româna,dalmata);

2. Romanica italică(italiana,sarda , retoromana);

3. Romanica galică(franceza,franco-provensala, provensala, gascona , catalana);

4. Romanica iberică(spaniola,portugheza);

Mai rârziu Tagliavini a revăzut această clasificare şi a inclus o nouă zonă numită retoromană cu limba
respectivă.

B.E Vidos face obiecţii în ceea ce priveşte unii din termenii folosiţi pentru denumirea grupurilor sau
limbilor în discuţie.Recunoaşte totuşi necesitatea de ordin practic a unei clasificări şi acceptă pe cele
mairăspândite care au la bază unităţi geografice:romanica balcanică(româna,dalmata),romanica
italică (italiana,sarda şi retoromana),romanica galică(franceza, franco-provensala, provensala,
gascona),romanica iberică(catalana, spaniola, portugheza).
Romanizarea reprezinta un proces istoric complex in urma caruia civilizatia romana patrunde in
toate deomeniile vietii unei provincii si duce la inlocuirea limbii populatiei autohtone supuse cu limba
latina. Acest proces putea avea loc in urma ocuparii (integrale sau partiale) a teritoriului locuit de un
popor antic si incadrarii lui in statul roman pe o perioada a mai multor generatii. Alte conditii
favorabile procesului de romanizare au fost: nivelul inalt de dezvoltare a populatiei bastinase;
introducerea in provincia respectiva a armatei si administratiei romane, iar impreuna cu aceste
institutii si o anumita populatie-militari, functionari, veterani, colonisti; urbanizarea; raspandirea
religiei, dreptului, invatamantului in limba latina. Prezenta acestor conditii a dus la romanizarea unor
imense spatii - Vestul si Estul Europei (spatiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic si
daco-moesian). Ca urmare a romanizarii in evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene:
portughez, spaniol, francez, italian, roman.

Veteranii

reprezintă, după administraţie si armata, un altreilea factor cu “acţiune vizibila” si un prim factor
careacţionează liber in vederea romanizării spaţiului daco-moesian.Ieşiţi din cadrul armatei după
îndeplinirea stagiului, ei se bucura“de o deosebita preţuire in sânul societatii”.O parte dintre veterani
insa nu parasesc tabăra. Datoritaexperienţei lor, sunt reţinuţi cu anumite scopuri militare.
Practic,aceştia se organizează ca evocaţi (slujitori de elita pe langacomandantul unitatii si alţi ofiţeri
de grad mai mic); uneori,numărul lor ajunge pana la a zecea parte dintr-o legiune.Cei care parasesc
tabăra legiunii primesc in jur de 3000 dedinari si, fiind cetăţeni romani, ocupa diferite funcţii
municipalesi administrative; asemenea cazuri, cum vom arata mai jos, suntconfirmate epigrafic la
Drobeta. Veteranii din trupele auxiliareprimesc si ei cetăţenia romana, daca nu o aveau deja,
obţindreptul de a se casatori in provincia pe care au aparat-o; in cazullor, răsplata băneasca este
însoţita de împroprietărirea cupamant.Pretutindeni in spaţiul daco-moesian, veteranii se afirmaprin
spiritul de disciplina, ştiinţa de carte si ordine, contribuind,astfel, in mod nemijlocit, la romanizarea
autohtonilor.

Coloniştii,

prin numărul lor impresionant, constituie un altfactor hotărâtor care acţionează liber in vederea
romanizăriispaţiului daco-moesian. In mod special Dacia Traiana, una dintreultimele provincii
infiintate la hotarele Imperiului Roman,colonizarea masiva este organizata de stat. Aduşi “din
toatalumea romana pentru popularea oraşelor si cultivarea ogoarelor,căci Dacia fusese secătuita de
barbati in urma lungului război cuDecebal” (Eutropius, Breviarum ab Urbe condita),
coloniştiiacţionează in domeniul agriculturii, mineritului si meşteşugurilor.Originari in mica măsura din
Italia, născuţi, îndeosebi, inprovinciile Hispania, Galia, Noricum, Pannonia, Illyricum, dar si in cele din
Asia Mica sau nord-vestul Africii, toţi aceşti colonişti suntlatinofoni. Asemănător veteranilor, vorbesc
latina populara, atâtintre ei, cat si in relaţiile cu autohtonii, denotând o convieţuireactiva.De la
început, altauri de vechi comunitati agricole siprotourbane locale, apar aşezări de tip roman. Cele mai
timpuriisunt cunoscute canabe, întemeiate pe langa fortificaţii.Asemenea aşezări sunt atestate in
preajma castrelor de laBumbesti si Racari, pe valea Jiului; Jidava, pe limes-ul Transalutanus;
Durostorum, cu extindere pana la Ostrov; Troesmis in valea Dunării. Tot in prejma fortificaţiilor
romanesunt întemeiate structuri teritoriale denumite pagus

