BAZELE TEORETICE SI METODOLOGICE ALE

CERCETĂRII RISCURILOR

I. CADRUL TEORETIC DE ABORDARE A RISCULUI

Fenomenele şi procesele naturale sau antropice considerate astăzi de risc au însoţit,
mai mult sau mai puţin şi în diferite forme, întreaga evoluţie a societăţii umane, deşi
complexitatea acestora a crescut tot mai mult în ultimele secole şi, mai ales, în ultimele
decenii.
Amploarea dezastrelor și a tendinței de creștere a frecvenței și severității lor
implică necesitatea abordării de către întreaga comunitate mondială și a unor acțiuni la
scară globală.
Manifestarea fenomenelor extreme pune un tribut greu asupra dezvoltării țărilor,
economiilor și mediului în toate regiunile lumii și compromite grav securitatea
oamenilor și bunurilor materiale. Evenimentele recente (uragane, cutremure, valuri
tsunami ș.a.) care au lovit chiar în țări dezvoltate ne-au amintit că toate țările, indiferent
de nivel de dezvoltare, sunt vulnerabile la dezastre. A devenit și mai evident faptul că
grupurile sărace și marginalizate suportă povara cea mai grea.
În acest context, cunoaşterea riscurilor reprezintă o necesitate a societăţii
moderne, constituind o condiţie sine-qua-non în realizarea studiilor de impact, a
planurilor de amenajare teritorială şi, în general, o condiţie a gestionării eficiente a
resurselor naturale sau a elaborării unor proiecte de dezvoltare durabilă. Acest lucru
explică numărul mare de studii de specialitate, amploarea pe care cercetarea în domeniu a
cunoscut-o în ultimele decenii (îndeosebi după 1975), precum şi eforturile susţinute de a
realiza transferul de la teorie la practică.
Noţiunile de nesiguranţă şi risc apar încă din evul mediu, în filosofia cămătăriei,
când se considera că o dobândă se justifică numai prin capacitatea acesteia de a compensa
riscul de a nu primi banii înapoi (LeGoff, 1994).
Termenul propriu-zis de risc apare pentru prima dată însă în secolul al XVII-lea
pentru a desemna, în cadrul asigurărilor maritime, posibilitatea apariţiei unui rezultat
nefavorabil. În secolul al XVIII-lea, conceptul este dezvoltat pentru prima dată ca parte a
unei teorii a probabilităţilor, în cadrul jocurilor de noroc, unde probabilitatea de apariţie a
unui anumit rezultat era asociată cu pierderile şi câştigurile (Mareş, 1996). În secolul al
XIX-lea, conceptul este integrat deja în economie, fiind exploatat în dezvoltarea
strategiilor de afaceri.
Abordarea ştiinţifică a problematicii riscurilor în domeniul geoştiinţelor este
relativ recentă, primele cercetări privind hazardele naturale şi impactul acestora asupra
societăţii fiind realizate de Gilbert White (1936, 1945), care a abordat iniţial problema
inundaţiilor şi managementul acestora în S.U.A. Treptat, lucrările lui White şi ale
colaboratorilor săi s-au extins şi asupra altor hazarde naturale, atât din teritoriul nord-
american, cât şi din afara acestuia (Smith, 1996).
Înainte de deceniul al VIII-lea al secolului trecut, studiile privind riscurile naturale
erau concentrate asupra trăsăturilor hazardelor naturale (ca fenomene geodinamice

1
extreme), asupra dimensiunii dezastrelor (cuantificată de cele mai multe ori doar la nivel
economic ori al pierderilor umane) sau asupra reacţiei post-dezastru a societăţii omeneşti.
Managementul riscurilor naturale era redus de fapt la managementul dezastrelor
naturale în cele mai multe din cazuri. Deşi abordări privind impactul psiho-social al
dezastrelor datează încă de la începutul secolului al XX-lea1, abia în ultimii 30 de ani
vulnerabilitatea, ca atribut intrinsec ale factorului uman, a fost integrată în studiile de
specialitate ca o componentă a riscului (Quarantelli, 2005).
Analiza riscurilor şi a hazardelor naturale sau antropice a devenit o preocupare de
mare interes, conturându-se nu doar arii de studiu, ci chiar un domeniu multidisciplinar în
care se vehiculează o terminologie de specialitate ce se doreşte a fi cât mai precisă, chiar
dacă nu există încă o unitate de opinie asupra conceptelor utilizate, iar ambiguităţile
semantice creează dificultăţi de comunicare între teoreticieni şi practicieni.
In cadrul acestui domeniu multidisciplinar de cercetare, metodologia (preluată din
diferite domenii fundamentale) s-a perfecţionat treptat, au fost create noi metode şi
modele de analiză integrată, iar posibilităţile de aplicare a rezultatelor cercetării s-au
diversificat (planuri de amenajare teritorială, studii de impact şi planuri de prevenire a
riscurilor naturale – PPR – necesare protecţiei civile).
Pe tărâmul geografiei, încercările de a delimita strict o geografie a riscurilor
naturale ca domeniu de studiu al geografiei fizice sau al geografiei umane nu au nici o
justificare, cu toate că o astfel de idee apare în literatura de specialitate, îndeosebi cea
francofonă, mai puţin în cea anglo-saxonă.
Astfel, Foucher (1982, citat de Péguy, 1992), deşi recunoaşte că orice dezastru se
defineşte ca un efect la interfaţa dintre un fenomen natural extrem şi societatea umană
vulnerabilă, consideră că „orice geografie a riscurilor naturale nu poate fi decât o
geografie umană”. Or, dimpotrivă, este nevoie de o colaborare cât mai strânsă între cele
două ramuri pentru a putea aborda această problematică şi pentru a asigura succesul unei
geografii cât mai puternic ancorate în realitate. Acest lucru nu se poate face decât printr-o
analiză profundă a hazardelor naturale (prin studii de geologie, geomorfologie,
climatologie, hidrologie, biogeografie, pedologie, geografie fizică în general), cât şi a
elementelor expuse acestora, elemente fără de care riscul în sine dispare în totalitate
(studii de geografie umană, psihosociologie, economie etc.).
Geografia fizică a încetat de mult să mai fie o sinteză a ştiinţelor naturale pentru a
acorda o atenţie prioritară rolului pe care natura îl are în crearea şi funcţionalitatea
sistemelor social-economice, indiferent de scara de analiză (Charre, 2003). Acest lucru a
fost stimulat în primul rând de faptul că, în perioada contemporană, problemele legate de
mediu, de calitatea şi securitatea vieţii au invadat practic preocupările oamenilor de rând,
ale cercetătorilor şi ale politicienilor.
În acelaşi timp, geografia umană se preocupă tot mai mult de explicarea
structural-funcţională a complexelor teritoriale (rezultate prin aproprierea spaţiului de
către om), iar acest lucru nu se poate face fără raportare la cadrul natural, la resursele pe
care acesta le oferă şi constrângerile pe care le impune.
Reducerea integrată a riscurilor depinde de colaborarea și schimburile între
experți din domenii diverse (știință, construcție politică, societatea civilă etc.). Abordările

1
Stierlin E. (1909) – Uber Psycho-Nemopathischen Folgezustan de bei den Uberlebenden der Katastrophe von Counieres an
10 Marz 1906, Zurich, Elveţia
Prince Samuel (1920) – Catastrophe ând social change. Based upon a Sociological Study of the Halifax Disasters, New York, SUA

2
pot fi de natură cantitativă dar și calitativă sau descriptivă, multe domenii cultivându-și
propria lor înțelegere și, prin urmare, propriile definiții ale termenilor cu privire la riscuri.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE

Geosistemul se caracterizează printr-o structură bine definită, dată de elementele

constitutive prin parametrii calitativi şi cantitativi care le caracterizează şi, în egală
măsură, printr-o funcţionalitate (şi, implicit, dinamică) bazată pe relaţiile interactive
dintre aceste elemente. Relaţiile în cauză, contradictorii sau compensatorii, precum şi
dimensiunea sau calitatea intrărilor şi a ieşirilor din sistem impun acestuia o continuă
organizare, indicând „existenţa unor forţe interne proprii sistemului, capabile să
controleze şi să regleze procesele, să-i confere autostabilitate prin mecanismul
conexiunii inverse” (Roşu et al., 1977). Sistemul beneficiază astfel de capacitatea de
autoreglare, prin care procesele sunt orientate spre menţinerea unui echilibru dinamic.
În situaţia în care însă anumite forţe destabilizatoare depăşesc capacitatea de
autoreglare – dată de diferite procese care se desfăşoară între limite de toleranţă ale
sistemului – apar disfuncţionalităţi şi dezechilibre ce pot contribui la dezorganizarea şi
degradarea sistemului. În acest context, trebuie definite elementele care duc la apariţia
dezechilibrelor în cauză, vulnerabilitatea sistemelor avute în vedere, precum şi riscul într-
un sistem geografic, ca potenţial generator de ruptură funcţională sau structurală.
Un limbaj comun, bazat pe concepte commune, ar trebui să constituie o bază de
pornire crucială în lărgirea înțelegerii și a eficienței acțiunilor de reducere a riscurilor.
Definiția unui termen are scopul de a explica conținutul și contextul său într-un mod logic
și consistent, asigurând totodată acceptarea lui pe scară largă de către ceilalți. Definiții ale
aceluiași termen au fost elaborate simultan și omogen în diverse discipline. Ca rezultat,
multi-disciplinaritatea duce, adesea, la definirea aceluiași termen în moduri diferite. Prin
urmare, pentru a permite comunicarea lipsită de neînțelegeri, este esențială diseminarea
diferitelor definiții din diferite discipline, cu scopul constituirii unui vocabular comun de
concepte și definiții, bine formulate.
Acești termeni și concepte nu constituie doar un exercițiu academic, ci trebuie să
aibă o importanță reală în activitatea practică. Înainte de a se acționa pentru reducerea
riscului de dezastre, trebuie să fie cunoscute diferitele percepții, interese și metodologii,
să se ajungă la un consens în privința obiectivelor, strategiilor și metodologiilor
(Yodmani, 2001). Pentru fiecare nivel de reducere a riscului sunt necesare definiții și
concepte clare.
Abordări comune, coordonate și consecvente, de reducere a riscului se pot realiza
numai dacă cercetătorii cad de comun acord asupra structurii problemei și asupra
noțiunilor de bază, conceptelor și termenilor utilizați în definirea acesteia.

1. Hazard
Termenul de hazard, provenit din cuvântul arab az-zahr (cu sensul de joc de
zaruri), este definit în DEX (1984) ca „împrejurare sau concurs de împrejurări

3
(favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută; întâmplare
neprevăzută, neaşteptată”.
Cel mai adesea, hazardele sunt interpretate ca o sursă potenţială de pericol, fiind
asociate sau identificate cu acele procese şi fenomene naturale sau antropice care pot
provoca pierderi materiale sau umane sau pot afecta calitatea mediului (Zăvoianu et al.,
1994, Grecu, 1997, Smith, 1996, Armaş et al., 2003, Armaş, 2005). Acceptarea de la bun
început a acestei interpretări în abordarea de faţă nu exclude însă o serie de completări
sau analiza altor accepţiuni, elemente care se impun ca o necesitate de înţelegere corectă
a terminologiei, mai ales că persistă încă neclarităţi care impietează orice demers
ştiinţific. Astfel, spre exemplu, există cercetători care, considerând hazardul ca pe o
ameninţare la adresa societăţii, includ în sfera sa şi impactul real al acestuia; în această
accepţiune, hazardul, cu o sferă semantică mult mai vastă, rezultă din interacţiunea
sistemelor naturale cu cele sociale sau tehnologice (Cutter et al., 2001).
Hazardele trebuie asociate unor procese şi fenomene aleatorii (cel puţin în
aparenţă), care se produc într-un mediu bine determinat şi ale căror mecanisme sunt
cunoscute de către cercetător, dar pentru care momentul şi locul următorei apariţii nu pot
fi determinate prin simpla cunoaştere a stărilor anterioare ale mediului respectiv (Péguy,
1992). Ele sunt evenimente extreme care pot genera riscuri și se pot transforma în
potențiale dezastre dacă elementele expuse sunt vulnerabile.
Se poate trasa o limită între diferitele fenomene şi procese (evenimente) naturale,
aparent aleatorii, pe de o parte, şi hazarde, pe de altă parte? Smith (1996) consideră că
distincţia se poate face relativ uşor, având în vedere că hazardele sunt de cele mai multe
ori tratate într-o abordare ecologică2 şi într-o viziune antropocentristă, iar amplitudinea de
variaţie (frecvenţă, dar mai ales intensitate) poate fi luată în calcul pentru o astfel de
diferenţiere, separând evenimentele obişnuite de valorile extreme (hazarde).
Geosistemul funcţionează pe baza relaţiilor de tip interactiv care se stabilesc între
componente, iar existenţa unui echilibru dinamic nu presupune şi lipsa variaţiilor, de
obicei de amplitudine redusă, dar care pot ajunge şi la valori extreme, ce depăşesc chiar
limitele de toleranţă ale sistemului în cauză, analizat la nivel global, regional sau local.
Limitele de toleranţă variază de la un sistem la altul, iar analiza acestor limite
presupune atât analiza vulnerabilităţii sistemului respectiv, cât şi transferul noţiunii de
hazard în sfera noţiunii de risc. Să presupunem însă că am ignora limitele de toleranţă şi,
implicit, vulnerabilitatea. Care este pragul dintre valorile obişnuite şi valorile extreme?
Luând ca exemplu regimul de scurgere al unui râu, abordăm ca obişnuite variaţiile care se
produc anual şi ca extreme valorile debitelor care se înregistrează o dată la câţiva ani sau
valorile ce pot fi atinse la o asigurare de 3%, 1%, 0,1 %? Dar pot fi cazuri în care nici
una din aceste valori extreme produse la diferite asigurări să nu determine inundaţii, să nu
implice consecinţe cu potenţial distructiv, fie datorită morfologiei albiei minore şi
majore, fie datorită amenajărilor existente. În acest caz, se pierde, cel puţin parţial,
semnificaţia termenului de hazard ca eveniment extrem cu potenţial distructiv.
Acest aspect nu poate fi ignorat în interpretarea fenomenelor extreme, însă poate
fi considerat lipsit de importanţă în analiza hazardelor, având în vedere că acestea nu
presupun certitudinea unor consecinţe negative, ci, dimpotrivă, probabilitatea producerii
acestora, adică existenţa unei anumite incertitudini.

2
Prima lucrare realizată în această concepţie aparţine lui Harlan H. Barrows (1923): Geography as Human Ecology, Annals,
Association of American Geographers, vol. 13, pp. 1-14

4
 Trebuie remarcat, de asemenea că, în anumite limite, orice component al
geosistemului poate fi considerat resursă, iar prin depăşirea unor limite, se poate
manifesta ca hazard: apa este resursa vieţii, dar în exces (inundaţii) sau în deficit (secete)
poate conduce la consecinţe negative. Acest lucru poate fi pus în evidenţă prin
intermediul unei parabole cubice sau prin intermediul unei funcţii logaritmice. O astfel
de reprezentare a debitelor medii lunare ale râului Tutova la postul Rădeni pentru
perioada 1950 – 2004 ilustrează acest lucru.

Fig. 1 Râul Tutova la Rădeni – de la secetă la inundaţii. Exprimare logaritmică (Stângă, 2007)
În fapt, aproape orice variabilă a geosistemului, prin fluctuaţiile specifice, rămâne
un hazard, având în vedere că momentul apariţiei, durata şi intensitatea manifestărilor nu
pot fi determinate cu precizie. Acest lucru presupune atât existenţa unor manifestări
aleatorii, cât şi existenţa unei funcţionalităţi mult prea complexe pentru a fi descifrate şi
evaluate toate relaţiile sistemice.
De altfel, hazardul se asociază anumitor nedeterminări şi existenţei unor
incertitudini de natură duală, fiind vorba pe de o parte de variabilitatea naturală a
anumitor procese avute în vedere, iar pe de altă parte de incertitudini inerente oricărui
demers cognitiv. În primul caz este vorba de incertitudini stochastice, obiective, induse
de evoluţia non-liniară a diferitelor procese şi fenomene naturale, de modul de asociere a
factorilor conjucturali care ar putea genera un dezechilibru sau o ruptură în sistem.
În al doilea caz este vorba de incertitudini epistemice proprii fiinţei umane şi
datorate fie incapacităţii noastre de a înţelege complexitatea proceselor naturale, fie lipsei
unor date certe de analiză. De aici rezultă că acumularea unei baze de date tot mai solide
şi descifrarea cât mai corectă a tot mai multor procese şi fenomene naturale prin
perfecţionarea mijloacelor de investigare permit prognozarea diferitelor evenimente
extreme. Din acest punct de vedere, putem aprecia că progresul tehnico-ştiinţific şi cel
economic reduc ponderea hazardului ca element de nedeterminare, fără însă a-l putea
anula. Diminuarea incertitudinilor epistemice permite totuşi descifrarea, măcar parţială, a
variabilităţii naturale a fenomenelor de risc prin înţelegerea modului, aparent aleatoriu, de
asociere a factorilor conjuncturali.
Oricum, limitat de capacităţile sale senzitive, cognitive, metodologice sau
tehnologice, omul este nevoit să considere ca aleatorii multe din fenomenele care îl

5
înconjoară, deşi acestea sunt determinate de un ansamblu de factori care acţionează într-o
manieră foarte precisă.
Traiectoria unei pene purtate de vânt sau a unui val care se sparge de ţărm sunt
determinate de o serie de raporturi de masă şi energie din atmosferă sau spaţiul acvatic; şi
totuşi nu putem prevedea cu exactitate unde se vor afla la un moment dat pana din văzduh
sau moleculele de apă din valul oceanic (Poirier, 2001). Aceeaşi abordare se păstrează şi
în cazul analizei hazardelor naturale, ale căror cauze ne sunt cunoscute, dar al căror
moment de apariţie sau mod de manifestare nu pot fi precizate cu exactitate.
Şi totuşi încercări de a elimina această incertitudine a hazardului datează de
câteva secole. La cererea cavalerului de Meré, un împătimit al jocurilor de noroc, Blaise
Pascal (1623 – 1662) elaborează, împreună cu Pierre Fermat (1601 – 1665) primele
noţiuni ale teoriei ştiinţifice a hazardului: calculul probabilităţilor. Utilitatea teoriei
probabilităţilor ca model de evaluare a incertitudinilor s-a dovedit încă de la finele
secolului al XVII-lea când au apărut asigurările de persoane şi bunuri materiale, care au
devenit de o importanţă majoră în lumea comerţului şi a finanţelor.
Hazardul se caracterizează printr-o anumită probabilitate de apariţie şi o anumită
intensitate ori magnitudine, care se referă la forţa de impact în timp şi spaţiu.
În general, cu cât magnitudinea unui anumit fenomen extrem este mai mare, cu
atât frecvenţa şi probabilitatea manifestării sunt mai reduse. Acest fapt poate fi ilustrat
atât prin calcul statistic cât şi sub formă grafică prin reprezentarea unei curbe normale.

Fig. 2 Relaţia între frecvenţa şi magnitudinea fenomenelor naturale extreme redată după o curbă normală
ipotetică

Atât probabilitatea de ocurenţă, cât şi intensitatea hazardelor sunt datorate

asocierii factorilor conjuncturali care pot crea un dezechilibru potenţial, dar şi
parametrilor specifici fiecărui factor, modului în care aceştia se impun în funcţionalitatea
şi, implicit, dinamica unor sisteme naturale sau antropice. Astfel, situl (trăsăturile
concrete, intrinseci, ale unui anumit spaţiu bine precizat) şi poziţia geografică (prin
relaţiile ce se stabilesc cu regiunile învecinate) joacă un rol important în asocierea
factorilor conjuncturali generatori de hazard.
Un hazard este o amenințare, nu evenimentul in sine. Termenul reunește toate
acele procese şi fenomene cu potenţial distructiv asupra sistemului social-economic şi a
căror producere nu poate fi prevăzută cu certitudine. Ideea centrală a hazardului nu este
fenomenul ca atare, ci probabilitatea producerii acestuia.

6
 Orice hazard se poate manifesta ca un eveniment nociv. Cu alte cuvinte, atunci
când poate fi măsurat în termeni de daune reale sau vătămări nu mai este un hazard, ci
devine un eveniment dezastruos sau catastrofic.
Şi totuşi ... cât de naturale sunt hazardele naturale? Dacă în privinţa fenomenelor
vulcanice sau a cutremurelor, societatea nu are nici o posibilitate de a le influenţa, totul
fiind dependent de raporturile şi fluxurile de substanţă şi energie telurică, situaţia se
schimbă evident în cazul altor procese sau fenomene naturale care pot fi interpretate ca
hazarde. Spre exemplu, în zonele de versant, grefate pe un fond litologic predominant
marno-argilos, manifestarea unor procese de deplasare în masă, în eventualitatea
supraumectării deluviului printr-un aport excedentar de precipitaţii, poate fi mult
accelerată sau chiar propriu-zis declanşată de defrişarea vegetaţiei forestiere, crearea unor
căi de acces prin masa deluvială sau supraîncărcarea cu clădiri de mare greutate. Care
factori au un rol mai important? Cei pregătitori sau cei cu potenţial declanşator? Putem
vorbi în acest caz de un risc natural propriu-zis sau un risc natural indus?
Defrişarea vegetaţiei forestiere dintr-un anumit bazin hidrografic permite apariţia
şi propagarea mult mai facilă a undelor de viitură cu probabilitate crescândă de producere
a inundaţiilor, având în vedere accelerarea scurgerii de suprafaţă, în lipsa unei retenţii
importante la nivelul coronamentului arborilor şi a posibilităţii scăzute de infiltrare a apei
în condiţii de pantă ridicată. Schimbările climatice globale, bulversarea circulaţiei
atmosferice cu producerea tot mai frecventă a unor evenimente meteo-climatice cu
impact catastrofal (secete, inundaţii, tornade etc.) sunt chiar atât de naturale pe cât par?
Sau omul, în mersul anevoios al progresului tehnico-ştiinţific, conştient sau nu, a tot dat
câte o lovitură echilibrului planetei prin controlul şi manipularea în interes propriu a
legilor şi forţelor naturii ?!
Multe din catastrofele generate de diferite fenomene sau procese meteorologice
sunt asociate schimbărilor climatice globale, efectului de seră şi încălzirii atmosferei sau
distrugerii stratului de ozon. Procesele biopedogeochimice care au creat şi au menţinut o
anumită compoziţie de echilibru a atmosferei (asigurând instalarea şi permanentizarea
vieţii pe Terra) sunt în prezent devansate de procesele de ardere (industrie, transport)
care, prin infuzia de substanţe în atmosferă, dereglează funcţionalitatea naturală a
acesteia pe termen mediu şi lung, cu implicaţii asupra tuturor celorlalte componente
sistemice.

1.1. Clasificarea hazardelor

1.1.1. Clasificarea genetică

Luând în considerare originea hazardelor acestea pot fi grupate, după o schemă
simplă, în hazarde naturale având cauze climatice, tectonice sau biologice (inundații,
secete, cutremure, epidemii, etc.) şi hazarde antropogene (conflicte, accidente tehnice,
etc.), fără a exclude însă interferenţe ale factorilor cauzali (pregătitori sau declanşatori).
Clasificarea hazardelor după origine este cel mai frecvent utilizată, însă nu se
poate realiza printr-un demers ştiinţific facil, aşa cum ar părea, mai ales dacă se încearcă
detalierea până la nivele taxonomice inferioare.
Hazardele naturale pot fi grupate, la rândul lor, în hazarde endogene şi hazarde
exogene.

7
 a. Hazardele endogene cuprind cutremurele şi vulcanismul, fără însă ca acestea
din urmă să reprezinte nivele taxonomice inferioare, ci doar forme ale manifestărilor
endogene luate în considerare. Acest lucru se justifică printr-o frecventă şi evidentă
potenţare reciprocă: cutremurele pot preceda manifestările vulcanice, după cum se pot
produce şi independent de acestea; la rândul lor erupţiile vulcanice pot fi precedate, aşa
cum am anticipat, de cutremure de pământ, însă se pot produce şi fără a fi anunţate de
accentuarea mişcărilor telurice.
Cutremurele de pământ sunt printre cele mai temute hazarde naturale, având în
vedere atât fenomenologia acestora cât şi vulnerabilitatea societăţii umane reflectată
îndeosebi în valoarea pierderilor umane şi materiale. Seismele (gr. seismos însemnând
cutremur de pământ) se produc rapid şi nu prevestite de alte procese sau fenomene care
să permită prevederea lor în timp util; alunecările de teren, secetele sau uraganele, chiar
erupţiile vulcanice, pot fi prevăzute într-un interval mai larg de timp şi, în acelaşi timp, se
propagă cu o viteză care permit intervenţia voluntară a factorului uman.
Fenomenele seismice pot fi primare (mişcări oscilatorii, fracturi şi deformări ale
scoarţei) şi secundare (lichefierea solului, alunecări de teren, avalanşe submarine,
avalanşe de zăpadă, tsunami sau seişe), după cum impactul acestora include consecinţele
directe – distrugerea construcţiilor, a conductelor, a infrastructurii etc. – şi induse
(secundare) – explozii şi incendii, inundații ca urmare a distrugerii barajelor etc. (Smith,
1996).
Vulcanismul reprezintă totalitatea manifestărilor asociate ieşirii magmei (lavei) la
suprafaţa scoarţei terestre. Produsele rezultate în urma erupţiilor vulcanice pot fi grupate
în produse gazoase, fluide (lave) şi solide (blocuri vulcanice, bombe, lapili, nisip şi
cenuşă vulcanică). Funcţie de tipul şi intensitatea erupţiei, hazardele vulcanice se
manifestă prin fenomene primare (nori arzători, căderile de materiale vulcanice solide,
curgerile de lave şi emanaţiile de gaze) şi fenomene secundare (curgeri de tip lahar,
alunecări de teren, tsunami şi seişe, modificări ale configuraţiei scoarţei terestre).
Manifestărilor vulcanice li se asociază însă de foarte multe ori şi efecte indirecte (induse),
reprezentate prin degradarea calităţii mediului pe termen scurt, mediu sau lung, la nivel
local, regional sau global.
b. Hazardele exogene trebuie grupate atât funcţie de elementul sistemic a cărui
dinamică induce manifestarea hazardului, cât şi funcţie de agentul care le declanşează şi
le întreţine. Având în vedere că cele mai multe procese sau fenomene considerate a fi
hazarde naturale se desfăşoară la interfaţa dintre geosfere, orice clasificare a hazardelor
trebuie elaborată cu prudenţă. Este extrem de importantă evoluţia acestor procese prin
manifestarea relaţiilor de tip interactiv dintre geosfere, iar un spirit prea analitic al
clasificărilor nu face decât să dezintegreze complexitatea efectivă a hazardelor şi a
relaţiilor de la nivelul geosistemului.
Funcţie de multitudinea relaţiilor existente şi de intensitatea acestora, funcţie de
originea manifestărilor specifice anumitor hazarde naturale exogene, propunem o grupare
a acestora în câteva categorii, parţial suprapuse clasificării genetice a proceselor şi
fenomenelor de risc luate în considerare. Nu trebuie omis însă faptul că hazardele în
cauză presupun probabilitatea producerii unui anumit fenomen şi nu fenomenul în sine.
Hazarde pedo-geomorfologice (morfodinamice şi pedologice)
Eroziunea hidrică reprezină procesul prin care picăturile de apă şi curenţii de la
suprafaţa terenului realizează desprinderea şi transportul particulelor de material solid.

