I.

Sistemul Informaţional Geografic – scop, definire, utilizare,

avantaje
I.1. Utilitatea Sistemelor Informaţionale Geografice

Necesitatea de a efectua analize face parte din specificul activităţii umane curente de
decizie.
Posibilitatea luării unor decizii optime, pe baza unor analize în 4 dimensiuni (3
dimensiuni datorită caracterului spaţial al informaţiilor grafice şi geografice, iar cea de-a
patra dimesiune este cea dată de parametrii specifici fiecărei entităţi de informaţie), depinde
de cantitatea de informaţie accesibilă la un moment dat şi de exactitatea acesteia.
Sistemele Informaţionale Geografice şi-au făcut apariţia la începutul anului 1970
odată cu dezvoltarea tehnicilor de înregistrare şi prelucrare a datelor grafice şi numerice.
Când se realizează un sistem informaţional se au în vedere următoarele aspecte:
 stocarea unor volume mari de informaţie, suficiente pentru diferite variante analizate;
 accesul rapid la orice informaţie înmagazinată.
Modalităţile oferite de sistemele informaţionale clasice pentru obţinerea unor situaţii
de raportare sub formă de liste şi/sau tabele nu sunt întotdeauna uşor de consultat, mai ales
pentru luarea unor decizii pe ansamblul lucrării. Din acest motiv, managerii solicită
documente care concentrează informaţia după diferite criterii orientate pentru rezolvarea
unei anumite cerinţe. Pentru o altă cerinţă se vor solicita alte situaţii de sinteză şi aşa mai
departe.
În concluzie, atingerea optimului global pentru instituţia respectivă este o problemă
de experienţă sau/şi de gest aleatoriu de alegere din partea factorilor de conducere (de
decizie).
În aceste condiţii, utilizarea Sistemului Informaţional Geografic pentru stocarea şi
prezentarea informaţiei permite analize multiple din puncte de vedere foarte diferite, fără a
mai fi necesare analize de sinteză ci numai prin condiţionări logice între diferitele strate,
entităţi şi atribute ale acestora (o imagine ''vorbeşte'' mai exact, mai detaliat şi mai complet
decât 100 de descrieri textuale).

1.1. Definirea Sistemului Informaţional Geografic

Sistemele Informaţioanle Geografice sunt definite în

mai multe feluri, funcţie de modul în care fiecare autor a
considerat totalitatea aspectelor implicate în realizarea unui
asemenea sistem.

Environmental System Research Institut

(http://www.esri.com), institut specializat în realizarea şi
implementarea sistemelor informaţionale geografice
realizatorii produselor ARC/Info, ArcCad, Atlas GIS,
Figura 1: Definirea unui SIG ArcView GIS, etc., consideră că:

,,Un sistem informaţional geografic (SIG-Geographical Information System) este o

colecţie de programe pentru calculator pentru crearea şi analiza hărţilor şi a obiectelor de
pe suprafaţa pământului reprezentate pe aceste hărţi. Un SIG integrează tehnologii din
domeniul bazelor de date, precum interogări şi analize statistice, cu posibilităţile de
vizualizare şi analiză geografică oferite de hărţi (Figura 1) .``

Bentley Microsystem Inc.(http://www.bentley.com), o altă firmă specializată în

produse SIG, realizatoarea produsului Microstation Geographics, defineşte termenul de
sistem informaţional geografic astfel:
,,SIG este un sistem bazat pe puterea calculatorului pentru preluarea,
introducerea, managementul, manipularea, analiza şi afişarea datelor spaţiale şi tabelare.
Datele spaţiale se referă la specificarea locului unde se găsesc pe suprafaţa pământului şi
sunt stocate ca elemente grafice. Datele tabelare sunt atribute alfanumerice referitoare la
datele spaţiale şi sunt stocate într-o bază de date relaţională.``
Alte personalităţi din domeniu dau diverse interpretări sistemelor informaţionale
geografice:
,,Un sistem pentru preluarea, înmagazinarea, verificarea, integrarea, manipularea,
analiza şi afişarea datelor cu referire spaţială la suprafaţa pămăntului.`` (Chorley, 1987)
,,SIG este simultan un telescop, un microscop, un computer şi un xerox pentru analiza şi
sinteza datelor spaţiale cu caracter regional.`` (Abler, 1988)
,,Un sistem constând în hardware, software şi proceduri construite pentru preluarea,
stocarea, manipularea, analiza, modelarea şi afişarea datelor referite spaţial, în scopul
rezolvării problemelor complexe cum sunt cele de planificare şi management.`` (NCGIA
lecture by David Cowen, 1989)
,,Un sistem integrat pentru introducerea, stocarea, analiza şi afişarea informaţiilor
spaţiale, analiza fiind desigur cel mai important lucru.`` (Gaile şi Willmott, 1989)
,,Un sistem informaţional proiectat să lucreze cu date referite spaţial sau coordonate
geografice. Cu alte cuvinte SIG este un sistem de baze de date cu caracteristici specifice
pentru date referite spatial, conţinând de asemenea un set de operaţii pentru prelucrare
(analiza) acestor date.`` (Star şi Estes 1990)
,,Un sistem automat pentru preluarea, stocarea, redarea, analiza şi afişarea datelor
spaţiale.`` (Clarke, 1990)

Studiind toate aceste definiţii, şi cunoscând modul cum lucrează un SIG propun
următoarea definiţie pentru un SIG:
,,Un Sistem Informaţional Geografic este un ansamblu de persoane, echipamente şi
programe de calcul care au drept scop preluarea şi prelucrarea datelor din lumea reală
raportate la o imagine a suprafeţei terestre studiate - imagine cunoscută sub denumirea
de hartă -, făcând posibilă rezolvarea anumitor probleme specifice şi obţinerea unor
rezultate optime din anumite puncte de vedere.``
Consider că această definiţie este destul de cuprinzătoare deoarece la realizarea unui
SIG participă atât persoane şi echipamente cât şi programe, iar datele utilizate sunt date
reale sau care pot deveni reale în anumite condiţii şi toate prelucrările efectuate se
raportează la o poziţie cunoscută din punct de vedere geografic.
Necesitatea apariţiei SIG-ului se observă din definiţie şi constă în dorinţa omului de a
putea prelucra datele culese din mediul înconjurător cât mai repede, fără a deteriora aceste
date dacă doreşte să modifice anumiţi parametri, şi totodată din dorinţa de a avea
posibilitatea de a efectua analize multiple din diverse puncte de vedere.
Facilităţile oferite de computere în prelucrarea datelor a permis apariţia Sistemelor
Informaţionale Geografice moderne, computerizate, care rezolvă în timp rapid, uneori chiar
în timp real, problemele ce apar în diverse situaţii din lumea reală.
După cum s-a observat în majoritatea definiţiilor se vorbeşte despre preluarea,
verificarea, stocarea, analizarea şi prelucrarea datelor utilizate de un Sistem Informaţional
Geografic.

Un SIG trebuie să includă facilităţi pentru a răspunde următoarelor 5 întrebări

generice:
a. LOCALIZARE: "Ce se află la ... ?"
Această întrebare urmăreşte identificarea obiectelor/fenomenelor amplasate la o anumită
poziiie geografică specificată prin denumire, adresă poştală, sau coordonate geografice.
b. CONDIŢIE: "Unde se află ... ?"
Această întrebare urmăreşte aflarea poziţiei exacte a unui obiect/fenomen sau a unui
ansamblu de cerinţe specificate (de exemplu: zonă despădurită de minimum 2000 m.p. cu
sol propice construcţiei de clădiri, situată la cel mult 100 m de o şosea).
c. TENDINŢE: "Ce s-a modificat de când ... ?"
Această întrebare urmăreşte evidenţierea modificărilor survenite într-o zonă geografică de-a
lungul unei perioade de timp.
d. PARTICULARITĂŢI: "Ce particularităţi se manifestă în zona ... ?"
Această întrebare presupune o analiză complexă căutând corelaţii de tipul cauză-efect (de
exemplu: este cancerul cauza majoră a morţii pentru rezidenţii din preajma unei centrale
nucleare?) sau anomalii apărute Ia un moment dat într-o zonă cu caracteristici cunoscute.
e. MODELARE: "Ce s-ar întâmpla dacă ... ?"
Această întrebare presupune o analiză complexă urmărind anticiparea impactului unui
eveniment (adăugarea/eliminarea/transformarea unui obiect/fenomen) asupra mediului
înconjurător (de exemplu: ce se poate întâmpla dacă se construieşte un nou drum sau
depozit de deşeuri, ş.a.?, sau dacă o substanţă toxică pătrunde accidental în staţia de
pompare a apei potabile?)

1.2. Datele utilizate de un Sistem Informaţional Geografic

După cum s-a văzut din definiţie, un SIG lucrează cu două tipuri principale de date,
şi anume:
 date grafice
 date alfanumerice

Datele grafice
Datele grafice introduse într-un SIG sunt obţinute în urma efectuării de măsurători
terestre şi/sau aerofotogrammetrice. Rezultatul acestor măsurători constă în realizarea de :
 schiţe
 planuri de situaţie
 hărţi
 imagini fotogrammetrice şi de teledetecţie

Toate aceste date reprezintă baza unui Sistem Informaţional Geografic, fără de care
acesta nu poate exista.

Datele grafice sunt obţinute prin combinarea câtorva entităţi grafice de bază:
 punctul
 linia
 poligonul
 Spre exemplu, cercul, în reprezentarea calculatorului, este un poligon cu foarte multe
laturi.

Datele alfanumerice
Datele alfanumerice reprezintă o altă categorie de date cu care lucrează un SIG. Ele
sunt reprezentate de informaţiile referitoare la conţinutul suportului grafic, sau cu alte
cuvinte, reprezintă informaţii despre obiectele conţinute în reprezentarea grafică.
Aceste date sunt legate prin diferite procedee de entităţile grafice de bază.
Astfel, spre exemplu, un poligon are ataşate informaţii alfanumerice pe baza
numărului cadastral, sau a numelui, etc.
Datele alfanumerice sunt stocate sub formă de rânduri, liste, tabele sau fişiere de baze
de date.

1.3. Posibilităţi de aplicaţie ale Sistemelor Informaţionale Geografice

În funcţie de modul de obţinere a datelor cartografice digitale, putem defini două

principale clase de utilizatori ai tehnologilor SIG:
a) producătorii de baze de date cartografice digitale;
b) utilizatori de baze de date cartografice digitale.

Tehnologia SIG îşi dovedeşte utilitatea în orice domeniu de activitate care se bazează
pe tratarea informaţiilor spaţiale.

În continuare sunt prezentate câteva dintre domeniile importante şi posibilităţile de

aplicare a SIG :

1. URBANISM, SISTEMATIZARE ŞI ADMINISTRAŢIE LOCALĂ

Sistemele Informaţionale Geografice se pot
utiliza în cadrul acestui domeniu pentru :
- cadastru urban
- optimizări transport urban
- stabilirea amplasării optime a noilor obiective
(înzestrări edilitare, cartiere de locuinţe,
obiective industriale, obiective social-culturale,
etc.)