.Reprezentative pentru noile forme de habitat sunt aşezărileintitulate vicus. Intre alte asemenea
aşezări, atestate deizvoarele epigrafice sau narative amintim : Vicus Narcisianum, inţinutul de tara al
oraşului Tomis; Vicus Novus si Vicus Petra, inextremitatea sudica a Territorium-ului Noviodunense;
VicusSamum, in apropierea castrului cu acelaşi nume. Tot vicus si-au început noua viata, se pare, si
aşezările de la Tibiscum, AdMediam, toate “altoite pe sate dacice”.De reţinut faptul ca, in Territorium
Histrianorum, esteatestat Vicus Buteridavensis, ceea ce denota ca noi asezarirurale sunt create si de
autohtonii geto-daci, unii transferaţi dinstânga Dunării. Langa aceasta certa aşezare
daco-romana,izvoare din anul 200 confirma existenta unei Bessi Amoudi villa(“aşezare = moşia si
conacul lui Bessus Ampudus”, propietarulfiind un trac din tribul bessilor, romanizat in zona
danubiano-pontica, unde vine de pe cursul superior al râului Hebrus). Altevillae rusticae, adevărate
ferme romane, sunt atestat la Hobita,Ighiu, Niculitel, Strei, Telita; cele din interiorul arcului carpatic
isivor continua activitatea si după retragerea aureliana.

Reprezinta o problema fundamentala a istoriei romanilor care a fost dezbatutade-a lungul timpului
de catre istoricii romani si straini. Aceasta sintagmareprezinta baza identitatii nationale si lingvistice a
poporului roman.Poporul roman sa constituit in urma procesului de romanizare.

PROCESUL DE ROMANIZARE –

un proces istoric ireversibil, de lunga durata (a durat din anul 106 pana in 274) care a constat in
patrundereaelementelor de cultura si civilizatie romana in toate compartimentele vietii
sociale-politice-economice-religioase dacice. Elementele de cultura si civilizatie sunt preluate de
populatia autohtona. Faza incipienta sa produs in sec. I in Hr.

Conform unei diplome militare din 11.aug.106, Dacia a fosttransformata in provincie a imperiului
Roman, fiind condusa de catre un legatus Augusti pro praetore (trimis al imparatului din ordinal
pretorienilor),(capitala Daciei impusa de Burebista la Sarmizegetusa). Dacia avea statutul unei
provincii imperiale.

Romanizarea populatiei autohtone a inlaturat diferentele dintre localnicisi romani pe planul culturii
materiale, vietii spirituale, vietii economice, politice si lingvistice.

Procesul de romanizare a fost deosebit de complex pentru ca sa petrecut pe teritoriul intregii Dacii.
Procesul cel mai important a fost inserarea unei limbicomune LATINA.

Importanta romanizarii populatiei geto-dace sta la baza etnogenezei romanesti care se incheie in sec
VIII .

Conceptul de romanizare, include 2 laturi fundamentale:

I.Colonizarea teritoriului geto-dacic cu populatie romanizata latinofona,venita din toate colturile


Imperiului Roman (informatia este luata de la Eutropius– istoric latin)

II.Asimilarea populatiei geto-dace de catre romani in masura in care geto-dacii au adoptat limba
Latina si au schimbat mentalitatea si chiar fiintaetnica.Romanizarea a fost urmata de colonizarea
Daciei, prin care sa urmaritcrearea unei romanitati puternice N-dunarene.
ETAPELE PROCESULUI DE ROMANIZARE

A.Sec. II in Hr. – sec. I. in Hr.

(anul 44 cand moare Burebista, perioada in careaspectele vietii materiale si spirituale romane au
patruns pe cale pasnicaneoficiala.

B.Anul 44 in Hr.– 69 d Hr. (in aceasta perioada relatiile dintre daci si romaniau fost pasnice de
colaborare, iar contactele politico-militare nu sunt violente.