8
Eroziunea în suprafaţă reprezintă un proces ale cărui consecinţe au caracter progresiv,
cumulativ, prin scăderea treptată a fertilităţii şi productivităţii solului. Eroziunea în
suprafaţă reuneşte două procese distincte, respectiv pluviodenudarea sau eroziunea prin
împroşcare exercitată de impactul picăturilor de ploaie şi eroziunea de suprafaţă.
Scurgerea peliculară la nivelul versantului, deşi nu creează efecte foarte vizibile în peisaj,
determină scăderea cantităţii de humus şi substanţe nutritive din sol şi implicit a
capacităţii productive a acestuia. Eroziunea în adâncime, prin şiroire şi ravenare, este
determinată de scurgerea concentrată a apei la nivelul versanţilor, determinând
degradarea avansată a acestora cu probleme mai delicate de amenajare antierozională.
Dependente de proprietăţile fizico-chimice ale solului, de lungimea şi panta versantului,
de modul de utilizare a terenului şi de condiţiile climatice, procesele de eroziune prin apă
prin impactul asupra solurilor implică incapacitatea acestuia de a face faţă unei presiuni
antropice crescânde, pe de o parte, iar pe de altă parte, costuri suplimentare de fertilizare
a solurilor astfel degradate.
Eroziunea şi acumularea eoliană sunt procese care depind foarte mult de
frecvenţa şi intensitatea vânturilor, dar şi de propietăţile hidro-fizice şi chimice ale
solului; în general, efectele sunt mai însemnate pe solurile lipsite de vegetaţie, cu o
textură frecvent grosieră, dezvoltate pe materiale parentale nisipoase, necoezive.
Procesele de deplasare în masă au un impact mai complex prin modul lor de
manifestare, determinând degradarea terenurilor agricole, distrugeri ale construcţiilor şi
ale infrastructurii şi, uneori prin evoluţia foarte rapidă, chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Alunecările de teren şi curgerile noroioase, prăbuşirile şi surpările induc efectele cele mai
semnificative (datorită impactului vizibil pe termen scurt sau mediu), în timp ce alte
procese, cum ar fi cele de sufoziune sau creep, au o evoluţie lentă, efectele lor
resimţindu-se la nivelul fundaţiilor sau al clădirilor în ansamblu.
Sedimentarea şi colmatarea reprezină procese compensatorii de depunere a
materialului transportat prin diferite forme de eroziune (şiroire, ravenare, eroziune
fluvială etc.). Sunt procese naturale care fac parte dintr-un ciclu morfogenetic evolutiv
mai amplu, dar includerea lor în categoria hazardelor are în vedere supraînălţarea unor
albii, cu impact în propagarea diferenţiată a undelor de viitură, parazitarea şesurilor
aluviale sau a teraselor prin depozite proluviale (determinând scăderea capacităţii
productive a solului şi chiar îngroparea acestuia), colmatarea lacurilor de acumulare şi
reducerea duratei de funcţionare a acestora etc.
Procesele de degradare complexă a solurilor (compactare, salinizare, alcalizare,
gleizare şi stagnogleizare etc.) intră în aceeaşi categorie a proceselor fără efecte vizibile
în peisaj, însă deloc neglijabile din punctul de vedere al productivităţii solurilor.
Compactarea solurilor presupune creşterea densităţii aparente a solului, scăderea
porozităţii şi, implicit, deficienţe ale regimului aerohidric optim dezvoltării plantelor,
datorită unor factori naturali (tasarea specifică loessurilor, procesele de argilizare etc.)
sau antropici (lucrări agrotehnice realizate necorespunzător în anumite condiţii de
umiditate a solurilor.
- Salinizarea solurilor, respectiv creşterea conţinutului de săruri din sol până la
valori care afectează dezvoltarea normală a plantelor, poate fi primară sau secundară.
Dacă salinizarea primară (nativă sau moştenită) corespunde solurilor dezvoltate pe
materiale salifere, în general neutilizate agricol, salinizarea secundară poate fi luată în
considerare în contextul de faţă. Acest proces se produce în prezenţa apei freatice, de

9
inundaţie sau de irigaţie, cu un conţinut ridicat de săruri, în condiţii climatice aride,
semiaride sau chiar moderat umede, dar cu o evapotranspiraţie ridicată, ce determină un
regim hidric al solului exudativ, periodic exudativ sau chiar periodic percolativ (Rusu,
1998).
- Alcalizarea reprezintă un proces de creştere a conţinutului de sodiu schimbabil
în sol, cu o eventuală acumulare de carbonat sau bicarbonat de calciu, determinând nu
doar o modificare a pH-ului, ci şi destructurarea solului sau degradarea structurii,
dezechilibrarea regimului aerohidric al solului cu impact asupra productivităţii.
- Gleizarea şi stagnogleizarea solurilor reprezintă procese pedogenetice care se
desfăşoară în prezenţa excesului permanent (freatic) sau temporar (pluvial) de umiditate,
incertitudinea (hazardul), provenind din imposibilitatea cunoaşterii cu precizie a
variabilităţii nivelului freatic sau a sursei de apă stagnantă. Toate aceste procese evolutive
ale solului au început să fie considerate procese de degradare sau de scădere a calităţii
solului doar în momentul în care cerinţele societăţii au depăşit capacitatea productivă a
terenurilor utilizate în mod tradiţional, născându-se astfel necesitarea extinderii
terenurilor agricole.
Hazarde hidro-climatice
Temperaturile extreme sunt exprimate în sens relativ, prin înglobarea în aceeaşi
categorie a temperaturilor extreme absolute, cât şi a anomaliilor termice sezoniere sau
lunare cu impact potenţial negativ (îngheţuri târzii de primăvară sau îngheţuri timpurii de
toamnă). Valorile prag de risc nu pot fi analizate decât în funcţie de vulnerabilitatea
sistemelor antropice, fie că este vorba de limitele termice specifice anumitor fenofaze ale
plantelor de cultură sau spontane, fie că este vorba de temperaturi ce favorizează apariţia
virozelor respiratorii (mai ales în condiţiile unor oscilaţii termice de amplitudine ridicată
într-un interval scurt de timp). Temperaturile extreme în valori absolute implică riscuri
ridicate pentru reţelele de alimentare cu apă sau gaz, pe de o parte, iar pe de altă parte
riscuri pentru persoanele cu afecţiuni cardio-vasculare sau pentru producerea unor
incendii în diferite areale. De obicei, temperaturile maxime extreme au implicaţii cu risc
ridicat, îndeosebi prin combinarea cu alte elemente climatice (precipitaţii, vânt).
Depăşirea indicelui de confort termic (temperatură-umezeală) poate fi considerat un
exemplu elocvent, îndeosebi pentru persoanele cu diferite afecţiuni.
Precipitaţiile torenţiale sunt generate în general de puternice mişcări convective
ale aerului, îndeosebi în sezonul cald şi se constituie în factor de risc în măsura în care
acestea reprezintă cauza unor procese erozionale intense sau pot contribui la producerea
unor unde de viitură şi inundaţii în bazinele hidrografice mici. Adesea, ploile torenţiale se
asociază fenomenelor de grindină (lat. grandinem), cu consecinţe mult mai grave,
datorită granulelor de gheaţă, funcţie de dimensiunea acestora; efectele pot fi amplificate
de rafelele de vânt.
Fenomenele de uscăciune şi secetă caracterizează perioadele cu un deficit de
umiditate generate în general de lipsa precipitaţiilor atmosferice. Strict conceptual, seceta
poate fi definită ca fiind o perioadă cu deficit de precipitaţii, însă din punct de vedere
operaţional, se impune o definiţie mai nuanţată care permite identificarea începutului şi
fârşitului secetei (Cişmaru et al., 2004). Din acest punct de vedere, bilanţul hidric al
solului este determinat, în linii generale, de raportul dintre precipitaţii şi
evapotranspiraţie, care joacă un rol important în stabilirea rezervei de apă a solului;
analiza acesteia este foarte importantă în raport cu necesităţile fiziologice ale plantelor de

10
cultură sau spontane pe parcursul diferitelor fenofaze. Astfel, ca fenomen climatic de risc,
seceta presupune scăderea umidităţii solului până la nivele la care este afectată
dezvoltarea normală a plantelor spontane sau de cultură, determinând scăderea
producţiilor agricole sau chiar compromiterea acestora în cazul în care se atinge
coeficientul de ofilire al solului (prag de ireversibilitate). Tipurile distincte de secetă
(atmosferică, pedologică, hidrologică, fiziologică) devin astfel etape delimitate prin
praguri succesive de manifestare în evoluţia ascendentă a unuia şi aceluiaşi fenomen. Ca
hazard climatic, probabilitatea producerii fenomenelor de uscăciune şi secetă se defineşte
statistic şi este adesea exprimată sintetic prin indici.
Fenomenele orajoase, tornadele şi ciclonii. Ciclonii tropicali, numiţi taifunuri sau
uragane sunt ciclonii mobili ai zonei intretropicale, se formează numai deasupra mărilor
şi oceanelor, însă, prin transformarea căldurii în lucru mecanic, capătă forţe foarte mari în
momentul în care aceştia ating zonele litorale, provocând pagube foarte mari şi pierderi
de vieţi omeneşti. Dintre cele mai recente dezastre, intens mediatizat a fost uraganul
Katrina care a lovit SUA în anul 2005, distrugând în mare parte oraşul New Orleans,
Louisiana. Ciclonii extratropicali şi tornadele au o forţă de impact mai mică.
Alte fenomene cu impact deosebit (brumă, chiciură, polei, ceaţă etc.). Bruma
reprezintă depunerea pe suprafaţa solului, a vegetaţiei sau a obiectelor aflate la sol a unor
cristale de gheaţă rezultate prin sublimarea vaporilor de apă din aer pe suprafeţe a căror
temperatură scade sub 0ºC ca urmare a răcirii radiative nocturne. Se constituie în factor
de risc atunci când apare probabilitate producerii în anotimpurile de tranziţie, după
începerea sau înainte de încheierea ciclului vegetativ al plantelor. Chiciura desemnează,
depunerile de gheaţă pe conductorii aerieni, care au loc în condiţii termice scăzute prin
sublimarea vaporilor de apă pe obiecte subţiri (chiciura moale) sau prin îngheţarea rapidă
a picăturilor de apă suprarăcită (chiciura tare). Depunerile masive de chiciură accentuate
de intensificarea vântului reprezintă un pericol însemnat pentru liniile de înaltă tensiune,
cablurile telefonice etc. Poleiul desemnează depunerea de gheaţă transparentă şi omogenă
rezultată prin îngheţarea picăturilor de ploaie sau de burniţă suprarăcite, pe suprafaţa
obiectelor a căror temperaturi coboară sub valoarea de 0ºC. Statisticile indică o creştere a
numărului de accidente rutiere precum şi a incidenţei fracturilor generate de căzături în
timpul perioadelor cu polei. Ceaţa reprezintă suspensia în troposfera inferioară a unor
picături mici de apă şi/sau cristale fine de gheaţă care reduc vizibilitatea la sub 1 km în
stratul inferior de aer. Persistenţa ceţii contribuie la accentuarea poluării urbane, la
perturbarea în acelaşi timp a unor activităţi economice (îndeosebi a transporturilor).
Inundaţiile presupun depăşirea malurilor albiei prin creşterea accentuată a
nivelului unui râu, apa revărsându-se în zona învecinată, cu diferite categorii de utilizare
(zăvoaie, păşuni şi fâneţe, terenuri cultivate, aşezări omeneşti etc.). Adesea, termenul este
utilizat eronat şi confundat cu cel de viitură, care nu reprezintă altceva decât creşterea şi
descreşterea semnificativă a scurgerii prin albia unui anumit râu (Mustăţea, 2005).
Hazarde biogeografice şi biomedicale
Acestea sunt cauzate de existenţa şi răspândirea unor organisme, începând de la
cele unicelulare până la organismele vegetale şi animale superioare, unele dintre acestea
fiind strâns legate de anumite condiţii climatice. Există, pe de o parte, anumite medii bine
definite în care se dezvoltă diverşi agenţi patogeni (virusuri, bacterii, protozoare etc.), iar
pe de altă parte, condiţii care facilitează dezvoltarea agenţilor de transmisie.

11
 Astfel, spre exemplu, malaria este cauzată de patru specii de paraziţi, cei mai
comuni fiind Plasmodium vivax şi Plasmodium falciparum, însă transmiterea la om este
intermediată de ţânţarii din genul Anofelles, a căror înmulţire şi capacitate de a transmite
boala sunt strâns legate de factorii climatici.
Hazarde complexe (environmentale)
Sunt reprezentate prin acele categorii de procese şi fenomene ce rezultă din
funcţionalitatea de ansamblu a geosistemului pe care, prin impactul lor, o periclitează.
Deşi sunt mai cu seamă produsul activităţilor umane, amploarea acestora şi complexitatea
relaţiilor care le definesc nu permit ignorarea lor în contextul de faţă sau includerea în
categoria hazardelor antropice.
Distrugerea stratului de ozon, îndeosebi ca urmare a emisiilor masive de CFC în
atmosferă reprezintă o problemă extrem de gravă pentru întregul mediu actual, având în
vedere faptul că tocmai formarea stratului de ozon în stratosferă în timpul silurianului a
avut un rol deosebit în evoluţia formelor de viaţă terestre.
Încălzirea globală, anomaliile climatice şi deşertificarea aduc probabil cele mai
negre incertitudini privind viitorul societăţii omeneşti. Procesele în cauză sunt determinte
în principal de infuzia de poluanţi în atmosferă, poluanţi care amplifică în principal
efectul de seră, iar prin diferenţierea energiei calorice apar anomalii ale circulaţiei
atmosferice (El Nino, El Nina etc.), cu un impact deosebit al fenomenelor şi proceselor
climatice extreme, care, scoase din acest context, au fost încadrate în categoria
hazardelor hidro-climatice (frecvenţă crescândă a ciclonilor tropicali, ploi şi inundaţii
catastrofale, secete prelungite, temperaturi extreme, multe în regiuni în care nu se produc
în mod obişnuit). Deşertificarea reprezintă un proces mult mai complex decât seceta, fapt
pentru care nu a fost inclus în aceeaşi categorie. Determinată de secetele prelungite
(anuale şi decadale), deşertificarea poate fi definită ca fiind procesul de aridizare
climatică, de modificare a regimului scurgerii râurilor, până la dispariţia surselor de
alimentare, xerofitizarea vegetaţiei, degradarea învelişului de sol şi, în ultima fază
mobilizarea depozitelor superficiale prin coraziune şi deflaţie.

Hazardele antropogene pot fi tehnologice (accidente tehnologice, poluarea,

radioactivitatea) și sociale (creşterea populaţiei, urbanizarea, sărăcia, delincvenţa,
terorismul etc.)
a. Hazardele tehnologice sunt definite ca deficienţe accidentale de proiectare, de
funcţionare sau de gestionare ale proceselor industriale, construcţiilor sau structurilor de
inginerie, sistemelor de transport ş.a. care pot cauza pierderi de vieţi, răniri, pagube
materiale şi de mediu la scara unei comunităţi.
In comparaţie cu cele mai multe dintre hazardele naturale, hazardele tehnologice
tind să fie mai diverse şi mai puţin predictibile. Acestea rezultă din “deficienţe antropice“
pentru că cheia evenimentului este acţiunea umană (mai ales în cazul manipulării
tehnologilor periculoase) sau inacţiunea (multe din aceste evenimente nu apar doar
datorită defectelor tehnologice, ci sunt legate de greşeli în luarea deciziei). In acest sens,
hazardele tehnologice sunt întradevăr eşecuri în diferitele sisteme complexe cauzate de
defecte tehnice, sociale, organizaţionale sau operaţionale (Chapman, 2005; Shaluf et al.,
2003). Turner (1994) şi alţii au mers mai departe şi au estimat că accidentele la scară
mare pot fi atribuite în proporţie de circa 20–30% defectelor tehnice şi 70–80% eşecurilor
sociale, administrative sau manageriale.

12
 Unii observatori stabilesc legături între hazardele tehnologice şi terorism sau
război, înţelegând prin aceasta utilizarea deliberată a tehnologilor nocive. Însă, în acest
caz, sensul de hazard tehnologic este mai degrabă aplicabil atunci când o tehnologie
distructivă, dezvoltată pentru scopuri militare, scapă de sub control (fie scăparea
accidentală de materiale toxice de la armele de distrugere în masă, fie chiar declanşarea
accidentală a războiului acolo unde aceste arme sunt desfăşurate).
De asemenea, alţi autori înclud în categoria hazardelor tehnologice riscurile
sanitare datorate expunerii pe termen lung la poluanţi chimici, expunerea la deşeuri
periculoase sau la alte forme de poluare.
În fine, alţi autori acordă atenţie dezastrelor ‘hibrid’ sau ‘na-teh’, care apar atunci
când hazarde naturale, precum cutremurele sau inundaţiile, cauzează scăpări de produse
petroliere, chimice sau alte materiale periculoase. O formă comună de hazard na-teh este
riscul de deces sau rănire a ocupanţilor vehicolelor auto cauzate de condiţiile vremii
locale, precum zăpada sau tornadele.
Hazarde industriale
După cum demonstrează anchetele de opinie, această categorie de hazarde
generează mai multă teamă în comparaţie cu cele naturale. Aceasta, datorită caracterului
neaşteptat al accidentelor, violenţei lor, absenţei oricărui indiciu premergător, dar şi
efectelor lor furtive, prelungite pe durate incerte şi care, prin intermediul poluării solului,
apelor şi aerului, constituie ameninţări latente pentru sănătatea publică. Totuşi, aceste
evenimente extreme produc mult mai puţine victime şi pierderi decât cele naturale, însă
se pare că aversiunea pentru această categorie de pericole este mai puternică tocmai
pentru că la originea lor este chiar omul şi acţiunile sale.
Cauzelor mai degrabă exogene ale hazardelor naturale li se opune caracterul
endogen al hazardelor industriale, fapt evident atât în cazul intreprinderilor de producţie
sau de stocare încorporate în ţesătura urbană, dar şi al transporturilor de materiale
periculoase. În ce priveşte riscul nuclear, chiar dacă instalaţiile nucleare nu sunt specific
urbane, orice accident care le-ar afecta poate difuza consecinţele sale către aşezările din
vecinătate.
Diferitele pericole induse de industrializare progresează în ritmul dezvoltării
economice. Cele mai multe dintre accidentele industriale sunt legate de substanţele şi
produsele periculoase, producându-se atât în fazele producţiei, cât şi transportului,
stocării şi utilizării lor. Este vorba pe larg, dar nu exclusiv, de hidrocarburi lichide sau
gazoase şi de derivaţii lor chimici, însă lista creşte permanent, beneficiind de avansările
cercetării ştiinţifice.
O susceptibilitate crescută la producerea de accidente industriale prezintă
industria chimică, activităţile acesteia fiind extrem de periculoase şi prin faptul că
manipulează tehnologii ce folosesc temperaturi şi presiuni înalte, înscriindu-se într-un
triplu registru ce asociază adesea explozia, incendiul şi poluarea.
Din punct de vedere tehnic se pot distinge următoarele tipuri de accidente şi
riscuri aferente:
UVCE (Unconfined Vapor Cloud Explosion) - Explozie datorată unei scăpari
accidentale de vapori, aşa cum a fost cazul catastrofei de la Flixborough, oraş situat la
240 km nord de Londra unde, în 1947, ruperea unei conducte la un complex chimic care
fabrica un compus al nylon-ului a dus la formarea unui nor de ciclohexan care,

13
aprinzându-se, a produs o deflagraţie ce a făcut 28 de victime şi a avariat 2450 de
locuinţe.
BLEVE (Boiling Liquid Expanding Vapor Explosion) - Explozie prin expansiunea
vaporilor unui lichid supraîncălzit, constituie un important risc atât în înmagazinarea cât
şi în transportul de materiale periculoase. Diferite rezervoare pot exploda ca urmare a
unei suprapresiuni sau supraîncălziri, a găuririi accidentale a carcasei sau a unei intense
radiaţii calorice datorate unei surse externe de foc. Consecinţă a slăbirii rezervorului,
acesta explodează dând naştere unei mingi de foc distrugătoare, unui puternic suflu şi, în
unele cazuri, formând nenumărate fragmente care pot fi propulsate pe distanţe însemnate.
Durata de timp caracteristică unui BLEVE se întinde de obicei între 10 până la 30 minute,
în cazul unui foc mistuitor. Timpul se poate scurta semnificativ în cazul tunelurilor. GPL-
ul (gaz petrolifer lichefiat) este în mod particular expus riscului unor accidente grave, de
tip BLEVE.
Aproape toate cazurile de BLEVE descrise în literatură se referă la scenarii în
mediu deschis (cum a fost cazul petrecut la Feyzin, Franța, în 1966, în complexul chimic
Elf, sau cel din 1984 de la periferia nordică a oraşului Mexico dintr-un complex
petrochimic al PEMEX, sau accidentul survenit în 2004 la Skikda, Algeria, când o
explozie a lovit un complex de gaz natural lichefiat).
Cazuri de BLEVE produse în arii restrânse, în mediu închis sau supraîncărcat,
sunt puţin cunoscute şi studiate. Obstrucţiile şi îngustimile sunt fără îndoială recunoscute
drept factori semnificativi care afectează strâns focul şi exploziile, de aceea tunelurile
rutiere şi feroviare trebuie să fie considerate situri de risc major la accidente de acest tip.
Pprintre cele mai cunoscute cazuri de BLEVE se numără cel petrecut în 1978, la Los
Alfaques, Spania, când explozia într-un camping periurban unui camion cisternă
transportând propilenă a dus la moartea a 216 persoane, precum și cazul de la Saint-
Armand-les-Eaux, Franţa, din 1973, când un camion cisternă încărcat cu 18 tone de
propan lichefiat s-a răsturnat în centrului oraşului, declanşând un BLEVE care a făcut 13
victime.
Incendiile de produse chimice solide, cum este cazul nitratului de amoniu, cu risc
de explozie. Acest tip de risc a lovit în 1947 oraşele Texas City şi Galvestone, având
drept rezultat 532 de morţi şi 200 dispăruţi. Un scenariu analog a stat la originea
catastrofei de la Toulouse din 2001, la uzina AZF a firmei Grande Paroisse, filiala a
TotalFinalElf, care fabrica îngrăşăminte azotate. De o deosebită gravitate sunt accidentele
survenite chiar în cadrul depozitelor sau fabricilor de produse explozive (precum
catastrofa urbană de la Mekkelholt, Olanda, din anul 2000, într-o intreprindere de
artificii, care a generat 20 de victime şi care a ras cea mai mare parte a construcţiilor de
pe o suprafaţă de 4 hectare, sau accidentul survenit în aglomeraţia Lagosului, capitala
Nigeriei, la un depozit de muniţii, cu un bilanţ estimat la 1000 de morţi).
Emisia şi difuzia de produse toxice, fie în urma unui incendiu, fie a unei scăpări
accidentale, având drept consecinţe poluarea aerului și a apelor. Riscul toxic se dovedeşte
mai redutabil atunci când este vorba de aer, două mari catastrofe ilustrând această
dimensiune a riscului industrial. Primul caz este reprezentat de accidentul chimic de la
Seveso, survenit în iulie 1976, într-o comună periurbană a oraşului Milano, într-o uzină
de produse chimice a societăţii Hoffman-La Roche. În urma unui accident strict tehnic,
antrenând o ruptură de supapă, un nor de gaz a scăpat în vecinătatea uzinei fiind imediat

14
identificat ca o substanţă extrem de toxică, defoliantă (dioxina). Nu au fost victime
directe, dar mai multe zeci de hectare de teren au fost clasate ca zonă interzisă.
Mult mai ucigător, dar de aceeaşi natură, a fost accidentul de la Bhopal, capitala
statului Madhya Pradesh (India), din decembrie 1984, la o uzină de pesticide aparţinând
Concernului Internaţional Union Carbide, unde, ruperea unei vane a provocat o scurgere
importantă dintr-o substanţă înalt toxică (izocianat de metil). Numărul victimelor directe
a fost evaluat la 2660, iar numărul handicapaţilor pe viaţă (orbire, surzire, sterilitate,
afecţiuni respiratorii) la circa 20.000 persoane.
Atenţia nu trebuie îndreptată doar către accidentele catastrofice ci și către
nenumăratele accidente mai mici, ale căror efecte cumulative, în număr de victime şi în
pagube materiale, perturbă viaţa oamenilor la fel de mult ca primele. Aceste riscuri
industriale acoperă o mare diversitate de situaţii:
Riscul de explozie de praf se individualizează ca un pericol inerent în oricare
instalaţie de stocare şi, mai ales, în silozurile de produse agroalimentare. Asemenea
accidente apar frecvent, cum au fost cele de la Metz în 1982, Grands Moulins din
Strasbourg în 1991, sau din silozurile portului Blaye în 1997.
Incendiul se impune ca evenimentul cel mai frecvent din ansamblul riscurilor
industriale, fiind adesea în strânsă legătură cu eliberarea de produse toxice sau
periculoase. Indiferent de sectorul economic în care se produce, acesta prezintă un
potenţial de risc deosebit de ridicat, atât prin valoarea pagubelor cât şi prin numărul
victimelor pe care le poate genera. În afara consecinţelor directe, incendiul poate avea
implicaţii grave indirecte, pe suprafeţe extinse, precum poluarea reţelei hidrografice şi a
pânzelor freatice (prin intermediul apei folosite la stingere care se încarcă cu substanţe
toxice, deşeuri, produse petroliere ş.a.,), distrugerea faunei piscicole etc.
În mediul urban incendiile endogene au cauze diverse: accidente în reţelele de
gaze sau electrice, defecte de întreţinere a echipamentelor, utilizarea de materiale
necorespunzătoare, acte delincvente etc. Ele privesc în special clădirile de locuit
(cartierele vechi fiind în mod particular vulnerabile din cauza aglomerării construcţiilor
pe spaţii restrânse şi a abundenţei materialelor combustibile), dar şi imobilele dezvoltate
pe verticală (hoteluri sau sedii de birouri), localuri cu mare frecventare publică (gări,
aeroporturi, centre comerciale, şcoli, spitale, săli de spectacole, discoteci etc.), unde orice
sinistru poate atinge dimensiuni catastrofice.
Accidentele din domeniul exploatării resurselor subsolice
Prelevarea de materiale din excavaţii, cariere şi mine, în scopul valorificării
economice, provoacă distrugerea unor întregi porţiuni de teren, alterarea echilibrului şi
armoniei peisajului geografic, creşterea instabilităţii şi a sarcinii solide (minerale şi
chimice) a râurilor, fenomene de eroziune, scăderea rezervelor hidrologice, fenomene de
subsidenţă etc.
Există, desigur, şi riscul producerii de accidente (explozii, incendii, prăbuşiri ale
galeriilor de mină, surpări ale versanţilor etc.). Accidentele de mină produc anual sute de
victime. Cauzele producerii acestor evenimente tragice constau în lipsa unor condiţii
adecvate de muncă, tehnologia învechită şi, cel mai adesea, în nerespectarea normelor de
protecţie a muncii.
Există numeroase cazuri în care epuizarea sau abandonarea activităţilor bazate pe
exploatarea resurselor subsolului conduc la supunerea aşezărilor omeneşti la riscul de
scufundare sau chiar de prăbuşire, de producere de alunecări de teren profunde,

15
amputarea pânzelor freatice etc. Aceste fenomene se observă în toate vechile regiuni
miniere.
Accidentele la lucrările de inginerie
Cuprinzând construcţii de diferite tipuri (edificii, poduri, căi de comunicaţie),
lucrări de sistematizare hidrologică (baraje, diguri, bazine de acumulare a apei),
construcţii portuare şi costiere etc., aceste produse ale activităţii umane pot avea, pe lângă
efectele benefice, şi consecinţe profund negative (pot provoca deplasări în masă, scăderea
permeabilităţii terenului, variaţii ale reticulului hidrografic, variaţii microclimatice etc.).
Avarierea sau căderea unor structuri (baraje, poduri, acoperişuri etc.), datorită
unor cauze diverse (cutremure, furtuni, viituri catastrofale, defecte de construcţie, erori
umane şi deficienţe în activitatea de supraveghere ş.a.), comportă riscuri serioase pentru
societate.
Accidentele legate de baraje intră în categoria hazardelor cu probabilitate redusă
dar cu impact mare. Acestea se produc rar, însă efectele lor pot fi catastrofale. Statisticile
arată că, până în prezent, din cele 17.000 de baraje hidroenergetice importante existente
în lume, circa 6% au suferit avarii de diferite grade, iar 2% au fost distruse complet. Unul
din cele mai grave cazuri l-a constituit ruperea barajului Banqiao de pe cursul superior al
râului Ruhe, din provincia Henan, China, în urma taifunului din august 1975, cu ploi de
peste 1000 mm în 24 ore; unda de viitură a produs mari inundaţii şi a ucis 20.000 oameni;
în Europa, este cunoscut cazul barajului Malpasset (din sudul Franţei) care s-a prăbuşit
instantaneu, fără fenomene simptomatice, viitura distrugând oraşul Freijus şi toate
localităţile rurale din aval, înregistrându-se 4200 de victime şi pagube enorme (investiţia
a costat doar 2% din valoarea pagubelor).
Se estimează că circa 70% din toate ruperile de baraje s-au produs în primii 10 ani
după construirea lor. Rata totală de colaps s-a redus continuu, ajungând în prezent sub
0,5%. Cele mai multe ruperi de baraje se înregistrează în cazul celor mici, din simplul
motiv că în mare majoritate barajele din lume sunt mici. Există slabe legături între
înălţimea barajului şi siguranţa lui, ruperea depinde mai degrabă de tipul barajului în
cauză. Majoritatea celor mai înalte baraje din lume şi cu capacitatea cea mai mare au fost
construite în ultimii 30 de ani. În ciuda trendului către o siguranţă mai mare, ele pot oferi
un potenţial enorm pentru dezastre.
Riscuri deosebit de serioase privesc cazurile de avariere sau distrugere a digurilor
iazurilor de decantare din cadrul industriei de extracţie şi de prelucrare a metalelor feroase
şi neferoase, prin poluarea accentuată a mediului şi producerea de catastrofe ecologice. Se
înregistrează însă și cazuri când curgerile noroioase pot distruge localități și curma
numeroase vieți.
Hazardul nuclear
În cadrul ansamblului riscurilor tehnologice, domeniul nuclear ocupă un loc
deosebit. Riscul nuclear este mai ales teritorial, prin propagarea pe distanţe mari a
elementelor radioactive, prin transportul deşeurilor de la centrale, prin stocarea lor.
Ca şi în cazul instalaţiilor industriale, riscurile nucleare pot proveni fie din emisia
cvasipermanentă de efluenţi în cadrul unei funcţionări normale, fie dintr-un eveniment
accidental. Riscul nuclear asupra oraşului poate în mod egal să survină în timpul
transportului combustibililor radioactivi și, mai ales, al deşeurilor nucleare cu durată de
viaţă foarte lungă şi al materialelor nucleare reciclate.