- spaţiu locativ
Figura 2. Utilizarea SIG în administraţia
locală
- arondări pe diverse criterii
- studii de urbanism
- acordarea permiselor de construcţie/demolare
- inventarierea folosinţei terenurilor
- organizarea colectării şi depozitării deşeurilor menajere
- organizarea intervenţiilor de urgenţă (salvare, poliţie, pompieri, depanare)
- evidenţe necesare poliţiei, pompierilor, circumscripţiilor financiare

2. CADASTRU
În acest domeniu de activitate sitemele informaţionale geografice pot fi utilizate
pentru :
- integrarea completă a procesului cadastral;
pornind cu măsurătorile de teren şi încheind cu
editarea planurilor şi registrelor de evidenţă
cadastrală
- facilităţi de comunicaţie cu sistemul de
taxare a Ministerului Finanţelor, cu alte organisme
publice sau persoane fizice îndreptăţite la date
cadastrale

Figura 3. Utilizarea SIG în cadastru

3. PROTECŢIA MEDIULUI
În acest domeniu, SIG poate fi util pentru :
- supravegherea rezervaţiilor naturale
- analiza poluării solului
- urmărirea efectelor produse de diverşi
agenţi poluanţi
- analiza zonelor afectate de diferiţi poluanţi
(chimici, sonori, fizici, etc.)
- analiza zonelor afectate de dezastre
Figura 4. Utilizarea SIG în protecţia mediului
naturale

4. AGRICULTURĂ, PEDOLOGIE, SILVICULTURĂ ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRI

FUNCIARE
SIG poate fi utilizat pentru :
- cadastru agricol
- cartare pedologică
- cartare silvică
- cadastru silvic (cu aplicaţii îndeosebi în
supravegherea stării de sănătate a pădurilor)
- supravegherea culturilor
- proiectarea şi supravegherea sistemelor de
irigaţie
- urmărirea eroziunii solului
- analiza transportului produselor agricole

Figura 5. Utilizarea SIG în agricultură, silvicultură

şi îmbunătăţiri funciare
5. PETROL ŞI GAZE
Utilizând un SIG, putem realiza diverse operaţii, precum :
- inventarierea, cartarea şi supravegherea zăcămintelor
- proiectarea, întreţinerea şi optimizarea reţelelor de conducte

6. CARTOGRAFIE
În acest domeniu, utilizarea unui SIG asigură :
- realizarea şi actualizarea de hărţi şi planuri topografice
- realizarea şi actualizarea de hărţi tematice
- integrarea în conţinutul hărţilor a datelor de teren, fotogrametrice şi satelitare

7. DOTĂRI EDILITARE : SIG este utilizat pentru realizarea de aplicaţii AM/FM

(Automated Mapping/Facilities Management) pentru companii de distribuţie de energie
electrică, gaze, apă, etc.

(7.a) aplicaţii în domeniul distribuţiei apei şi canalizării:

- planificarea lucrărilor de întreţinere a reţelei şi echipamentelor din sistemul de distribuţie a
apei şi de canalizare
- inventarierea cerinţelor consumatorilor
- cartarea şi supravegherea reţelei de distribuţie a apei şi de canalizare
- înregistrarea defecţiunilor, planificarea lucrărilor de intervenţie şi identificarea
consumatorilor afectaţi în caz de avarie
- identificarea traseelor afectate de infiltrarea unor substanţe poluante, localizarea surselor
de poluare şi avertizarea consumatorilor
- planificarea lucrărilor de extindere a reţelei de distribuţie a apei şi de canalizare

(7.b) aplicaţii în domeniul producerii şi distribuţiei de energie electrică:

- cartarea dotărilor electrice
- inventarierea, analiza şi supravegherea dotărilor electrice
- identificarea amplasamentului optim pentru un nou obiectiv
- planificarea operaţiilor de întreţinere, reparaţii
- proiectarea, întreţinerea şi optimizarea reţelelor electrice
- analize demografice pentru planificarea distribuţiei şi anticiparea vârfurilor de sarcină
- planificarea operaţiilor de rezolvare a reclamaţiilor şi sesizărilor consumatorilor
- optimizarea activităţii de citire a contoarelor şi încasare a facturilor prin arondarea
consumatorilor
- analiza zonelor unde apar frecvente disfuncţionalităţi
- identificarea şi înştiinţarea promptă a tuturor consumatorilor afectaţi de întreruperea
temporară a furnizării de energie electrică din diverse motive (avarie, lucrări)
- analiza încărcării reţelelor electrice

8. TRANSPORTURI ŞI
TELECOMUNICAŢII
SIG poate fi utilizat pentru :
- proiectare, întreţinere şi optimizare reţele
transport (drumuri, căi ferate, cabluri, etc.)

Figura 6. Utilizarea SIG în transporturi

- optimizări trasee transport (aprovizionare, transport mărfuri, transport călători, transport
public)
- cadastru special (căi ferate, drumuri, telecomunicaţii)
- supravegherea traficului (rutier, feroviar, etc.)

9. COMERT
Foarte multe companii din lume solicită utilizarea SIG pentru :
- amplasarea magazinelor en-gros în funcţie de acces auto, concurenţă, consumatori
- organizarea distribuţiei mărfii către clienţi de la cel mai apropiat depozit gestionarea
stocurilor

10. APLICAŢII SPECIALE

Deşi este un domeniu foarte restrâns, aplicabilitatea şi versatilitatea unui SIG poate fi
folosită pentru :
- cartare topografică, hidrografică, aeronautică
- cadastru militar
- strategie militară
- sprijin în operaţii de bază
- navigaţie
- tactică militară
- control de frontieră
- analiza terenului (vizibilităţi, accesibilităţi, coridoare de trecere, pante, etc.)
- informaţii, contra-informaţii

11. GEOLOGIE
Şi în acest domeniu, SIG şi-a demonstrat utilitatea, permitând realizarea de :

- cartarea formaţiunilor geologice

- studii tectonice
- cartarea, inventarierea şi supravegherea zăcămintelor

Figura 7. Utilizarea
SIG în geologie

12. HIDROLOGIE, OCEANOGRAFIE

Acest domeniu cu un avânt deosebit, a ales utilizarea SIG pentru :
- cartarea cursurilor şi corpurilor de apă
- studiul zonelor litorale
- urmărirea poluării apelor de suprafaţă şi de adâncime
- analiza transporturilor fluviale
- supravegherea bazinelor hidrografice
- prevenirea avalanşelor/inundaţiilor

Figura 8. Utilizarea
SIG în hidrologie
- batimetrie

I.2. Metode, tehnici şi tehnologii de preluare şi prelucrare a datelor în cadrul unui Sistem
Informaţional Geografic

2.1. Introducerea datelor

2.1.1. Introducerea datelor grafice

Datele grafice pot fi introduse într-un SIG în mai multe moduri. În funcţie de modul
în care au fost obţinute, datele grafice pot fi introduse într-un SIG astfel:
 prin descărcarea memoriei electronice a aparatelor moderne de măsurători terestre direct
în memoria unui computer, sau prin introducerea datelor măsurate de la tastatură,
urmând ca toate aceste date să fie ulterior prelucrate;
 prin digitizarea schitelor, planurilor de situaţie şi a hărţilor utilizând un aparat special
numit digitizor;
 prin scanarea şi apoi vectorizarea schiţelor, planurilor de situaţie şi a hărţilor;
 prin scanarea imaginilor fotogrammetrice şi de teledetecţie;
 prin citirea directă, de pe banda magnetică, a imaginilor fotogrammetrice şi de
teledetecţie.

În continuare voi explica pe rând fiecare metodă de introducere a datelor grafice.

2.1.1.1 Introducerea directă a datelor obţinute din măsurători

Datel obţinute din măsurători constau în :

 distanţe orizontale între două puncte (D)
 orientări (unghi orizontal Hz)
 unghiuri verticale (V)
 coordonatele (X, Y, Z) ale punctelor măsurate.
 Figura 9 Obţinerea datelor din măsurători topografice clasice

Atunci când măsurătorile sunt efectuate cu instrumente topografice clasice, datele

obţinute (D, Hz, V) trebuie prelucrate pentru obţinerea coordonatelor punctelor ce se vor
reprezenta pe planul de situaţie sau hartă. Această prelucrare se face cu ajutorul unui
program sau, dacă volumul de date este mic, manual de către topograf. Datele sunt introduse
în memoria computerului prin intermediul tastaturii.

În cazul în care măsurătorile sunt efectuate cu staţii totale sau GPS (Global
Positioning System - Sistem de Poziţionare Globală), aceste aparate dispun de capacităţi de
înregistrare electronică a datelor şi de posibilitate de transfer al acestora direct în memoria
computerului. După transferul datelor se fac prelucrări ulterioare în scopul raportării
punctelor măsurate pe un plan de situaţie sau hartă.

Figura 10. Preluarea datelor din GPS

Prin folosirea acestei modalităţi de introducere a datelor se obţine direct informaţia

grafică în format digital, ceea ce constituie un avantaj. Dezavantajul constă însă în faptul că
efectuarea de măsurători este destul de scumpă şi nu toate planurile de situaţie şi hărţile
existente pot fi introduse astfel.
Din această cauză, cele mai des folosite metode de a introduce datele grafice într-un
SIG constau în digitizarea respectiv scanarea şi vectorizarea reprezentărilor topografice
existente.

2.1.1.2. Digitizarea planurilor de situaţie şi a hărţilor

Digitizarea reprezintă procedeul de a transforma o reprezentare analitică a unei

informaţii într-o reprezentare analogică a sa.
Prin digitizarea unei imagini grafice (căci aceasta înseamnă un plan de situaţie sau o
hartă) se înţelege transferarea ei în memoria computerului astfel încât acesta să poată să o
refacă ori de câte ori este nevoie fără a modifica aspectul originalului.
În esenţă digitizarea unui plan de situaţie sau a unei hărţi constă în utilizarea unui
dispozitiv numit digitizor , manevrat de o persoană, care transferă entităţile grafice desenate
pe original (puncte, linii, poligoane, semne convenţionale, texte, culori, etc) şi le
redesenează în memoria calculatorului, utilizând acelaşi sistem de coordonate, dar
reprezentarea datelor se face acum sub formă digitală (sub formă de byte = reprezentarea
informaţiei într-un circuit electronic utilizând sistemul de numeraţie binar, cu cifrele 1 şi 0).
Astfel prin digitzare se transformă datele grafice de pe original în formatul digital,
spre a putea fi folosite în SIG.
Digitizarea are avantajul că nu ţine cont de gradul de uzură al originalului, dar
precizia de preluare a informaţiei depinde deseori de abilitatea operatorului.
Voi explica în continuare procesul de digitizare utilizând produsul ARC/INFO al
firmei ESRI din USA, deoarece l-am utilizat în realizarea lucrării mele.
Principalele aspecte care trebuie lămurite în cadrul procesului de digitizare sunt
următoarele:
a) Punctele de registraţie geografică- denumite în continuare TIC-uri - punte de control;
b) Rezoluţia datelor digitale;
c) Proiectarea bazei de date SIG;
d) Efectuarea corectă a procesului de digitizare;
e) Procesul efectiv de digitizare;

Toate acestea sunt explicate în continuare pe larg.

a). Punctele de registraţie geografică (TIC-uri)

Punctele de registraţie geografică sunt puncte de control geografic. Ele reprezintă
poziţia unor puncte de pe suprafaţa Pământului, identificate pe manuscrisul supus digitizării,
pentru care se cunosc coordonatele geografice reale. Punctele de control permit ca toate
elementele unui strat al bazei de date SIG (strat cunoscut în ArcInfo sub numele de
coverage) să fie înregistrate în raport cu acelaşi sistem de coordonate.
În ARC/INFO, TIC-urile îndeplinesc 4 funcţiuni de bază :
1. Sunt utilizate pentru a stabili transformarea digitizor între hartă (suportul datelor) şi
digitizor (grila planşetei de digitizare). Ori de câte ori se iniţiază o nouă sesiune de
digitizare, chiar dacă manuscrisul hărţiia fost între timp repoziţionat pe digitizor,
această transformare asigură ca noile coordonate să fie corect orientate în cadrul
coordonatelor deja înregistrate.
2. Stau la baza transformării unui strat din coordonate digitizor (ecran) în coordonate
reale, sau în general, dintr-un sistem de coordonate în altul.
3. Sunt de asemenea, utilizate în cadrul procesului de proiecţie a unui strat având
coordonatele înregistrate în proiecţie geografică (adică în grade de longitudine-
latitudine), într-un sistem de proiecţie cartografic.
4. Într-o bază de date SIG ( în care datele sunt organizate tematic - pe verticală -, şi pe
foi de hartă - pe orizontală - ), un ansamblu comun de TIC-uri este utilizat astfel încât
diferite straturi tematice pentru aceeaşi zonă geografică (suprapuse) să se co-
registreze, iar foile de hartă adiacente să se alipească perfect.