C.Anul 96 d.Hr. – 106 d Hr. – perioada in care are loc romanizarea oficiala ageto-dacilor din
Dobrogea, zona care fusese inclusa in anul 46 d. Hr. in asanumita Moesia. In aceasta perioada
geto-dacii cunoscelemente de cultura sicivilizatie romana, iar din timpul lui Decebal este atestata
scrierea cu alfabetLatin. (

Au fost descoperite in zona Apulum- Alba Iulia si Potaisa-Turdadovezi).D.Anul 109-271 / 275

retragerea aureliana 4 ani. Se produce romanizarea propri-zisa, sistematica si organizata, ireversibila


a spatiului Daco-Moesian.

FACTORII ROMANIZARII

(favorizarea procesului de romanizare)

1.Limba Latina – cel mai important factor al romanizarii- essential

2.Armata – are caracter oficial

3.Administratia – factor cu caracter permanent.

4.Colonistii – cu actiune importanta

5.Veteranii

6.Economia

7.Religia

8.Scoala (instructia) factor cu importanta decisiva pentru ca foloseste limba latina

9.Dreptul

10.Urbanizarea

1. ADMINISTRATIA – Dacia este cucerita in anul 106 d. Hr.Din provincial Dacia romana fac parte:
Muntenia, Oltenia, Transilvania,Moldova (S si centru)Capitala Daciei a devenit

Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa Augusta Dacica.

Administratia romana incepe sa se impuna din sec. XV d Hr. candeste infiintata provincial Moesia
care, dupa anul 46 d. Hr., primeste interitoriu sau Dobrogea.

Imparatul roman Domitian va imparatii Moesia – Moesia Inferior siMoesia Superior; pentru o mai
buna administrare. Dupa cucerirea Daciei,aceasta provincie incepe sa fie reorganizata succesiv.

A initial se constituie “Dacia Augusta provincia”,fiind create doua unitatiadministrative Dacia


superior si inferior. Dacia superior – cuprinde zonaTransilvaniei cucerite, Dacia inferior – cuprinde
zona Olteniei si Munteniei.

B . Imparatul roman Hadrianus (urmasul lui Traian) a domnit 117-138 vareorganiza din N-Daciei
superior provincia Porolisseusis.c. Marcus Aurelius (161-180) va face o noua impartire administrative
in:Dacia Porolissensis (Porolissum….Dacia Apulensis (Apulum – Alba Iulia)
De la bun început trebuie spus că romanii n-au impus nimic. Romanizarea nu a fost un ţel, o ţintă
urmărită de autorităţile imperiale sau de către cele provinciale. De altfel ultimele nici n-ar fi putut.
Adminsitraţia romană a provinciilor dacice (cele trei) era extrem de puţin numeroasă. Cum se explică
atunci rezultatul? În primul rând prin componenta absolut normală a factorilor care au influenţat o
transformare atât de profundă. Ce ar trebui să înţelegem prin romanizare? Fără pretenţia de a da un
gen de „ definiţie” se poate spune că romanizarea a fost, în primul rând, un proces de
culturaţie/aculturaţie prin care s-au adoptat forme superioare de cultură materială şi de civilizaţie,
inclusiv la nivelul a ceea ce noi numim drept spiritualitate. Desigur, formele cele mai vizibile au fost la
nivelul instrumentarului şi obiectelor de zi cu zi, a modului de construire, a producţiei de bunuri, a
exploatării unor resurse etc. Niciuna dintre aceste elemente ale culturaţiei/aculturaţiei nu ar fi fost
posibile în lipsa factorilor purtători. Iar aceştia au acţionat absolut normal, în conformitate cu rolul şi
rostul lor în Dacia.