16
 Riscuri mari se concentrează și în cadrul instalaţiilor de tratare şi de stocare,
pentru care se urmărește izolarea la maxim de orice zonă urbanizată. Proiectele de stocare
a deşeurilor radioactive în situri subterane au în vedere localizări doar în zone rurale cu
slabă densitate a populaţiei.
Emisia de elemente radioactive este cronică în regim de funcţionare normal, dar
rămâne în general sub normele considerate periculoase de organismele de radio-protecţie.
Printre principalele surse emiţătoare de elemente radioactive se disting: centralele
electronucleare, uzinele de retratare a combustibililor iradiaţi, spitalele, instalaţiile
nucleare pe cale de închidere.
Accidentele nucleare civile pot avea consecinţe majore asupra populaţiilor şi
sănătăţii publice şi, dacă sunt urmate şi de efecte economice, acestea nu sunt decât
indirecte.
Vulnerabilitatea unei aglomeraţii, atât la deversări cronice cât şi la accidente
nucleare, este în mod larg determinată de proximitatea faţă de o instalaţie nucleară, dar
factorul distanţă este foarte dependent de regimul vânturilor dominante, cat şi de prezenţa
unui vector fluvial.
Accidentele din domeniul transporturilor
Transporturile implică existenţa unor riscuri variate pentru societate şi pentru
mediu. Activităţile legate de transporturi, în special cele rutiere şi aeriene, generează 25%
din emisiile de dioxid de carbon, 11% din cele de dioxid de sulf, 76% oxid de azot,
precum şi diferiţi compuşi volatili. În prezent, pe şoselele lumii circulă 620 milioane de
vehicole, care consumă 60% din producţia mondială anuală de petrol, pe căile ferate
circulă câteva mii de terenuri, fluviile şi mările planetei sunt străbătute de mii de vapoare,
în aer se află simultan sute de avioane.
Deşi măsurile de siguranţă şi reglementările existente au redus mult riscurile
legate de transporturi, numărul accidentelor cu pierderi de vieţi omeneşti, de bunuri
materiale şi distrugeri ale mediului au o tendinţă crescătoare, mai ales în cazul
transporturilor rutiere.
Probleme deosebite ridică transporturile de materiale periculoase (TMP), mai
ales pentru orașe, întrucât orice aglomeraţie urbană poate fi în acelaşi timp punct de
plecare, de tranzit sau de sosire pentru volume considerabile de produse periculoase care
pot fi implicate in diverse accidente susceptibile de a produce explozii, incendii sau
eliberarea unor substanţe toxice.
Orice marfă care induce un risc la adresa oamenilor, bunurilor şi mediului este
clasificată drept marfă periculoasă şi este repartizată unei clase între 1 şi 9. Astfel, se pot
distinge mărfuri de la înalt periculoase (precum explozivi, inflamabile) până la produse
comune precum vopsele, solvenţi şi pesticide aflate acasă şi la locul de muncă. In vederea
transportului, aceste mărfuri necesită să fie împachetate corect, conform diferitelor
reglementări internaţionale şi naţionale pentru fiecare mod de transport, pentru a asigura
transportul în siguranţă şi a minimiza riscul de accidente.
Transportul acestor materiale este reglementat de “Codul Naţiunilor Unite pentru
Transportul Produselor Periculoase”, la nivel internaţional, şi de diferite legi existente în
fiecare ţară.
1.1.2. Clasificarea hazardelor după tipologia impactului probabil
Analiza hazardelor naturale nu are ca idee centrală analiza fenomenului, deşi de la
acesta se pleacă, ci determinarea probabilităţii de apariţie şi manifestare într-un anumit

17
spaţiu. Astfel, analiza diagnostică a proceselor şi a fenomenelor enunţate anterior, deşi
contribuie la cunoaşterea acestora prin diferitele studii de specialitate, nu reprezintă decât
o analiză trunchiată a hazardelor respective. Un studiu complet asupra hazardelor naturale
nu se poate face decât prin trecerea de la diagnoză la prognoză. Plecând de la acest punct
de vedere, clasificarea hazardelor naturale după probabilitatea şi intensitatea impactului,
inclusiv după modul de manifestare a acestuia, reprezintă următorul pas al acestui
demers.
După modul de manifestare (apariţie şi propagare în timp), hazardele naturale pot
fi grupate în trei categorii:
a) hazarde cu impact rapid (cu manifestare violentă uneori): cutremure, erupţii
vulcanice de tip plinian şi ultraplinian etc. Aceste hazarde necesită o cunoaştere avansată
în vederea elaborării măsurilor preventive şi a reducerii vulnerabilităţii societăţii umane
în momentele predezastru, întrucât în timpul dezastrului, acţiunile de intervenţie fie nu
sunt posibile, fie implică un grad mare de risc. Din păcate tocmai pentru astfel de
hazarde, posibilităţile predicţiei sunt încă limitate.
b) hazarde cu impact progresiv: inundaţiile, alunecările de teren, seceta etc.
Impactul progresiv permite şi intervenţiile sincrone manifestării hazardului. Acest lucru
nu presupune însă lipsa planurilor de prevenire, întrucât efectele pot fi catastrofale, iar
intervenţiile în cauză de multe ori nu sunt decât soluţii de criză (uneori evacuarea
populaţiei sau sprijin umanitar). Caracterul progresiv rezultă din faptul că astfel de
fenomene se propagă gradual, într-un interval de timp, care permite totuşi populaţiei
luarea anumitor decizii.
Nu putem include aici inundaţiile accidentale rezultate prin ruperea unor baraje,
având în vedere că mărirea debitelor şi a nivelurilor se realizează brusc, fără existenţa
unor elemente de avertizare.
c) hazarde cu impact latent cumulativ: eroziunea solului, efectul de seră şi
încălzirea globală, distrugerea stratului de ozon etc. Aceste hazarde sunt de cele mai
multe ori ignorate, fie din necunoaştere, fie din dezinteres, având în vedere că efectul pe
termen scurt (care primează de cele mai multe ori) este nesemnificativ, deşi pe termen
mediu şi lung consecinţele pot fi dintre cele mai grave. În cazul acestor hazarde,
incertitudinea nu este asociată probabilităţii producerii lor, întrucât, într-o formă sau alta,
mai mult sau mai puţin vizibilă, acestea vizează procese care deja se manifestă şi care, în
sens relativ, au un caracter continuu, cu tendinţe de permanentizare. Incertitudinea se
asociază în acest caz cu modul şi direcţia de evoluţie a acestor procese şi de dimensiunea
dezastrelor pe care le-ar putea genera pe termen mediu şi lung.

1.1.3. Clasificarea după intensitatea impactului probabil

Funcţie de intensitate, hazardele pot fi grupate în:
a) hazarde cu intensitate redusă (care nu depăşesc capacitatea internă de refacere
a unui sistem oarecare cu vulnerabilitate medie);
b) hazarde cu intensitate medie (care depăşesc capacitatea internă de refacere,
dar nu şi limitele de toleranţă ale unui sistem cu vulnerabilitate medie, acesta putându-se
reface prin sprijin extern);
c) hazarde cu intensitate mare, care depăşesc limitele de toleranţă ale unui sistem
social-economic cu vulnerabilitate medie; în general, frecvenţa fenomenelor luate în
considerare este relativ scăzută.

18
 Această clasificare poate fi aplicată atât hazardelor naturale în ansamblul lor, cât
şi unuia sau aceluiaşi fenomen, plecând de la probabilitatea atingerii unui anumit prag de
manifestare: probabilitatea producerii unor cutremure de o anumită magnitudine;
probabilitatea atingerii unor valori x ale hidrogradului unui râu etc.
Raportarea la vulnerabilitatea unui sistem face oarecum transferul către conceptul
de risc, însă având în vedere caracterul extrem de general al clasificării, nu am putut
decât să ne raportăm la un punct de reper comun. Prin particularizare, evident, funcţie de
amplitudinea medie şi maximă de variaţie a unui anumit proces, fenomen sau element
natural, se poate alege o scară proprie.
Astfel, pentru cutremurele de pământ se poate realiza o grupare funcţie de
magnitudinea acestora, pentru hazarde asociate manifestărilor vulcanice se poate utiliza
indicele explozivităţii vulcanice realizat de Newhall şi Self (1982) etc.
În cazul cutremurelor de pământ, trebuie făcută distincţia între magnitudine şi
intensitate. Amploarea proceselor ca atare este redată prin magnitudine (scara Richter),
care vizează violenţa şocului seismic, fiind definită drept logaritmul în baza 10 a
amplitudinii maxime a undei seismice înregistrate pe un seismograf, aflat la distanţă de
100 km faţă de epicentrul cutremurului. Intensitatea cutremurelor (scara Mercalli, scara
japoneză, scara MSK-64) este apreciată pe baza consecințelor seismelor, pornind de la
percepția acestora de către oameni, reacţiile lor şi ale altor vieţuitoare faţă de şocul
seismic, cât și de tipul şi amploarea deformărilor terenului, amploarea pagubelor
materiale etc. În acest fel, intensitatea ia în calcul atât hazardul, cât şi vulnerabilitatea
structurilor antropice expuse, fiind de fapt o scară de evaluare a dezastrelor produse de
cutremure, sau, funcţie de abordare, poate fi utilizată ca scară de estimare a riscului
seismic.

1.1.4. Clasificarea după aria de manifestare a impactului probabil

Hazardele pot fi grupate astfel:
a) hazarde cu impact local: alunecări de teren, lichefierea unor depozite
superficiale etc.
b) hazarde cu impact regional: cutremure, secete, cicloni tropicali etc.
c) hazarde cu impact global: efectul de seră şi încălzirea globală, distrugerea
stratului de ozon.
Gruparea hazardelor funcţie de aria de manifestare are un caracter relativ, pentru
că unul şi acelaşi fenomen extrem are forme diferite de manifestare, nu doar din punctul
de vedere al magnitudinii, ci şi din punctul de vedere al arealului afectat. Astfel, spre
exemplu, este deja bine cunoscut faptul că precipitaţiile torenţiale pot genera unde de
viitură şi, implicit, inundaţii în bazine hidrografice mici (impact local). Topirea stratului
de zăpadă suprapusă maximumului pluviometric asociat intensificării circulaţiei oceanice
pot determina la latitudinea ţării noastre inundaţii catastrofale pe arii mai extinse (impact
regional).

1.1.5. Clasificarea hazardelor după probabilitatea de manifestare trebuie

precedată de separarea variabilelor normale, de cele ciclice (periodice) şi de cele aleatorii
(cel puţin în aparenţă). Cel mai frecvent, hazardul se asociază acestora din urmă, vizând
procesele determinate de asocierea unor factori conjuncturali şi al cărui moment de
apariţie nu poate fi prevăzut dinainte. O grupare a hazardelor din acest punct de vedere

19
are un sens relativ şi nu se poate face decât prin raportare la un anumit spaţiu geografic.
Uneori însă hazardul poate fi asociat şi variabilelor ciclice, reunind procese şi fenomene
al căror moment de apariţie este în general cunoscut, dar a căror durată sau a căror
intensitate în prealabil nu pot fi precizate. Spre exemplu, în climatul musonic, sezonul
secetos are caracter ciclic, anual, însă intensitatea fenomenelor de uscăciune şi secetă
precum şi durata acestora reprezină încă un hazard.

1.1.6. O ierarhizare ascendentă a hazardelor environmentale (de mediu, atât

naturale, cât şi antropice), chiar dacă nu este structurată la nivel taxonomic, este propusă
de Smith (1996), prin luarea în considerare a trei scări: de la natural la antropic, de la
involuntar la voluntar şi de la intens la difuz. Hazardele naturale propriu-zise au de cele
mai multe ori caracter involuntar şi foarte intens, în timp ce hazardele antropice sunt
asociate unor acţiuni voluntare şi au caracter tot mai difuz. Această ierarhizare porneşte
de la cutremure, tsunami, erupţii vulcanice, cicloni, tornade, avalanşe, inundaţii, secete,
incendii de pădure, accidente asociate transporturilor, explozii industriale şi ajunge până
la poluarea apelor, emisii radioactive, aditivi nutritivi, fumat sau alpinism (căţărare).

2. Vulnerabilitate
Etimologic, cuvântul derivă din limba latină, de la verbul vulnero, -are, cu
semnificaţia de a răni, sensul uzual fiind cel de susceptibilitate de a fi rănit sau atacat;
originea se regăseşte în forma de genitiv a substantivului vulnus, vulneris cu sensul de
rană.
Vulnerabilitatea este un concept multidimensional ale cărui definiţii ilustrează
varietatea punctelor de vedere care au acordat importanţă fie gradului de expunere, fie
contextului economic, accesului la resurse sau investigaţiilor sociale (UNEP, 2002). In
linii mari, în literatura de specialitate apar două accepţiuni ale vulnerabilităţii.
Prima accepțiune definește vulnerabilitatea drept o posibilitate de pagube
materiale şi pierderi umane rezultate în urma manifestării unui fenomen extrem. Este
așa-numita vulnerabilitate biofizică (cf. Brooks, 2003), exprimată prin dimensiunea
pagubelor potențiale și considerată ca fiind o funcţie a hazardului, a magnitudinii şi a
frecvenţei acestuia în relaţie cu gradul de expunere. Acestei accepțiuni i se încadrează o
parte din definiţiile elaborate de diferite organisme sau autori:
- “vulnerabilitatea este exprimată prin gradul daunelor, estimate pe o scară de la
0 la 1, în funcţie de intensitatea sau magnitudinea hazardului” (UNDRO, 1991);
- "gradul pierderilor pe care le-ar putea înregistra fiecare element la risc în urma
producerii unui hazard de o anumită severitate" (Coburn et al., 1991).
- “gradul de pierderi de la 0% la 100% rezultate în urma manifestării unui
fenomen cu potenţial distructiv” (Dicţionarul IDNDR, 1992);
- “probabilitatea ca un anume grup social să înregistreze morţi, răniţi, pierderi
sau disfuncţii în urma unui eveniment extrem sau să aibă dificultăţi mai mari decât ar fi
normal pentru a-şi reveni în urma unui dezastru ” (Handmer, Wisner, 1998);
- “vulnerabilitatea se referă la potenţiale distrugeri, pierderi materiale şi umane,
disfuncţii sau alte forme de pierderi cu referire la un element particular” (Alexander,
2000);

20
 - “susceptibilitatea sistemelor sociale şi biofizice de a suferi pagube la nivel
individual şi/sau colectiv” (Mac et al., 2002);
- “trăsătura intrinsec dinamică a unui element la risc (stat, regiune, comunitate,
infrastructură, mediu etc.) care determină pagubele estimate ce rezultă în urma
manifestării unui hazard ” (UNU-EHS, 2004);
Această abordare creează, din păcate, o serie de confuzii, întrucât suprapune
conceptul de vulnerabilitate cu cele de hazard (ca eveniment extrem probabil) şi dezastru
(dat de dimensiunea pagubelor înregistrate). În plus, definiţiile din această categorie sunt
statice sau pasive, elementele expuse la risc nefăcând altceva decât să suporte efectele
fenomenului extrem (hazardului). Or, vulnerabilitatea depinde nu numai de mărimea
hazardului şi de prezenţa elementelor expuse, ci şi de capacitatea colectivităţilor de a se
sustrage efectelor acestui tip de fenomen, sau de a rezista și a se reface în urma lor.
S-a impus astfel o a doua direcţie de interpretare a vulnerabilităţii, prin definirea
acesteia ca funcţie a caracteristicilor interne ale unui sistem antropic (așa-numita
vulnerabilitate socială, cf. Brooks, 2003). Acestei accepțiuni i se încadrează definiţiile
prezentate mai jos:
- “gradul în care o comunitate umană poate absorbi efectele evenimentelor fizice
extreme şi ajută diferitele segmente sociale să se refacă ” (Susman et al., 1983);
- “caracteristicile unei persoane sau grup de persoane în termenii capacităţii lor de
a anticipa, de a face faţă sau a rezista impactului datorat hazardelor naturale ” (Blaikie
et al., 1994);
- “caracteristicile unei persoane sau ale unui grup, în ceea ce priveşte capacitatea
lor de a anticipa, a face faţă, a rezista sau de a-şi reveni în urma impactului unui hazard
natural sau antropic” (IFRC, 1999);
- “capacitatea unui sistem de a fi afectat de un stres sau o de o perturbaţie; este o
funcţie a probabilităţii de apariţie a perturbaţiei şi a magnitudinii sale dar şi a abilităţii
sistemului de a absorbi şi de a-şi reveni după perturbare” (Suarez, 2002);
- “interfaţa dintre expunere şi capacitatea comunităţilor de a face faţă
ameninţărilor” (UNEP, 2002);
- “gradul în care un sistem sau un sub-sistem component este predispus la pericole
provenind de la un hazard, de la o perturbaţie sau stres ” (Turner et al., 2003);
- “gradul în care un sistem este senzitiv la un impact, sau nu poate face faţă
impactului negativ al schimbării stimulilor, fiind o funcţie a expunerii sistemului la
schimbarea stimulilor globali şi a capacităţii sale de adaptare sau de a face faţă acestor
stimuli” (Klein, 2003);
- “un set complex de caracteristici care include: starea iniţială a persoanelor
(sănătate, morală etc.), auto-protecţie (venit, calificare etc.), protecţie socială (grad de
pregătire pentru dezastre, standarde de construcţie etc.), relaţii sociale şi politice
(capital social, mediu instituţional etc.)”
- “condiţiile determinate de factori environmentali, fizici, sociali şi economici care
sporesc susceptibilitatea unei comunităţi de a suferi în urma impactului hazardelor”
(UN/ISDR, 2004);
- “caracteristicile unui individ sau ale unui grup social, sau a situaţiei în care
acesta se află, ce pot influenţa capacitatea de a anticipa, de a face faţă şi de a-şi reveni
în urma impactului unui hazard ” (Wisner, 2005).

21
 - “gradul de expunere şi suma proprietăţilor intrinseci care determină capacitatea
de a face faţă diferitelor hazarde” (Brooks et al., 2005);
Acestă a doua interpretare se dovedeşte a fi mai explicită, considerând
vulnerabilitatea drept un atribut al structurilor antropice posibil a fi afectate de un anumit
proces sau fenomen cu potenţial distructiv.
Cele două accepțiuni ilustrează de fapt două etape diferite în abordarea
problematicii vulnerabilităţii. Ideea vulnerabilităţii ca funcţie a hazardului a predominat
până în anii ’80, când societatea era considerată ca victimă a fenomenelor extreme, în
timp ce a doua accepţiune s-a impus în anii ’90, prin recunoaşterea rolului pe care
caracteristicile intrinseci ale unei societăţi le poate avea în dimensionarea pagubelor
(Haque et al. 2005).
Vulnerabilitatea are cauze complexe, fiind legată de constrângeri naturale,
demografice, istorico-culturale şi politico-economice aflate într-o strânsă întrepătrundere.
Creşterea rapidă a populaţiei şi, implicit, a densităţii ei, ca şi expansiunea şi instalarea ei
şi în zonele expuse riscurilor, oferă, în cazul producerii unor fenomene extreme, un
număr mult mai mare de victime potenţiale.
În plus, creşterea demografică, accentuată de accesul dificil la resurse şi terenuri,
conduce la dezechilibre din ce in ce mai accentuate în cadrul mediului, la degradarea
continuă a calităţii lui. De exemplu, subsidenţa accelerată a deltelor datorată pompării
crescânde a apei din pânzele freatice constituie o cauză majoră de agravare a inundaţiilor
în Asia, mai degrabă decât creşterea, foarte lentă, a nivelului mării. De asemenea,
concentrarea populaţiei în mari aglomeraţii, urbanizarea accentuată, ca şi dependenţa de
reţelele şi sistemele bazate pe noile tehnologii contribuie la accentuarea gradului de
vulnerablitate în faţa diferitelor fenomene extreme, încât chiar şi producerea unor
evenimente de o mai slabă amploare poate uşor degenera în catastrofă.
Presiunea demografică este accentuată de accesul dificil la terenuri si la resurse.
În Asia şi în America latină ţăranii fără pământ se instalează pe spaţiile marginale, expuse
hazardelor naturale, pentru a scăpa de sistemele agrare feudale şi a-şi asigura securitatea
alimentară. În acelaşi mod, conflictele armate şi guerillele forţează mii de victime să se
stabilească în sectoare ameninţate de fenomene naturale. Astfel o guerilla a răvăşit mai
bine de 30 ani provincia indoneziană Banda Aceh, devastată de valurile tsunami în
decembrie 2004.
Problema accesului la resurse şi conflictele armate sunt cel mai adesea moştenite
din epoca colonială. Ţările colonizatoare au fasonat sistemele politice a numeroase ţări
din Sud în jurul unei elite îmbogăţite, care controleză activităţile economice şi puterea.
Astfel ele au închis victimele catastrofelor într-un cerc al sărăciei cronice. Acestei
constrângeri politico-economice i se adugă povara datoriei şi a corupţiei care
monopolizează o mare parte a bugetelor naţionale în detrimentul reducerii
vulnerabilităţii.
Alte moşteniri culturale şi religioase accentuează şi mai mult vulnerabilitatea.
Astfel, proporţia mare a femeilor şi copiilor printre victimele valurilor tsunami din
decembrie 2004 din regiunea Banda Aceh se explică în mare parte printr-o societate
patriarhală, care reduce rolul femeii doar la a avea grijă de casă şi de copii, fără a-i
asigura o educaţie corespunzătoare, inclusiv cunoștințe privind modalitățile de a acționa
în situații de risc.

22
 Cauzele catastrofelor ţin, prin urmare, mai degrabă de constrângeri cotidiene care
încercuiesc victimele decât de dimensiunea „extraordinară” a hazardelor naturale. Astfel
originea catastrofei care a lovit Lousiana la sfârşitul lunii august 2004 dezvăluie
marginalizarea teritorială, politică, socială şi economică a locuitorilor acestei regiuni, şi
nu caracterul excepţional al uraganului Katrina.
În această logică, catastrofele nu constituie decât prelungirea situaţiilor de urgenţă
cotidiană pentru victime. Or, în mod paradoxal, viziunea dominantă în materie de
gestionare a riscurilor şi catastrofelor continuă să pună accent pe „excepţionalul”
hazardului şi nu pe „cotidianul” vulnerabilităţii. Aşa-zisele „politici de gestionare a
riscurilor şi catastrofelor” nu fac decât să disocieze riscurile şi catastrofele de „cotidian”
şi, deci, să subestimeze constrângerile structurale subiacente.
Se poate conchide că vulnerabilitatea este o caracteristică intrinsecă a unei
comunităţi, impusă atât de caracteristicile fenomenelor naturale, cât, mai ales, de gradul
şi de modalităţile în care omul se expune acestora. Ea reuneşte caracteristicile unui
individ sau ale unui grup social sau ale situaţiei în care acesta se află, caracteristici ce
pot influenţa capacitatea de a anticipa, de a face faţă şi de a-şi reveni în urma impactului
unui fenomen cu potenţial distructiv.
Unii autori subliniază explicit faptul că abilitatea unui individ sau a unei societăţi
de a-şi reveni în urma impactului unor hazarde trebuie analizată atât pe termen scurt, cât
şi pe termen lung (Mileti, 1999), integrând astfel conceptul de vulnerabilitate în studiile
de dezvoltare durabilă.
Analiza vulnerabilităţii presupune explicarea pierderilor diferenţiate produse la
aceeaşi intensitate a unui anumit fenomen extrem, evaluarea capacităţii unui sistem de a
absorbi (neutraliza) impactul dezastrelor concomitent cu menţinerea funcţionalităţii,
precum şi determinarea măsurilor optime necesare minimizării efectelor dezastrelor.
Trebuie avut însă în vedere că procesele naturale geomorfice, hidrice, climatice
etc. nu reprezintă decât segmente spaţio-temporale ale unei dinamici normale, prin care
geosistemul evoluează în permanenţă şi deci vulnerabilitatea devine funcţională doar prin
interferenţa sistemelor naturale cu cele antropice, prin apariţia riscului. Spre exemplu,
alunecările de teren reprezintă o componentă a evoluţiei versanţilor şi a morfogenezei în
ansamblul ei, însă prezintă potenţial distructiv pentru aşezări, căi de comunicaţii, terenuri
agricole etc., prin urmare, abordările trebuie să vizeze vulnerabilitatea omului și a
structurilor antropice faţă de acestea.
Există o multitudine de factori care determină vulnerabilitatea. Aceștia diferă în
funcţie de contextul geografic, social-economic etc. şi de tipologia hazardelor analizate.
Factorii care determină vulnerabilitatea la secete a comunităţilor rurale din regiunile aride
şi semiaride ale Africii nu vor fi identici cu cei care determină vulnerabilitatea la
inundaţii sau furtuni a regiunilor puternic industrializate precum Norvegia. Dacă în
primul caz, izolarea şi sărăcia pot fi factori determinanţi ai vulnerabilităţii, în al doilea
caz, esenţiale pot fi calitatea infrastructurii şi structura utilizării terenurilor (Brooks et al.,
2005). Micile aşezări rurale din Colinele înalte ale Tutovei, cu o populaţie ce practică o
agricultură de subzistenţă cu caracter predominant autarhic sunt mult mai vulnerabile faţă
de riscurile climatice decât populaţia concentrată în lungul largilor culuoare de vale
(Siret, Bârlad), în marile centre urbane. Însă această populaţie, concentrată în blocuri
construite din plăci de beton este mult mai vulnerabilă faţă de riscul seismic decât
populaţia rurală din aşezările răsfirate cu case realizate pe furci şi vălătuci sau chirpici.