De obicei TIC-urile se localizează pe o grilă regulată, care este trasată pe harta de

bază (caroiaj) nu neapărat la colţurile hărţii, deşi acest lucru este destul de convenabil, mai
ales dacă se digtizează foi de hartă (trapeze) cu nomenclatură asociată. Dacă astfel de poziţii
nu există pe harta manuscris, lucru frecvent în cazul digitizării pe hărţi atipice ( turism ,
etc.), TIC-urile trebuie să fie create prin identificarea pe hartă a unor puncte pentru care pot
fi obţinute valori precise ale coordonatelor reale (intersecţii de drumuri, colţul unei clădiri,
etc). Punctele reţelei geodezice pot fi utilizate drept TIC-uri.
 Cel puţin patru TIC-uri (trei + unu) trebuie incluse într-un strat, uniform distribuite,
penru a asigura o corectă registraţie geografică. Utilizarea a mai mult de 4 TIC-uri va
conduce la creşterea preciziei. În procesul de registraţie a coordonatelor, se calculează şi se
raportează o eroare numită ROOT MEAN SQUARE (RMS) - eroarea medie pătratică, care
indică precizia asigurată.
Pentru a orienta o hartă, poziţiile TIC-urilor nou introduse se compară cu valorile lor
deja memorate şi se calculează o funcţie de transformare. Această transformare se aplică
apoi uniform tuturor coordonatelor nou introduse. Pentru datele de tip vectorial (hărţi) se
calculează o funcţie afină de transformare; pentru a putea determina o astfel de transformare
sunt necesare trei TIC-uri. Deoarece este utilizată soluţia celor mai mici pătrate pentru a
calcula transformarea, cel puţin încă un punct de control ( al patrulea) trebuie specificat
pentru a verifica precizia transformării. Pentru datele de tip imagine (fotografii) se utilizează
o transformare proiectivă, pentru care sunt necesare cinci (patru + unu) TIC-uri.
Dacă coordonatele reale ale TIC-urilor se cunosc pentru un alt sistem de proiecţie
decât cel utilizat la redactarea documentului sursă (digitizat sau scanat), atunci este necesară
operaţia de transcalcul a acestor coordonate pentru aducerea lor în sistemul dorit.

b). Rezoluţia datelor digitale (date obţinute prin digitizare)

Rezoluţia datelor obţinute prin digitizare este influenţată de :
 scara documentului sursă şi rezoluţia echipamentului utilizat;
 toleranţa fuzzy utilizată în prelucrarea coordonatelor;
 eroarea de poziţionare RMS.

Scara documentului digitizat şi rezoluţia echipamentului utilizat

Pentru o hartă având scara 1:50.000, 1 cm pe hartă reprezintă 50.000 cm pe teren. Cu
alte cuvinte:
1 cm pe hartă = 500 m pe teren
0,005 cm pe hartă = 2,5 cm pe teren
0,001 cm pe hartă = 0,5 m pe teren
Deoarece nu este posibil pentru un strat să fie mai precis decât rezoluţia
echipamentului utilizat pentru discretizarea datelor analogice, în cazul unui echipament
având rezoulţia de 0,005 cm (500 dots/inch) distanţa minimă posibilă dintre oricare două
coordonate introduse de pe o hartă având scara 1:50.000 este de 2,5 m (pe teren). Aceasta
înseamnă că rezoluţia hărţii digitale nu poate fi mai bună de 2,5 m. Dacă acest lucru nu este
acceptat trebuie digitizată în schimb o hartă care are o scară mai mare (pentru o hartă la
scara 1:500, rezoluţia obţinută cu acelaşi digitizor este de 0,025 m, iar pentru scara
1:1.000.000 rezoluţia este de 50 m).

Toleranţa fuzzy utilizată în prelucrarea coordonatelor

Toleranţa fuzzy (tf)- se defineşte ca fiind distanţa minimă care separă toate
coordonatele arcelor (punctele interioare şi noduri) într-un strat. În timp ce se execută
digitizarea sau coanda CLEAN şi alte operaţii spaţiale, care utilizează parametrul tf ,
coordonatele arcelor din interiorul acestei toleranţe sunt unite (devin acelaşi punct). Aceasta
înseamnă că este permisă mutarea coordonatelor arcelor până la această distanţă.
Ca o consecinţă, toleranţa fuzzy este utilizată în următoarele scopuri :
 nodurile apropiate sub valoarea fuzzy sunt unite pentru a crea o singură intersecţie de
arce;
 arcele mici din apropierea joncţiunii sunt îndepărtate;
 arcele duplicate sunt eliminate.
 Aceste operaţii sunt necesare pentru a se genera o topologie corectă ARC-NOD a
unei configuraţii date de arce ( modelul de date ARC/INFO se bazează pe structura ARC-
NOD şi topologie). Prin specificarea unei toleranţe fuzzy nu prea mică pentru prelucrarea
coordonatelor dintr-un strat, pot fi rezolvate automat o serie de corecţii:
 se crează intersecţia de arce;
 se răresc punctele descriind un arc;
 sunt îndepărtate arcele mici digitizate prin adaos sau lipsă;
 sunt eliminate poligoanele de tip aşchie (poligoanele foarte înguste).
Acest proces este necesar şi acceptabil atât timp cât coordonatele sunt mutate astfel
încât rezoluţia hărţii nu este afectată şi elementele utile nu dispar sau nu se condensează,
ceea ce s-ar putea întâmpla dacă toleranţa fuzzy ar fi prea mare.
Toleranţa fuzzy poate fi specificată explicit de utilizator sau poate fi utilizată valoare
implicită calculată de ARC/INFO.

Eroarea de poziţionare RMS

RMS înseamnă abaterea medie pătratică. Eroarea RMS este o măsurătoare statistică a
discrepanţei medii între poziţia nouă (specificată) şi cea veche (înregistrată) pentru fiecare
punct de control dintr-un strat. Eroarea RMS este importantă deoarece ea descrie precizia
înregistrării coordonatelor în timpul digitizării. De asemenea, RMS indică precizia cu care
se transformă un strat dintr-un sistem de coordonate în altul, utilizând comanda
TRANSFORM. Este important să păstrăm valori RMS cât mai scăzute (de obicei sub 0,004)
pentru a asigura o bună registraţie geografică. Eroarea RMS raportată de comanda
TRANSFORM exprimă cât de bună este transformarea calculată (erori mari indică
probleme de transcalcul care pot modifica incorect elementele dintr-un strat).

c). Proiectarea bazei de date SIG

Proiectarea bazei de date este un proces complex premergător introducerii datelor
grafice. Activitatea de proiectare urmăreşte să
stabilească :
 zona de studiu şi sistemul de coordonate utilizat;
 sursele de date geografice care vor fi utilizate
pentru crearea bazei de date SIG;
 metodele de introducere a datelor, în funcţie de
proprietăţile datelor sursă disponibile;
 organizarea datelor geografice pe straturi tematice
de tip :
 punct
Figura 11. Proiectarea bazei de date
pentru SIG  linie
 poligon
În general, organizarea datelor pe straturi se face ţinând cont de două criterii:
 tipul datelor : punct, linie sau poligon;
 tema reprezentată : soluri, reţea de drumuri, reţeaua hidrografică, etc.
 atributele asociate datelor spaţiale, modul lor de reprezentare (codificare) şi de
organizare pe tabele;
 regulile pentru asigurarea registraţiei geografice a întregii baze de date SIG.
În plus, pentru întreaga bază de date se construieşte un dicţionar în care, pentru
fiecare strat, se precizează tipul obiectelor geografice conţinute, numele atributelor asociate
şi pentru fiecare atribut se indică valorile şi semnificaţia valorilor posibile.
 Acest proces, ca de altfel întregul proces de construire a bazei de date SIG, este
foarte important, întru-cât de conţinutul cât mai complet, de structura şi acurateţea bazei de
date depinde calitatea analizelor ulterioare şi a produselor finale obţinute.

d). Efectuarea corectă a procesului de digitizare

Pentru o efectuare corectă a procesului de digitizare, acele elemente care apar în mai
multe straturi (de exemplu - conturul zonei de studiu, linia de coastă litorală, etc.) se vor
digitiza o singură dată într-un strat parte, numit strat şablon. În continuare toate celelalte
straturi se vor construi pornind de la acest strat şablon şi adăugând elemente specifice.
Cele patru reguli care trebuie respectate pe parcursul construirii bazei de date, pentru
a asigura preluarea şi înregistrarea corectă a coordonatelor, sunt următoarele:
 Se utilizează numai puncte de control pentru care se pot obţine coordonatele reale
precise;
 Se utilizează acelaşi set de puncte de control pentru toate straturile bazei de date;
 Se construieşte un strat conţinând numai punctele de control în coordonate reale;
 Fiecare strat se transformă din coordonate digitizor în coordonate reale utilizând stratul
punctelor de control.

e). Procesul efectiv de digitizare

Procesul de digitizare se desfăşoară în şase paşi.
P1 . Pregătirea suportului datelor digitizate
 se fixează şi numerotează punctele de control;
 se desenează conturul extins cu aproximativ un milimetru, pentru a asigura digitizarea
completă a elementelor din cadrul zonei de studiu. În final, conturul real va fi utilizat
pentru a elimina porţiunea extinsă (operaţie denumită clliping);
 se marchează intersecţiile dintre două linii, precum şi puncte intermediare de-a lungul
arcelor mai lungi de 10 cm;
 se marchează punctul de început/sfârşit al unui poligon închis circular;
 se fixează etichetele unice în interiorul poligonului închis, prin semnul + marcându-se
poziţia lor.
P2 . Conectarea digitizorului
După conectarea digitizorului la calculator, se utilizează programul de test, pentru a
verifica corectitudinea comunicaţiei stabilite.
P3 . Crearea stratului de control (de referinţă)
Acest strat conţine numai punctele de control şi limitele zonei de studiu (bonduary
name domain - BND). De exemplu, dacă se denumeşte TICCOV stratul de control, atunci
din ARCEDIT se utilizează comanda :,, : CREATE TICCOV''
În continuare, se digitizează punctele de control (minimum 4 TIC-uri) şi două colţuri
opuse ale hărţii, situate astfel încât punctele de control să fie cuprinse în interiorul astfel
delimitat (BND-ul stratului). Nu se efectuează nici-o transformare digitizor în acest caz.
P4 . Crearea noului strat
Noul strat care urmează a fi digitizat, se crează prin copierea TIC-urilor stratului de
referinţă. De exemplu, dacă se doreşte digitizarea datelor privind folosinţa terenurilor ( de
tip POLYGON), se poate denumi acest strat FOLOSINţE, astfel:
[ARC] CREATE FOLOSINTE TICCOV
P5 . Digitizarea elementelor conţinute într-un strat
Se digitizează punctele de control, arcele şi etichetele, cu observaţia că în cazul unui
strat de tip punct, etichetele identifică obiecte punctuale, în timp ce în cazul unui strat de tip
poligon, etichetele identifică poligonul în interiorul căruia sunt amplasate.
Ca regulă generală, pentru digitizarea arcelor care se conectează la un contur, este
utilă practica de a digitiza arcele puţin peste punctul de intersecţie, obţinându-se stfel o
eroare prin adaos (ARC/INFO : overshoot) care este mult mai uşor de corectat decât o
eroare prin lipsă (ARC/INFO : undershoot).
Acolo unde se întâlnesc într-un singur punct, două sau mai multe arce, se formează o
intersecţie. La digitizare, se va opta fie pentru indicarea explicită a fiecărei intersecţii printr-
un nod, fie pentru ignorarea intersecţiilor şi digitizarea unor arce mai lungi. În primul caz se
realizează o digitizare discretă. În al doilea caz este vorba de o digitizare continuă
(ARC/INFO : spaghetti digitizing), utilizată în mod frecvent pentru introducerea liniilor de
contur şi a grilelor.
Pentru asigurarea controlului, în noul strat creat se utilizează ca valori iniţiale ale
coordonatelor punctelor de control valorile din stratul generat la pasul 3 (TICCOV în
exemplu de mai sus), apoi se digitizează din nou aceste puncte. Un control perfect, deci o
eroare egală cu zero, este practic puţin probabil să se obţină.
Valorile uzuale acceptate pentru eroarea de control a procesului de digitizare depind
de:
 natura datelor;
 scara hărţii digitizate;
 materialul suportului;
 contururile parcelelor trebuie să fie mai exacte decât cele ale tipurilor de sol;
 hărţile la scară mare (1:500) sunt mai precise decât cele la scară mică (1:250000);
 datele provenind de la hărţi pe suport de hârtie sunt mai puţin stabile decât cele pe
mylar.
În cazul suporturilor uşor deformabile, valori de 0,005-0,008 sunt acceptabile. În
general, cu cât datele sunt mai precise, cu atât se pretind valori mai mici pentru eroarea
RMS.
Înainte de a digitiza arce, este utilă stabilirea unei toleranţe reprezentând distanţa
minimă admisă între două noduri distincte pe hartă (ARC/INFO : node snap distance).
Aceasta asigură conectivitatea arcelor care se intersectează. Când un arc este digitizat, dacă
nodul iniţial sau final se găseşte la o distanţă mai mică decât această toleranţă faţă de un nod
existent, atunci automat va fi asimilat cu nodul existent. Valoarea implicită este foarte mică
pentru această toleranţă. Pentru a o modifica, se apelează comanda SNAP DISTANCE în
ARC EDIT. În mod obişnuit se utilizează valori în jur de 0,01-0,05 atunci când datele sunt
în coordonate digitizor. După o transformare în alt sistem de coordonate (cu
TRANSFORM) această distanţă (ca de altfel, toţi parametri din ARC EDIT) se dă în noile
unităţi (m, km, etc).
Fiecare element digitizat, fie punct cu etichetă sau arc, are asociat un număr de
identificare (ARC/INFO : User-ID) atribuit automat de sistem sau specificat de utilizator.
ID-ul fiecărui element dintr-un strat trebuie să fie unic pentru a nu genera ambiguităţi în
procesul de asociere a informaţiilor descriptive (atributelor) corespunzătoare. La începutul
fiecărei sesiune de digitizare, ID-ul implicit este resetat la valoarea zero. Această valoare
poate fi modificată de utilizator înainte de a începe digitizarea sau numai în final, după ce au
fost introduse toate elementele stratului.
Pentru a digitiza un arc cu comanda EDIT FEATURE ARC, se începe cu nodul
iniţial (ARC/INFO: node, butonul 2) apoi se continuă cu punctele intermediare, de
inflexiune (ARC/INFO: vertex, butonul 1) care definesc forma arcului şi se încheie cu nodul
final (butonul 2).
Sub-meniurile funcţiei Add Arcs conţin şi posibilităţi de corectare a erorilor de
digitizare.
P6 . Pentru a obţine informaţii despre strat
Se foloseşte comanda : [ARC] DESCRIBE STRAT