Factorii romanizării

Primul dintre factorii pe care-i amintim a fost elementul militar. Atât partea sa pasivă (fortificaţiile)
cât mai ales partea sa activă, trupele. Se ştie, de multă vreme, că în Dacia au staţionat pe parcursul
existenţei provinciilor peste 70.000 de soldaţi. Lista unităţilor staţionate este extrem de lungă. În
marea lor majoritate erau unităţi auxiliare celor două legiuni – XIII Gemina şi V Macedonica. Aceste
unităţi auxiliare dar şi cele două legiuni au avut un rol imens în transformarea fundamentală ce a
avut drept rezultantă romanizarea. În primul rând prin ceea ce numim astăzi drept recrutarea locală.
Altfel spus, soldaţii căzuţi în lupte sau din alte motive, cei lăsaţi la vatră au fost înlocuiţi cu bărbaţi din
rândul populaţiei locale. Nimeni nu şi-a pus problema aducerii unor britani, gali sau din rândul altor
populaţii, din rândul cărora se recrutaseră iniţial unităţile auxiliare, în momentul în care se simţea
nevoia completării golurilor apărute din varii motive. Ca atrare într-o unitate, să zicem cohorta a II de
hispani (cohors II Hispanorum) în locul celor lasaţi la vatră sau a celor căzuţi nu se aduceau bărbaţi din
provinciile hispanice! Dincolo de faptul că încă din 107-109 existaseră chiar unităţi recrutate dintre
daci imediat după încheierea războaielor. Ştim, de pildă că a existat o cohortă a III-a de daci (cohors III
Dacorum). Logic trebuiau să existe, obligatoriu, prima şi a doua.Este adevărat aceasta, cohorta a III-a
nu a staţionat în Dacia. După cum mai ştim că, la un moment dat a existat o cohortă a VI-a cea „ nouă”
de al Cumidava (cohors VI Nova Cumidavensium) ceea ce implică faptul că existau alte cinci unităţi şi
faptul că era o cohortă nouă, adică existase anterior alta mai veche.

Săpăturile arheologice în mediul militar roman au demonstrat, fără nicio îndoială, prezenţa dacică.
Iar prezenţa unor daci în cadrul unităţilor militare ale armatei romane implica un serviciu militar de
lungă durată (22 -25 de ani) învăţarea, am spune obligatorie, a comenzilor în limba latină, a modului
de viaţă tipic, a folosirii instrumentarului cotidian. Iar la final, obţinerea celei mai de preţ recompense,
cetăţenia romană pentru fostul soldat şi pentru familia sa în cazul în care avea o familie. Pe lângă un
gen de „pensie” sau, după caz a impropiretăririi cu un lot destul de mare. Al doilea element demn de
remarcat este apariţia şi dezoltarea unor aşezări civile pe lângă castrele romane (kanabae în limbajul
de specialitate) care au devenit, în timp, sate. O listă a celor mai vechi sate româneşti de astăzi este
foarte strâns legată chiar de existenţa fortificaţiilor romane, iar acestea nu erau chiar puţine. Până
acum cunoaştem cel puţin 107-108 fortificaţii certe. Să nu uităm că unităţile militare auxiliare aveau
între 500 şi 1000 de oameni! Adică tot atâţia purtători ai civilizaţiei romane tipic provinciale. Nu
excludem nici prezenţa legiunilor care au generat, cel puţin pentru Dacia apariţia a trei oraşe. În
primul rând cele două care au ajuns mai apoi Apulum (Alba Iulia) şi, mai apoi, după 160 Potaissa
(Turda) Dacă adăugăm şi prezenţa unor foşti militari colonizaţi în zona Ulpia Traiana tabloul începe să
prindă contur.
Un al doilea element de bază au fost coloniştii. Ştim, cu siguranţă, că elementele colonizatoare au
venit în Dacia odată printr-un program (politică) oficial, fiind încurajată de stat, dar n-au fost opriţi nici
cei care au sosit „ pe cont propriu”. Prima măsură, cea oficială a fost remarcată prin însăşi lăsarea la
vatră şi fixarea celor care au locuit în zona Ulpia Traiana, după cum trebuie amintiţi coloniştii aduşi din
zona dalmată, specialişti în minerit. Ultimii au fost cei care au creat nucleul aşezărilor de profil din
zona auriferă. Poate că şi în alte zone în care se exploatu diferite minereuri sau a carierelor de
marmură, piatră etc. Fără îndoială că şi-au găsit un bun loc de viaţă diferiţi meşteşugari sau colonişti
care au început exploatarea sistematică şi foarte modernă pentru acele vremuri a pământului în aşa
numitele „ferme agricole” (villa rustica). Ultimele trebuie văzute inclusiv la nivelul prelucrării primare
a produselor pământului. Altfel spus, unităţi de microproducţie ce aveau ca scop deservirea pieţei,
mai puţin subzistenţa proprietarilor. Deci asiatăm la o deschidere a pieţei, o potenţare a producţiei
agrare şi nu numai.

Un alt element, insuficient cunoscut astăzi, a fost urbanizarea. Adică a unei lumi total necunoscute în
Dacia înainte de cucerire. Apariţia şi mai apoi creşterea oraşelor a atras un număr de locuitori printre
care s-ar putea să fi existat şi autohtoni. Nu ştim exact care a fost prezenţa dacică în mediul urban.
Dar ştim că oraşele, ca fenomen tipic lumii romane, au atras mase destul de importante de populaţie,
atât ca mod de viaţă, cât şi pentru oportunitîţile economice pe care le ofereau. Iar evoluţia oraşelor,
cel puţin din punct de vedere juridic, dacă nu şi economic, ridicarea la rangul de municipium sau în
unele cazuri chiar de colonia arată o evoluţie crescătoare a importanţei economice. Iar acordarea
rangului de colonia implica şi unele scutiri de taxe şi impozite.