23
În ceea ce priveşte gradul de expunere, în mod evident gospodăriile din albiile majore ale
râurilor sunt mult mai vulnerabile la inundaţii decât cele amplasate pe glacisurile de
racord.
Vulnerabilitatea se caracterizează prin dimensiuni spaţiale diferite, iar un demers
ştiinţific riguros nu se poate realiza decât prin analiza diferenţiată şi integrarea spaţială a
acesteia. Diferite organisme internaţionale chiar definesc vulnerabilitatea funcţie de sfera
şi scopul cercetării, fapt care ilustrează relativitatea conceptului în cauză. Programul
Naţiunilor Unite pentru Hrana Lumii (United Nations World Food Programme) şi
Organizaţia pentru Hrană şi Agricultură (Food and Agricultural Organization) definesc
vulnerabilitatea prin luarea în considerare a acelor factori care determină nesiguranţa
resurselor de hrană pentru diferite comunităţi umane. Panelul Interguvernamental pentru
Schimbări Climatice (Intergovernamental Panel on Climate Change) defineşte
vulnerabilitatea ca fiind nivelul la care un anumit sistem social sau natural este capabil să
susţină pagubele provocate de schimbările climatice.
Există totuşi o serie de factori cu caracter general care pot influenţa nivelul
vulnerabilităţii în orice context geografic, social-economic sau politic şi indiferent de
natura hazardului analizat. Variabilitatea acestor factori, raporturile care se stabilesc între
aceştia şi rolul lor determină o evoluţie în timp a vulnerabilităţii, ceea ce, alături de
diversitatea teritorială, nu permite analize precise decât la nivelul unui anumit sistem,
într-un anumit interval de timp şi prin raportare la un anumit hazard. Acest fapt nu
împiedică o distincţie elementară între:
- factori specifici ai vulnerabilităţii, caracteristici într-un anumit context
geografic, social-economic, politic şi pentru un anumit hazard;
- factori generali, care pot influenţa nivelul vulnerabilităţii indiferent de context
sau natura hazardului: nivelul tehnico-economic existent, starea de sănătate a indivizilor
sau funcţionalitatea unui sistem social bine pus la punct etc.
Funcţie de aceste aspecte pot fi definite mai multe tipuri de vulnerabilitate:
socială, economică, politică, culturală etc.
Vulnerabilitatea economică este determinată de lipsa accesului la resurse şi are o
sferă largă de cuprindere şi impact, având în vedere faptul că existenţa unei economii
eficiente poate condiţiona şi asigura funcţionalitatea unor servicii sanitare şi educaţionale
corespunzătoare, poate permite investiţiile pentru crearea unui fond locativ suficient şi
sigur, pentru a crea o infrastructură care să asigure funcţionarea oricărui subsistem.
UNEP (2002), în abordarea vulnerabilităţii economice, insistă pe acei factori cu efect
potenţial negativ asupra nivelului de dezvoltare şi a creşterii economice, factori ce includ
structura şi dimensiunea activităţilor economice, constrângerile geografice sau expunerea
la diferite riscuri de mediu.
La nivel individual, existenţa resurselor financiare poate asigura accesul la hrană
şi diferite servicii existente într-o anumită societate, contribuind la diminuarea
vulnerabilităţii. Chiar dacă există o legătură extrem de strânsă între acestea,
vulnerabilitatea şi sărăcia nu se confundă: toţi oamenii săraci sunt vulnerabili în faţa
hazardelor, dar nu toţi oamenii vulnerabili sunt săraci. Sărăcia reprezintă lipsa accesului
la resursele esenţiale necesare desfăşurării în condiţii normale a vieţii social-economice
sau chiar fiziologice, în timp ce vulnerabilitatea are o sferă mai cuprinzătoare.
Relaţia dintre vulnerabilitate şi sărăcie poate fi însă foarte uşor evidenţiată prin
analiza comparativă a efectelor dezastrelor naturale. Existenţa resurselor financiare

24
permite construcţia unor locuinţe durabile chiar în zone de risc, în timp ce sărăcia obligă
la construcţia sau ocuparea unor locuinţe nesigure din ariile marginale, de obicei mai
expuse diferitelor hazarde (versanţi susceptibili de alunecări, albii majore). Lipsa
mijloacelor de telecomunicaţii sau a infrastructurii de transport în zonele sărace
împiedică atât avertizările, cât şi acţiunile de salvare, situaţie care nu se repetă în
societăţile bogate.
Comparând impactul alunecărilor de teren în ariile rezidenţiale din zona
canionului Topanga (în apropiere de Los Angeles, SUA) şi cele din periferiile sărace ale
metropolei braziliene Rio de Janeiro, Blaikie ş.a. (1994) arată că pentru personele bogate
din zona Los Angeles, ocuparea zonelor cu susceptibilitate ridicată de producere a
alunecărilor de teren este o acţiune voluntară, în timp ce pentru persoanele sărace din
Brazilia acest lucru este mai mult o necesitate. În plus, impactul dezastrelor se manifestă
mult diferit având în vedere că bunurile persoanelor înstărite din Los Angeles sunt
asigurate, în timp ce ale persoanelor sărace din Rio de Janeiro nu sunt, persoanele din
urmă având toată agoniseala strânsă în locuinţele afectate.
Vulnerabilitatea economică se răsfrânge practic şi asupra celorlalte tipuri de
vulnerabilitate, încât, la fel de utilă şi de comună ca analiza tipologiei vulnerabilităţii este
şi analiza taxonomică a grupurilor vulnerabile (Wisner, 2005), fie din punct de vedere
economic sau social, fie din punct de vedere psihologic sau fiziologic. Spre exemplu,
dintre victimele provocate de tsunami în Sri Lanka şi India în decembrie 2004, circa o
treime au fost copii, atât datorită ponderii ridicate pe care aceştia o deţin, cât şi
imposibilităţii de a se salva prin propriile forţe. Copiii care şi-au pierdut o parte sau chiar
întreaga familie sunt și ei foarte vulnerabili, fiind incapabili de a rezista singuri perioadei
post-dezastru. Categorii vulnerabile din acest punct de vedere putem găsi foarte uşor şi în
spaţiul geografic românesc, prin raportare la anumite hazarde naturale cu frecvenţă
anuală: cele mai multe victime provocate de temperaturi extreme (geruri puternice sau
caniculă) aparţin vârstei a treia.
În plus, sărăcia contribuie la supraexploatarea unor resurse naturale fără
posibilitatea aplicării unor măsuri de protecţie, ceea ce contribuie de multe ori la
accentuarea constrângerilor impuse de mediul natural şi la creşterea frecvenţei şi a
magnitudinii dezastrelor (Segnestam, 2004).
Nivelul de trai foarte scăzut, dorinţa de îmbogăţire rapidă pe fondul
disfuncţionalităţilor legislative şi instituţionale şi lipsa de educaţie ecologică sunt factorii
care au determinat defrişările masive din ţara noastră în ultimele două decenii (îndeosebi
după punerea în aplicare a Legii 18/1991, cu toate modificările ulterioare), cu impact în
declanşarea sau accelerarea proceselor de versant, stimularea scurgerii de suprafaţă şi
sporirea frecvenţei şi a magnitudinii inundaţiilor; din acest punct de vedere, bazinul
Trotuşului reprezintă un exemplu suficient de elocvent.
Cutter et al., (2001) deosebesc trei tipuri de vulnerabilitate: individuală, socială şi
biofizică. Vulnerabilitatea individuală reprezintă susceptibilitatea unei persoane sau a
unei structuri de a fi afectată de un anumit hazard (vulnerabilitatea faţă de cutremure a
unei clădiri, a unui dig, a unui individ etc.)
Vulnerabilitatea socială se situează pe o altă treaptă, fiind definită de
caracteristicile demografice ale grupurilor sociale, care influenţează susceptibilitatea
grupului de a fi afectat de un anumit hazard; sunt analizate la acest nivel toate trăsăturile
de grup (sociale, economice, administrative, politice, istorice etc.). Dacă vulnerabilitatea

25
individuală intră îndeosebi în sfera de interes a cercetătorilor şi a practicienilor din
inginerie, ştiinţe naturale şi medicină, vulnerabilitatea socială este analizată preponderent
de specialişti din sociologie, demografie, economie.
Vulnerabilitatea biofizică3 reprezintă în fapt fragilitatea sau expunerea (physical
exposure) unui anumit individ/grup la hazard. Prin integrarea vulnerabilităţii sociale cu
vulnerabilitatea biofizică, se ajunge, în opinia noastră, la conceptele de teritoriu şi
teritorialitate, pentru că nici o analiză a vreunui grup nu poate avea loc în afara spaţiului
în care evoluează şi pe care şi l-a însuşit (teritoriul reprezentând simbioza spaţiului
geografic cu societatea).
Vulnerabilitatea este în general considerată a fi rezultanta a două sau trei
elemente: gradul de expunere şi suma proprietăţilor intrinseci care determină capacitatea
de a face faţă diferitelor hazarde (Brooks et al., 2005) sau gradul de expunere,
senzitivitatea şi rezilienţa (Folke et al., 2002, Segnestam, 2004). Un punct de vedere
apropiat regăsim şi la Pelling (2003, citat de Klein, 2004), care, analizând vulnerabilitatea
individuală o împarte în trei componente: expunere, rezistenţă şi rezilienţă.
Gradul de expunere presupune suprapunerea sistemelor social-economice cu
factorii favorizanţi ai hazardelor. Această interpretare lărgeşte însă sfera vulnerabilităţii
apropiindu-o foarte mult de sensul conceptului de risc. Coincidenţă sau tocmai rezultat al
raporturilor de forţe dintre natură şi societate ori dintre diferite societăţi, ţările mai
evoluate au un grad mai redus de expunere. Cele mai expuse sunt ţările subdezvoltate sau
în curs de dezvoltare din zonele tropicale şi intertropicale.
Unii autori consideră că o astfel de abordare ce presupune analiza rezilienţei ca
parte componentă a vulnerabilităţii conduce la ideea nejustificată a unei antinomii între
vulnerabilitate şi rezilienţă (Klein, 2004). În opinia noastră, o divizare a vulnerabilităţii în
cele trei elemente nu presupune deloc antagonismul între vulnerabilitate şi componentele
sale. Mai degrabă, problema care se poate pune în discuţie la nivel conceptual este cea a
expunerii, ca parte componentă a vulnerabilităţii.

3. Expunere
Expunerea este un alt concept în domeniu, definită drept o pre-condiție pentru risc
și dezastru. Ea reprezintă numărul de persoane și / sau alte elemente la risc care pot fi
afectate de un anumit eveniment. Într-o zonă nelocuită expunerea umană este zero, prin
urmare riscul de pierdere umană rămâne zero indiferent de manifestarea oricărui fenomen
extrem.
Dacă vulnerabilitatea determină severitatea impactului pe care un eveniment o
poate avea asupra elementelor la risc, în schimb expunerea este cea care dă măsura finală
a gradului de pagube sau vătămări. Spre exemplu, ca dimensiune economică,
vulnerabilitatea indică probabilitatea ca, într-o anumită situație, o familie să piardă 50%
din bunurile sale, în timp ce expunerea ne va indica câte familii vor fi afectate și își vor
pierde 50% din bunurile lor.
Intr-un exemplu extrem de simplificat, sărăcia unei comunități determină gradul
în care va fi afectată de un eveniment de o anumită magnitudine (susceptibilitatea), iar
expunerea reprezintă numărul membrilor comunității. În acest sens, o zonă dens populată
3
Aşa cum se poate oberva, vulnerabilitatea biofizică are semnificaţii total diferite la Cutter (2001) şi Brooks (2003)

26
este supusă unui risc mai mare decât una slab populată, chiar dacă restul condițiilor sunt
asemănătoare.

4. Capacitatea de a face față (coping)

În viața reală pagubele nu depind numai de hazard, vulnerabilitate și expunere, ci

și de capacitatea de a face față și de reziliența elementului la risc. În literatura de
specialitate cele mai multe definiții arată o suprapunere largă între capacitatea de a face
față și reziliență, fiind adesea folosite ca sinonime. Aceasta din cauză că cele două
dimensiuni ale unui eveniment periculos nu sunt ușor de separat una de cealaltă.
Capacitatea de a face față cuprinde acele strategii și măsuri care acționează direct
asupra distrugerilor în timpul evenimentului prin reducerea sau limitarea impactului sau
prin acordarea de ajutor eficient.

5. Rezilenţă
Termenul de rezilienţă este definit în Dicţionarul Larousse ca fiind caracteristica
mecanică a materialelor de a rezista la diferite şocuri externe şi de a reveni la starea
iniţială, fiind folosit iniţial doar cu această accepţiune. Etimologic, cuvântul derivă din
verbul latin salio, -ire, care înseamnă a sări, a sălta, însoţit de prefixul re-, tot de origine
latină, care înseamnă contra, înapoi. Abia începând din anii ’70, acest concept a fost
utilizat cu un sens metaforic pentru a descrie sisteme care se confruntă cu diferiţi factori
perturbatori şi care parcurg perioade variate de dezechilibru, având capacitatea de a
rezista şi a reveni la starea iniţială (Klein ş.a., 2003). Utilizarea noţiunii s-a lărgit treptat
şi, în abordări relativ apropiate, a pătruns în foarte multe domenii, de la ştiinţele
inginereşti, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie ş.a. În filosofie
şi logică, spre exemplu, rezilienţa este interpretată ca un indicator de stabilitate.
În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori
interpretat ca o măsură a abilităţii ecosistemelor de a persista în timp prin absorbţia
schimbărilor; rezilienţa este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă
capacitatea ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de
reorganizare care se desfăşoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling,
1973).
De asemenea, rezilienţa a fost definită prin rapiditatea cu care un anumit
ecosistem revine la starea iniţială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin
raportare la magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate
face faţă fără a-şi schimba structura sau funcţionalitatea (Carpenter ş.a., 2001). Conceptul
este foarte frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al
ecosistemelor, în timp ce biodiversitatea contribuie la creşterea rezilienţei, a stabilităţii şi
a funcţionalităţii ecosistemelor (Peterson ş.a., 1998, Chapin, 2000).
Din sfera ecologiei, această noţiune a fost transferată în domeniul social pentru a
descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităţilor, al instituţiilor sociale
sau chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.

27
 În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obişnuit pentru a desemna
abilitatea individuală de a face faţă unor situaţii de criză, inclusiv prin însuşirea
experienţei pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienţei
este considerată ca rezultând din raportul care se stabileşte între factorii de risc (singulari
sau succesivi, individuali sau de mediu) şi factorii de protecţie (sprijin moral, financiar
etc).
Rezilienţa are o deosebită însemnătate în perioadele de tranziţie, de acumulare a
stresului, perioade ce pot include şi evenimente neaşteptate, exterioare individului
(dezastre naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie). Aceste evenimente impun
creşterea abilităţii de a le face faţă, în vederea menţinerii unei abordări pozitive (psihice,
atitudinale sau comportamentale).
În egală măsură, rezilienţa a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de
adaptare fizică sau emoţională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea
spirituală a rezilienţei care rezultă din sprijinul şi încrederea pe care o pot oferi
apartenenţa la o anumită religie ca sursă de speranţă, optimism şi încredere în valorile
vieţii.
În domeniul social-economic, conceptul de rezilienţă a fost asociat dezvoltării
durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) şi exploatat inclusiv în analiza hazardelor
naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează
relaţiile dintre natură şi societate. Sistemele antropice şi naturale se întrepătrund extrem
de mult, iar rezilienţa acestora rezultă în primul rând din dinamica şi dimensiunea
relaţiilor interactive care dau funcţionalitate sistemului, stabilitatea componentelor –
oricum relativă – jucând un rol secundar.
Importanţa conceptului de rezilienţă în studiile privind dezvoltarea durabilă
explică înfiinţarea Alianţei pentru Rezilienţă (Resilience Alliance) în anul 1999, o
organizaţie a oamenilor de ştiinţă şi a practicienilor din diferite domenii şi care vizează
cercetarea dinamicii sistemelor socio-ecologice. În acest cadru organizatoric şi de
cercetare, o importanţă deosebită este acordată capacităţii adaptative, ca element al
rezilienţei (Carpenter ş.a., 2001). Alţi autori consideră capacitatea adaptativă ca fiind de
fapt influenţată de rezilienţă şi desemnând abilitatea de realizare a unor planuri de
intervenţie şi de implementare a măsurilor tehnice înaintea, în timpul şi după
manifestarea evenimentelor extreme; capacitatea adaptativă este astfel considerată a fi
influenţată de rezilienţă (Klein ş.a. 2003).
În problematica riscurilor naturale, ISDR defineşte rezilienţa ca fiind „capacitatea
unui sistem, a unei comunităţi sau societăţi de a rezista sau de a se schimba pentru a
obţine un nivel funcţional şi structural acceptabil. Aceasta este determinată de gradul în
care sistemul social este capabil de a se autoorganiza şi de abilitatea acestuia de a-şi
mări capacitatea de învăţare şi adaptare, incluzând capacitatea de a se reface în urma
unui dezastru”.
Totodată, investiţiile în domeniul managementului riscurilor naturale în vederea
reducerii dezastrelor sunt considerate o necesitate care se impune pentru a îmbunătăţi
standardele de viaţă şi condiţiile de siguranţă, pentru protecţia contra dezastrelor şi
creşterea rezilienţei diferitelor comunităţi. Acest lucru presupune managementul eficient
al resurselor naturale care ar putea conduce la creşterea rezilienţei în faţa dezastrelor prin
stoparea degradării mediului.

28
 În opinia noastră, rezilienţa defineşte capacitatea unui sistem de a neutraliza
dezechilibrele apărute prin consumarea riscurilor, sistemul menţinându-şi caracteristicile
structural-funcţionale prin mijloace proprii de autoreglare. Reamintim faptul că coping-ul
(sau capacitatea de a face față) cuprinde acele strategii și măsuri care acționează direct
asupra distrugerilor în timpul evenimentului prin reducerea sau limitarea impactului sau
prin acordarea de ajutor eficient. Prin comparație, reziliența înseamnă toate aceste lucruri
la un loc, plus capacitatea de a rămâne funcțional în timpul unui eveniment și de a se
reface complet după aceea, prin strategii de adaptare care modifică comportamentul sau
activitățile în scopul de a eluda sau evita efectele dăunătoare ale fenomenelor de risc.
Deci, reziliența include coping-ul, dar, în același timp trece dincolo de acesta.
Mijloacele de autoreglare ale sistemelor rezultă din calitatea componentelor
sistemice (resurse naturale, resurse financiare, capital uman) şi calitatea şi dimensiunea
relaţiilor interactive care le asigură funcţionalitatea.
Resursele naturale (litosferice, hidrosferice, pedosferice, potenţial climatic,
resurse forestiere) sunt esenţiale pentru supravieţuire şi implicit pentru a face faţă
dezastrelor. Lipsa unor astfel de resurse naturale sau degradarea mediului prin utilizarea
inadecvată a resurselor existente (supraexploatare şi tehnici poluante) generează două
probleme în loc de una: deteriorarea, diminuarea sau chiar epuizarea unor resurse
naturale, dar şi scăderea capacităţii societăţii de a face faţă dezastrelor.
Resursele financiare (reprezentate prin bunuri, venituri sau credite) sporesc
indubitabil capacitatea şi viteza de refacere a unor persoane sau grupuri de persoane
afectate. Este motivul pentru care atât organizaţiile non-guvernamentale cât şi programele
guvernamentale iau în calcul compensaţii, sprijinul material sau propriu-zis financiar
pentru a asigura reconstrucţia de după dezastre.
Capitalul uman (educaţie, sănătate, abilităţi fizice şi deprinderi etc.) are un rol
deosebit în creşterea rezilienţei individuale. Ţările slab dezvoltate din Africa sub-
sahariană se caracterizează spre exemplu printr-un capital uman puternic afectat de
răspândirea virusului HIV sau gradul redus de şcolarizare.
Capitalul social (reciprocitate, încredere, sentiment de apartenenţă la un anumit
grup) presupune şi include comunicarea şi ajutorul reciproc, inclusiv existenţa unui
sistem social de întrajutorare organizat pe baze legale la nivel local, regional sau statal.
Comunităţile omogene sunt cele care se caracterizează printr-o rezilienţă mai ridicată faţă
de comunităţile divizate, datorită posibilităţii de a realiza un consens şi de a coopera în
activităţile de reconstrucţie.
Capitalul fizic include existenţa unor adăposturi adecvate, clădiri, utilităţi de
aprovizionare cu energie, apă etc, de transport sau comunicaţie. Existenţa spitalelor în
arealele de risc sporesc rezilienţa comunităţilor din acele zone. Din acest punct de vedere,
există o relaţie strânsă între rezilienţă şi nivelul de dezvoltare social-economică (Garatwa
ş.a., 2002).
Dovers ş.a. (1992) realizează o distincţie între rezilienţa reactivă şi proactivă a
societăţii confruntate cu diferite hazarde. Rezilienţa reactivă presupune faptul că un
anumit grup social îşi întăreşte sistemul actual pentru a face faţă schimbării induse, în
timp ce rezilienţa proactivă presupune crearea unui nou sistem capabil să se adapteze
noilor condiţii şi constrângeri. În acest fel însă, sfera noţiunii este foarte mult lărgită,
presupunând în fapt capacitatea de a prevedea, de a preveni sau de a crea sisteme de

29
intervenţie în situaţiile de criză; în plus apare o suprapunere între conceptul de rezilienţă
(rezilienţa proactivă) şi cel de senzitivitate.

Fig. 3 Rezilienţa şi dezvoltarea economică (după Garatwa ş.a., 2002)

Această accepţiune poate fi totuşi perfect adaptabilă în abordarea riscurilor

naturale, indiferent dacă este vorba de analiza individului sau a societăţii aflate în faţa
hazardelor. Pelling (2003, citat de Klein, 2004) consideră rezilienţa ca fiind capacitatea
unui individ/grup de a convieţui şi de a se adapta stresului impus de un anumit hazard,
incluzând în sfera noţiunii şi măsurile de pregătire întreprinse sub ameninţarea unui
potenţial hazard.
S-a trecut astfel de-a lungul timpului de la rezilienţa fizico-mecanică (engineering
resilience), ce rezultă din proprietăţile intrinseci ale anumitor sisteme materiale la un
concept ecologic şi social-economic mai cuprinzător, care presupune anumite mecanisme
de autoreglare, de reorganizare, în anumite limite structural-funcţionale. Interpretarea
conceptului de rezilienţă nu se poate face decât prin cunoaşterea limitelor de toleranţă ale
diferitelor sisteme analizate, prin analiza pragurilor care transformă dezechilibrele
funcţionale în dezechilibre disfuncţionale, în corelaţie cu existenţa unor mecanisme
proprii de autoreglare. Toate acestea traduc practic diferite raporturi dintra natură şi
societate, inclusiv în cazul manifestărilor extreme ale acestora.
Utilizarea conceptului de rezilienţă este însă de cele mai multe ori una pur
teoretică, fără a exista o latură efectiv operaţională, de implementare şi utilizare în
managementul dezastrelor sau în studiile de dezvoltare durabilă. chiar dacă numeroasele
studii existente au vizat abordarea din diferite perspective a rezilienţei ecologice, sociale
şi instituţionale, nu există până în prezent un set de indicatori care să determine valoarea
rezilienţei unei anumite comunităţi.

6. Senzitivitate
Senzitivitatea reprezintă capacitatea unui sistem de a-şi modifica atributele şi de a
se adapta unei noi stări de echilibru, diferită de cea anterioară. Etimologic, cuvântul
derivă din participiul trecut al verbului sentio, - ire, sensi, sensum, însemnând a simţi, a

30
gândi, a judeca, a înţelege, precum şi sufixul –ivus (-itivus), tot de origine latină, cu
referire la îndeplinirea sau încercarea de îndeplinire a unei anumite acţiuni. Pe parcursul
timpului, cuvântul a evoluat atât morfologic, cât şi semantic.
Dacă rezilienţa defineşete capacitatea sistemului de a reveni la echilibrul anterior
unui anumit eveniment perturbator prin mijloace proprii de autoreglare, senzitivitatea
presupune capacitatea sistemului de a-şi însuşi o nouă stare, de a-şi recalibra parametrii
calitativi sau cantitativi ai elementelor componente şi implicit funcţionalitatea în condiţii
noi. Atât rezilienţa, cât şi senzitivitatea sunt dependente, mai mult sau mai puţin de
vulnerabilitatea sistemelor în cauză, deşi relaţia de sens invers este la fel de viabilă: cu cât
un sistem este mai capabil de a-şi însuşi o anumită experienţă şi de a se adapta unei noi
stări de echilibru, cu atât vulnerabilitatea sistemului în cauză este mai scăzută. Totuşi
senzitivitatea poate fi percepută şi înţeleasă ca având un caracter dual. Evident, societăţile
dezvoltate, care dispun de resurse de a se organiza şi de a se adapta pentru a face faţă
unor noi condiţii impuse de manifestarea anumitor dezastre naturale se pot caracteriza
printr-o senzitivitate ridicată. În egală măsură însă, şi grupurile sociale sau indivizii care
trăiesc în condiţii mizere pot avea o senzitivitate ridicată, plecând de la o motivaţie de
ordin psihologic: mai rău nu se poate. În plus, orice societate, indiferent de nivelul de
dezvoltare, se caracterizează printr-un spirit conservator uneori foarte activ. Pus în faţa
marilor dezastre, omul încearcă în primă etapă să îşi creeze echilibrul pierdut (rezilienţă)
şi abia ulterior încearcă să-şi creeze şi să se adapteze unor noi condiţii.

7. Risc
Riscul (it. risco, având origine incertă) reprezintă, conform Dicţionarului Grand
Larousse, un „pericol, inconvenient mai mult sau mai puţin previzibil”. În mod cert,
pentru un studiu de detaliu care îşi propune identificarea anumitor riscuri, evaluarea
acestora în vederea prevenirii producerii unor dezastre, definiţia este incompletă şi
necesită o serie de lămuriri, deşi în literatura de specialitate, definiţia riscului nu pare a
ridica probleme. Ea a fost preluată ca atare din câmpul teoriei economice, unde riscul era
considerat ca produs între mărimea pierderilor aşteptate şi probabilitatea de apariţie a
pierderilor, noţiunea de risc fiind asociată unor factori decizionali (Mareş, 1996).
Riscul este definit cel mai adesea ca fiind produsul dintre probabilitatea apariţiei
unui fenomen şi consecinţele negative pe care acesta le poate avea, asociind astfel două
elemente distincte: pe de o parte hazardul, pe de altă parte elementul receptor al unor
efecte destructive, care – datorită unui pragmatism justificat în cea mai mare parte – de
cele mai multe ori este considerat omul.
Riscul corespunde astfel conceptului probabilist dezvoltat în anii 1950 de către
oamenii de ştiinţă, care au definit riscul ca pe o „probabilitate matematică” a pagubelor
posibile.
Conform definiției dată de ONU, riscul "se referă la pierderile așteptate în urma
manifestării unui hazard pentru un anumit element la risc, într-o anumită perioadă de
timp; pierderile pot fi estimate în termeni de vieți omenești, clădiri sau elemente de
infrastructură distruse sau în termeni financiari "(UNDRO 1979; Burton et al., 1993).
Conform dicţionarului IDNDR, riscul reprezintă chiar „probabilitatea matematică
a pierderilor de vieţi omeneşti, răniţi, pagube materiale şi atingeri aduse activităţilor

31
economice în cursul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un anumit
hazard”.
Conceptul de risc nu poate fi redus doar la probabilitatea producerii unui
fenomen, dar nici la cea de pericol. Spre exemplu, alunecările de teren sunt procese
naturale cu un anumit rol în dinamica versanţilor dintr-o regiune oarecare, iar declanşarea
acestora este consecinţa atingerii unor praguri de ajustare morfodinamică, pe parcursul
unei evoluţii normale, încetinite sau accelerate de intervenţia antropică. Vulnerabilitatea
versanţilor la alunecări defineşte de fapt susceptibilitatea versanţilor faţă de astfel de
procese, din prisma pagubelor pe care le-ar putea aduce societăţii.
Pornind de la interpretarea riscului ca produs între hazard şi vulnerabilitatea
structurilor antropice, acesta apare doar atunci când manifestarea unor astfel de procese
naturale implică posibilitatea producerii unor pagube materiale sau umane. Aşadar, atunci
când unul din factorii produsului este nul, în mod normal şi riscul va fi nul. În realitate
însă, nu există risc nul, iar problema cea mai importantă este cea a identificării riscului
admisibil (pornind de la limitele de toleranţă ale sistemelor analizate).
Trebuie subliniat astfel faptul că riscul reiese doar prin întrepătrunderea a două
sfere diferite: prima în care procesele se desfăşoară în liniile unei evoluţii normale, legice
(natura), a doua, în care fenomenele şi procesele naturale pot fi interpretate ca anomalii,
prin lezarea securităţii persoanelor şi a bunurilor (Charre, 2003). Probabilitatea apariţiei
unui dezechilibru, a unei dezordini prin depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor
naturale se traduce în cele din urmă cu existenţa unui risc pentru aceste sisteme.
În această accepţiune, riscul poate fi definit ca probabilitatea depăşirii limitelor
de toleranţă ale unor sisteme analizate şi a apariţiei unor stări de dezorganizare şi
dezechilibru.
De cele mai multe ori, riscul este văzut ca produsul simplu dintre hazard şi
vulnerabilitate:
R=HxV

Acest produs, poate fi reprezentat atât în formă matricială, cât şi grafică (Fig. 4 şi
5).