După efectuarea digitizării se trece la executarea următorului proces de realizare a

unui sistem informaţional geografic, şi anume la realizarea topologiei.
În continuare voi prezenta procedeul de introducere a datelor prin scanare şi apoi
vectorizare.

2.1.2. Introducerea datelor grafice

prin scanare şi vectorizare
2.1.2.1. Procedeul de scanare

Înainte de a începe să explicăm procedeul de introducere a datelor grafice prin

scanare şi apoi vectorizare, trebuie să explicăm ce este un scaner.

Cum ajunge o fotografie într-un calculator? Simplu : pentru a putea prelucra

imagini, desene şi texte pe calculator, ele sunt digitalizate cu ajutorul unui aparat numit
scaner. Acest lucru înseamnă că modelul imaginii este împărţit în puncte individuale
(numite pixeli) care redau gradul de luminozitate şi valoarea culorii respective.
Pentru a obţine aceste valori sunt folosiţi senzori CCD. Abrevierea CCD provine de
la ,,Charge Coupled Device''. O celulă CCD este compusă din condensatori încărcaţi
electric, care sunt sensibili la lumină. Dacă o rază de lumină cade pe o asfel de celulă,
condensatorul pierde o parte din încărcare. După gradul descărcării se poate stabili cât de
puternică a fost lumina.
În stadiul actual al tehnologiei, o celulă poate recunoaşte 1024 de trepte de
luminozitate. Pe piaţă există deja aparate ce pot recunoaşte 2048 de trepte de luminozitate.
Modul în care se stabileşte culoarea va fi descris în paginile următoare din acest material.
Cu cât este mai mare rezoluţia unui scaner, cu atât mai multe celule are unitatea de
citire şi cu atât mai mică este fiecare celulă. Astfel, într-un scaner de 600 dpi, o celulă CCD
este lată de numai 0,042 milimetri. Pentru ca citirea unei pagini să se desfăşoare cât mai
repede, o unitate de citire este compusă din mai multe celule CCD plasate una lângă cealaltă
şi este cel puţin la fel de lată ca pagina. Deci, la scanerele de format DIN A4 unitatea este
lată de 21 centimetri. Însă principiul de funcţionare al CCD-urilor are şi dezavantaje. Cel
mai mare este rezistenţa la încărcare. Celula are nevoie de un anumit timp, pentru a ajunge
la încărcarea minimă în cazul sesizării luminii. În acelaşi timp, ea mai are nevoie de un alt
interval de timp pentru a se încărca pentru următoarea măsurare. Aceste două intervale de
timp au un rol hotărâtor în viteza de lucru a unui scaner.
Dacă unitatea de citire se mişcă prea repede faţă de timpul de reacţie al sensorilor
CCD, în imaginea digitalizată vor apare dungi. Ele apar fiindcă timpii de încărcare şi
descărcare nu au fost luaţi în considerare. Datorită tehnologiei avansate de astăzi acest
comportament poate fi neglijat.
Producătorii folosesc astăzi celule CCD cu timpi de încărcare/descărcare reduşi.
Astfel, citirea unei pagini de către scaner se efectuează mult mai repede.
Pentru a putea prelucra modele color, scanerul trebuie să lucreze în plus, deoarece
CCD-urile reacţionează numai la gradul de luminozitate. De aceea se apelează la modelul de
culoare RGB. Acesta descrie fiecare culoare ca fiind o combinaţie a trei culori de bază:
roşu, verde şi albastru. Cu ajutorul acestui model lucrează şi monitoarele color. Pentru a
obţine cele trei culori, producătorii de scanere apelează la metode diferite.

Metoda celor trei treceri

Cea mai ieftină metodă este cea a celor trei treceri. La aceasta, unitatea de citire trece
de trei ori peste modelul de scanat. La fiecare trecere se va utiliza un filtru de culoare pentru
şirul de CCD-uri. De exemplu, la prima trecere se foloseşte un filtru roşu, la a doua unul
verde şi la urmă unul albastru. Astfel, şirul de celule CCD va obţine odată valorile de
luminozitate pentru părţile roşii ale modelului, după aceea pentru cele verzi şi în final pentru
cele albastre.
Dezavantajul acestei metode constă în faptul că mecanismul scanerului trebuie să
lucreze exact, deoarece unitatea de citire trebuie să scaneze la fiecare trecere acelaşi punct al
imaginii. Dacă nu se întâmplă acest lucru apar distorsiuni de culoare, mai ales la limita
dintre două câmpuri diferit colorate.

Scanare la o singură trecere

A doua metodă, în loc să folosească o singură sursă de lumină, dispune de trei lămpi
diferite. Acestea nu sunt ca la cealaltă metodă, albe, ci sunt roşii, verzi şi albastre. Astfel,
ajunge o singură trecere, deoarece fiecare rând este luminat de cele trei surse de lumină.
Erorile de scanare la această metodă pot apărea datorită poziţionării diferite ale
lămpilor. Din această cauză, unghiul de reflexie al luminii este diferit la fiecare culoare. În
funcţie de producătorul şi de driverul folosit, un scaner poate fi folosit şi ca scaner cu una
sau trei treceri. În cazul utilizării a trei treceri, sursele de lumină sunt activate secvenţial, iar
pagina este citită de trei ori. În acest caz, treaba filtrelor de culoare este preluată de către
lămpile diferit colorate.

Scanarea utilizând o prismă ca sistem de reflexie

A treia metodă este cea mai exactă dar şi cea mai scumpă. La aceasta, o prismă
special şlefuită, descompune raza de lumină reflectată, în cele trei culori de bază. Cele trei
raze de lumină sunt orientate în final pe şirul de celule CCD. Mai există şi o soluţie care în
loc de prismă foloseşte un sistem de oglinzi cu diferite grade de transparenţă şi trei filtre de
culoare plasate în faţa şirului de celule.
În ambele cazuri, cele trei rânduri trebuie plasate exact unul peste celălalt. În acelaşi
timp, şi capacitatea de încărcare şi descărcare trebuie să fie identică în cele trei şiruri de
CCD-uri. Avantajul acestei metode este că procesul de scanare este foarte rapid şi depinde
numai de timpul de reacţie al celulelor CCD utilizate.
Cunoscând acum cum lucrează un scaner, trebuie să vedem care este rezultatul
obţinut în urma scanării unei imagini.

2.1.2.2. Diferenţa între formatul raster şi formatul vector

În urma scanării se obţine o imagine în format raster, format denumit astfel deoarece
el constă în alcătuirea imaginii din puncte numiţi pixeli, puncte care formează un rastru. Cu
cât pixelii au dimensiuni mai mici cu atât imaginea raster este mai detaliată, aceasta
exprimându-se prin rezoluţia imaginii măsurată în dots per inch, aceasta însemnânând câţi
pixeli sunt într-un pătrat cu latura de un inch.
După scanare, în funcţie de sistemul informaţional geografic utilizat, imaginea raster
poate fi folosită fără a fi transformată prin vectorizare şi atunci utilizăm un sistem
informaţional geografic specializat pentru prelucrări fotogrammetrice, sau trebuie
vectorizată, caz în care avem un sistem informaţional geografic specializat pentru prelucrări
vectoriale - planuri de situaţie şi hărţi.
Voi explica în continuare diferenţa dintre formatul raster şi formatul vector.
Aceste două formate de date sunt diferite precum tot aşa de diferite sunt noaptea şi ziua.
Noii utilizatori fac deseori confuzie între termeni. Spre exemplu care este răspunsul la
întrebarea ''Cum fac conversia datelor mele aflate în format TIFF într-un format DXF?''.
Răspunsul este ,,cu dificultate'', pentru că fişierele de tip TIFF sunt în format raster, iar
fişierele de tip DXF sunt în format vector. şi convertirea de la raster la vector nu este deloc
simplă.
Datele de tip raster sunt des folosite de foarte multe sisteme informaţionale
geografice, iar altele folosesc datele de tip vector.
Datele raster sunt obiecte grafice reprezentate prin puncte puse unul lângă altul, iar
datele vector sunt obiecte grafice constând într-un set de linii ce unesc două sau mai multe
puncte specifice.
Considerăm o linie trasă pe diagonala foii de hârtie.

Figura 12. Reprezentarea modelului raster

Într-o imagine de tip raster, foaia de hârtie va fi împărţită sub forma unei matrici
alcătuite din mici dreptunghiuri sau pătrate pe care să le numim celule. Fiecare celulă are
asociată în fişierul de date o valoare pe baza culorii sale şi a poziţiei pe foaia de hârtie.
Celulele albe au valoarea zero, celulele negre au valoarea unu iar cele gri au o valoare
cuprinsă între zero şi unu. Aceste date reprezintă totodată cea mai uşoară utilizare în
reconstruirea şi vizualizarea imaginii originale.
Într-o imagine de tip vector linia va fi reprezentată prin simpla unire a punctului de
plecare cu cel de sosire printr-o dreaptă. Fiecare punct va fi expresia a două sau trei numere
( depinde de sistemul de reprezentare - în două sau în trei dimensiuni) după cum ne referim
la sistemul de coordonate X,Y sau X,Y,Z. Primul număr, X - este distanţa dintre punct şi
marginea stângă a foii de hârtie, Y - este distanţa dintre punct şi marginea de jos a foii de
hârtie, Z- reprezintă înălţimea punctului faţă de planul foii de hârtie. Deci, vectorul este
format prin unirea unor puncte măsurate.