Oraşele, ca unităţi administrative, erau, în principiu, copii ale Romei, dispunând de teritoriu propriu
(un gen de mici oraşe-stat), de o lege de fundare şi funcţionare şi ofereau posib ilităţi de afirmare
reale. Nu mai pomenim aici faptul că lumea urbană a fost una producătoare de marfuri şi o piaţă de
desfacere pentru produsele lumii rurale. Or, locuitorii de origine dacică în cazul în care s-au stabilit în
oraşe aveau un anume statut juridic, erau interesaţi să se „ topească” în lumea în care s-au stabilit.
Cum am putea explica, spre exemplu, adoptarea unor nume tipic italice – cele trei nume (tria nomina)
în mediul ne-militar, dar cu păstrarea unui element autohton? Sunt foarte mulţi care au un prenume
şi un nume de origine italică iar cel de-al treilea (cognomen) de origine dacică sau de altă natură? Se
ştie că până la 211 d. Hr. acest fenomen a fost destul de amplu. După 211 odată cu legea prin care toţi
locuitorii liberi ai imperiului au devenit cetăţeni, fenomenul nu mai are aceiaşi amploare.

Autohtonii – şi nu doar în Dacia – îşi luau primele două nume după cele ale unor imperatori (!) iar cel
de-al treilea era cel din lumea din care făceau parte. Uneori se vede că au renunţat la numele
autohton, dar posesorii noii identităţi rămân, prin multe elemente de viaţă cotidiană între vechea
civilizaţie şi cea nouă. Uneori fenomenul este vizibil şi în interiorul spaţiului pe care-l aveau fermele
agricole. Evident, a fost pus în evidenţă mai ales în cimitirele oraşelor sau a altor aşezări, odată cu
adoptarea elementelor de spiritualitate de tip roman. Monumentele funerare ne arată evoluţia unor
nume iar inventarul unora dintre morminte ne pun în evidenţă adevărata origine şi evoluţia
individului sau a familiei sale. Necopolele sunt adevărate „cărţi de identitate” din păcate puţin
cunoscute din lipsa unor cercetări de amploare şi mai ales de durată. Nici oraşele nu sunt foarte
bine cunoscute dat fiind faptul că fie sunt sub actualele aşezări – ceea ce limitează drastic posibilităţile
de cercetare-fie, cazul Ulpiei Traiana, lipsa fondurilor împiedică dezvoltarea cercetării.
Penătrunderea şi răspândirea . lentătru cine are dubii în privinţa romanizării sugerez o vizită la unul
dintre cele ami importante puncte romane din România:complexul roman de la Porolissum (la cca 12
km) de Zalău. Vor putea vedea, cu ochii lor, atât elementele civilizaţiei de tip roman provincial cât şi
prezenţa autohtonilor în mediul roman. Nu mai pomenesc aici zeci de sate care se suprapun unor
situri de valoare mare! Dar, din nefericire tot necercetate.

Un ultim element pe care-l am în vedere în ceea ce se numeşte procesul de romanizare este legat de
pătrunderea şi răspândirea lentă a creştinismului. Un creştinism primitiv (în sesnul de primar,
începător!) care s-a răspândit în limba latină! Suntem singurul popor neolatin care ne denumim
instituţia de bază – biserica– după o construcţie tipic romană (basilica) nu după formula derivată din
limba greacă eclesia, formulă ce denumea adunarea tuturor credincioşilor, cu sau fără existenţa unei
clădiri dedicate cultului. De altfel denumirile de bază ale elementelor cultului creştin derivă direct,
fără intermediar, din limba latină. Or, a predica, a face operă pastorală într-o limbă necunoscută unei
populaţii era ceva de-a dreptul absurd! O serie de descoperiri arheologice vin să completeze
elementele de limbă. În provinciile dacice sunt multe elemente tipice saecolelor IV-V, de la
monograma christică (chrismonul) la aşa numitele „vase cu peşte”, de la micul instrumentar liturgic
(linguriţe euharistice, cruciuliţe, vase liturgice) la elemente de mobilier al unor locuri de cult, cum ar fi
candelabrul – fragmentar – de la Biertan cu celebra inscripţie „ ego Zenovius votum posui”. Nu mai
amintesc aici multele pietre tombale, şi nu numai, „creştinate”. Să mai spunem că expresia „ să-ţi fie
ţărâna uşoară” vine direct din limba latină (sit tibi terra levis)?