Fig. 4 Matricea riscului şi dimensiunea pagubelor posibile (Stângă, 2007)

32
 Fig. 5 Exprimarea grafică a riscului (Stângă, 2007)

În mod obişnuit prin realizarea produsului dintre hazard şi vulnerabilitate, ar

rezulta valorile matriciale ale riscului, însă apare o neconcordanţă între faptul că cele
două variabile de pornire sunt exprimate printr-o dimensiune liniară, iar riscul apare
precizat printr-o valoare punctuală. Riscul reprezintă însă o funcţie pătratică a hazardului
şi a vulnerabilităţii şi trebuie tratat ca atare.
Reprezentarea grafică a riscului pune în evidenţă faptul că acesta este o funcţie
exponenţială de ordinul doi a hazardului şi a vulnerabilităţii. Reprezentarea grafică a
riscului permite matematizarea ipotezei noastre, prin aplicarea teoremei lui Pitagora:

R2 = H2 + V2,
de unde rezultă că:
R  H 2 V 2

Pornind de la acest model conceptual relativ simplu, demersul ştiinţific întâmpină

o dificultate extrem de importantă, respectiv aceea de a cuantifica cele două elemente ale
riscului: hazardul şi vulnerabilitatea. În cazul unora dintre hazarde, pot fi utilizaţi
indicatori deja foarte bine cunoscuţi: intensitatea pe scara Richter sau Mercalli pentru
cutremure, indicele explozivităţii vulcanice pentru erupţiile vulcanice, hidrogradul pentru
inundaţii; toţi aceşti indicatori trebuie însă ponderaţi cu probabilitatea înregistrării
anumitor valori specifice lor, pe baza analizei frecvenţei şi a factorilor conjuncturali.
În cazul vulnerabilităţii, trebuie cuantificaţi acei factori care au relevanţă funcţie
de hazardul luat în considerare. Dacă în cazul cutremurelor, structura construcţiilor sau
natura fundaţiilor clădirilor reprezintă elemente reper, în cazul secetelor devin extrem de
importante structura terenurilor agricole şi sistemul de agricultură practicat.
Relaţiile social-economice sunt extrem de importante în estimarea vulnerabilităţii
unei anumite comunităţi; dacă în cazul dezastrelor violente (erupţii vulcanice, cutremure,
uragane etc.), sprijinul altor comunităţi apare ca o reacţie firească provocată de un impact
psihic ridicat (deseori, pe fondul unei mediatizări intense), în cazul altor riscuri şi
dezastre, cu impact progresiv sau latent, măsurile cu caracter umanitar, apar doar în cadru
instituţionalizat.
Combinarea celor două scheme prezentate anterior permite realizarea unui model
matricial grafic mult mai complex. Ideea de reprezentare opusă a arcelor de cerc (cu

33
origine diferită) a plecat de la faptul că impactul maxim produs în situaţia realizării
producerii efective a unui eveniment extrem (producerea unor pagube materiale sau
umane în proporţie de 100%) trebuie să fie reprezentat în centrul cercului.
Variabilele risc, hazard şi vulnerabilitate îşi au originea în punctul de
favorabilitate şi siguranţă maximă. Modelul presupune analiza relaţională (funcţie de
magnitudinea hazardului şi gradul de vulnerabilitate) a capacităţii de refacere a oricărui
sistem social-economic posibil a fi afectat de un anumit hazard şi reprezentarea
schematic-secvenţială sau secvenţial-cumulativă a relaţiei.
Creşterea riscului în orice sistem geografic presupune un impact real aflat în
creştere direct proporţională şi o capacitate de refacere în scădere. Scăderea capacităţii de
refacere este în mod evident dependentă de organizarea şi funcţionalitatea sistemului
respectiv, dar şi de magnitudinea hazardului declanşator de dezechilibre.
La nivel conceptual, matematic, relaţia între risc (R) şi capacitatea de refacere a
unui sistem (Cr) se poate reda prin relaţia:
R 2
Cr  100 
2
Capacitatea internă de refacere a sistemului este depăşită la o anumită valoare-
prag a dezastrului (Fig. 6).

Fig. 6 Relaţia între capacitatea de refacere, hazard şi vulnerabilitate (Stângă, 2007)

Fără un suport (input) extern de substanţă sau energie, sistemul se îndreaptă spre
dezorganizare. Al doilea prag este reprezentat de limita maximă de toleranţă, dincolo de
care nici sprijinul extern nu poate salva un anumit sistem de la dezorganizare şi
distrugere. În cazul societăţilor aflate în situaţii de criză, de obicei sprijinul extern este

34
solicitat înaintea atingerii pragului intern de refacere, pentru accelerarea procesului de
refacere post-dezastru şi minimizarea efectelor destructive.
Necesitatea realizării unui model conceptual al riscului, complex şi viabil, bine
argumentat ştiinţific rezultă din complexitatea riscului şi din necesitatea abordării
holistice a acestuia. Studiile vulcanologice, studiile privind alunecările de teren,
probabilitatea producerii inundaţiilor, siguranţa barajelor sau cele referitoare la
vulnerabilitatea clădirilor la seisme nu reprezintă decât analize secvenţiale ale sistematicii
riscurilor.
Riscul este uneori considerat ca fiind produsul dintre un hazard, gradul de
expunere al elementelor antropice şi vulnerabilitatea acestor elemente. Dwyer ş.a. (2004)
prezintă tridimensional cele trei elemente (hazard, expunere, vulnerabilitate) într-o
piramidă, al cărei volum redă dimensiunea riscului (Fig. 7).

Fig. 7 Piramida tridimensională a riscului (Dwyer ş.a., 2004)

Riscul rezultă din suprapunerea spaţială a hazardelor şi a structurilor teritoriale

antropice expuse hazardului, hazardele fiind caracterizate prin probabilitate şi intensitate
(putere de impact), în timp ce structurile teritoriale se caracterizează prin vulnerabilitate.
Gradul de expunere nu trebuie analizat separat, ca parte componentă a riscului, acesta
fiind o trăsătură intrinsecă a spaţialităţii. Indiferent de gradul de generalizare sau de
particularizare, riscul se exprimă la o anumită scară spaţio-temporală, ca de altfel toate
procesele şi fenomenele care au loc în sistemele naturale sau cele antropice.
Argumentele corectitudinii unei astfel de abordări pot fi uşor înţelese, arătând că
situl şi poziţia geografică, elemente reper ale spaţialităţii, caracterizează un anumit
teritoriu, cu toate atributele sale structurale sau funcţionale, naturale, antropizate sau
antropice.
Poziţia geografică şi situl implică existenţa anumitor condiţii geologice,
geomorfologice, hidro-climatice etc. care prin parametrii specifici pot întreţine un
„dezechilibru potenţial” (Tricart, 1965), adică pot susţine manifestările hazardului. Se
poate vorbi astfel de existenţa unei fragilităţi naturale, determinată de existenţa unor
condiţii pregătitoare pentru manifestarea unor anumite procese cu impact destructiv, dar
şi probabilitatea de asociere a unor factori conjuncturali, care pot avea un rol deosebit în
declaşarea unor astfel de procese, factorii din urmă intervenind ca adevăraţi
„catalizatori”. Hazardul, aşadar, nu poate fi disociat de un anumit spaţiu (cu toate
atributele sale calitative, cantitative şi dinamice).

35
 Totodată însă, poziţia geografică (şi situl) este specifică şi structurilor antropice.
Specificul poziţiei geografice sau al sitului impun anumite trăsături ale clădirilor, ale
formelor de economie etc., iar exploatarea unei poziţii geografice sau a unui sit mai mult
sau mai puţin potrivit a depins de „liberul arbitru” uman, de factorul psihologic, social-
economic sau politico-administrativ de decizie (necunoaştere, ignoranţă sau necesitate).
Astfel interpretată, vulnerabilitatea are o componentă dinamică, ce ţine de
evoluţia sistemelor social-economice şi se asociază unei componente mai puţin dinamice,
ce ţine de locaţia precisă a structurilor spaţiale analizate, în funcţie de existenţa unui
anumit quantum de condiţii care permit declanşarea, manifestarea şi propagarea unui
anumit proces cu posibile consecinţe destructive, condiţii care nu sunt întrunite decât în
anumite areale.
În acest context, poate fi utilă adoptarea unui concept frecvent folosit în geografie,
respectiv acela de teritoriu. Conceptul presupune nu doar suprapunerea mediului fizic cu
cel social, ci şi întrepătrunderea acestora prin aproprierea (însuşirea) spaţiului de către
societate (Le Berre, 1992). Teritoriul devine astfel un concept complex care se
caracterizează prin localizare spaţială precisă, printr-un proces de apropriere de către un
anumit grup social, care are numeroase raporturi cu mediul fizic (omul se adaptează
mediului şi îşi adaptează mediul pentru nevoile sale). Pe această direcţie, hazardele şi
riscurile naturale pot fi interpretate tocmai ca disfuncţionalităţi ale relaţiei om-teritoriu,
pentru că oricât ar încerca, societatea rămâne dependentă, pe de o parte, de resursele şi
potenţialul unui anumit spaţiu geografic, iar pe de altă parte, de constrângerile pe care
acesta le impune.
În acelaşi timp, existenţa riscurilor naturale trebuie înţeleasă ca o rezultantă a
relaţiei omului cu mediul ale cărui resurse (spaţiu, substanţă şi energie) le foloseşte.
Riscurile naturale reprezintă disfuncţionalităţi potenţiale ale teritoriului, disfuncţionalităţi
care rezultă din probabilitatea de manifestare a unor fenomene naturale extreme, cu
impact destructiv asupra societăţii umane.
În fine, există opinii care consideră că limitarea noţiunii de risc doar la
probabilitatea apariţiei unor elemente nedorite nu este tocmai realistă întrucât există şi un
sens pozitiv, nu doar negativ şi chiar „evoluţia societăţii umane, care a sporit
complexitatea sistemelor teritoriale în mod exponenţial este un rezultat al riscului pozitiv
pe care aceasta şi-l asumă” (Ianoş, 2000). Salturile evolutive înregistrate de societatea
umană sunt direct proporţionale cu dimensiunea riscului asumat pentru un astfel de salt.
Migraţia omului până la crearea oecumenei actuale a însemnat asumarea anumitor
riscuri; schimbarea relaţiilor de producţie pe parcursul istoriei economice a omenirii a
însemnat de fiecare dată asumarea riscului unui conflict cu forţele de producţie, mai
conservatoare. Chiar dacă se insistă aproape întotdeauna pe pagube, natura duală a
riscului a fost semnalată şi de alţi cercetători geografi şi chiar de conştiinţa populară a
anumitor popoare, conştiinţă care se reflectă de cele mai multe ori prin limbă: limba
chineză redă termenul de risc prin „weijji”, „weij” însemnând noroc, în timp ce „ji” redă
pericolul.
Directiva 96/82/CE defineşte riscul ca fiind probabilitatea ca un efect specific să
se producă într-o perioadă dată sau în circumstanţe determinate, ceea ce nu implică din
start ideea unor pierderi, indiferent de ce natură ar fi acestea.

36
8. Dezastru (catastrofă)
Cei doi termeni sunt sinonimi, uşoarele diferenţieri semantice oscilând în jurul
sensului principal, acela de eveniment cu consecinţe tragice; primul derivă din limba
italiană (disastro), al doilea din limba greacă (katastrephein).
Primul termen are la origine prefixul latin dis- (cu sensul fără, lipsit de) şi
substantivul astrum (din grecescul astron, stea, planetă)4. Sensul iniţial era de factură
astrologică, prin asocierea unor nenorociri cu poziţia nefavorabilă a astrelor. Al doilea
termen înseamă a răsturna, cuvântul fiind rezultat prin compunere (kata – jos; strephein –
a întoarce), semantic fiind asociat răsturnărilor de situaţie provocate de nenorociri.
O serie de autori semnalează coexistenţa a trei termeni (sinistre, calamităţi,
catastrofe), a căror ierarhie a fost precizată în Franţa prin reglementări juridice (Peguy,
1992); termenul de catastrofă a fost se pare consacrat datorită folosirii frecvente.
Dezastrele naturale reprezintă impactul rapid şi profund al mediului asupra
sistemului socio-economic (Alexander 1993, citat de Alcantara-Ayala, 2002) un
dezechilibru rapid al balanţei dintre forţele dezlănţuite ale naturii şi forţele de
contracarare ale sistemului social, dezechilibru dependent atât de intensitatea
fenomenului natural, cât şi de vulnerabilitatea structurilor social-economice faţă de un
asemenea eveniment (Albala-Bertrand, 1993 citat de Alcantara-Ayala, 2002). În cazul în
care agentul declanşator este omul, iar componentul natural este cel afectat – chiar dacă
toate consecinţele se răsfrâng în cele din urmă şi asupra omului – avem de a face cu o
catastrofă ecologică şi nu cu un dezastru natural.
Producerea efectivă a unor evenimente cu potenţial destructiv presupune
consumarea, parţială sau temporară, a riscului, şi atingerea unor praguri, printr-o
pregătire lentă, în aparenţă continuă, dar în general compusă dintr-o serie de
discontinuităţi la scară mică; pragurile reprezintă sfârşitul unor etape de evoluţie cu
caracter continuu şi marchează începutul schimbării structurale şi funcţionale a unui
sistem (Ungureanu, 2005). Probabilitatea atingerii unui anumit prag variază funcţie de
modul în care evoluează relaţiile interactive dintre componentele sistemice (implicit
funcţie de parametrii cantitativi, calitativi şi dinamici care îi caracterizează pe fiecare în
parte) sau funcţie de intervenţia unui catalizator, respectiv a unui anume factor ce
stimulează evoluţia unui proces spre depăşirea limitei prag şi producerea unui eveniment
care se abate de la evoluţia liniară a unui anume sistem.
Ce sunt însă acele evenimente cu potenţial destructiv care dezorganizează, parţial
sau total, temporar sau permanent, un anumit sistem? Pot fi toate considerate dezastre sau
catastrofe?
După unii autori, pot fi luate în calcul două categorii de evenimente: cele care stau
la baza unor dezechilibre funcţionale (fără depăşirea limitelor de toleranţă ale sistemelor)
şi dezechilibre disfunţionale - cu depăşirea limitelor de toleranţă şi dezorganizarea
sistemelor în cauză (Ungureanu, 2005).
După alţi autori, astfel de evenimente pot fi grupate pe trei trepte de manifestare:
accidente banale, rupturi funcţionale şi catastrofe (Ianoş, 2000). Accidentul este
interpretat ca fiind orice abatere de la evoluţia liniară a unui sistem, dar care nu reuşeşte
să îl abată de la direcţia generală de evoluţie. Ruptura funcţională crează un dezechilibru
în sistem, fără însă a depăşi capacitatea acestuia de autoreglare. Catastrofa presupune
4
www.etymonline.com

37
însă restructurarea sistemului şi schimbarea sensului de evoluţie; cu alte cuvinte, în
această situaţie, este depăşită capacitatea de autoreglare a sistemului respectiv. Din acest
punct de vedere, în analiza riscurilor naturale, interes prezintă doar rupturile funcţionale
şi catastrofele, având în vedere că nu orice abatere de la evoluţia liniară a unui sistem
implică existenţa riscului.
Totuşi, interpretând accidentele ca evenimente întâmplătoare, acestea se pot
constitui în sursa unei catastrofe: un accident la o centrală nucleară poate declanşa o
catastrofă ecologică. Accidentul poate fi considerat ca o depăşirea bruscă şi neaşteptată a
unui prag de stabilitate, de obicei ca urmare a unei intervenţii antropice, şi care atrage
după sine consecinţe nefavorabile, materiale, financiare sau umane. Dimensiunea acestor
consecinţe se poate traduce uneori într-un dezastru sau o catastrofă.
Alte opinii (Sheehan şi Hewitt, 1969) au considerat importantă luarea în calcul a
unui prag cantitativ al pierderilor pentru definirea dezastrelor (cel puţin o sută de morţi
sau o sută de persoane afectate sau un milion de dolari pagube materiale).
Precizia pragului este doar aparentă şi, în realitate, nu are mare relevanţă în
aprecierea dimensiunii dezastrelor (Smith, 1996). Numărul victimelor unui dezastru nu
poate include doar victimele directe, ci şi victimile indirecte, al celor care apar mai târziu,
datorită efectului de durată sau altor consecinţe indirecte ale dezastrului în cauză. În cazul
accidentului nuclear de la Cernobâl (Ucraina), care este numărul real al victimelor
afectate de emanaţiile radioactive? Implicaţiile din perioadele următoare catastrofei
manifestate asupra morbidităţii sau asupra procentului naşterilor copiilor cu malformaţii
etc. nu poate fi ignorat în evaluarea dimensiunii dezastrului. În privinţa echivalării „o
sută de morţi sau un milion de dolari pierderi materiale”, dincolo de imposibilitatea de a
realiza o astfel de echivalare, trebuie păstrată o prudenţă de ordin moral.
Variabilele care trebuie luate în calcul pentru estimarea pierderilor sunt multiple:
pierderile de vieţi omeneşti, pierderile materiale, dezechilibrele funcţionale ale
economiei. Distrugerea unor şosele, căi ferate sau poduri datorită inundaţiilor sau
proceselor de versant include nu doar costul efectiv al lucrărilor de reabilitare,
reamenajare, ci şi costurile induse de devierea circulaţiei de persoane sau mărfuri, ceea ce
implică o creştere a preţului de transport, apoi costurile induse de deficienţele apărute în
serviciile medicale sau de orice alt tip.
Pierderile pe care o firmă oarecare le poate înregistra datorită faptului că un
anumit segment al angajaţilor nu se pot prezenta la lucru, eventuale victime înregistrate
datorită faptului că ambulanţa nu a putut ajunge în timp util sau chiar deloc la solicitanţi
etc., toate acestea trebuie incluse în costul real al unui astfel de eveniment sau dezastru.
Funcţie de natura şi importanţa obiectivului afectat, se poate ajunge ca pagubele indirecte
să depăşească valoric pagubele directe, datorită complexităţii relaţiilor care se stabilesc la
nivelul unei anumite unităţi teritoriale.
Pe de altă parte, există o serie de efecte ale unor dezastre care pot fi mult mai greu
sesizate; funcţie de valoarea pagubelor directe sau indirecte, se poate instala la anumite
persoane o anumită psihoză post-catastrofică; este deja unanim acceptat faptul că anumite
experienţe profunde (dezastre) pot provoca perturbări psihice pe termen lung la nivelul
indivizilor implicaţi: şoc, anxietate, insomnii, atitudini de revoltă, abuz de alcool, suicid
etc.
În ceea ce priveşte pierderile financiare, valoarea absolută a acestora nu are
relevanţă decât dacă este plasată într-un cadru social-economic precizat. În primul rând,

38
valoarea reală a unui milion de dolari este mult mai mare într-un stat ca Somalia sau
Bangladesh faţă de un stat ca Japonia, SUA sau Elveţia; în al doilea rând nivelul
economic ridicat permite statelor dezvoltate să găsească mult mai uşor resurse pentru a
face faţă unor eventuale dezastre sau pentru reconstrucţie.
Centrul de Cercetări asupra Epidemiologiei Dezastrelor (Center of Research on
the Epidemiology of Disasters, CRED) de la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia)
a creat o bază de date (EM-DAT) menită a sprijini acţiunile umanitare pe plan
internaţional. În acest cadru, dezastrul este definit ca fiind o situaţie sau un eveniment
care depăşesc capacitatea locală, necesitând o cerere de sprijin exterior, la nivel
naţional sau internaţional. Pentru includerea unui eveniment natural sau indus (antropic)
în această bază de date sunt impuse patru condiţii: cel puţin 10 persoane ucise sau
dispărute şi considerate decedate; cel puţin 100 de persoane afectate (persoane care
necesită sprijin în perioada stării de urgenţă, inclusiv persoanele evacuate sau deportate);
declararea stării de urgenţă; cereri pentru sprijin internaţional.
Observăm aşadar că valoarea financiară a pierderilor nu mai este considerată un
criteriu pentru definirea unui dezastru, fiind însă incluse două criterii care se apropie mai
mult de realităţile directe ale unei comunităţi afectate, întrucât decretarea stării de urgenţă
şi cererea pentru sprijin se fac din mijlocul comunităţii afectate şi nu de la distanţa de la
care se pot contabiliza doar pierderile de vieţi omeneşti sau pierderile materiale.

8.1. Societatea modernă și dezastrele

Dimensiunea vulnerabilităţii umane s-a caracterizat printr-o evoluţie ascendentă,
în ciuda progresului tehnico-ştiinţific; modul în care factorii de vulnerabilitate au
conlucrat pe parcursul istoriei, mai ales în perioada medievală, modernă şi contemporană,
precum şi diferenţierea lor spaţială explică şi unele diferenţieri dimensionale ale
dezastrelor.
Din acest punct de vedere, o analiză atentă a situaţiei mondiale arată faptul că
factorii de vulnerabilitate sunt mult mai activi tocmai acolo unde progresul a pătruns cel
mai puţin. Totodată, creşterea populaţiei şi accentuarea presiunii asupra terenurilor a
impus şi ocuparea spaţiilor cu o fragilitate naturală mai ridicată, iar raporturile de forţe
social-economice, implicit tehnice sau politico-militare au făcut ca în prezent societăţile
cele mai sărace, mai puţin dezvoltate, să ocupe teritoriile cel mai pregnant expuse
riscurilor. Excepţiile nu sunt unice şi probabil cel mai fericit exemplu îl constituie
societatea niponă, care şi-a asimilat un teritoriu puternic expus hazardelor, îndeosebi
celor geotectonice.
Inventarea tehnologiilor de manipulare a unor variabile ale naturii implică
manifestarea a noi hazarde în încercările de a le stăpâni pe cele existente. Progresul
tehnico-ştiinţific, urbanizarea şi industrializarea sunt însoţite de probleme globale de
poluare care măresc atât fragilitatea echilibrelor geosistemice, cât şi vulnerabilitatea
întregii societăţi umane. În aceste condiţii, după mii de ani în care a încercat să lupte
împotriva naturii pentru a-i cunoaşte şi a-i stăpâni forţele şi resursele, societatea se vede
astăzi pusă în situaţia de a lupta împotriva problemelor generate sau accelerate de
propriile activităţi, împotriva intereselor sale directe şi imediate pentru a menţine o relaţie
genetic necesară, dar aproape distrusă printr-un egoism exacerbat.
Statisticile arată că impactul dezastrelor (număr de victime, răniţi, pierderi
materiale etc.) este mereu mai mare, iar dintre factorii care joacă un rol important în acest

39
sens, trebuie amintiţi: creşterea populaţiei cu consecinţele şi manifestările spaţiale şi
funcţionale distincte, urbanizarea şi diferenţierile social-economice şi culturale, tehnicile
moderne cu implicaţii indirecte încă necunoscute, jocurile politico-militare etc.
Populaţia Globului a ajuns la mijlocul anului 2005 la 6,447 mild. oameni 5, dintre
care 5,266 mild. (81,68 %) trăiesc în ţări slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare (inclusiv
China). După sute de ani în care fluctuaţiile numerice ale populaţiei au însoţit o creştere
foarte lentă a acesteia, în doar o sută de ani, populaţia a ajuns de la 1,6 mild. în 1900 la
6,1 mild. în 2000, generând un asalt agresiv asupra resurselor naturale, mai ales în statele
slab dezvoltate.
Creşterea într-un ritm alert şi continuu a populaţiei în ţări subdezvoltate sau în
curs de dezvoltare depăşeşte cu mult creşterea economică şi capacitatea autorităţilor de a
investi şi a asigura un nivel corespunzător al serviciilor publice (în special educaţie,
sănătate, locuinţe, transport etc.) sau de a crea un sistem social adecvat. Din acest motiv,
în prezent, mai mult de jumătate din populaţia lumii trăieşte sub limita sărăciei (acceptată
pe plan internaţional ca fiind de 2 dolari/zi), fapt care în mod cert, limitează posibilităţile
indivizilor de a se pregăti sau de a reacţiona în faţa unor dezastre; cele mai grave
probleme în acest sens sunt în Africa subsahariană şi Asia central-sudică, unde 75% din
populaţie trăieşte sub limita sărăciei, situaţii extrem de dificile fiind în Uganda, Nigeria şi
Mali, cu un procent de peste 90%.
În Africa subsahariană, încă din 1950, creşterea populaţiei a depăşit creşterea
economică, producţiile agricole, evoluţia sistemelor educaţionale şi de sănătate, în timp
ce presiunea asupra resurselor naturale (îndeosebi apă şi sol) a crescut foarte mult. Chiar
în condiţiile înregistrării unor progrese în câteva state (creşterea producţiei de bumbac din
Mali, a producţiei de lapte din Kenya), acestea nu au putut compensa, nici măcar pentru
nivelul minim, cererea de consum aflată într-o creştere mult mai rapidă.
Practicarea unei agriculturi ineficiente, fără aplicarea unor principii ecologice sau
economice, despăduririle, suprapăşunatul, eroziunea solului, accelerată de aceste
activităţi, fac ca aceste comunităţi să devină mult mai vulnerabile faţă de o serie de
hazarde naturale, în special inundaţiile şi secetele, situaţie extrem de gravă având în
vedere că cca. 60% din populaţia statelor puţin dezvoltate trăieşte în mediul rural
(ajungând până la 91 % în Burundi, 88 % în Uganda, 87 % în Lesotho, 86 % în Malawi
etc 85 % în Etiopia, 83 % în Rwanda).
Încercările de a implementa o agricultură intensivă, productivă, în unele ţări ale
Lumii a Treia aduc cu sine alte probleme, întrucât crearea unor mari acumulări de apă
pentru sisteme intensive au determinat scăderea rezervelor din zone învecinate lipsite de
posibilităţi de investiţie, precum şi dereglarea ciclurilor nutritive pe care revărsările
marilor râuri le susţineau în mod obişnuit (Smith, 1996).
Suprapopularea a impus necesitatea unei agriculturi irigate pe suprafeţe foarte
extinse fapt care sporeşte riscul epuizării sau diminuării rezervelor cantonate în acviferele
freatice. În China, irigaţiile extinse din Marea Câmpie Chineză determină scăderea
nivelului freatic cu circa 1,5 m anual, îndeosebi în partea nordică a acesteia. În India, ţară
care a depăşit deja un miliard de locuitori, situaţia este încă şi mai gravă, datorită
reducerii accentuate a apei pentru irigaţii. Cantitatea de apă prelevată din acvifere are o
valoare dublă faţă de capacitatea acestora de regenerare, încât, aproape peste tot în acest
stat, acviferele coboară anual cu 1 – 3 m (Brown, 1999).
5
World Population Data Sheet, 2005, Population Reference Bureau, Washington, USA

40
 Presiunea antropică din astfel de ţări şi povara sărăciei au întreţinut şi întreţin
fluxuri internaţionale spre zonele dezvoltate, unde rezolvarea problemelor economice ale
imigranţilor implică noi riscuri, de această dată sociale, legate de posibilităţile de
integrare în ţara gazdă. Cel mai mult însă, creşterea accentuată a populaţiei îndeosebi în
mediul rural, asociată cu sărăcia, determină un flux extrem de consistent către ariile
urbane.
Urbanizarea reprezintă un factor esenţial al progresului economic, care facilitează
încercările de a îmbunătăţi nivelul educaţional sau de sănătate al populaţiei, iar situaţia
existentă în multe regiuni ale lumii nu face decât să confirme acet lucru (nivel de trai mai
ridicat, servicii de educaţie şi sănătate mai eficiente, natalitate mai scăzută etc.).
Concentrarea resurselor finaciare în arealele urbane asigură suportul pentru expertize,
planuri de prevenire, eficientizarea instituţiilor de intervenţie etc.
În acelaşi timp însă, urbanizarea într-un ritm alert în multe ţări slab dezvoltate
reprezintă doar o concentrare masivă a populaţiei, fără asigurarea unor facilităţi specific
urbane, fapt care sporeşte factorul de risc în astfel de areale rurbanizate, prin concentrarea
sărăciei şi răspândirea mai rapidă a unor boli 6, prin incidenţa mai ridicată a celor cu
transmitere sexuală sau a celor datorate poluării aerului şi a apei în mediul urban, prin
abuzul de alcool sau droguri etc. În plus, deşi migraţia spre mediul urban se realizează de
cele mai multe ori în ideea unui câştig suplimentar necesar întreţinerii familiilor, aceste
migraţii, slăbesc adesea relaţiile familiale şi sociale (traduse în sprijinul acordat tinerilor,
bătrânilor sau bolnavilor), fapt iarăşi grav în lipsa unor programe de protecţie socială
(Kent ş.a., 2005).
Urbanizarea în lumea a treia include concentrarea populaţiei în construcţii cu un
grad scăzut de siguranţă antiseismică. În unele state, un procent important al migraţiei
rural – urban s-a realizat către oraşe cu un risc seismic ridicat, atât datorită fragilităţii
tectonice, cât şi datorită vulnerabilităţii clădirilor (Torry, 1980, citat de Smith, 1996).
Cunoaşterea, însuşirea şi acceptarea riscurilor sunt mai ridicate în societatea
modernă, dar atracţia şi popularea arealelor expuse hazardelor nu reprezintă un fenomen
nou. Oamenii se întorc să îşi reconstruiască aşezările din luncile inundabile, de pe
versanţii vulcanilor, fapt ce constituie un paradox a cărui înţelegere presupune analiza
impactului pe care hazardele naturale îl au asupra omului într-o perspectivă ecologică
(Burton et al.,1968).
În regiunile tropicale şi intertropicale, concentrarea populaţiei în regiunile urbane
costiere presupune expunerea conştientă faţă de riscul uraganelor şi asumarea riscului,
prin neglijarea pericolelor mari, dar cu frecvenţă redusă de apariţie, în vederea satisfacerii
micilor, dar permanentelor nevoi cotidiene.
Explicaţia unei astfel de situaţii ar fi aceea că regiunea expusă diferitelor hazarde
oferă indivizilor oportunităţi economice superioare celor din alte regiuni sau cel puţin
celor din regiuni în care indivizii respectivi ar putea ajunge prin mijloace proprii. Pe de
altă parte, în situaţiile în care regiunile expuse hazardelor sunt destul de extinse, iar
populaţia tot mai numeroasă, statul intervine conştient prin diferite ajutoare pentru
reconstrucţia şi reabilitarea aşezărilor în aceleaşi areale de risc.
Pentru o ilustrare sugestivă a creşterii impactului dezastrelor, în concordanţă cu
accentuarea riscurilor se poate utiliza un model conceptual de interacţiune spaţio-

6
Izbucnirea epidemiei de ciumă bubonică din 1994 din Surat s-a datorat ineficienţei sistemului sanitar din
India

41
temporală între multitudinea hazardelor naturale şi societatea aflată într-o continuă
creştere (nu doar creştere numerică, ci şi expansiune spaţială) (Fig. 8). Modelul propus
mai jos are ca punct de plecare diagrama Venn utilizată de matematicieni în teoria
mulţimilor.
Modelul pleacă de la ideea că hazardele se caracterizează prin diferite grade de
intensitate, care s-au putut manifesta în orice perioadă a timpurilor istorice. Acest lucru
este perfect valabil chiar şi în cazul în care luăm în considerare fenomenele hidro-
climatice extreme, ale căror forme de manifestare (frecvenţă şi intensitate) sunt puternic
marcate de consecinţele poluării accentuate.