Figura 13. Reprezentarea modelului vector

Să vedem acum care sunt proprietăţile de bază ale reprezentării datelor grafice în
format raster şi format vector:
 fiecare entitate grafică apare într-un format vector ca un obiect grafic individual. Este
uşor de înregistrat informaţia despre obiect şi de calculat caracteristici precum lungimea
exactă sau suprafaţa. Este mult mai greu să obţii aceste informaţii dintr-un format raster,
pentru că formatul raster conţine puţine ( deseori chiar deloc) informaţii geometrice.
 Multe aplicaţii pot folosi mai eficient formatul raster decât formatul vector. Formatul
raster este foarte bun în cazul modelării terenurilor şi în aplicaţii în care caracteristicile
individuale nu sunt importante. Spre exemplu, un model al terenului în format raster poate fi
foarte uşor utilizat pentru realizarea de decupări de terase în teren cum este cazul lucrărilor
de proiectare a drumurilor, dar nu ne poate spune prea multe despre caracteristicile drumului
trasat. Variaţiile de nivel ale terenului pot fi înregistrate în format raster şi utilizate la
construirea modelului digital al terenului (digital elevation models - DEMs) .

Figura 14. Reprezentarea modelului digital al terenului în format raster

Fişierele în format raster ocupă mai mult spaţiu decât cele în format vector.
Reprezentarea în format raster a unei linii necesită, spre exemplu, înregistrarea datelor
despre fiecae celulă a paginii, pe când reprezentarea în format vector necesită înregistrarea
poziţiei a două puncte.
Mărimea unei celule într-un format raster este un factor foarte important. Celulele
mici cresc calitatea imaginii, crescând astfel şi calitatea detaliilor. Dacă mărimea celulei
creşte, definiţia imaginii scade. Spre exemplu, poziţia unei linii este definită mai clar dacă
celulele sunt foarte mici. Dar se ajunge iar la un neajuns : micsorarea dimensiunilor
celulelor, creşte mărimea fişierului.
Mărimea unei celule într-un format raster este definită prin rezoluţie. Pentru a obţine
un raport calitate/cost cât mai bun trebuie ca imaginea să nu fie prea complexă. Dacă
această condiţie este îndeplinită, orice scaner poate transforma o imagine într-un fişier
rastru. Nu cere un efort prea mare să scanezi o hartă a unei localităţi fie că este ea din
mediul urban sau mediul rural. Pe de altă parte, un format vectorial necesită ca fiecare
punct de pe hartă să fie măsurat şi înregistrat, iar realizarea unei hărţi urbane într-un astfel
de mod necesită un timp şi un efort foarte mare. Procesul de creere a unei hărţi în format
vector poate fi însă automatizat şi astfel complexitatea hărţii poate creşte.
Pentru că datele raster sunt repetitive şi intuibile, ele pot fi comprimate mult mai bine
decât datele vector. Multe formate raster, precum TIFF, la comprimare pot duce la micşorări
drastice ale dimensiunilor iniţiale ale fişierului, totul depinzând de complexitatea şi variaţia
imaginii.

Datele raster sunt utilizate:

 pentru reprezentarea digitală a aerofotogrammelor, imaginilor satelitare, hărţilor scanate,
şi alte aplicaţii unde se cer detalii foarte bune ale imaginii;
 când este necesar un cost scăzut;
 când pe hărţile existente nu se vor face analize ale caracteristicilor individuale;
 când este necesar un fond de imagine pentru datele vectoriale, etc.
Datele vector sunt utilizate:
 aplicaţii de precizie ridicată;
 când mărimea fişierului este importantă;
 când caracteristicile individuale ale obiectelor de pe hartă trebuie să fie analizate;
 când informaţiile descriptive trebuie să fie stocate, etc.
 Datele raster şi datele vector pot de asemenea să fie combinate vizual. Spre exemplu,
o hartă în format vectorial reprezentând o reţea de străzi poate fi suprapusă peste o
fotogramă aeriană. Harta vectorială poate îmbunătăţi informaţiile discrete despre segmentele
individuale ale străzilor, iar imaginea raster oferă o imagine de ansamblu în privinţa
impactului asupra mediului înconjurător.

2.1.2.3. Conversia de la format raster la format vector

În prezent se cunosc trei procedee de conversie de la raster la vector:

 desenarea cu vector direct peste imaginea raster (overlay tracing);
 procesarea automată;
 procesarea parţială sau hibridă.
Vom studia în continuare cele trei modalităţi de conversie de la raster la vector.

2.1.2.3.1. Conversia de la raster la vector- desenare cu vector peste imaginea raster

(Overlay tracing)
Această metodă se aseamănă cu digitizarea, deoarece conversia se face tot prin
urmărirea liniilor pe desen, dar nu are nevoie de tabletă digitizoare. În acest caz, imaginea
scanată este încărcată în programul GIS pe fundal şi pe această imagine se desenează cu
entitiăţi GIS urmărind ,,urmele'' raster. Desenul rezultat este în întregime vector.
Metoda ,,overlay tracing'' este mai rapidă decât redesenarea completă, dar este mai
leborioasă şi de lungă durată. Este o alegere bună pentru desenele care sunt degradate şi nu
pot fi convertite prin alte metode care au la bază scanarea. Facilităţile de tip ,,osnap'', pe
care le au pachetele software pentru acest tip de editare, determină creşterea exactităţii
desenelor convertite prin această metodă în comparaţie cu digitizarea.

2.1.2.3.2. Conversia de la raster la vector : procesarea automată

Procesul de conversie automată (nesupravegheată) a imaginilor scanate în desene

vectoriale se numeşte conversie de la raster la vector sau pe scurt vectorizare. Software-ul
modern dedicat pentru conversie este rapid şi produce entităţi GIS (linii, arce, text,
cercuri,linii de contur, etc) în formate vectoriale. Conversia de la raster la vector nu poate da
întotdeauna rezultate 100% exacte în mod automat. Exactitatea vectorului depinde de
calitatea desenului original. De aceea, după scanare imaginile raster trebuie curăţate de
''zgomotul'' de fundal, aplicate corecţii de poziţie şi uniformizate liniile ca grosime. După
pregătirea imaginii raster, se poate trece la conversia automată nesupravegheată (batch), sau
interactivă, cu posibilitatea de a selecta metodele de conversie.
Conversia de tip teanc a desenelor raster: Programele de conversie de tip batch
lucrează cu o serie de scheme de optimizare de recunoaştere a diferitelor aspecte ale
desenului. Unele setări afectează tipurile de forme geometric recunoscute, aplicarea
corecţiei la ortogonalitate, recunoaşterea grosimilor liniilor şi amplasarea entităţilor în
straturi (layer-e) separate.
Conversia automată de tip “batch” se foloseşte numai atunci când desenele originale
sunt calitativ bune, atât dimensional cât şi ca imagine. Pentru a îndeplini aceste condiţii este
necesară o ''curăţare'' a imaginii înainte de conversie. Un desen în format vector nu poate fi
utilizat într-un program GIS decât după vectorizare. Deci trebuie alocat timp pentru
vectorizarea desenelor înainte de a fi folosite.Avantajul conversiei de tip ''batch'' este că
vectorizarea se poate face peste noapte, calculatorul procesând fişierele fără să fie
supravegheat.
 Conversia selectivă: Acest tip de conversie reprezintă o idee relativ nouă şi a plecat
de la necesitatea de a putea selecta pentru conversie numai anumite porţiuni din imaginea
raster. Aceste programe au facilităţi speciale de selecţie cum ar fi : window, crossing, line,
circle, segment (line following), text, etc. Faţă de conversia de tip ''batch'' permite
utilizatorului să cureţe imaginea raster, să otpimizeze parametrii de conversie, să
convertească automat sau manual anumite părţi din desen, toate în acelaşi timp. Combinând
abilitatea operatorului cu eficienţa şi precizia software-lui, rezultatul este un desen exact.

2.1.2.3.3.Conversia de la raster la vector parţială sau hibridă

Termenul de hibrid înseamnă în cazul nostru, că în desenul prezent coexistă atât părţi
din rasterul original, cât şi vectorul creat prin conversie. Din faptul că în desen există
simultan şi raster şi vector derivă marile avantaje ale acestei metode. Desenele deteriorate
pot fi scanate, curăţate şi stocate în format raster. Modificările pot fi făcute raster sau vector.
În cazul în care nu tot desenul trebuie modificat se converteşte în vector rasterul ce trebuie
modificat şi apoi se fac modificările cerute. Această combinaţie de raster şi vetor poate fi
tipărită şi stocată. Lucrând în forma hibrid raster-vector avem avantajul că putem folosi
desenele scanate imediat în proiectare. Investiţia în timp şi bani necesară conversiei
desenelor existene, poate fi făcută pentru a asigura doar nevoile de bază, păstrând sub
control cheltuielile.

Figura
Figura16.
15.Imaginea
Imagineaînînformat
formatraster
vectorial
2.1.2.4.Introducerea imaginilor fotogrammetrice şi de
teledetecţie

În general imaginile fotogrammetrice se găsesc sub formă de fotogramme sau sub

formă digitală - atunci când sunt preluate cu ajutorul camerelor fotogrammetrice de tip nou,
care au posibilitatea să înregistreze datele în format digital. Imaginile de teledetecţie se
găsesc în format digital.
Toate sistemele informaţionale geografice pot să preia imaginile fotogrammetrice sau
de teledetecţie în format digital fără nici-o conversie.
În cazul imaginilor fotogrammetrice aflate pe suporturi clasice (film fotografic, hârtie
fotografică, etc) acestea se pot prelua prin scanare, utilizându-se pentru aceasta un scaner
fotogrammetric cu rezoluţie de pese 1200 dpi, ajungându-se în unele cazuri la rezoluţii de
10000 dpi.
 Figura 17. Imagine fotogrammetrică

I.3. Concepte de bază ale modelului geo-relaţional

Din cele prezentate în capitolele anterioare rezultă următoarele aspecte :

O abordare SIG implică în mod necesar tratarea unitară într-o bază de date unică şi
neredundantă a componentelor grafice, cartografice, topologice şi tabelare. Deşi au un rol
important în cadrul unui SIG, elementele de grafică pe calculator reprezintă numai una
dintre modalităţile de consultare sau raportare a conţinutului unei baze de date spaţiale.
Baza de date permite o gamă diversă de alte tipuri de explorare ce necesită în special
capacitate de tratare şi de prelucrare pe criterii geografice şi naţionale.
Un SIG include o colecţie de operatori spaţiali care acţionează asupra unei baze de
date spaţiale pentru a referi geografic o mare varietate de informaţii reale. Un model de date
SIG este complex pentru că trebuie să reprezinte şi să interconecteze atât date grafice (hărţi
şi imagini) cât şi date tabelare (atribute). În plus chiar prin natura sa, un SIG complex este
utilizat pentru a simula situaţii şi evenimente reale extrem de complicate. Acest fapt solicită
şi mai mult capacitatea modelului SIG de a reda perfect evenimentele şi fenomenele din
realitate.
Prin date geografice se înţelege ansamblul format din date spaţiale (coordonate) şi
date descriptive (atribute) asociate obiectelor/fenomenelor geografice (străzi, parcele,
accidente, etc.). O bază de date geografice este o colecţie organizată de date geografice
prelucrate pentru a facilita stocarea, interogarea, actualizarea şi afişarea de către o mulţime
de utilizatori în mod eficient. Datele spaţiale utilizate în tehnologiile SIG se pot clasifica
după : a) precizie, b) documentele primare utilizate, c) ciclul de actualizare.
Prin referenţiere geografică se înţelege stabilirea relaţiei dintre coordonatele unui
punct de pe o foaie de plan (hartă - 2D) şi coordonatele geografice reale din teren (pe
suprafaţa Pământului, care este un geoid - 3D).
Un SIG utilizează unul sau mai multe model de date spaţiale pentru a reprezenta
obiecte geografice. Există trei tipuri de astfel de modele : modelul vectorial, care este foarte
apropiat de cel utilizat pentru reprezentarea hărţii; modelu raster, care descrie suprafaţa
Pământului ca o matrice formată din elemente omogene, similar modelului utilizat pentru
reprezentarea imaginilor; şi modelul TIN (Triangular Irregular Network) care reprezintă
forma suprafeţelor.
Un model de date SIG îşi propune să reprezinte Pământul într-un format digital
structurat care să permită utilizatorilor crearea, editarea, actualizarea, vizualizarea, analiza şi
reprezentarea grafică a datelor geografice. Un model de date trebuie să fie simplu, uşor de
înţeles, suficient de flexibil pentru a putea reprezenta date provenind de la o mare varietate
de surse, şi în acelaşi timp robust, capabil să modeleze procese geografice complexe şi să se
adapteze la specificul fiecărei aplicaţii.
Unul din modelele de date geo-relaţional este cel bazat pe modelul vectorial pentru
reprezentarea informaţiilor spaţiale (poziţie şi formă) şi pe modelul relaţional al bazelor de
date pentru reprezentarea informaţiilor nespaţiale (atribute descriptive). Informaţiile
geografice sunt abstractizate prin utilizarea unor concepte simple - puncte, linii, poligoane,
fiecare obiect geografic fiind pus în corespondenţă cu una sau mai multe tabele de atribute.
 Un astfel de model stă la baza reprezentării de :
 obiecte geografice simple (punctuale, liniare, poligonale)
 obiecte geografice complexe (regiuni, rute şi secţiuni)
 obiecte auxiliare (adnotări, puncte de control)
 obiecte conceptuale (teme, vederi)
Sistemul SIG memorează coordonatele numai pentru puncte, arce şi noduri şi
utilizează relaţiile topologice pentru a defini poligoane şi reţele. Poligonale şi reţelele stau la
baza definirii de regiuni şi rute.
Modelul de date permite integrarea unei mari varietăţi de date geografice : imagini
video, înregistrări de teledetecţie, desene CAD, documente scanate, fişiere RDBMS uzuale.
Modelul de date utilizează următoarele două concepte de bază :
 structura de date ARC-NOD
 topologia