Că place sau nu romanizarea a fost un fenomen care a schimbat în provinciile dacice tot sau aproape
tot. A schimbat o lume înlocuind-o cu alta. În ultimă instanţă a dus la apariţia unei romanităţi la limita
dintre lumea barbară (germanică, slavă) şi cea greacă. Puţini ştiu că la sud de provinciile Dacia
elementul de civilizaţie de bază a fost cel grecesc! Romanii nu numai că n-ar fi putut înlocui cultura şi
civilizaţia elenă, dar nici măcar n-au încercat.

O problemă care persistă, dar care este falsă, este aceea a relaţiilor cu aşa-zişii „daci liberi”. Am ai
spus-o:liber faţă de cine, faţă de ce? Numai că mulţi ingnoră faptul că în mediul dacic „ liber” abundă
atât instrumentar de tip roman, au existat pentru lungi perioade de tip aşezări ale unor colonişti. Deci
aşezări de tip roman în afara „frontierelor”. Printre ele celebra aşezare de la Medieşul Aurit
(Maramureş), aşezări pe văile Crişurilor, pe Barcău etc. după cum au fost descoperite multe elemente
ale civilizaţiei romane în Moldova atât în mediul germanic al bastarnilor cât şi în cel sarmatic. Altfel
spus, influenţa romană nu s-a manifestat doar în teritoriul provinciilor.

Cât a durat acest proces pe care-l numim romanizare? Se afirmă că la 271/75 romanii au abandonat
teritoriile nord-dunărene. Parţial real, parţial fals. Real în ceea ce priveşte retragerea unităţilor
militare cantonate în spaţiul ardelean. Fals dacă privim prezenţa militară la nord de Dunăre în Oltenia,
Banat şi foarte probabil şi în Muntenia. Unii privesc retragerea romană ca pe un gen de cataclism, o
catastrofă. Nici vorbă de aşa ceva! De altfel romanii s-au retras dintr-o zonă relativ liniştită, având
nevoie de trupe în locuri cu mult mai periclitate. S-au retras şi din zona occidentală în unele locuri, din
Delta Nilului etc. În unele din zonele din care s-au retras au revenit. În Dacia nu. Numai că pentru
teritoriile Banat-Oltenia-Muntenia prezenţa romană a fost pentru încă aproape 70-80 de ani.
Enumerarea „dovezilor” prezenţei romane este prea lungă pentru a fi prezentată aici. Amintim numai
şi faptul că în vremea lui Constantin cel Mare romanii au mai construit un pod peste Dunăre, în zona
de vărsare a Oltului, au costruit un drum militar de peste 50 km, au refăcut un oraş etc. Ceea ce
demonstrează, printre altele, că teritoriile în cauză nu erau abandonate. După cum arată că nu au fost
cedate unor migratori. Faptul că, de pildă, fortificaţia romană de la Mehadia (Praetorium) a fost
refăcută după modelul tipic secolului al IV-lea vine să întărească prezenţa romană în zonă, nu
retragerea la sud de Dunăre. Mai sunt şi multe alte elemente din păcate necunoscute şi mai ales
neexplicate marelui public.

Momentul de criză a survenit abia odată cu marele atac hunic, dar şi atunci doar prin despărţirea,
pentru cca. 50-60 de ani de zona sud-dunăreană, nu prin pătrunderea temuţilor călăreţi asiatici în
spaţiul dacic. De altfel până astăzi cel mai sudic punct al prezenţei hunice la noi este cel de la Simleul
Silvaniei. Elementele de armament (mai ales vârfuri de săgeţi) de pe linia Dunării, din anumite
fortificaţii nu spun mare lucru.

Într-o încercare de concluzie putem spune că romanizarea a fost un proces istoric ireversibil şi a avut
profunzimea necesară creării unui nucleu al ceea ce a devenit, mai apoi, poporul român.