Fig. 8 Societate şi hazard. Interacţiuni crono-spaţiale, dimensiunea riscului şi impactul dezastrelor

(Stângă, 2007)

În primele faze de dezvoltare, în condiţiile unei presiuni umane reduse, societatea

ocupa zonele cu un grad ridicat de favorabilitate, implicit cu un grad redus de expunere
faţă de manifestările hazardelor. În aceste condiţii, chiar dacă societatea nu avea
mijloacele necesare pentru a face faţă situaţiilor de criză, impactul dezastrelor avea
dimensiuni reduse, fiind condiţionat preponderent de manifestarea unor fenomene
naturale extreme cu intensitate mare.
O dată cu creşterea populaţiei, presiunea asupra terenurilor a impus şi ocuparea
spaţiilor cu un grad mai scăzut de favorabilitate, accentuându-se gradul de expunere faţă
de hazardele naturale (areale cu un dezechilibru potenţial mai ridicat). Astfel,
dimensiunea dezastrelor creşte, societatea fiind afectată atât în condiţiile manifestării
unor fenomene extreme cu intensitate mare, cât şi a celor cu intensitate medie.
În perioada actuală, când presiunea asupra terenurilor a crescut foarte mult din
toate punctele de vedere, populaţia a devenit tot mai expusă manifestărilor extreme ale
naturii prin ocuparea acelor zone cu un grad redus de favorabilitate, în cadrul cărora
factorii conjuncturali menţin un dezechilibru potenţial ridicat. Dimensiunea dezastrelor
devine mult mai mare, impactul fiind resimţit nu doar în cazul unor fenomene extreme cu
intensitate mare sau medie, ci şi în cazul acelor fenomene extreme cu intensitate redusă.
Acest model conceptual poate fi aplicat atât la nivelul unei analize globale, cât şi
la nivel regional sau local; aşezările rurale din Colinele Tutovei oferă un exemplu

42
sugestiv în acest sens. Ocupând iniţial acele situri cu o favorabilitate ridicată, din
regiunea glacisurilor de contact dintre albiile majore şi versanţii văilor, aşezările s-au
extins treptat pe măsura creşterii presiunii umane, ocupând atât areale aferente luncilor,
cu risc ridicat de inundaţie, cât mai ales versanţii adiacenţi, cu un risc ridicat de
producere a unor procese geodinamice destructive.

9. Scara în analiza riscului

Dimensiunea riscurilor şi a catastrofelor (dezastrelor) este strâns legată de scara la
care acestea sunt analizate.
O problemă extrem de sensibilă în cercetarea acestora este modul în care pot fi
compatibilizate scările spaţiale la care se produc catastrofele şi scările socio-spaţiale la
care riscurile sunt evaluate, întrucât orice apreciere capătă dimensiuni şi valenţe diferite
funcţie de scara de analiză. Orice proces poate fi interpretat ca factor de risc la o anumită
scară, iar prin modificarea acesteia, riscul poate deveni mai accentuat sau dimpotrivă,
poate dispărea; în general cu cât nivelul de generalizare este mai mare (abordarea se face
la o scară tot mai mică), cu atât implicaţiile anumitor procese luate ca etalon devin tot
mai nesemnificative.
O alunecare de teren poate fi o catastrofă pentru o comunitate rurală, poate induce
o disfuncţionalitate la nivel regional (mai ales prin afectarea căilor de comunicaţie), poate
fi eventual un eveniment la nivel macroregional şi pierdută din vedere la analiza de
ansamblu a geosistemului.
Prin modificarea scării în sens invers, printr-o particularizare tot mai accentuată,
un anumit factor de risc luat ca etalon la nivel global – efectul de seră ca risc climatic –
rămâne ca atare la fiecare nivel de analiză succesiv, dimensiunea variind prin
particularizarea consecinţelor, funcţie de vulnerabilitatea structurilor antropice afectate
sau posibil a fi afectate. Simplificând o situaţie extrem de complexă, ne putem da seama
că o eventuală retragere graduală a calotelor glaciare şi creşterea nivelului oceanului
planetar redimensionează riscul încălzirii globale în primul rând în regiunile litorale
joase, cele mai vulnerabile faţă de o eventuală ridicare a nivelului mărilor şi oceanelor.
În egală măsură, modificarea scării de analiză presupune o altă încadrare
tipologică sau valoric-cantitativă a pragurilor, aşa cum au fost ele definite şi clasificate de
R. Brunet (1968). Astfel, erupţia unui vulcan, generată de acumularea unor tensiuni foarte
mari până la depăşirea unui anumit prag care impune descătuşarea acestor tensiuni, poate
însemna ruperea echilibrului dintr-un anumit sistem regional (depăşirea tuturor limitelor
de toleranţă): cazul erupţiei vulcanului Krakatoa din august 1883 care a provocat
distrugerea a două treimi din insulă şi moartea a circa 80.000 de oameni în Java. Pentru
insula respectivă, pragul de manifestare a erupţiei este totodată un prag de ireversibilitate,
în timp ce la nivel global este doar un prag de oscilaţie, întrucât după stingerea valurilor
uriaşe, după sedimentarea cenuşilor aruncate în atmosferă, precum şi atenuarea
consecinţelor induse, funcţionalitatea geosistemului a revenit pe cursul normal, nefiind
depăşite limitele de toleranţă ale acestuia.
Acest lucru demonstrează că, în esenţă, conceptul de risc este unul relativ, atât
funcţie de scara de analiză (temporală sau spaţială), cât şi într-un anumit context sau

43
pentru o anumită optică precizată. În consecinţă, analiza acestora trebuie realizată prin
integrarea ierarhică a funcţionalităţii sistemice.

10. Dimensiunea reală și dimensiunea percepută a riscului

După cum s-a menţionat, dimensiunea reală a riscurilor şi a catastrofelor

(dezastrelor) este strâns legată de scara la care acestea sunt analizate. Există însă praguri
a căror valoare este uneori mai bine cunoscută de cei care trăiesc riscul şi resimt
catastrofa, ale căror percepţii şi reprezentări sunt extrem de importante mai ales pentru
impactul social, dar şi economic, al dezastrelor.
Din acest motiv, este necesară o distincţie între riscul obiectiv şi riscul subiectiv,
între dimensiunea reală şi dimensiunea percepută a dezastrelor. Riscul obiectiv este cel
mai adesea determinat prin cercetare ştiinţifică, valoarea sa reieşind de multe ori din
calcule statistice. Riscul subiectiv este măsura iminenţei unui pericol aşa cum îl resimte o
persoană sau un grup de persoane sau măsura pierderilor pe care acelaşi individ sau grup
de indivizi le-ar considera suportabile în urma unui oarecare incident. Dimensiunea
riscului subiectiv poate fi totuşi interpretată fie prin analiza atitudinilor şi a
comportamentului individului confruntat cu hazardul, fie prin aplicarea unor chestionare
(ancheta psiho-socială).
Riscul obiectiv rezultă în urma unui proces de evaluare, în timp ce riscul subiectiv
este rezultanta unui proces de percepţie, diferenţierile fiind uneori suficient de mari
pentru a crea probleme în managementul hazardelor (Smith, 1996).
Utilizarea sintagmei de risc perceput în locul celei de risc subiectiv poate fi pusă
în discuţie de accepţiunea pe care o are termenul de percepţie (din lat. perceptio). Acesta
se defineşte printr-o „cunoaştere a obiectelor şi a fenomenelor în integritatea lor şi în
momentul în care ele acţionează asupra organelor senzoriale” (Cosmovici, 1996). Aşadar,
percepţia presupune contactul nemijlocit cu realitatea (obiect al percepţiei) prin
intermediul organelor de simţ.

10.1. Percepția umană

Integrarea în mediu și reacția umană la condițiile existente depinde, în măsură
considerabilă, de felul în care omul percepe și interpretează realitatea obiectivă.
Realitatea socio-umană este constituită din structuri și condiții obiective, precum și dintr-
o componentă subiectivă.
Percepția reprezintă procesul psihic individual și particular de organizare a
tuturor stimulilor primiți din exterior. Percepția umană are calitatea de a fi de tip global,
organizatoric, și nu reprezintă o înmagazinare a unor elemente disparate. Elementele de
ordin cantitativ nu sunt înregistrate și reținute într-un volum mare. Totodată, percepția
unui fenomen depinde de contextul în care el se produce. Aceasta deoarece subiectul care
percepe realitatea este adaptat la stimulii trecuți, în funcție de care noua stare apare, prin
contrast, într-un fel sau altul.
Organizarea perceptuală reprezintă o funcție înnăscută a creierului, necesitând
însă timp pentru a se forma (presupunând deci un proces de percepție). Procesul de
sintetizare, prin învățare, a unor elemente mai simple în complexe integrate, capătă însă
un rol secundar în cadrul percepției, care rămâne predominant rezultatul experimentării.

44
 Factorii care influențează percepția corespund unor naturi diferite, referitoare la
determinanți sociali precum sex, vârstă, cultură etc., la care se adaugă o suită de influențe
neconștientizate, de ordin motivațional, legate de mentalități, nivel social-economic etc.
Totodată, îndată ce s-au cristalizat, în decursul vieții, niște prezumții perceptuale,
ele prezintă o mare inerție, rezistând schimbării, cu toată îmbogățirea bagajului
informativ referitor la acea realitate. Unul din rezultatele cele mai frapante pe care
cercetările experimentale le-au relevat este faptul că, informația care parvine din lumea
exterioară este fasonată nu de realitatea neutră, ci de preconcepțiile existente.
Percepția determină o anumită atitudine și un anumit comportament.
Riscul nu reprezintă realitatea concretă, ci probabilitatea apariţiei unei anumite
stări în viitor. Omul îşi poate realiza o reprezentare mentală a dimensiunii unui anumit
risc. Cele mai corecte reprezentări ale riscurilor aparţin persoanelor cu experienţă cât mai
bogată în acest sens, rezultată fie din cercetare şi educaţie, fie din experienţe directe
(parcurgerea unor experienţe traumatizante) sau indirecte (proximitate spaţială, mass-
media etc.). De aici rezultă că abordarea trebuie să includă două aspecte: percepţia
dezastrelor şi reprezentarea riscurilor.
Probabil că ineficienţa sau insuficienţa unor măsuri de prevenire a dezastrelor
naturale îşi are o origine în acest „anacronism” al psihicului uman. Deşi existenţa riscului
presupune un dezechilibru potenţial şi pregătirea dezastrului, omul trebuie să aibă mai
întâi ocazia să perceapă dezastrul pentru a-şi putea reprezenta riscul. De multe ori,
măsurile ce ar putea fi luate pentru prevenirea dezastrelor sunt adoptate după ce acestea
s-au produs: construim diguri după ce apele au acoperit vaste suprafeţe de teren, realizăm
sisteme eficiente de irigaţie după ce seceta a mistuit culturile, mergem la medic după ce
ne-am îmbolnăvit etc.
Aşadar, percepţia riscurilor nici nu poate fi luată în discuţie, lipsind acţiunea
directă a stimulilor. Individul sau grupul de indivizi poate percepe cel mult consecinţele
consumării riscurilor (dezastrele), iar din prisma experienţei acumulate, a vârstei şi a
numeroşi factori social-culturali, aceştia îşi pot reprezenta dimensiunea riscului.
Modul în care individul sau grupul de indivizi percep şi îşi reprezintă riscul poate
influenţa vulnerabilitatea acelui individ sau grup de indivizi în faţa diferitelor hazarde.
De fapt cele două aspecte sunt interdependente, atât percepţia depinzând de
vulnerabilitate, cât şi vulnerabilitatea de percepţie: cu cât omul se simte mai vulnerabil,
cu atât, la nivel perceptiv, riscul capătă dimensiuni exagerate, după cum, dacă omul
percepe greşit dimensiunea riscului, el devine mai vulnerabil faţă de acesta.
Dacă percepţia şi reprezentarea reală a riscului contribuie la scăderea
vulnerabilităţii în sensul creşterii capacităţii de a face faţă impactului hazardelor (ante
poste), percepţia dezastrelor influenţează atitudinea şi comportamentul indivizilor în
situaţiile de criză (ex poste). Adoptarea unor strategii de prevenire depinde foarte mult de
modul în care persoanele implicate percep dimensiunea riscului.
În egală măsură, percepţia dezastrelor influenţează colaborarea dintre sinistraţi
şi echipele de intervenţie şi, implicit, eficienţa acţiunilor de salvare. Aptekar (1991),
analizând impactul psihologic al dezastrelor identifică trei stări succesive: în primă fază,
altruismul, manifestat ca modalitate de a se impăca (psihologic) cu ideea de a fi rănit pe
nedrept; în a doua fază, negarea dimensiunii reale a catastrofei, pentru o acceptare mai
uşoară a acesteia; în a treia fază, mânia, manifestată ca o reacţie adversă faţă de
„nedreptatea” pe care au suportat-o cei afectaţi. Autorul analizează impactul fiecărei stări

45
în colaborarea sinistraţilor cu echipele de intervenţie. Analiza a vizat uraganul Hugo şi
cutremurul din Loma Prieta, care au afectat la interval de o lună California şi Carolina de
Sud, în septembrie – octombrie 1989.
Uraganul Hugo, din septembrie 1989 a provocat pagube estimate la 6 miliarde de
dolari şi numai în Carolina de Sud au fost afectaţi 1,8 milioane oameni, peste 264500
oameni au fost evacuaţi, 60000 rămânând fără adăpost. Cutremurul Loma Prieta a
provocat mai mult de 6 miliarde de dolari pagube, afectând mai mult de 500000 km2.
Acest studiu a luat în considerare şi diferenţele induse de faptul că uraganul a fost
precedat de numeroase avertismente şi o anumită perioadă de pregătire, în timp ce
cutremurul a lovit cu violenţă, fără vreo avertizare şi s-a continuat prin replici care nu
ofereau certitudinea încheierii mişcărilor seismice.
Dacă în ceea ce priveşte percepţia şi reprezentarea riscului, analiza se justifică
doar în cazul în care anumiţi indivizi sunt expuşi hazardelor de orice tip, în cazul
dezastrelor este expresivă o analiză mai largă, incluzând nu doar indivizii sau grupurile
de indivizi direct implicaţi, ci şi grupurile sociale neafectate, implicate sau nu în
gestionarea situaţiilor de criză.
Pe scară largă, percepţia şi reprezentarea dezastrelor (naturale sau tehnogene) este
dependentă direct de impactul acestora, dar trebuie asociate percepţiei proximităţii:
proximitate temporală, prin raportare la experienţe anterioare, proximitate spaţială,
proximitate social-culturală, proximitate economică etc, acestea din urmă specifice mai
degrabă grupurilor de indivizi, în ansamblu, decât indivizilor analizaţi separat (Fig. 9).

Fig. 9 Proximitatea spaţio-temporală, claritatea şi corectitudinea percepţiilor şi reprezentărilor

Devine astfel extrem de important conceptul de reprezentare socială, acea formă

de reprezentare generată de experienţele şi caracteristicile comune ale unui anumit grup
social. Reprezentarea socială este produsă colectiv, având drept scop orientarea
comunicărilor sociale şi formarea conduitelor de grup (Neculau, 2004). Din acest punct
de vedere, analiza trebuie să diferenţieze acele elemente comune unei întregi colectivităţi
(elemente considerate nucleu central) de cele individuale, dependente de experienţa
personală (considerate elemente periferice).
Din punctul de vedere al analizei noastre, reprezentarea socială trebuie
interpretată pe două paliere distincte: reprezentarea socială a grupurilor afectate de

46
dezastre naturale şi reprezentarea socială a grupurilor care primesc informaţii despre
dezastru, nefiind însă direct afectate de acesta. Dacă în primul caz, percepţia şi
reprezentarea socială influenţează comportamentul grupurilor sociale expuse dezastrului
şi implicit, capacitatea acestora de a face faţă situaţiilor de urgenţă, în al doilea caz,
reprezentarea socială are o importanţă semnificativă în ceea ce priveşte întrajutorarea
(sprijinul umanitar acordat voluntar grupurilor afectate).
Adams (1986) a analizat modul în care posturile de televiziune americane au
acordat atenţie dezastrelor naturale produse în lume între ianuarie 1972 şi iunie 1986; au
fost selectate şi analizate 35 de dezastre care au provocat peste 300 de victime.
Pornind de la numărul estimat al victimelor în primele ore şi zile de după
producere (victimele anunţate mai târziu neputând fi luate în calcul), autorul arată că
timpul alocat diferitelor dezastre diferă foarte mult funcţie de regiunea afectată şi nu de
amploarea acestora; prin raportare la numărul de victime a timpului alocat de către
posturile americane de ştiri, autorul ajunge la concluzia că moartea unui italian ar
echivala cu cea a 3 români, 9 latino-americani, 11 persoane din Orientul mijlociu şi 12
persoane din Asia de sud şi sud-est.
Pentru cutremurul din România, din 4 martie 1977, care a produs 1571 de victime,
televiziunile americane au alocat 3,60 min./1000 morţi, în timp ce pentru cutremurul din
Italia (mai 1976, 946 victime) s-au alocat 9,20 minute/1000 morţi.
Mai elocventă este comparaţia realizată între cutremurul din Italia (mai 1976) şi
cel din Indonezia (iunie 1976), cu un număr comparabil de victime (946, respectiv 943
persoane declarate decedate); totuşi, deşi iniţial au fost anunţate 9000 victime în
Indonezia, canalele de ştiri au alocat acestui fapt 20 secunde într-o singură noapte, în
timp ce cutremurul din Italia a fost prezentat pe canalele de ştiri mai mult de o
săptămână, cu reportaje de 1,5 – 2,5 minute. Autorul consideră că printre factorii cei mai
importanţi poate fi considerat numărul turiştilor americani (proximitate culturală şi
interes social) şi distanţa faţă de New Work.
Trebuie observat astfel faptul că pe lângă dimensiunea reală, în creştere, a
dezastrelor naturale, datorată creşterii vulnerabilităţii sistemelor social-economice, o
creştere aparentă a acestora este datorată perfecţionării mijloacelor moderne de
comunicaţie, care permit răspândirea rapidă a ştirilor despre diferite dezastre, precum şi
datorită unei atitudini crescânde de „intoleranţă mentală” într-o eră a tehnologiilor
avansate (Burton ş.a., 1968).

10.2. Relaționarea perceptuală cu evenimente de risc

Ființa umană dispune de o gândire intuitivă cu o percepție redusă a fenomenelor
de tip aleator sau probabilistic și o incapacitate de prelucrare concomitentă și integrată a
unui volum mare de informații provenite din surse diferite. Probabilitatea și frecvența
apariției unor evenimente sunt estimate printr-o serie de strategii și analogii mentale cu
rol de simplificare a procesului de gândire, cum ar fi intensitatea de memorare (atât ca
număr de cazuri, cât și/sau imagine). Evenimentele frecvente sunt mai ușor de reținut în
memorie, comparativ cu cele rare, ca și cele fericite față de altele nefericite. Orice factor
care imprimă unui hazard o facilitate de memorare – prin exercitarea unui șoc, a unei
manifestări recente, prin repetabilitate, prin informare mass-media – poate să crească
considerabil capacitatea de percepție a riscului la nivel individual sau colectiv.

47
 În mod obișnuit se constată o tendință de a crede că, un eveniment extrem care s-a produs recent
nu se va mai repeta în viitorul apropiat. De exemplu, din interviurile efectuate de geograful american Kates
în 1962 într-o zonă afectată de inundații, populația a manifestat credința că odată ce s-a produs o viitură în
anul x, anul x + 1 va fi ferit de un asemenea eveniment (White, 1974).
Studiile realizate de Burton și Kates în 1964 au arătat ca viiturile sunt percepute ca fenomene
ciclice, pe baza unui proces de abstractizare selectivă și de corelare iluzorie între variabile. Aspectul aleator
în manifestarea viiturilor este înlocuit fie printr-o ordine de tip determinist, cu o repetabilitate la intervale
regulate, fie printr-un indeterminism absolut. Totodată, evenimentele nefericite constituie stimuli de decizie
și acțiune, în care experiența acumulată din repetarea situațiilor a condus la adaptări de ordin superior
(exemplul Japoniei).

În general, pot fi diferențiate trei tipuri de percepții eronate asupra situațiilor de

risc: o percepție a stabilității sistemelor naturale, în care orice modificare apare ca
„nenaturală”; o percepție exacerbată a instabilității sistemelor fizice aflate într-o continuă
schimbare și o percepție a transformărilor de tip catastrofă.
Percepția stabilității, alimentată de ignoranța celor în cauză, poate conduce
deseori la pagube și litigii. Exemple concrete se referă la vânzarea unor terenuri pentru
construcții pe corpul alunecărilor de teren, construirea de drumuri care supraîncarcă
terenul și pot declanșa alunecări etc.
Percepția instabilității și a transformărilor de tip catastrofic pot determina luarea
de măsuri inginerești inutile și costisitoare pentru prevenirea pericolului și stabilizarea
situației (de exemplu, construirea de ziduri de sprijin, gabioane, umplerea cu pământ a
cornișelor de desprindere ale alunecărilor etc.).

10.3. Mitologia dezastrelor

Majoritatea oamenilor nu dispun de o experiență personală în confruntarea cu
dezastrele naturale, preluând credințe cu privire la comportamentul individual și colectiv
în cazul unui pericol din diferite surse de informare: de la concetățeni (prin tradiție orala),
de la organele acreditate în domeniu, din mass-media, filme și cărți.
Cele mai frecvent întâlnite preconcepții se regăsesc în imaginea „panicii” generate
de un pericol (a comportamentului dezorganizat), a dependenței pasive de echipele de
intervenție și în posibilitatea exercitării unui control absolut asupra victimelor. Imaginea
dependenței de echipele de salvare este înlocuită în realitate de o mobilizare a tuturor
resurselor interioare ale celor afectați, într-o atitudine activă, voluntară și responsabilă.
Imaginea „dezordinii” generale este înlocuită printr-o activitate focalizată pe
salvarea bunurilor personale și a celor apropiați. În peste 100 de studii arhivate în cadrul
Disaster Research Center, Ohio State University (1972), se semnalează posibilitatea
apariției panicii, fără însă ca aceasta să se fi manifestat efectiv. Confruntarea autorităților
cu situații de panică poate avea loc atunci când evenimente naturale violente solicită
victime umane.
Totodată, studiile sociologice documentează că, în caz de pericol, are loc inițial o
negare a mesajelor de avertizare și o rezistență în fața abandonării căminelor. Inerția
populației în fața evacuărilor este și o consecință a temerii de a fi jefuită gospodăria
părăsită.
În situația evacuărilor forțate, un alt mit este cel al opțiunii pentru adăposturile
colective. Realitatea arată că acestea constituie o ultimă alternativă; s-a observat ca 80%
dintre victime se retrag la rude sau prieteni.

48
 Prezența jafurilor favorizate de instaurarea unei stări de urgență în urma unui
dezastru natural este o raritate (spre deosebire de cazul conflictelor civile sau armate,
precum revoltele sau războaiele). Furturile sunt dovedite efectiv în foarte puține din cele
300 de cazuri analizate de Disaster Research Center, iar hoții actionează în mod solitar și
pe ascuns. Explicația poate consta în faptul că în cazul dezastrelor naturale nu are loc o
schimbare a normelor și drepturilor legale, ca în situația unor tensiuni sociale urmate de
răsturnări de regim. Jafurile devin o realitate dramatică doar în anumite condiții sociale
defavorizante (Frazier, 1979), legate de o puternică stratificare socială.
În condițiile ridicării temporare a proprietății asupra bunurilor are loc o redefinire
a proprietății. Furturile devin, în situația unor calamități naturale, redefiniri ale unor
norme de grup acceptate intrinsec ca urmare a stării de urgență (de exemplu, spargerea
unor farmacii pentru menținerea funcționalității spitalelor).
Aceeași lipsă de fundament capătă și imaginea comportamentului asocial cât și
mitul comportamentului isteric contagios. Studiile documentează chiar o scădere a ratei
criminalității în urma unor dezastre naturale. În cele mai multe situații, starea de șoc
durează mai puțin de câteva minute, în cele mai traumatice cazuri, câteva ore, aspectele
de întrajutorare, de stăpânire de sine, de acțiune și organizare spontană devenind
definitorii în situații de criză. În cazul unui dezastru, comunitatea afectată devine mai
unită în răspuns, în urma impactului se constată un val de altruism și întrajutorare din
sânul sau din afara comunității și o revenire la valorile morale perene (Drabek, William,
1984).

10.4. Factorii care influențează percepția evenimentelor de risc

Studiile făcute de White în perioada 1960–1970 au arătat că gradul de percepție a
unor evenimente naturale de risc de către individ sau societate este în relație direct
proporțională cu raportul de dependență existent între om și baza naturală a existenței
sale, cât și de factori de natură cognitivă și psihologică.
Dependența de factorii de mediu a fost înțeleasă în funcție de nivelul de civilizație
și tipul de organizare socio-spațială — mediu urban sau rural. Progresul tehnico-
industrial, o consecință a aspirației spre independență față de condițiile de mediu, a legat
societațile putenic dezvoltate economic într-un raport și mai profund de dependență față
de resursele naturale, chiar dacă această realitate a devenit mai puțin vizibilă. Pe de altă
parte, la nivelul societăților sărace, lipsa alternativelor determină ca cea mai mare parte a
populației pauperizate să se stabilească în teritorii instabile și cu un grad ridicat de
vulnerabilitate.
Utilizarea intensivă și extensivă a unor sisteme naturale susceptibile la risc, este
motivată din perspectiva celor potențial afectați în principal prin bilanțul costuri
probabile/beneficii imediate, productivitatea terenurilor și lipsa alternativelor.
Din perspectiva relației costuri – beneficii, situația poate fi transpusă în felul
următor:

BN = BT – CTd – CTa ± CCTI

unde:
BN este beneficiul net derivat din ocuparea unor sectoare cu risc,
CTd este costul total al pericolului reprezentat de elementul la risc,

49
CTa este ajutorul în cazul producerii evenimentului de risc,
CCTI este costul total al litigiului apărut (litigiul este înțeles ca fiind orice contribuție la
creșterea sau diminuarea beneficiului net) (Alexander, 1992).