3.1. Structura de date ARC-NOD

Aceasta este cea mai eficientă structură pentru a reprezenta datele de tip vectorial.
În această structură, arcele sunt construite prin noduri iar poligoanele sunt construite
prin arce. Nodurile definesc cele două capete ale unui arc; două sau mai maulte arce se pot
interconecta printr-un nod comun. Un arc este format din cele două noduri extreme şi de o
serie de puncte intermediare (de inflexiune) care dau forma arcului. Nodurile şi punctele
intermediare sunt reprezentate ca perechi de coordonate x, y. Un poligon este format dintr-o
serie de arce ce definesc conturul acestuia.
În acest mod este eliminată duplicarea datelor : frontiera comună a două poligoane
adiacente este memorată o singură dată; un punct comun mai multor arce este reprezentat o
singură dată. După cum se observă, această structură asigură nu numai stocarea eficientă a
datelor şi implicit prelucrarea mai rapidă a unui mare volum de date, ci este şi un suport
foarte eficace pentru definirea relaţiilor spaţiale dintre obiecte : poligoanele care adresează
cel puţin un arc comun sunt vecine, o serie de arce interconectate prin noduri comune
formează un traseu ce poate fi străbătut, etc.

3.2. Topologia

Este un concept matematic utilizat pentru a reprezenta explicit relaţiile spaţiale dintre
obiecte (vecinătate, continuitate, interconexiune). Cele trei concepte topologice sunt:
 conectivitate (relaţia ARC-Nod) - arcele se interconectează prin noduri (în ARC/INFO),
informaţiile spaţiale asociate arcelor se memorează ca liste de perechi de coordonate X,
Y corelate cu liste de triplete ARC, FROM-NODE, TO-NODE); toate arcele care au un
nod comun se conectează între ele.
 definirea ariei (relaţia POLIGON-ARC) - arcele care se interconectează pentru a
delimita o suprafaţă închisă definesc un poligon (în ARC/INFO, informaţiile spaţiale
asociate poligoanelor se memorează ca liste de arce alcătuind frontiere).
 contiguitate (relaţia STÄNGA-DREAPTA) - fiecare arc are o direcţie şi câte un poligon
de fiecare parte (în ARC/INFO, se memorează şi liste de triplete ARC, LEFT-POLY,
RIGHT-POLY); poligoanele care au un arc comun sunt adiacente, un poligon special
fiind ''poligonul univers'' (poligonul extern) reprezentând exteriorul zonei de inters.
 Crearea şi memorarea topologiei în modelul datelor aduce o serie de avantaje: datele
sunt reprezentate eficient, evitându-se duplicarea datelor, la economia de memorie
adăugându-se viteza crescută de prelucrare pentru volume mari de date.

În plus topologia stă la baza implementării funcţiilor analitice spaţiale care sunt cheia
oricărui SIG, funcţii necesare pentru :
 modelarea curgerii unui fluid printr-o reţea (conectivitate)
 combinarea poligoanelor adiacente având caracteristici similare (contiguitatea)
 identificarea obiectelor adiacente (contiguitatea)
 suprapunerea mai multor obiecte geografice (contiguitatea), etc.

Definirea ariei are ca rezultat stocarea eficientă a datelor : deşi un arc poate apare în
lista de arce pentru mai multe poligoane, de fapt el este stocat o singură dată.
Definirea ariei asigură ca frontierele poligoanele adiacente să nu se suprapună.

Relaţiile topologice sunt utilizate pentru a efectua funcţii analitice fără a fi necesar
accesul la poziţiile absolute stocate în fişierele de coordonate. În acest fel prelucrarea
datelor este mai rapidă şi pot fi prelucrate volume mari de date.

3.2.1. Construirea topologiei preliminare

Topologia face explicită relaţiile dintre elementele geografice aflate într-un strat:
 se recunosc intersecţiile arcelor;
 se identifică arcele care aclătuiesc un poligon;
 fiecărui poligon i se asociază eticheta corespunzătoare.

Pe parcursul construirii topologiei, sunt automat identificate următoarele erori:

 arce care nu se conectează cu alte arce;
 poligoane deschise;
 poligoane fără etichetă sau cu mai multe etichete;
 numere de identificare a elementelor geografice neunice.

Construirea topologiei are drept rezultat înregistrarea într-o tabelă de atribute a

informaţiilor descriind conectivitatea arcelor şi contiguitatea poligoanelor. Există două
tipuri de tabele de atribute :
 PAT (poligon attribute table respectiv point attribute table) pentru straturi de tip poligon
sau punct;
 AAT (arc attribute table) pentru cele de tip linie.

O tabelă este alcătuită din linii şi coloane. fiecare coloană reprezintă un atribut (item)
cum ar fi arie, perimetru, număr de identificare. fiecare linie înregistrează informaţiile
asociate unui anume element geografic - arc, punct, sau poligon.

Tabelele de atribute cuprind inţial un număr redus de coloane urmând ca pe parcursul

creării bazei de date, noi coloane să fie definite de utilizator. În cele ce urmează, acolo unde
apare termenul ,,STRAT'', de fapt este vorba de denumirea stratului în chestiune.
 Tabela AAT are 7 coloane standard :
 FNODE_ - numărul intern pentru nodul iniţial al arcului;
 TNODE_ - numărul intern pentru nodul final al arcului;
 LPOLY_ - numărul pentru poligonul situat în stânga arcului (un strat_ din tabela PAT
asociată)
 RPOLY_ - numărul pentru poligonul situat în dreapta arcului (un strat_ din tabela PAT
asociată)
 LENGTH - lungimea arcului
 STRAT_ - numărul intern de identificare a arcului (valoare atribuită automat de
ARC/INFO)
 STRAT_ID - user_ID, număr de identificare a arcului, valoare atribuită de utilizator.

Tabela PAT conţine 4 coloane standard :

 AREA - aria poligonului;
 PERIMETER - perimetrul poligonului;
 Strat_ - număr intern de identificare a poligonului;
 Strat_ID- user_ID, număr de identificare a poligonului;

Pentru un strat de tip punct, primele 2 coloane (Area, Perimeter) sunt goale.
ARC/INFO cuprinde 2 operaţii de creare topologiei unui strat : BUILD şi CLEAN.
BUILD operează asupra oricărui tip de strat, în timp ce CLEAN operează numai asupra
straturilor de tip linie sau poligon. BUILD recunoaşte numai intersecţiile explicit digitizate,
în timp ce CLEAN creează automat intersecţii atunci când găseşte un arc care trece peste
altul. Operaţia BUILD este mai rapidă. Operaţia CLEAN este mai complexă, putând fi
utilizată pentru a elimina automat o serie de erori de digitizare sau vectorizare, prin
specificarea valorilor adecvate pentru parametrii săi.

3.2.2. Identificarea erorilor în cadrul realizării topologiei

ARC/INFO marchează cu simboluri speciale (romburi sau pătraturi goale) nodurile

unde pot apare erori.
a) Rombul - reprezintă un pseudo-nod: fie că un arc se conectează cu el însuşi, în acest caz
fiind vorba de un poligon insular, situaţie acceptabilă, fie se intersectează numai două
arce şi în acest caz, dacă este vorba de un atribut al elementului liniar reprezentat (ex. un
drum având o porţiune pavată şi una pietruită) situaţie iar acceptabilă. Însă un pseudonod
poate indica şi absenţa unui arc pornind din acel punct şi omis la digitizare sau
vectorizare, deci o situaţie de eroare.
b) Pătratul - reprezintă un nod în vânt: nod al unui arc neconectat la un alt arc. Există trei
situaţii în care apar :
 un poligon deschis;
 un arc căruia îi lipseşte o porţiune (undershoot);
 un arc digitizat cu puţin dincolo de intersecţie (overshoot)

3.2.3. Corectarea erorilor

În această etapă se introduc elementele lipsă, se şterg elementele suplimentare şi se
înlocuiesc cele corect digitizate/vectorizate cu date corecte; se redigitizeaz/revectorizează,
se extinde porţiunea lipsă până la intersecţia dorită sau se şterge porţiunea care depăşeşte
intersecţia, după caz.

Erorile identificate pot fi corectate cu programul ARCEDIT. Utilizatorul trebuie să

specifice următoarle informaţii:
 echipamentul utilizat pentru afişare;
 stratul care se editează;
 închiderea zonei în care se fac editări;
 clasele de elemente afişabile la un moment dat;
 clasa de elemente care se editează la un moment date;
 operaţia de corectare.

Se pot face măriri/micşorări ale zonelor editate.

Elementele care au fost omise la digitizare/vectorizare sau au fost greşit

digitizate/vectorizate se vor edita cu ajutorul digitizorului/programului de vectorizare.
Cu ajutorul display-ului grafic se editează nodurile în vânt şi numerele de identificare
eronate.

I.4. Structurarea informaţiilor primare în cadrul unui Sistem Informatic Geografic

Elaborarea planurilor şi hărţilor digitale presupune realizarea unor etape specifice

privind preluarea, prelucrarea şi reprezentarea informaţiilor digitale corespunzătoare.
Prima fază a procesului de obţinere a planurilor sau hărţilor digitale este aceea de
preluare (achiziţie) a datelor care definesc elementele de conţinut.
Datele de intrare au o structură eterogenă atât în ceea ce priveşte modul de obţinere al
acestora (abalogic, analitic), cât şi tipului de date (grafice, text).