Latina populara

Latina populara sau latina vulgara, cum mai este numita, este mai putin influentata de normaliterara,
propagate de scoala si de lecturi (in primul rand literare). Asadar era felul de vorbire aloamenilor
putin cultivate, asupra carora norma literara nu actiona decat indirect si in restransa masura .In
schimb, exista o norma, paralela cu norma literara, mai putin rigida si mai supusa
variatiilorcronologice, care guverna folosirea latinei ca mijloc de intelegere comun intregii parti
latinofone aimperiului, armatei, administratiei etc.Prin latina populara/ vulgara se intelege ca fiind
limba vorbita incepand din sec I e.n. . Acestpunct de plecare are doua justificari: sursele incep sa fie
mai numeroase (inscriptiile parietalepopmpeiene, romanul lui Petronius) si ele atesta spre deosebire
de trasaturile arhaice ale limbii lui Plaut,diferente de structura destul de sensibile fata de latina
literara contemporana. Aceasta latina vulgara seintinde peste o perioada de peste o jumatate de
mileniu.

Termenul de latina populara/vulgara sau “latina conversatiilor curente” poate induce in eroare

asupra caracterelor acestei limbi. Intr-adevar acesti termini defines limba conversatiei, in primu
rand,care variaza, ca ton, dupa nivelul social al vorbitorului. Spunem astfel ca intr-un fel vorbeste un
taranoarecare si intr-alt fel vorbest un om invatat. Asadar fiecare are la dispozitia sa feluri diferite de
a vorbipe care le intrebuinteaza dupa imprejurari; fiecare face uz de cuvinte diverse potrivit mediului
social alinterlocutorului nostrum. Aceste variatii intereseaza nu numai vocabularul da si sintaxa limbii
vobite.In present , nu s-au gasit texte scrise in latina populara si nici autori care sa fi scris in
modconstient in latina vulgara; exista doar texte latinesti care contin vulgarisme. Elementele din
latinavorbita apar in doua categorii de monumente scrise: texte literare si juridice, si textele vulgare,
care seadreseaza cititorilor din categoriile de jos. Trasaturile populare se regasesc si in acea literature
latinaarhaica care nu era scrisa pentru cititorii rafinati (comediile lui Plaut, de exemplu): desele
apropieri ce sepot stabili intre textile latine arhaice si cele vulgare de mai tarziu se explica deci prin
nivelul social alcititorilor pentru care aceasta literature fusese scrisa.Despre izvoarele istorice am
putea spune urmatoarele:

Primele manifestari ale latinei vulgare ar data din sec. al III- lea i.e.n.

In Satyriconul lui Petroniu vulgarismele sunt intrebuintate ca mijloc stilistic (Terracini, Glottol)

In privinta latinei vulgare, H Schmeck arata cu dreptate ca trebuie pornit de la o limba latinaunica,
cea vorbita, care mai avea si un aspect scris (sau gandit) : limba literara
Izvoarele de cunoastere a latinei vulgare

Spre deosebire de latina clasica, literara, care ni s-a transmis prin numeroase texte literare,
pentru latina vulgara nu dispunem de un asemenea material, pentru ca nimeni nu si-a propus sa scrie
in aceasta “limba”. Nu exista texte redactate in latina vulgara, dar numeroase texte contin vulgarisme,
care ne permit sa reconstituim, din diferite izvoare, particularitatile cele mai importante ale latinei
populare. Pentru reconstituirea latinei populare exista doua categorii de izvoare: antice si moderne.

3. 1. Izvoare antice

3. 1. 1. Cele mai importante, din punct de vedere numeric, oferind pretioase informatii, mai ales din
punct de vedere fonetic si lexical, sunt inscriptiile (in special cele cu caracter particular: funerare,
comemorative, imprecatii etc. ), raspandite pe intreg teritoriul fostului Imperiu Roman, scrise de
mesteri pietrari care nu stiau multa carte; este vorba despre inscriptii funerare, desene murale etc. In
functie de locul in care au fost scrise, particularitatile lingvistice pe care le prezinta ne permit sa ne
dam seama de diferentele regionale dintre latina din Galia, Iberia, Dacia. In aceste inscriptii se
intalnesc numeroase vulgarisme care s-au pastrat in limbile romanice: caderea lui -m final, sincopa lui
-u- in oclu, disparitia consoanei h etc. Aceste inscriptii au fost reunite de cercetatorul Mommsen
intr-o lucrare ce cuprinde 16 volume, intitulata Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL) si publicate
incepand cu anul 1862, pana in 1956.

Inscriptiile din Imperiul roman de rasarit au fost studiate si publicate de H. Mihaescu in lucrarea
Limba latina in provinciile dunarene ale Imperiului Roman, Bucuresti, 1960, de I. I. Russu, Inscriptiile
Daciei romane, Bucuresti, 1975 si de Emilian Popescu, Inscriptiile grecesti si latine din secolele IV-XIII
descoperite in Romania, Bucuresti, 1976.