Studiile de percepție efectuate cu privire si la unele riscuri (în principal, riscul

seismic) în aria urbană a Bucureștilor, au indicat o dependență semnificativă între
libertatea oferită actorului social de situația economică și acutizarea în percepția riscului.
Cu cât populația este mai săracă, cu atât ea devine mai vulnerabilă și expusă la
riscuri, resursele limitate impunând un grad redus de reziliență. Statisticile susțin această
dependență prin numărul mare de victime omenești în cazul afectării de către un
eveniment extrem a unor comunități sărace. Totodată, astfel de comunități (indiferent de
scara de analiză – organism rural sau stat) prezintă o probabilitate mai mare de a fi lezate
prin situații de risc, care dezvoltă manifestări mai grave.
Variația modului de percepere și estimare a unui eveniment de risc, indiferent de
determinanții sociali precum vârstă, educație, venit, se face în funcție de:
- magnitudinea și frecvența producerii fenomenelor extreme,
- gradul în care sunt afectate interesele și veniturile societății în cauză,
- îmbinarea factorilor de personalitate precum credința într-un control asupra
destinului, modalități de conștientizare a mediului natural,
- experiența
Reacția la risc, prin adoptarea a unor modalități noi de adaptare la mediu în
vederea reducerii pagubelor cauzate de hazarde, este diferită de la individ la comunitate:
- pentru individ, procesul de estimare a eficienței economice a unei metode de
adaptare la risc este în funcție de factorul timp perceput, în funcție de raportul dintre
avantaje și pierderi potențiale și de măsura în care există alternative.
- pentru comunități, selectarea unui anumit mod de adaptare la mediu este în
funcție de gradul și modul de percepție a hazardului de către indivizii care compun
comunitatea, de alternativele și eficiența economică a zonei, influențată de stabilitatea și
eșafodajul puterii politice.

II. CADRU METODOLOGIC

În ultimii ani înțelegerea generală a securității a trecut de la o perspectivă

naționalistă și militaristă la una mai individualistă și umanitară: securitatea omului (CHS,
2003). S-a produs o schimbare de paradigmă în unele concepte vitale privind înțelegerea
bunăstării umane. Ființa umană este cea care este pusă din ce în ce mai mult în centrul
atenției.
O altă schimbare de paradigmă s-a produs și în ceea ce privește managementul
dezastrelor: acestea au început să nu mai fie privite ca evenimente extreme create de
forțele naturii, ci ca manifestări ale problemelor de dezvoltare nerezolvate (Yodmani,
2001).
Abordările cu privire la reducerea dezastrelor au devenit mult mai complexe iar
accentul s-a mutat de la acordarea de ajutoare către o preocupare pentru reducerea
riscului. Prin urmare, vulnerabilitatea, coping-ul, reziliența au câștigat un rol mai

50
proeminent, iar factorii sociali, economici, politici și culturali sunt mult mai mult aduși în
prim-plan (Thywissen, 2006).
Riscurile par în principal să depindă de vulnerabilităţi, manifestarea extremă a
unor fenomene naturale sau antropice nefăcând altceva decât să dezvăluie, în manieră
adesea brutală, ansamblul vulnerabilităţilor unui individ, ori ale unei comunități. Trebuie
să admitem că putem avea un risc foarte mare chiar în condițiile unui hazard slab (o
simplă furtună de exemplu) dar cu foarte mari vulnerabilităţi.
Schimbarea de analiză este importantă pentru că, în această optică,
vulnerabilităţile exprimându-se activ cu ocazia unui eveniment dat, constituie esenţialul
riscului, în detrimentului componentei hazard. Comunităţile ştiinţifice şi politice trebuie
să fie gata să-şi modifice abordarea, acordând vulnerabilităţii cercetări la fel de lungi şi
de complexe ca cele privind hazardele, cercetări care trebuie să se bazeze pe abordarea
inter-disciplinară, atât de către ştiinţele naturale cât şi de către cele umane şi sociale. Este
necesară îmbogăţirea noţiunii de vulnerabilitate pentru ca noţiunea de risc să capete
întregul său sens. Aceasta ar conduce la redefinirea priorităţilor în cunoaşterea şi
gestionarea riscurilor.

Riscul poate fi considerat ca funcție a probabilității producerii unei pagube și a

consecințelor probabile, fiind înțeles ca măsură a mărimii unei “amenințări”. Studiile de
risc constituie astfel suportul pentru procesul decizional în luarea unor măsuri concrete,
menite să ducă la limitarea și diminuarea pericolului (managementul riscului). Adoptarea
măsurilor se bazează însă pe un model sistemic, susținut de conceptul de risc. El este
compus din trei elemente (Fig. 9):

Fig. 9 Structura conceptului de risc (Borter, 1999)

1. Analiza riscului urmărește aflarea răspunsului la întrebarea Ce se poate

întâmpla într-un anumit context? Ea constituie un demers sistematic de caracterizare și,
dacă este posibil, de cuantificare a unui risc, din perspectiva probabilității de producere și
a dimensiunilor consecințelor sale. Elaborarea unei analize a riscului trebuie abordată caz

51
cu caz. Pentru a putea compara între ele rezultatele unei analize a riscului efectuată în
diferite locuri este necesară fixarea unor exigenţe minimale. Foarte importantă este
cunoaşterea legislaţiei, care poate prevedea nişte norme ce trebuiesc îndeplinite pentru ca
măsurile să fie valabile şi din acest punct de vedere.
2. Evaluarea riscului trebuie să răspundă la întrebarea Ce are voie să se întâmple?
sau Ce se poate tolera?, adică se încearcă evaluarea a ceeea ce este admisibil. Ea
constituie o etapă ulterioară, de decizie a semnificației riscurilor acceptabile, care se face
pe baza comparării avantajelor și dezavantajelor implicate de un posibil eveniment.
Pentru aceasta, rezultatele analizei riscului vor fi evaluate şi comparate cu obiectivele
fixate pentru protecţia persoanelor, a diferitelor bunuri materiale şi a mediului în
ansamblu. Ele sunt bazate pe cunoştinţe ştiinţifice şi pe scări de valori sociale, cuprinzând
criterii calitative şi cantitative ce definesc când o atingere nu mai este tolerabilă. Este
necesară existenţa unei baze legale, a unor texte legislative adecvate, care să conţină
valori indicative şi limite, recomandări clare şi precise pentru evaluare.
În momentul în care se ştie ce se poate tolera, se poate face o estimare a riscurilor
potenţiale şi apoi este posibil să se intreprindă măsuri judicioase. O asemenea evaluare a
riscurilor este bineînţeles un proces care atinge multe domenii şi reclamă participarea
interdisciplinară a specialiştilor.
3. Managementul riscului se referă la implementarea de măsuri și metode, cu
scopul de a atinge nivelul de siguranță propus, în contextul adaptării la transformările de
mediu. El urmărește să ofere răspuns la întrebarea Ce trebuie făcut?

Evaluarea riscului

Riscurile induse de diferitele hazarde pot fi evaluate prin metode calitative, parțial
calitative și cantitative.
Metodele calitativ-descriptive au un nivel ridicat de subiectivitate și depind de
gradul de profesionalism al cercetătorului. În aceste analize, riscul este apreciat ca fiind
foarte mare, mare, mediu etc.
Metodele parțial cantitative în analizele de risc se referă la identificarea riscului
conform unei scale prestabilite, compusă din cifre sau din cifre și cuvinte/litere.
Realizarea acestor scale necesită aplicarea unei metodologii unitare.
Metodele cantitative descriu riscul ca pe o funcție între probabilitatea pierderilor
(Pp) și nivelul așteptat al pagubelor A(M), unde M este magnitudinea pagubelor.

R = f (Pp, A(M))

Cea mai simplă modalitate de cuantificare a riscului R, rezultă din formula:

R = Ps × A(M)

Evaluarea riscului este procesul general de identificare, analiză și apreciere a

riscului. Se urmărește o întreagă problematică care trebuie să permită observaţia, analiza
și evaluarea riguroasă a componentelor riscului (hazard, expunere, vulnerabilitate),
evaluarea consecințelor pe care le-ar putea avea un anumit eveniment de risc şi stabilirea

52
strategiilor și măsurilor de gestionare. Astfel, procesul de evaluare a riscului urmărește, în
general, parcurgerea mai multor pași pe care îi prezentăm succint în continuare. ISO/IEC
31010 oferă îndrumări cu privire la tehnicile de evaluare a riscurilor.

1. Identificarea riscurilor
Este etapa în care se identifică sursele de risc, ariile de impact, evenimentele
(inclusiv modificările unor circumstanțe), cât și cauzele lor și consecințele potențiale.
Scopul acestei etape este întocmirea unei liste cât mai complete a riscurilor induse
de anumite evenimente în cadrul sistemului analizat. Identificarea trebuie să fie
cuprinzătoare, să includă toate riscurile, indiferent dacă sursa sau cauza lor sunt sau nu
evidente și dacă pot sau nu pot fi controlate. De asemenea, identificarea trebuie să vizeze
efectele, inclusiv efectele în cascadă și cumulate, cât și posibilele scenarii privind
consecințele ce pot apărea.

2. Analiza riscului
Analiza riscului presupune dezvoltarea unei înțelegeri a riscului. Ea oferă un input
pentru evaluarea riscului, cât și pentru deciziile de tratare a riscului și de adoptare a celor
mai adecvate strategii și metode de tratare a acestuia.
Pe lângă luarea în considerare a surselor de risc, a cauzelor și a consecintelor lor,
analiza vizează determinarea probabilității acestor consecințe. Un eveniment poate avea
consecințe multiple și poate afecta mai multe obiective.
Analiza riscului poate fi întreprinsă la diferite grade de detaliere, în funcție de
scop, de tipul de risc, cât și de informațiile, datele și resursele disponibile. Analiza poate
fi calitativă, semicantitativă sau cantitativă, sau o combinație a acestora, în funcție de
circumstanțe.
Consecințele și probabilitatea lor pot fi determinate prin modelarea rezultatelor
unui eveniment sau set de evenimente, sau prin extrapolare din studiile experimentale sau
din datele disponibile.
Consecințele pot fi exprimate în termeni tangibili sau intangibili de impact. În
unele cazuri, este necesară mai mult decât o valoare numerică sau descriptor pentru a
preciza consecințele și probabilitatea lor pentru momente diferite, locuri, grupuri sau
situații.
Dao și Peduzzi (2004) propun un Index al Riscului de Dezastru (Disaster Risk
Index - DRI). Ipoteza majoră din spatele indicelui este că nivelurile diferite de risc cu
care se confruntă țările cu expuneri similare la hazarde naturale se datorează
vulnerabilității populației.
DRI permite măsurarea și compararea nivelurilor relative de risc, expunerea la
hazarde și vulnerabilitatea în fiecare țară. DRI cuprinde un set de indicatori care
evidențiază țările cele mai vulnerabile și mai expuse la patru hazarde care produc
majoritatea victimelor: secete, cutremure, cicloni, inundații.
Alegerea indicatorilor de risc depinde în mare măsură de disponibilitatea datelor.
In cazul de față a fost utilizată baza de date EM-DAT a Centrului de Cercetare a
Epidemiologiei Dezastrelor – CRED, al Universitatii din Leuven, Belgia, singura bază de
date disponibilă la scară globală privind impactul hazardelor asupra oamenilor. Și
alegerea perioadei de timp depinde, de asemenea, de disponibilitatea datelor. Ea trebuie

53
să evidențieze un acces stabil la informații, să maximizeze durata de timp pentru a avea o
reprezentare optimă a periodicității hazardului.
Autorii respectivi au calculat riscul mediu de deces pe fiecare țară, pentru cele
patru tipuri de catastrofe naturale, la scară mijlocie și mare, pentru perioada 1980-2000,
identificând totodată o serie de factori cauzali asociați.

3. Evaluarea hazardului
Toate hazardele au în comun potențialul de a produce efecte adverse severe. La
baza fiecărei situații de urgență, dezastru sau catastrofă se află un hazard, cunoscut sau
necunoscut.
Evaluarea hazardului este o precondiție pentru evaluarea riscului. Evaluarea
hazardului are drept scop estimarea manifestării spațiale și temporale și a
magnitudinii unui fenomen de risc.
Procesul depinde în mare măsură de existenţa și analiza datelor statistice pe o
perioadă lungă de timp, fiind urmărite mai multe aspecte:
- identificarea şi/sau monitoring-ul fenomenului de risc (hazardului);
- precizarea şi analiza factorilor genetici ai fenomenului respectiv;
- analiza modalităţii de manifestare în timp şi spaţiu a acestuia;
- stabilirea frecvenței, implicit, a probabilității de apariție;
- calcularea deviaţiei parametrilor fenomenului faţă de medie (considerată ca
normală) și extragerea valorilor extreme, reprezentând limite posibile de variaţie
(magnitudinea) cât şi praguri de risc;
- evidențierea relației magnitudine-frecvență a hazardului, care este întotdeauna o
caracteristică inerentă a unei localități sau regiuni;
Pe scurt, în cuantificarea hazardului, principalele criterii care se iau în considerare
sunt: probabilitatea de apariție, potenţialul de distrugere şi severitatea consecinţelor
(victime omeneşti, pierderi materiale) şi posibilităţile de prevenire sau de diminuare a
efectelor.
Deseori, în literatura de specialitate, problematica frecvenţei hazardelor este
abordată confuz, presupunând cel puţin o suprapunere cu termenul de probabilitate, de
aceea sunt necesare clarificări. Pornind de la semnificaţia matematică uzuală a
frecvenţelor şi a probabilităţilor, având în vedere sensul aproape unanim acceptat al
hazardului, se poate vorbi de “frecvenţă” doar în cazul evenimentelor deja produse,
anterioare momentului cercetării şi de „probabilitate de ocurență” în cazul evenimentelor
care s-ar putea produce (hazarde), ulterioare momentului cercetării. Trebuie făcută o
diferențiere între frecvenţă (care se apreciază pe baza valorilor observate ale
fenomenului) și probabilitate (care rezultă în urma calculelor matematice bazate pe
analiza frecvenţelor).
Fiecare hazard, de o anumită magnitudine, are o perioadă de revenire sau
frecvență, determinată de obicei empiric, care este specifică unui anumit amplasament.
De exemplu, perioada de revenire a unui uragan de gradul 5 este diferită pentru New
Orleans, în comparație cu Filipine. Dacă hazardul este mai larg jalonat, cum ar fi o
epidemie, secetă sau inundație, atunci el se poate caracteriza prin mai multe magnitudini
posibile.
Relația magnitudine-frecvență a hazardului este întotdeauna o caracteristică
inerentă a unei localități sau regiuni. Figura 10 ilustrează hazardul cutremur de pământ

54
pentru două regiuni fictive x și y. Cele două linii reprezintă relațiile magnitudine-
frecvență specifice celor două regiuni.

Fig. 10 Relațiile magnitudine-frecvență pentru hazardul cutremur de pământ

în cazul a două regiuni fictive x și y

Probabilitatea de apariție este cea de-a doua caracteristică importantă în evaluarea

hazardelor. Calcularea probabilităților spațio-temporale ale acestora este crucială și se
poate realiza printr-o expertiză de specialitate combinată deseori cu rezultatele din
analiza de modelare, pe baza monitorizării recente în teren dar și a informațiilor istorice
disponibile.
In completarea analizei hazardului se face evaluarea impactului potențial (Fig.
11). Impactul potențial poate fi calculat ca produs între frecvența și magnitudinea
fenomenului extrem (hazardului). Se poate observa că valorile mari ale uneia dintre
componente pot determina valori mari ale impactului potențial, chiar dacă valorile
celeilalte componente sunt reduse.

Fig. 11 Evaluarea impactului potențial

4. Evaluarea expunerii

Această etapă cuprinde realizarea unui inventar al elementelor la risc pecum și o

cartografiere a teritoriilor potențial amenințate de un anumit hazard.

55
 Identificarea și cartografierea elementelor la risc sunt sarcini esențiale, oferind
unul dintre layer-ele principale ale datelor spațiale necesare calculării riscului total (Van
Westen et al. 2008). Elementele la risc sunt definite drept obiectele care au potențialul de
a fi afectate negativ (Hufschmidt et al. 2005). În termeni generali, elementele la risc
cuprind populația, proprietățile, activitățile economice, serviciile publice și private dintr-
un anumit teritoriu, potențial amenințate (direct sau indirect) de un eveniment distructiv
(Alexander 2005; van Westen și Montoya 2009).
Sterlacchini et al. (2014) întocmesc o listă exhaustivă a elementelor la risc și a
caracteristicilor lor spațiale și nonspațiale pentru evaluarea vulnerabilității fizice,
compilată din literatura de specialitate (tabelul 8.1.) Toate clădirile și structurile
aparținând fiecărei categorii enumerate, cât și comunitățile care exploatează aceste
facilități, trebuie să fie caracterizate de o serie de date (Tabelul. 8.2).
Cartografierea expunerii se bazează pe întocmirea unor hărți de susceptibilitate
care delimitează zone cu diferite probabilitați de manifestare ale unui hazard într-un
anumit teritoriu. Probabilitatea poate fi indicată fie calitativ (mare, moderată, scăzută
etc.), fie cantitativ (de ex., densitate ca număr pe km2, suprafață afectată în km2, Factor de
Siguranță, viteza de deplasare a procesului etc.).
Pentru Dao și Peduzzi (2004), combinația între frecvența hazardului și populația
expusă poartă numele de expunere fizică, reprezentând numărul mediu de persoane
expuse la un anumit tip de hazard pe an. Pentru evaluarea acesteia au fost cartografiate,
cu ajutorul SIG și al modelării spațiale, amploarea și frecvența evenimentelor pentru
fiecare din cele patru tipuri de hazard menționate, pentru perioada 1980-2000. Acestea au
fost apoi combinate cu Rețeaua Populației Lumii (Gridded Population of the World -
GPW), obținându-se media populației expuse pe an (expunerea fizică).

5. Evaluarea vulnerabilităţii

Abordarea problemei evaluării riscului este dificilă, sau chiar imposibilă, fără a
aprecia mai întâi vulnerabilitatea. Așa cum am menționat, în cazul specific al evaluării
cantitative a riscului (QRA), cercetătorii trebuie să fie în măsură:
1) să evalueze hazardul cât mai cantitativ posibil;
2) să evalueze vulnerabilitatea, din punct de vedere calitativ și cantitativ, prin
evaluarea tuturor posibilelor consecințe nedorite ale impactului hazardelor asupra fiecărei
dimensiuni (fizică/funcțională; economică; socio-culturală; ecologică/de mediu;
politică/instituțională) ce intră în componența unui sistem.
Dacă hazardul, ca şi componentă a riscului, este relativ uşor de cuantificat (prin
luarea în calcul a intensităţii, magnitudinii, frecvenţei şi probabilităţii sale),
vulnerabilitatea este mult mai dificil de prins în formule matematice.
Vulnerabilitatea este o componentă dinamică şi permanentă care este relvată odată
cu producerea unui eveniment periculos, până la un grad care depinde de magnitudinea
acestuia (Thywisen, 2006).
Ea este determinată de un ansamblu complex, reprezentat de caracteristicile
naturale ale unui teritoriu, populaţie, construcţii, infrastructură, activitatea economică,
organizarea socială, existenţa şi/sau eficienţa structurilor, acţiunilor şi politicilor angajate,
atât în materie de prevenţie cât şi de gestionare a crizelor şi de înlăturare a efectelor.

56
 În domeniul prevenţiei, punerea în loc a unei politici de ocupare a spaţiului, de
amenajare a teritoriului, construirea sau nu de lucrări care să permită contrarea,
canalizarea anumitor fenomene, conceperea sau nu de edificii capabile să reziste efectelor
distructive ale unui fenomen etc. se pot constitui în indicatori ai vulnerabilităţii.
În domeniul gestionării crizelor, se poate face referire la următorii indicatori:
punerea în loc a sistemelor de alertă, a lanţurilor de comandă; organizarea ajutoarelor;
dezvoltarea unei „culturi de criză” etc.
De asemenea, pot fi luaţi în considerare, în aprecierea vulnerabilităţii, şi alţi factori,
vizând contextul socio-politic: ce priorităţi rezervă problemei riscurilor politicienii,
autorităţile administrative, oamenii de ştiinţă, actorii economici, diversele părţi ale
societăţii civile etc? Ce resurse (intelectuale, financiare, materiale etc.) mobilizează
aceştia? Care este perenitatea acţiunilor angajate? În ce grad se implică diferiţii actori
vizaţi de punerea în practică a acţiunilor şi a politicilor? Cooperează ei? Ştiu ei să-şi
regleze sau nu conflictele de competenţă şi de interese? Aceste diferite aspecte se
repercutează asupra solidităţii primelor “linii de apărare” contra fenomenelor naturale.
La fel de importante sunt şi alte aspecte, care privesc mai puţin direct gestionarea
riscurilor: arbritrajele efectuate între imperativele securităţii colective şi alte interese,
legate de dezvoltarea economică, de prezervarea valorii patrimoniului etc.; natura
compromisurilor politice şi sociale care se realizează în mod obişnuit, abuzul
clientelismului politic, corupţia etc. Aceste diverse resorturi contribuie şi ele la
vulnerabilitatea colectivităţilor la hazarde şi trebuie să fie luate în calcul pentru a o
aprecia din plin.
Ansamblul acestor remarci conduce la lărgirea sensului dat vulnerabilităţii. G.
Hubert şi B. Ledoux consideră astfel că vulnerabilitatea „traduce fragilitatea unui sistem
socio-economic în ansamblul său în faţa riscului”. Această propoziţie o întâlneşte pe cea
făcută de sociologul Lowell Carr încă din 1932. După ce subliniază că o catastrofă se
caracterizează prin consecinţele sale, acesta precizează: „Prăbuşirea protecţiilor culturale
este cea care constituie dezastrul propriu-zis”.
S-a arătat mai sus că definițiile vulnerabilității arată că în abordarea ei există cel
puțin două perspective principale: o abordare din perspectiva științelor inginerești și
științelor naturale și o alta din perspectiva științelor sociale. Ambele au în vedere în
principal componentele (dimensiunile) vulnerabilității, precum:
- dimensiunea fizică/funcțională, legată de predispoziția unei structuri,
infrastructuri sau serviciu, de a fi afectată datorită apariției unui anumit
fenomen/eveniment de risc;
- dimensiunea socio-culturală, legată de expunerea ființelor umane (individual sau
în comunități) la anumite hazarde și capacitățile lor de a face față dezastrelor. Ea vizează
aspecte legate de statutul social, stare de sănătate, sex, vârstă, religie, castă etc. Blaikie et
al (1994) clasifică aceste strategii în preventive, minimizatoare de impact și de adaptare
post-eveniment;
- dimensiunea economică, legată de stabilitatea economică a unei regiuni, care ar
putea fi puse în pericol printr-o scădere a veniturilor datorită reducerii producției,
distribuției și consumului de bunuri; această dimensiune oferă o abordare interesantă a
vulnerabilității regionale, în special din punctul de vedere al companiilor de asigurări cu
privire la pagubele potențiale (Kumpulainen 2006);

57
 - dimensiunea ecologică/environmentală, legată de interrelația dintre diferite
ecosisteme / medii naturale și capacitatea lor de a face față și de a se reface de pe urma
unor evenimente de risc (Kumpulainen 2006) și de a suporta stres în timp și spațiu
(Williams and Kaputska, 2000);
- dimensiunea politică/instituțională, legată de aspectele avute în vedere pentru a
preveni și a reduce consecințele negative ale unui eveniment dăunător prin acțiuni
politice / instituționale (diversificarea mijloacelor de trai, relocare, distribuția de bunuri
de urgență etc).
După manifestarea unui hazard, pe termen scurt interesează mai mult pierderile
potențiale directe (victime umane, consecințe fizice/funcționale asupra clădirilor,
serviciilor și infrastructurii) și pierderile economice directe, în timp ce pe termen lung
capătă o mai mare importanță pierderile economice indirecte, perturbările sociale,
instabilitatea politică/instituțională și deteriorările de mediu.
Reamintim faptul că vulnerabilitatea este adesea greu de a evaluat, din cauza:
- lipsei comune de date observaționale privind evenimentele periculoase trecute și
a stării distrugerilor aferente;
- dificultatea colectării datelor despre caracteristicile intrinseci ale elementelor la
risc și despre expunerea lor spatiala si temporala față de hazarde;
- numărul dimensiunilor ce trebuie explorate;
- complexitatea mecanismului pagubelor fiecărei dimensiuni a sistemului studiat.
Oamenii de știință trebuie să știe modul în care sistemul, în ansamblul său, reacționează
atunci când este supus unui eveniment, modul în care fiecare component al sistemului
reacționează atunci când este impactat de acel eveniment și modul în care poate
"influența" alte dimensiuni ale sistemului (efecte conjugate și în cascadă). Prin urmare,
este incontestabil faptul că o abordare multi-disciplinară este necesară în studiile de
evaluare a vulnerabilității.

Scurtă trecere în revistă a conceptelor și metodelor de evaluare a

vulnerabilității
Vulnerabilitatea fizică poate fi măsurată și/sau cuantificată fie pe o scară metrică
(în termenii unei anumite monede) fie pe o scară non-numerică (bazată pe valori sociale
sau percepții și evaluări; Glade 2003). Tipul scării este strict legat de tipul pierderilor,
care pot fi tangibile (concrete) și intangibile. Primele se referă la dimensiunile
fizice/funcționale și economice ale vulnerabilității; celelalte se referă la alte dimensiuni
descrise mai sus (socio-culturale, ecologice/environmentale, politice/instituționale etc.).
Pierderile tangibile.
În cazul acestei categorii de pierderi pot fi aplicate diferite abordări metodologice,
cunoscute în literatura de specialitate drept euristică, economică, empirică, analitică și
probabilistică.
1. Abordarea euristică exprimă vulnerabilitatea structurilor și a infrastructurii in
termeni calitativi (descriptivi) și descrie nivelul pagubelor din punct de vedere estetic,
funcțional și structural:
- In cazul afectărilor estetice (minore), se presupune că funcționalitatea
elementelor la risc nu este afectată și paguba poate fi reparată rapid și cu un cost scăzut.
- In cazul afectărilor funcționale (medii), funcționalitatea elementelor afectate este
compromisă, iar pagubele necesită timp și resurse mari pentru a fi reparate.

58
 - In cazul afectărilor structurale (mari), elementele la risc sunt grav sau complet
deteriorate și este nevoie de lucrări ample, timp lung și resurse mari pentru repararea
pagubelor; poate fi nevoie chiar de demolare și reconstrucție (Cardinali et al., 2002;
Reichenbach et al., 2005).
În cadrul abordării euristice, vulnerabilitatea umană poate fi descrisă printr-o
descriere calitativă a victimelor așteptate (de exemplu, nici una, câteva, numeroase,
foarte numeroase). Consecințele dezastrului pot fi, de asemenea, exprimate prin alți
parametri, precum costul economic al pagubelor. Această abordare permite luarea în
considerare a unei game largi de efecte. Astfel, Alexander (2000, 2005), Galli și Guzzetti
(2007) arată că, atunci când sunt exprimate economic, gradul de pierderi în rândul
elementelor la risc poate fi definit în termeni de:
- valoare monetară, definită drept prețul sau valoarea curentă a activului, sau
costul de reconstrucție sau de înlocuire a acestuia cu un altul identic sau similar, în cazul
în care activul a fost distrus în totalitate sau anulat;
- valoare intrinsecă, definită drept măsura în care un activ este considerat
important și de neînlocuit;
- valoare utilitaristă, definită drept utilitatea unui anumit activ sau valoarea
monetară a utilizării sale în medie într-un anumit interval de timp.
Pierderile tangibile pot fi clasificate în costuri economice directe și indirecte.
Costurile directe pot fi considerate drept "cele mai vizibile" consecințe economice și pot
fi cuantificate în termeni de costuri de refacere și/sau restaurare a condițiilor inițiale (în
cazul daunelor estetice și/sau funcționale) sau în termeni de costuri de reconstrucție
parțială sau totală (în cazul daunelor structurale). Costurile indirecte sunt, în general,
legate de pierderea veniturilor, creșterea șomajului și alte aspecte economice referitoare
la întreruperea sau reducerea producției, distribuției și consumului de bunuri (activități
economice).
În ceea ce privește abordarea empirică, interacțiunea dintre evenimentele
periculoase și elementele la risc poate fi analizată cu ajutorul curbelor empirice de
distrugere sau de fragilitate pentru mai multe tipuri de hazarde. Această abordare se
bazează în principal pe date provenite din studii de caz bine documentate. Prin utilizarea
acestei metode, gradul pierderilor este exprimat sub forma unei matrice a probabilității
pagubelor sau în termeni economici. În primul caz, se calculează probabilitatea
înregistrării unui anumit nivel al pagubelor ca rezultat al intensității unui anumit
eveniment. În cel de-al doilea caz, vulnerabilitatea este calculată ca raport dintre valoarea
pagubelor și valoarea restaurării/reconstrucției activelor avute în studiu.
Cât privește abordările analitice, acestea sunt de obicei aplicate pentru evaluarea
deteriorărilor aduse clădirilor, a victimelor și a costurilor economice datorate distrugerilor
structurale. Procedura de realizare a acestor curbe analitice de fragilitate constă în
definirea elementelor la risc și a intensității cu care acestea vor fi afectate de către hazard.
Analiza elementelor la risc se efectuează cu ajutorul relațiilor statistice.
Utilizarea metodelor analitice prezintă următoarele avantaje: (1) este
independentă de existența unui inventar al evenimentelor trecute; (2) permite construirea
curbelor de fragilitate și a funcțiilor pentru magnitudinile unei serii de evenimente, fără a
presupune interpolări sau extrapolări; (3) ia în considerare particularitățile structurilor
amenințate din teritoriul de studiu; (4) oferă obiectivitate rezultatelor. Se recomandă
aplicarea sa la scară locală sau la scara unor locuri specifice.