4.1. Definirea structurii bazelor de date

Un plan sau o hartă digitală este o colecţie de date grafice care definesc poziţia
spaţială, forma şi dimensiunile obiectelor (ca elemente de conţinut), corelate cu date de tip
atribut (grafice sau nongrafice) care particularizează sau individualizează oricare obiect
reprezentat.
Aceasta reprezintă, de fapt, o aplicaţie de tip GIS.
Conţinutul topografic al planurilor sau hărţilor digitale constituie baza de date şi
ifnormaţii necesare (ca infrastructură) pentru realizarea oricăror aplicaţii de tip GIS,
indiferent de tematica acestora.
Complexitatea elementelor topografice ca şi importanţa acestora, necesită
ierarhizarea lor pe categorii, subcategorii şi elemente, structurate astfel încât oricare obiect
topografic (punctual, liniar sau de suprafaţă) să poată fi definit cu uşurinţă atât grafic cît şi
cu referire la caracteristicile specifice, inclusiv acelea care pot diferenţia elementele din
cadrul unei subcategorii (exemplu : două pâraie sunt diferenţiate numai de hidronimele
respective). În plus, reprezentarea elementelor topografice este diferită, în funcţie de scara
aleasă, chiar dacă este vorba de elemente care trebuie să apară la mai multe scări.
Din acest punct de vedere, există două metode de realizare şi reprezentare ale
elementelor de conţinut pe planuri sau hărţi digitale :
a) separat, pentru fiecare scară în parte;
b) o singură dată la o scară mare, urmând ca din aceasta să se obţină orice scară mai
mică.
Dezavantajul major al primei metode este acela că se realizează atătea baze de date
căte scări de reprezentare sunt necesare. Aplicaţiile pot fi grafice sau de tip GIS.
Avantajul major al celei de a doua metode este acela că se realizeayă o bază de date
unică. Aplicaţia trebuie să fie de tip GIS pentru că numai aceasta permite selectarea şi
reprezentarea, în mod automat, a elementelor de conţinut la orice scară mai mică decât scara
la care s-au preluat, prelucrat şi încărcat datele numerice. În acest caz, o foarte mare parte
din problemele legate de generalizarea cartografică sunt rezolvate automat de analizele şi
execuţiile specifice unei aplicaţii de tip GIS.
După cum se ştie, o aplicaţie GIS presupune existenţa unei baze de date grafice, a
unei baze de date nongrafice (alfanumerică) şi a unor biblioteci de semne convenţionale.
Baza de date grafice conţine date referitoare la poziţia spaţială, date referitoare la
formă şi dimensiuni şi date referitoare la identificarea grafică a obiectelor.
Poziţia spaţială a obiectelor este definită de coordonatele punctelor caracteritice care
descriu fiecare obiect în parte.
Pentru reprezentarea din punct de vedere geometric a formei şi dimensiunilor
obiectelor se folosesc tipurile de entităţi grafice : punct (nod), linie (polilinie), limită de arie
(suprafaţă).
Pentru particularizarea oricărui obiect, indiferent de clasa din care face parte, se
folosesc atributele grafice şi atributele nongrafice.
Atributele grafice aparţin bazei de date grafice şi pot fi reprezentate pe plan sau hartă.
Atributele nongrafice aparţin bazei de date alfanumerice şi nu se reprezintă pe plan
sau hartă. Acestea pot fi reprezentate sub formă de tabele, rapoarte, grafice, etc., şi pot fi
evidenţiate fie prin selectarea pe cale grafică a obiectului care apelează informaţiile
corespunzătoare din baza de date text, fie printr-o cerere făcută direct în baza de date
alfanumerică.

4.1.1. Definirea bazei de date grafice

Pentru a putea fi definite, localizate, particularizate şi individualizate, obiectele

topografice trebuie să aibă, fiecare în parte, câte un nume unic şi un cod unic. Astfel ele pot
fi corelate atât cu tipurile de entităţi grafice cât şi cu atributele grafice sau alfanumerice. În
plus, utilizând identificatori unic pentru oricare obiect topografic, prin corelare automată,
acestea se pot popula cu semnul convenţional corespunzător, cu condiţia ca semnul
respectiv să aibă acelaşi identificator.
Obiectele topografice pot fi structurate pe clase (categorii) de elemente grupate :
  pe caracteristici fizice : hidrografie, căi de comunicaţie, limite, elemente de sol,
elemente de vegetaţie, etc.
 pe caracteristici geometrice : punct, linie, suprafaţă.
 pe o combinaţie avantajoasă a celor două de mai sus.

Observaţie
Din păcate nu se poate face o corelare general valabilă între o categorie de elemete
grupate fizic şi categoria corespunzătoarecaracteristicii geometrice. De exemplu,
hidrografia, conţine obiecte care se reprezintă geometric şi prin puncte (izvoare, fântâni,
etc.) şi prin linii (traseul apelor curgătoare, al canalelor, etc.), în schimb oricare din
categoria puncte de bază se reprezintă numai prin puncte.
Prezint o propunere selectivă de codificare a obiectelor topografice, pe categorii,
subcategorii şi obiecte, conform metodologiei realizată de Institutul de Cadastru şi
Organizarea Teritoriul Agricol, îmbunătăţită astfel încât să servească scopului propus în
realizarea proiectului meu.
Structura este realizată după indicaţiile cuprinse în Atlasul de semne convenţionale
pentru planurile topografice la scările 1:5000, 1:2000, 1:1000, 1:500 în vigoare din 1978 şi
principiul de codificare prezentat în Standardul de schimb al informaţiilor geografice
digitale – DIGEST, Ediţia 1.1 din octombrie 1992.
Principiile de codificare sunt :
fiecare obiect este identificat printr-un cod unic de cinci caractere:
primul caracter corespunde categoriei şi are valoare alfabetică;
al doilea caracter corespunde subcategoriei şi are valoare alfabetică;
următoarele trei caractere corespund codului şi au valoare numerică, cuprinsă între
000 şi 999.
Categoriile sunt codificate astfel :
N – puncte de bază
L – construcţii în localităţi
I – construcţii industriale şi de gospodărie comunală
U – căi ferate
T - şosele, drumuri
P – poduri
M – mijloace de trecere peste ape
K – construcţii hidrotehnice
H – ape
Q – frontiere, limite, împrejmuiri
J – elemente de sol
R – relief
 Codificarea subcategoriilor şi a obiectelor pentru fiecare categorie prezentată mai
sus.

Categoria Puncte de bază :

Codificarea subcategoriilor :
NA – puncte ale reţelei geodezice de stat
NB – puncte topografice
NC – repere de nivelment
ND – alte puncte
Codificarea obiectelor :
NA010 – punct al reţelei astronomice de stat cu determinări astronomice
NA020 – punct al reţelei geodezice de stat
NA030 – punct al reţelei geodezice de stat, pe clădiri
NA040 – punct al reţelei geodezice de stat, pe biserici
NA050 – punct al reţelei geodezice de stat, pe movilă
NA060 – punct de îndesire a reţelei geodezice de stat
NB010 – punct topografic de poligonaţie, bornat
NB020 – staţie de poligonaţie marcată cu ţăruş de fier
NB030 – staţie de poligonaţie marcată cu ţăruş de lemn
NB040 – punct de hotar marcat prin bornă
NB050 – punct radiat
NC010 - reper de nivelment de bază încastrat în borne
NC020 – reper de nivelment de bază încastrat în construcţii
NC030 – reper de nivelment tehnic încastrat în borne
NC040 – reper de nivelment tehnic încastrat în construcţii
ND010 – bornă de marcare a perimetrului minier
ND020 – punct cotat pe pardoseala construcţiei.
Ca urmare a clasificării prezentate anterior pentru proiectul dorit s-a obţinut o
structură pentru elementele caracteristice unui plan cadastral. În această structură, prezentată
În Tabelul 1, sunt incluse atât tipurile de date (limită de arie, etichetă) cât şi codul şi
atributele grafice.
Tabel 1. Structura straturilor caracteristice
Nr. crt. Element Cod Nivel Culoare Grosime Înălţime Lăţime Înclinare
1 Limită cvartal 1000 2 1 0 - - -
2000
2 Limită parcelă 4 71 0 - - -
3000
3 Limită construcţie 3 5 1 - - -
 CV001
4 Etichetă cvartal 11 2 1 5 3 20
Par001
5 Etichetă parcelă 10 2 0 3 2 20
Con001
6 Etichetă construcţie 12 6 0 2 1,5 0
7 Limită comună 6000 20 5 0 - - -
8 Limită oraş 7000 21 6 0 - - -
9 Limită municipiu 8000 22 7 0 - - -
9000 23 1 0
10 Limită sector - - -
11 Etichetă comună Co030 20 5 1 5 3 0
12 Etichetă oraş Or040 21 6 1 6 3,5 0
13 Etichetă municipiu Mu050 22 7 1 7 4 0
14 Etichetă sector Se060 23 1 1 6 3,5 0
15 Limită planşă *** - - - - - -
16 Nume stradă Ds 13 3 1 4 2,5 20
17
Etichetă stradă Str001 14 3 1 4 2,5 20
18 Ape curgătoare Hr 24 3 1 3 2,5 20
19 Canale Hc 25 3 1 3 2,5 20
20 Arabil A 26 3 1 3 3 0
21 Neproductiv N 27 3 1 3 3 0

4.1.2. Definirea bazei de date alfanumerice

Realizarea unui aplicaţii de tip GIS pentru un teritoriu necesită, pe lângă baza de date
grafice şi o baza de date alfanumerice.
Această bază de date va conţine informaţiile care descriu caracteristici ale
elementelor realizate în baza de date grafice, informaţii care nu pot fi reprezentate sub
formă grafică. Aceste caracteritici constituie atributele elementelor reprezentate grafic şi se
referă la furnizarea informaţiilor tehnice, juridice, economice, administrative, socio-
culturale, etc.
Baza de date alfanumerică trebuie să fie pusă în relaţie cu baza de date grafică. Acest
lucru se realizează printr-o zonă de suprapunere a celor două baze de date, iar modul cum
sunt rezolvate aceste legături sunt specifice firmelor care dezvoltă programe de aplicaţii de
tip GIS.
Baza de date alfanumerică este în general o bază de date relaţională, însă, există
posibilitatea ca baza de date să fie una de tip obiectual.
O bază de date relaţională este o bază de date construită pe modelul logic al
operaţiilor cu mulţimi. Prin asocierea tabelului cu o mulţime, fiecare înregistrare se
asimilează cu un element. Tabelele îndeplinesc condiţiile de definire ale operaţiilor specifice
mulţimilor (intersecţie, reuniune, diferenţă şi produs cartezian). Relaţia cea mai puternică
este relaţia de apartenenţă, care, aplicată tuturor elementelor unei submulţimi în raport cu o
altă mulţime, generează relaţia de incluziune. Principalul operator asupra unei mulţimi este
selecţia, ca rezultantă a unor operaţii succesive.
În funcţie de modul de structurare a datelor, regăsirea lor în cazul interogărilor
beneficiarului se face mai rapid sau mai lent.
Datele se definesc şi se structurează pe categorii, subcategorii şi obiecte (elemente).
Se definesc şi se structurează apoi atributele pentru fiecare obiect.
Baza de date este organizată în tabele. Tabelele comunică între ele prin legături
numite chei (primare sau secundare).
Tabelele pot fi grafice sau nongrafice. Tabelele grafice au două tipuri de legături :
una cu imaginea grafică, cealaltă între imaginea grafică şi tabelele nongrafice.
Dintre legăturile cu tabelele nongrafice, numai una poate fi şi grafică, cu condiţia ca
aceasta să aibo o tabelă primară grafică asociată şi cele două coloane cu legături. Nu se pot
stabili două tipuri de legături între două tabele.
O bază de date relaţională crează posibilitatea legării diverselor tabele între ele,
crearea de tabele noi şi legarea acestora de tabelele anterioare. Definirea unor legături între
mai multe tabele crează o situaţie asemănătoare unei tabele care conţine toate datele din
tabelele care o alcătuiesc. În scopul de a obţine informaţii numai pentru câteva date din
multitudinea acestora înregistrată în diverse tabele, se crează tabelele view. Aceste tabele
prezintă numai datele dorite fără a le duplica. Se pot astfel crea tabele view pentru utilizatori
diferiţi.
Principala problemă în realizarea unui GIS constă în proiectarea bazei de date.
Problema proiectării unei baze de date poate fi formulată foarte simplu în câteva
cuvinte : Fiind dat un set de date de reprezentat într-o bază de date, se pune problema
determinării unei structurii logice potrivite. Această afirmaţie simplistă cu care îşi începe
D.J. Date capitolul Database design din lucrarea An introduction to database systems
trebuie completată cu cel puţin încă o remarcă a aceluiaşi autor : Proiectarea unei baze de
date este mai degrabă o artă decât ştiinţă. Există totuşi câteva principii ştiinţifice care
odată înţelese, stăpânite şi apoi aplicate în practică pot ajuta la rezolvaea problemelor.
În cele ce urmeză voi prezenta o metodologie de lucru ce poate fi utilizată de cei care
conduc proiecte informatice în domeniul bazelor de date relaţionale.Deşi noţiunile
prezentate în continuare sunt teoretice, consider că este necesar ca să le prezint ca atare
deoarece stau la baza proiectării şi modelării unei baze de date. Aceste noţiuni se referă la
bazele de date în general şi nu pentru o aplicaţie de tip GIS. Cunoaşterea însă a acestor
metode, ajută şi defineşte clar modalitatea de realizare a unei baze de date pentru un GIS.
Acest lucru a fost verificat de mine, în practică, prin contractele pe care le-am avut cu
diverşi beneficiari şi colaboratori, precum SNCF, ICOTA, ISPCF, etc.