Deosebit de importante sunt inscriptiile de la Pompei, care ofera informatii despre viata populatiei
acestui oras.

3. 1. 2. Textele literare ne ofera doua categorii de marturii: directe si indirecte.

3. 1. 2. 1. Cele mai importante marturii directe sunt pasajele din lucrarile gramaticilor si lexicografilor
latini, in care acestia faceau distinctia intre cele doua forme ale latinei, inregistrand vulgarisme; ei
atrageau atentia asupra formelor incorecte si recomandau formele corecte, normate. In lucrarile lor
sunt semnalate greselile cele mai frecvente (mai ales de pronuntare si morfologie) in vorbirea
cotidiana. Una dintre aceste lucrari este Appendix Probi (scris, probabil, la Roma si datand din secolul
al III-lea e. n. , continand 227 de cuvinte din latina clasica alaturi de echivalentele lor care circulau in
latina populara; aceasta lista reprezenta cea de-a treia parte a unui manuscris al lui Valerius Probus si
era scrisa pentru elevii sai. Prin inregistrarea paralela a celor doua forme (latina literara / latina
vulgara), autorul isi propunea sa indrepte unele greseli de limba. Lista alcatuita de Probus este
importanta pentru cercetatorul limbilor romanice, pentru ca ea arata ca formele respective erau
destul de raspandite. Dam cateva exemple din Appendix Probi: oculus non oclus, rivus non rius, viridis
non virdis, vetulus non veclus, columna non colomna, speculum non speculum, auricula non oricla,
mensa non mesa, auris non oricla, iuniperus non iiniperu, nurus non nura, socrus non socra.
Si Glosele contin o serie de cuvinte si forme caracteristice latinei vulgare. Destinate plebei, aceste
liste inregistrau cuvinte din latina literara, din scriitori, multe dintre ele necunoscute de oamenii de
rand, pe care glosatorii le explicau, adesea prin sinonime proprii latinei vulgare. In unele din aceste
glose termenul literar collirida este explicat prin cel popular turta, care sta la baza cuvantului
romanesc turta; termenul literar femur este explicat prin acela popular (si probabil mai bine cunoscut)
de coxa, care a devenit in romana coapsa etc. Sunt cunoscute si importante pentru domeniul romanic,
in special galo-romanic, Glosele de la Reichenau, datand probabil de la sfarsitul secolului al VIII-lea,
redactate in nordul Frantei, care explica, prin perifraze sau termeni populari, unele expresii din
Vulgata si alte cuvinte (iecur, scris gecor, este explicat prin ficatus, care sta la baza vechiului francez
feie, fr. moderna foie).

3. 1. 2. 2. Marturii indirecte au lasat scriitorii care au introdus in operele lor, in mod voluntar sau
involuntar, vulgarisme.

4. Unii scriitori utilizeaza forme populare din ratiuni stilistice: familiaritate, comic, ironie,
familiaritate, in special in genul comic, dialogat, dar nu numai. Este cazul comediilor lui Plaut; astfel de
forme se intalnesc si la Horatiu, Cicero, uneori la Petronius (in Satyricon). Alti scriitori introduc in
scrierile lor in mod involuntar vulgarisme, fie din neatentie, fie din necunoastere. In aceasta categorie
intra unele tratate de medicina veterinara (Mulomedicina Chironis, secolul al IV-lea e. n. ), si de
medicina populara.

5.

6. La autorii crestini se intalnesc fenomene lingvistice populare: cea mai veche traducere, dupa un
text grecesc, a Bibliei (cunoscuta sub numele de Itala sau Vetus Latina), din secolul al II-lea e. n. );
traducerea Bibliei in limba latina, cunoscuta sub numele de Vulgata (sfarsitul secolului al IV- lea –
inceputul secolului al V-lea e. n. ); jurnalul de calatorie al unei calugarite spaniole, care a vizitat
Ierusalimul si alte locuri sfinte, intitulat Peregrinatio Aetheriae (Egeriae) ad loca sancta (inceputul
seolului al V-lea e. n. ).

7.

8. 3. 2. Izvoare moderne. Reconstructia unor particularitati de limba si a unor cuvinte din latina
vulgara (unele inca neatestate) este posibila prin metoda comparativ-istorica (compararea limbilor
romanice).