59
 Prin utilizarea unei abordări probabilistice, interacțiunea dintre evenimentul
periculos și elementele la risc poate fi exprimată prin curbe de distrugere sau de
fragilitate pentru mai multe tipuri de hazarde. Curbele de fragilitate descriu probabilitatea
atingerii sau depășirii diferitelor stări de distrugere pentru diferite modele de clădire/
tipuri de structură ca urmare a răspunsului clădirii/structurii la intensitatea evenimentului
de stres extern. Amploarea și severitatea deteriorării componentelor structurale și
nestructurale ale unui anumit tip de imobil poate fi descrisă prin una din cele cinci stări
de distrugere: nici una, mică, moderată, extinsă, totală.
Lucrări extinse au fost efectuate în SUA de către FEMA privind funcțiile de
fragilitate pentru cutremure, inundații și uragane. Aceste funcții au fost utilizate pentru a
estima cantitativ pierderile în termeni de costuri directe, impacturi economice regionale și
victime (HAZUS 2003, 2010). Funcții de fragilitate au fost întocmite și pentru alunecări
de teren și curgeri noroioase, apreciind rata distrugerilor și intensitatea evenimentului.
Pierderile intangibile.
Așa cum s-a menționat, drept pierderi intangibile pot fi considerate: degradarea
mediului, tulburările sociale și culturale, instabilitatea politică/instituțională, consecințele
psihologice rezultate din dezastre. Ele sunt consecințe ale hazardelor, la fel sau chiar mai
importante decât pierderile tangibile, care trebuie să fie contabilizate, deși nu pot fi
măsurate/cuantificate cu ușurință sau convertite într-un echivalent monetar (DMTP
1994).
Diferențele dintre pierderile tangibile și intangibile fac practic imposibilă
agregarea lor într-un singur indicator de impact al dezastrului. Mai mult decât atât,
același sistem poate fi contabilizat atât la pierderile tangibile cât și la cele intangibile.
Colapsul unei clădiri (pierdere tangibilă) poate provoca morți și răniți în rândul
oamenilor (pierdere intangibilă); acest lucru poate produce întreruperea sau reducerea la
un nivel mai scăzut al activităților economice (tangibile), dar și efecte sociale și
psihologice asupra supraviețuitorilor din comunitatea afectată (intangibile). Degradarea
mediului poate fi rezolvată parțial prin operațiuni de curățare și reparare, dar consecințele
datorate sărăcirii bruște a mediului natural, riscurile pentru sănătate, precum și creșterea
riscului de viitoare dezastre nu pot fi cuantificate în termeni de costuri economice. Mai
mult decât atât, apariția unei amenințări poate genera schimbări în comportamentul și
acțiunile umane, de exemplu, oamenii pot evita zonele afectate considerând evenimentul
mai frecvent și mai dramatic decât este de fapt (Starmer 1996). În plus, același pericol
poate fi perceput diferit de către indivizi și grupuri.
Viața umană reprezintă un caz special întrucât valoarea sa intrinsecă, atunci când
este amenințatde un pericol, nu poate fi calculată (Galli și Guzzetti 2007). S-au făcut și
încercări de cuantificare a vieții umane în termeni monetari (Linneroth 1979), în special
în calcularea asigurărilor de viață, dar care generează multe întrebări de ordin etic și
moral.
Finalmente, evaluarea pierderilor potențiale necesită abilitatea de a "citi"
distrugerile potențiale din perspectivă fizică, economică, socială, culturală, de mediu și
politică. Este important să se prevadă modul în care un teritoriu (în ansamblu) poate
"reacționa" la impact, atât pe termen scurt, cât și într-o perspectivă mai lungă de timp.

60
 Măsurarea vulnerabilității
În încercarea de elaborare a unor metodologii de evaluare cantitativă a
vulnerabilității, numeroase studii vizează analize secvenţiale, neexistând un model
general valabil pentru evaluarea vulnerabilităţii în ansamblul său. Dificultatea rezultă
din multitudinea parametrilor ce trebuie luaţi în considerare, semnificaţia diferită a
acestora de la o societate la alta, precum şi din dinamica spaţială şi temporală accentuată
a lor.
Au fost elaborate, totuşi, diferite modele de realizare a unor indici ai
vulnerabilităţii, diferenţiaţi în funcţie de scopul analizei şi de contextul social-economic
în care aceştia ar putea fi aplicaţi (UNEP, 2002).
O direcţie exploatată cu destul succes este analiza multivariată şi integrarea SIG a
datelor, de ex.: modelul TAOS (Total Arbiter of Storms), un produs comercial realizat de
către Watson Technical Consulting (2000) în Florida (SUA), ce permite simulări ale
impactului diferitelor hazarde asupra mediului natural şi antropic, estimând pierderile
umane şi pagubele economice.
Au fost elaborate, de asemenea, programe internaţionale pentru monitorizarea
dezastrelor şi evaluarea vulnerabilităţii faţă de diferite hazarde. Unul din cele mai
cuprinzătoare este programul GIEWS (Global Information and Early Warning System),
în cadrul căruia evaluarea vulnerabilităţii este utilizată pentru descrierea problemelor
globale cu care se confruntă omenirea şi pentru a grupa, pe baze cantitative şi calitative,
teritoriile cele mai vulnerabile, precum şi pentru a elabora metode de intervenţie.
În procesul de identificare și măsurare a vulnerabilității indicatorii și criterile
sunt instrumente cheie, iar necesitatea dezvoltării de indicatori de vulnerabilitate este
subliniată de comunitatea internațională (ex., documentele finale ale Conferinței
Mondiale privind Reducerea Dezastrelor - WCDRR).
Conform definiției dată de Gallopin (1997), indicatorul este un semn care
însumează rezumativ informațiile relevante despre un anumit fenomen. In acest sens, un
indicator de vulnerabilitate la hazarde naturale poate fi definit drept o variabilă care este
o reprezentare operațională a unei caracteristici sau calități a unui sistem, capabilă să
ofere informații cu privire la susceptibilitatea, coping-ul și reziliența acelui sistem la
impactul unui eveniment (hazard). In principiu, un indicator poate fi o variabilă calitativă
(nominală), de rang (ordinală) și/sau cantitativă Gallopin (1997).
Complexitatea mare a conceptului de vulnerabilitate necesită o reducere a datelor
potențiale ce pot fi adunate, doar la un set de indicatori și criterii importante, care să
faciliteze estimarea vulnerabilității.
Din motive practice analiza vulnerabilității se limitează de multe ori la un anumit
scenariu, de ex., magnitudinea evenimentului. De obicei în evaluarea vulnerabilității se
dovedește adecvată această abordare, dar alegerea scenariului evenimentului este
subiectivă. Ce scenariu ar trebui să fie ales: eveniment/100 ani, eveniment/200 ani,
evenimentul cel mai mare păstrat în memoria vie, sau nivelul de 5 m al inundației? In
ingineria cutremurelor susceptibilitatea este adesea identificată cu ajutorul unei rate a
pagubelor, care variază între nici un prejudiciu (0%) și distrugere totală (100%).
Așa cum am menționat, nu există un model general valabil al vulnerabilităţii.
Evaluarea acesteia poate fi făcută doar prin abordări științifice diferențiate, prin
identificarea și integrarea unor indicatori compatibili cu nivelul de analiză și cu
caracteristicile geografice, economice și sociale ale regiunii studiate.

61
 O serie de posibili indicatori de evaluare a vulnerabilităţii sunt indicați mai jos:
• Indicatori environmentali
- ponderea suprafețelor de pădure (% din suprafața totală)
- terenuri irigate (% din suprafață)
• Indicatori economici
- venitul pe cap de locuitor
- datorie (% din exporturile de bunuri și servicii)
- inflație prețuri alimente (% anual)
- șomaj (% din totalul forței de muncă)
- teren arabil (% din suprafață)
• Indicatori demografici
- creșterea populației
- creșterea urbană
- densitatea populaţiei
- indicele de dependență a populaţiei
• Indicatori sociali
- gradul de percepţie a riscurilor
- gradul de pregătire pentru dezastre
- Indicele de Dezvoltare Umană (Human Development Index – HDI)
• Indicatori sanitari
- persoane care au asigurat numărul mediu de calorii (%)
- persoane cu acces la instalații sanitare adecvate (%)
- persoane cu acces la apă în condiții de siguranță (% total, urban,
rural)
- număr de medici (la 1000 locuitori)
- număr de paturi de spital
- speranța de viață la naștere
- rata analfabetism

Luând iarăși ca exemplu lucrarea lui Dao și Peduzzi (2004), desprindem o

formulă de calcul a vulnerabilități, pe care autorii o realizează pe baza evenimentelor
trecute. Ei pleacă de la ideea că riscul trecut (sau manifestat) poate fi obținut pe baza
pierderilor raportate în baza de date EM-DAT pentru perioada 1980-2000. Astfel, autorii
calculează vulnerabilitatea ca raport între riscul trecut și expunerea fizică:

Vul = Risc / PhExp

Pentru autorii respectivi, vulnerabilitatea reprezintă numărul mediu de decese

raportat la numărul de persoane expuse. Mai departe, aceștia propun un un model
parametric de risc, în care vulnerabilitatea observată este exprimată prin factorii socio-
economici, culturali și politici ce pot fi identificați prin intermediul unei analize statistice.
Formula de mai sus este generalizată cu un model parametric:

K = C ⋅ (PhExp) α ⋅ V1 α1 ⋅ V2 α2…… Vp αp
unde:
K este numărul de persoane ucise de un anumit hazard (cum sunt raportate în EM-DAT).

62
C este o constantă multiplicativă
PhExp este expunerea fizică
Vi sunt variabilele socio-economice
αi sunt exponenți ai Vi (care pot fi negativi)

Introducând logaritmii în formulă s-a obținut:

ln(K) = ln(C) + α ln(PhExp) + α1 ln(V1) + α2 ln(V2) + … + αp ln(Vp)

Variabilele socio-economice semnificative Vi și exponenții αi au fost determinate

pentru fiecare tip de hazard prin utilizarea regresiilor liniare. In acest model, expunerea
fizică este, de asemenea, văzută ca o variabilă potențială explicativă.
Au fost analizate un număr de 38 de variabile referitoare la caracteristicile
economice, dependența de calitatea mediului, demografie, sănătate și salubritate, politică,
infrastructură, avertizare timpurie și capacitate de reacție, educație și dezvoltare. Aceste
variabile au fost obținute din diferite rapoarte de mediu și de dezvoltare la scară globală.
În selectarea variabilelor candidate s-a acordat o grijă deosebită minimizării numărului
țărilor cu date lipsă pentru a păstra o mărime validă a eșantionului.

6. Evaluarea riscului

Evaluarea riscului este focalizată pe consecințele impactului fenomenelor de risc

(hazardelor) asupra societății în termeni de pierderi. Riscul implică întotdeauna noțiunea
de probabilitate. Intrebarea “când” sau “cât de des” este un indiciu că este vorba despre
risc.
Riscul poate fi surprins printr-o relație continuă pagube-frecvență sau doar prin
calcularea perioadei de revenire pentru scenariul unui anumit eveniment. Riscul ne arată
cât de des sau ce probabilitate există pentru a apărea posibile consecințe adverse în
urma unui eveniment.
De exemplu: calcularea consecințelor unui tsunami de 15 m este importantă, dar
pentru a putea lua deciziile de management al dezastrului este necesar să se cunoască cât
de des ne putem aștepta la un astfel de eveniment. Deciziile de management al
dezastrelor se bazează pe cunoașterea riscului și nu doar pe cunoașterea hazardului.
În ciuda tuturor deficiențelor bazelor de date ale evenimentelor din trecut, ele
oferă mijloace pentru a întocmi relații magnitudine-frecvență pentru o serie de
evenimente. Aceste relații magnitudine-frecvență pot fi un instrument important pentru
sprijinirea procesului de decizie în privința nivelului riscului acceptabil.
Frecvența sau perioada de revenire a efectelor adverse permite factorului de
decizie individual sau oficial să stabilească un nivel al consecințelor acceptabile. Acest
lucru este posibil numai dacă factorul de decizie întelege la ce evenimente trebuie să se
aștepte în timp. Deciziile vor fi diferite pentru un eveniment cu perioadă de revenire de
10 ani, comparativ cu un eveniment cu perioadă de revenire de 5000 ani. Pentru luarea
deciziilor, cunoașterea probabilității de producere este crucială.

Modelarea riscului
Reamintim că riscul este înțeles ca funcție a hazardului, expunerii și
vulnerabilității:

63
 Risc = f (hazard, expunere, vulnerabilitate)

Același lucru rezultă din definiția UNDRO, conform căreia riscul pierderilor este
dat de trei componente: producerea hazardului, elementele la risc și vulnerabilitatea.
O formulă generală de modelare a riscului (mai exact, riscul de deces) este
propusă de Dao și Peduzzi (2004). Ei pleacă de la ipoteza că riscul urmărește o funcție
multiplicativă (formula 1):

R = Hfr ⋅ Pop ⋅ Vul (1)

unde:
R = numărul așteptat de impacturi asupra oamenilor [morți / an]
Hfr = frecvența unui anumit hazard [eveniment / an]
Pop = populația dintr-o anumită zonă expusă [populația afectată / eveniment]
Vul = vulnerabilitatea în funcție de factorii socio-economici [fără unități]

Pentru a calcula riscul indus de cele patru hazarde menționate, formula (1) a
riscului a fost simplificată după cum urmează:

R = PhExp ⋅Vul
Unde:
R = riscul de pierderi umane
PhExp = numărul mediu de persoane expuse la un anumit tip de hazard pe an
Vul = vulnerabilitatea populației

Un alt exemplu de indicator de risc este World Risk Index - WRI (Indicele Global de
Risc), elaborat printr-un process de agregare a patru factori majori care au fost calculați
separat: expunerea, susceptibilitatea, copingul și capacitatea de adaptare (Fig. 12).

Fig. 12 Agregarea Indicelui Global de Risc

Evaluarea riscului se poate realiza și cu ajutorul unor matrice. În Figura 13 este
prezentat un model de matrice a riscului, întocmită pe baza evaluării probabilității și
consecințelor hazardelor naturale (conform FEMA 2001).

64
 Fig. 13 Matricea riscului

Descrierea categoriilor de risc se face prin definițiile următoare:

- Extrem: Stare de risc ridicat cu cea mai mare prioritate pentru atenuare și
planificare de urgență (acțiune imediată)
- Mare: Stare de risc moderat spre ridicat abordat prin atenuare și planificare de
urgență (acțiune promptă)
- Moderat: Stare de risc suficient de mare pentru a avea în vedere atenuarea și
planificarea (acțiune planificată)
- Slab: Stare de risc scăzut, adițional cu atenuare și planificare de urgență
(consultativă)
Finalmente, evaluarea riscului presupune compararea nivelului de risc constatat în
timpul procesului de analiză cu criteriile de risc stabilite in contextul luat în considerare.
Pe baza acestei comparații, se analizează necesitatea unei tratări a riscului. Deciziile
trebuie să fie în conformitate cu cerințele legale, de reglementare și de altă natură.

Riscul acceptabil
Acceptabilitatea la risc este predispoziția de a accepta riscul. Deciziile cu privire
la care risc trebuie tratat, care risc trebuie prevenit cu orice preț și care risc trebuie
acceptat (având fie consecințe slabe, fie frecvență redusă, fie și una și cealaltă), trebuie
luate pe baza acceptabilității riscului. Acceptarea riscului se întâmplă atunci când riscul
elementar indus de un hazard pentru o persoană este nesemnificativ în comparație cu alte
riscuri la care persoana este expusă în viața de zi cu zi.
O dată ce hazardul a fost identificat, analizat și evaluat, se obține o listă de priorități cu
riscurile care trebuie avute în vedere pentru tratare. Totuși, acceptarea riscului poate fi uneori
forțată de lipsa resurselor economice pentru diminuarea consecințelor. In acest caz riscul
poate fi gestionat conform principiului ALARP - As Low As Reasonably Practicable

65
(Punere în Practică la cel mai Scăzut Nivel Rezonabil), fiind considerat tolerabil doar
dacă reducerea lui nu este posibilă sau dacă costurile lui sunt mult disproporționate față
de îmbunătățirea obținută (Bowles 2004). Strategia riscului acceptabil include și
transferarea costurilor înspre acțiunile de asigurare, compensare sau salvare.

Răspunsuri la risc

Un control total al riscului nu este posibil, el poate fi cel mult eficientizat prin
răspunsuri adecvate. Termenul răspuns se referă la orice acţiune care are loc înaintea
materializării unei situaţii de urgenţă, în timpul acesteia şi după aceea, cu scopul de a
reduce efectele negative asupra populaţiei, activităţilor economice şi mediului
înconjurător. Răspunsul este o parte a recunoscutului “ciclu de management al
dezastrului” (care include Prevenirea-Pregătirea-Răspunsul-Redresarea).
Răspunsurile la riscuri constau fie în prevenire, fie în a limita consecinţele pentru
populaţie. Acestea se înscriu, după amestecuri şi dozaje variabile, în patrulaterul (Fig.
14):

Fig. 14 Evaluarea riscului şi răspunsurile la risc

:
Răspunsuri tehnice – relevă diferite ramuri ale ştiinţelor inginereşti; au ca obiectiv
major, dacă nu eliminarea riscului, cel puţin atenuarea intensităţii pentru riscurile naturale
şi limitarea probabilităţii de a surveni pentru riscurie tehnologice. Constau în lucrări de
geniu civil, dar eficacitatea lor rămâne totuşi relativă.
Răspunsuri din sfera amenajării spaţiale – sunt înainte de toate preventive şi
destinate a limita vulnerabilitatea teritoriilor aflate sub ameninţarea unui risc; constau
într-un dublu control juridic: unul la nivelul autorizaţiilor, altul care vizează eliminarea
oricărei noi forme de vulnerabilitate ce poate rezulta din urbanizare. Aceste 2 tipuri de
control conduc la limitarea mai mult sau mai puţin severă a constructibilităţii, fiind
adesea sursă de conflicte între interesul general şi cel privat, între Stat şi colectivităţile
locale.
Răspunsuri din domeniul gestionării – vin din partea instituţiilor sau organismelor
de protecţie civilă; acestea intervin în timpul şi după producerea unui eveniment extrem
pentru a-l stăpâni şi a înlătura consecinţele; acţiunile lor pun în pratică planuri
operaţionale de ajutor şi intervenţie, care sunt reactualizate pe baza experienţei câştigate

66
de pe urma fiecărei catastrofe; veriga slabă ramâne totuşi dificultatea de a reacţiona la
evenimentul care a scăpat oricărei previziuni, imprevizibilului radical.
Răspunsuri din domeniul asigurărilor – au drept finalitate esenţială acoperirea
pagubelor suferite în urma unui eveniment, prin despăgubirea victimelor; tema de
reflecţie actuală rezidă în rolul pe care asiguratorul îl poate exercita înainte de eveniment,
deci în domeniul prevenirii şi responsabilităţilor (prin modularea valorii primelor de
asigurare în funcţie de potenţialitatea riscurilor, dar şi prin exigenţele pe plan tehnic),
contribuind la aplicarea de norme de securitate indispensabile.

Reacția comunitară la riscul de dezastre

Din perspectiva răspunsului comunitar la risc, ciclul de viață al unui dezastru
cuprinde o succesiune în timp a patru etape: prevenirea, pregătirea, reacția și refacerea
în urma dezastrului.
Prevenirea unui dezastru se regăsește în activități menite să reducă probabilitatea
de producere a evenimentelor de risc sau a efectelor negative estimate. Aspecte care țin
de prevenirea riscurilor pot include decizii și acțiuni luate de autorități în urma unor
evenimente majore, pentru a preîntâmpina repetarea lor.
Pregătirea pentru un dezastru însumează acele acțiuni întreprinse înainte de
impact, inclusiv planuri de intervenție în caz de necesitate. Kreps (1991) diferențiază opt
principii majore care stau la baza unui management eficient al situațiilor de criză:
- activitățile de pregătire pentru a preîntâmpina un dezastru trebuie să fie dublate
de o mare elasticitate și capacitate de improvizație, ca urmare a aspectelor multiple ale
unei stări de criză, imposibil de anticipat;
- pregătirea unei societăți pentru a face față dezastrelor naturale reprezintă un
proces continuu;
- o pregătire eficientă și continuă determină reducerea necunoscutelor în cazul
unor situații reale prin exersarea unor scenarii multiple;
- pregătirea societății pentru a face față unor dezastre constituie, totodată, o
activitate educațională, în care fiecare trebuie să-și cunoască exact rolul și atribuțiile;
- o pregătire eficientă se bazează pe o cunoaștere științifică și studii de specialitate
privind evoluția evenimentelor și reacția umană;
- pregătirea implică o acțiune rapidă, în care viteza răspunsului devine un element
critic în eficiența reacției;
- depășirea inerției autorităților locale constă în acordarea de timp și de atenție
măsurilor de pregătire în cazul unui dezastru. De cele mai multe ori se asumă, în mod
eronat, faptul că procedurile de rutină sunt suficiente pentru a corespunde cerințelor în
situații de necesitate;
- un plan general în caz de urgență, care să ofere flexibilitate în acțiune și în
decizie, este suficient pentru evenimente cu probabilitate redusă.
Reacția include măsurile luate în timpul impactului inițial și se rezumă, în
principal, la acțiuni de salvare a victimelor și bunurilor.
Refacerea se referă la activitățile care urmează impactului propriu-zis, pentru
readucerea în normalitate a vieții obștești.
Resursele necesare intervenției de urgență, dar și cele pentru prevenire, pregătire
și refacere, sunt diferite, în funcție de etapele ansamblului de măsuri adoptate pe perioada
de criză și postintervenție (dezastru propriu-zis, post-dezastru, măsuri pe termen lung).

67
 Identificarea resurselor disponibile — materiale și umane — poate permite
crearea unor stocuri de criză. Necesarul trebuie să fie reactualizat periodic prin propuneri
privind cantitățile și utilizarea lor, păstrarea rezervelor și refacerea lor prin aprovizionare
curentă.
Cheltuielile privind structura materialelor și mijloacelor de intervenție sunt
prevăzute și finanțate în general de la buget, dar este necesară și identificarea altor surse
locale; gestionarea și accesul la ele urmând a fi făcute de organe specializate.

Etapele unui dezastru se regăsesc într-o serie de strategii specifice. Uneori,

măsurile întreprinse de o comunitate devin greu de încadrat într-o etapă sau alta a unui
dezastru, unele acțiuni aparținând mai multor etape (de exemplu, protejarea gospodăriei
în vederea unui posibil dezastru poate reprezenta atât o prevenire, cât și o pregatire pentru
a preîntâmpina efectele negative ale acestuia).
Probarea calității unei strategii trebuie realizată prin evaluare financiară raportată
la evaluarea eficienței (control periodic, simulări, exerciții) și la evaluarea impactului.
Luând ca exemplu de analiză a unei strategii avertizarea/alertarea populației în
caz de pericol, trebuie pornit de la faptul că avem de-a face cu un proces social complex,
care implică numeroși actori și circuite de tip feedback.
Procesul de alertare este un proces ciclic, diferențiabil în patru faze:
- identificarea hazardului;
- evaluarea hazardului;
- informarea/alertarea populației;
- selectarea unui răspuns adecvat;

Tabelul 1. Etape și strategii specifice ale răspunsului comunitar la risc

Etape Strategii Actiuni si disponibilitati

Prevenire educație publică, monitorizarea situațiilor de
risc, strategii de utilizare durabilă a terenurilor,
elaborarea unui cod al construcțiilor etc.
Pregătire informare/avertizare periodică și alertarea
populației în caz de necesitate, organizarea de
centre operaționale, organizarea de simulări și
bilanțuri periodice
Reacție evacuare, intervenție/salvare, adăpostire
Refacere refacerea infrastructurii, refacerea
componentelor de mediu urban și natural,
oficii de consiliere, reabilitarea capacităților de
acțiune și protecție ale societății afectate
evaluări științifice și cartări privind
vulnerabilitatea, inspecții și
măsurători pentru controlul periodic al
potențialului de risc etc.
acțiuni prin canalele mass-media, sistem
de sirene/megafoane, alertarea prin
voluntariat (din casă în casă) etc.
organizarea de echipe de intervenție,
managementul transporturilor, al
aprovizionării etc.
degajarea zonelor blocate, refacerea
căilor
de transport, distribuție și alimentare,
reconstrucția clădirilor etc.

Cu toate că același mesaj se adresează unui număr mare de persoane, studiile arată
că informația este percepută, luată în considerare și reținută în mod foarte diferit.
Evaluarea unui mesaj de avertizare/alertare se face în conformitate cu cinci criterii:
ambiguitate (este mesajul clar?), certitudinea impactului, magnitudinea dezastrului,
timpul disponibil și localizarea impactului.

68
 În consecință, în conceperea mesajului trebuie avute în vedere cel puțin trei
aspecte:
- ce se întâmplă,
- ce repercusiuni ar avea acel eveniment asupra persoanei avertizate,
- ce măsuri trebuie să ia aceasta.
Acoperirea prin răspuns a acestor trei aspecte se face urmărind succesiunea logică
a șapte probleme: sursa de informare, tipul de hazard, specificarea geografică a ariei
supuse riscului (prin localizare și magnitudine), aprecierea temporală, probabilitatea
pericolului, necesitatea unor acțiuni specifice în situații de risc maxim (de exemplu,
autovehicule în deplasare pe artere inundabile), sugerarea unor reacții optime de răspuns.
Reacția variază în limite largi, de la informarea suplimentară la ignorarea
completă a mesajului, în funcție de caracteristicile subiecților și contextul social.
Procesarea unui mesaj este condiționată de experiența anterioară a subiectului, apropierea
de zona de impact, credibilitatea sursei de informare, componenta familială (dacă
membrii familiei sunt împreună în momentul primirii informației), observația directă
asupra fenomenului de risc și interacțiunea cu alți concetățeni.
Studiile arată că există o determinare directă între conținutul unui mesaj de
alertare și un anumit comportament de reacție (Lindell și Perry, 1992). Astfel se poate
explica ignorarea completă a unor avertizări, în timp ce altele au răspunsul scontat din
partea populației. În acest sens, au fost documentate șapte elemente importante care
trebuie avute în vedere atunci când se urmărește o alertare eficientă a populației:
- credibilitatea sursei de informare;
- sursa de informare trebuie să fie oficială;
- claritatea conținutului transmis;
- consistența conținutului mesajului;
- exactitatea în exprimare, cu referire la localizarea impactului, timpul disponibil
și magnitudinea prevăzută a dezastrului;
- repetabilitatea avertizării;
- confirmarea mesajului din surse diferite (mass-media, rude, vecini, oficialități
locale etc.).

69