4.1.2.1. Modelarea datelor

Modelarea datelor este procesul de descriere a structurilor informaţionale şi a

regulilor de afaceri necesare specificării unui sistem informaţional. Un model de date
reprezintă un balans între nevoile specifice implementării unui proiect particular RDBMS şi
cele specifice domeniului afacerilor.
 La creare/dezvoltarea unui astfel de model participă pe de o parte clientul –
reprezentatul mediul afacerilor şi specialiştii IT – cei care vor propune variante şi vor
dezvolta efectiv modelul dorit de client. Un model de date, teroretic, ar trebui să satisfacă
câteva cerinţe şi anume :
să fie independent de implementare.
să fie o specificare neambiguă a ceea ce se doreşte
să fie axat pe cerinţele utilizatorului, ceea ce înseamnă că structura şi conţinutul
modelului se află mai degrabă sub controlul beneficiarului decât a dezvoltatorului de
sistem
termenii utilizaţi în descrierea modelului trebuie să fie cei familiari clientului din mediul
afacerilor şi nu termeni tehnici familiari de regulă doar dezvoltatorilor de sistem
modelul să furnizeze contextul necesar focalizării discuţiilor pe aspectele semificative ale
afacerii aflate în discuţie.
Un model de date este organizat pe mai multe nivele, fiecare astfel de nivel fiind
specific unei anumite faze de dezvoltare.

Sesiunile de modelare
Crearea unui model presupune nu doar construirea modelului, ci o serie întreagă de
sesiuni de lucru în care să fie analizate fapte ce permit descoperirea datelor şi a proceselor
folosite în afacerea respectivă. În general, la sesiunile de modelare trebuie să participe atât
experţi în domeniul afacerii respective cît şi experţi tehnici, preferabil într-un număr optim
din fiecare categorie. Aceasta presupune că sesiunile de lucru trebuie planificate cu mult
timp înainte şi orchestrate de o asemenea manieră încât să fie acoperit întreg setul de
subiecte ce trebuie discutate şi în final să ne conducă la obţinerea rezultatelor dorite.
Pe cât posibil,se recomandă discutarea modelului de date în paralel cu modelul
funcţional. Deseori, din analiza funcţiilor pe care trebuie să le implementeze sistemul
rezultă noi cerinţe de modelare a datelor. Mai mult, această abordare asigură faptuil că
modelul de date satisface cerinţele funcţionale. Pentru crearea ambelor modele este
important să fie desemnat câte un responsabil pentru fiecare model (de date şi de proces),
persoane care să-şi extragă informaţiile necesare atunci când o funcţie particulară este
explorată.
Un alt aspect, important penru asigurarea succesului întregului proces, ţine de modul
de organizare al acestor sesiuni de lucru, mai exact de asumarea unui rol bine definit de căte
fiecare participant. Care ar fi câteva din rolurile clasice şi ce presupune asumarea unui astfel
de rol voi arăta pe scurt în continuare :
Mijlocitorul(ghidul). Este persoana responsabilă cu planificarea întâlnirilor, asigurarea
materialelor de lucru necesare şi de furnizarea documentaţiei necesare pentru următoarea
întâlnire. Pentru a elimina abaterile de la tema supusă discuţiei, această persoană are rolul
de a interveni atunci când este cazul , reamintind grupului care sunt obiectivele propuse a
fi atinse în sesiunea curentă.
Proiectantul (Data modeler-ul – cel care concepe modelul de date). Răspunde de
conducerea grupului prin procesul de elaborare şi validare a modelului. Dezvoltă
modelul, dacă este posibil chiar în timp real, în faţa grupului punând întrebări pertinente
care să scoată în evidenţă detaliile importante şi înregistrează structura rezultată astfel
încât toţi membrii grupului să o poată vedea. Este posibil ca persoana care joacă acest rol
 să fie şi ghid.
Analistul (data analyst). Va juca rolul de scrib al sesiunii, înregistrând definiţiile pentru
toate entităţile şi atributele ce compun modelul. Pe baza informaţiilor primite de la
experţii (în bussines) prezenţi, analistul poate începe să împacheteze entităţile şi
atributele pe subiecte-domenii mai uşor de gestionat şi disecat, în subseturi care din punct
de vedere semantic acoperă modelul de date dorit.
Experţii (în bussines). Aceştia sunt oameni care stăpânesc cele mai mici detalii ale
afacerii de modelat şi de regulă nu sunt informaticieni.
Managerul. Fie că vine din comunitatea informaticienilor, fie din cea a afacerilor,
managerul participă în timpul sesiuninilor şi cu un rol de asignat (expert sau ghid), cu
precizarea că are o responsabilitate suplimentară : de a lua deciziile necesare atunci când
discuţiile par a se împotmoli dintr-o astfel de cauză.

Metodologia de modelare
Modelarea sistematică a unui sistem presupune parcurgerea a cel puţin două etape :
analiza sistemului
proiectarea sistemului
Analiza sistemului presupune culegerea de informaţii şi prelucrarea primară a
acestora de o manieră care să le permită proiectanţilor de sistem să le utilizeze, iar
proiectarea o vom privi ca un proces cu un pronunţat caracter creativ, de concepţie. În
timpul proiectării, pe baza informaţiilor sistematizate în etapa de analiza, se propune un
model (sau mai multe) care să redea cât mai fidel problema cerută. Practica a arătat însă că
cele două etape nu pot fi complet separate, deseori ele întrepătrunzându-se. De exemplu,
într-o singură sesiune de modelare se recomandă să se parcurgă ambele etape, planificarea
în timp a sesiunilor de lucru şi stabilirea obiectivelor fiecărei sesiuni urmând a fi făcută pe
baza unoir criterii cum ar fi : identificarea subsistemelor şi modelarea fiecărui subsistem în
parte.

Metodologia IDEFX/ERwin
Necesităţile de ordin practic au dovedit că ar fi foarte util dacă întreaga metodologie
de modelare ar fi standardizată. Eforturile făcute cu o serie de firme interesate, în colaborare
cu universităţi şi institute de cercetare, au condus la definirea mai multor astfel de standarde.
Un pachet de astfel de standarde este propus de firma Knowledge Base System Inc sub
numele generic IDEF. Din cele şase metode ce compun acest pachet eu mă voi referi în
continuare doar la IDEFX1, deoarece este cel mai răspândit standard la ora actuală.
IDEFX1 este un standard de modelare sprijinit la această oră de mai multe
instrumente de proiectare a bazelor de date relaţionale.
Nivelele de modelare propuse de IDEFX1 variază de la vederi foarte generale ale
sistemului conţinând puţine detalii ale entităţilor principale- dar semnificative pentru
afacerea ce dorim să o modelăm, până la modele de nivel scăzut/jos care detaliază cu
suficientă precizie baza de date – în termenii specifici unei DBMS în particular. Cu alte
cuvinte, modelele de nivel scăzut sunt dependente de tehnologie, de baza de date în care se
face implementarea, în timp ce modelele foarte general, numite şi modele de nivel înalt, sunt
independente de această tehnologie.
 O astfel de metodologie de modelare se potriveşte cel mai bine cu un ciclu de
dezvoltare de tip top-down. Mai exact, cu o abordare în care, succesiv, sunt create modele
din ce în ce mai detaliate, pe măsură ce parcurgem toate fazele de proiectare.
Modele de nivel înalt sunt de două tipuri :
Diagrame entitate-relaţie (ERD) : modele care identifică entităţile principale (din
domeniul afacerilor) şi relaţiile dintre acestea şi
Modele bazate pe chei (KB, Key-based) : acest model delimitează domeniul de lucru
(scope) şi toate cerinţele de informare şi pe baza entităţilor identificate în modelul ERD,
începe expunerea în detaliu.
Modelele de nivel jos sunt şi ele de trei tipuri :
Model cu atribute complet specificate (FA – Fully Attributed) - model în a treia formă
normală care conţine toate detaliile necesare unei implementării particulare, şi
Model de transformare (TM - Transformation Model) – model ce reprezintă o
transformare a modelului relaţional într-o structură cât mai apropiată de sistemul DBMS
ales penru implementare. De regulă, acest model nu mai este în a treia formă normală,
structurile de date fiind optimizate în funcţie de caracteristicile DBMS-ului, de volumul
de date, de modul de acces şi de frecvenţa operaţiilor care vor accesa baza de date.Altfel
spus, acest model este o imagine destul de fidelă a structurii fizice a bazei de date.
Modelul final (DBMS model) – model identic cu modelul reprezentat intern de un DBMS
particular, în catalogul bazei de date sau în schema RDBMS-ului respectiv.
Avem deci, cinci tipuri de modele care teoretic ne rezolvă întreaga problemă de
proiectare a unei baze de date. Cum însă o bună şi completă înţelegere a problemei
înseamnă şi problema pe jumătate rezolvată, vom analiza în continuare aceste modele din
altă perspectivă.
Vom trage o linie de demarcaţie între modelele logice şi cele fizice. Făcând acest
lucru, vom şti până când discutăm şi concepem modele la un nivel general (modele logice)
şi când începem să ţinem cont de DBMS-ul în care se va face implementarea efectivă
creând modele fizice.

Modelele logice

Există trei nivele ale modelelor logice utilizate pentru a captura cerinţele
informaţionale ale afacerii:
diagrama entitate-relaţie (ERD)
modelul bazat pe chei (KB)
modelul cu atribute complet specificate (FA)
Modelele ERD şi KB mai sunt numite modele zonale de date, ele acoperind de regulă
domenii de afaceri mai largi decât afacerea aleasă pentru a fi "automatizată". În contrast cu
aceste modele, modelul cu atribute complet specificate este un model de proiectare a
datelor deoarece descrie suficient de detaliat porţiuni din structura de date generală propusă.
 Diagrama entitate-relaţie

Acest model de nivel înalt prezintă entităţile principale şi relaţiile care descriu un
domeniu de afaceri suficient de larg şi este utilizat în principal ca model de prezentare şi ca
bază de discuţie. Obiectivul principal urmărit prin realizarea diagramei ER este furnizarea
unei viziuni de ansamblu asupra cerinţelor informaţionale suficientă pentru a satisface
nevoile de planificare a dezvoltării sistemului informaţional. Aceste modele nu sunt foarte
detaliate, incluzând doar entităţile principale, eventualele detalii incluse referindu-se la
atribute. Relaţiile de tip many-to-many sunt permise, iar cheile nu sunt incluse.

Modelul bazat pe chei

Acest model descrie structurile de date principale, toate entităţile împreună cu cheile
primare şi exemple de atribute. Obiectivul urmărit prin realizarea acestei diagrame este de a
furniza o vedere generală asupra structurilor de date şi cheile necesare modelării
domeniului. Modelul furnizează contextul în care pot fi construite modele detaliate de
implementare, acoperă aceeaşi arie ca ERD însă expune mai multe detalii.
Modelul FA

Modelul cu atribute complet specificate este un model relaţional în a 3-a formă

normală şi include toate entităţile, atributele şi relaţiile necesare unui proiect. Modelul mai
conţine informaţii relative la: volumul instanţelor (înregistrărilor) pentru entităţi, căile şi
ratele de acces, precum şi şabloane ale tranzacţiilor ce se vor executa pe structura de date.

Modele fizice

Odată ajunşi la faza de implementare a structurilor de date, metodologia de lucru ce o

discutăm aici propune separarea modelelor fizice pe două nivele:
 modelul de transformare şi
 modelul DBMS (final).
Aceste modele conţin toate informaţiile pe care dezvoltatorii de sistem trebuie să le
înţeleagă atunci când doresc să transpună un model logic într-un sistem relaţional.

Modelul de transformare

Obiectivele modelului de transformare sunt următoarele: de a oferi suficiente

informaţii administratorului bazei de date (DBA) pentru ca acesta să poată crea o bază de
date fizică, eficientă; să furnizeze contextul necesar definirii şi înregistrării elementelor
datelor şi înregistrărilor ce formează baza de date, în dicţionarul datelor; să ajute echipa ce
va dezvolta aplicaţia să aleagă structura fizică pentru programele ce vor accesa datele.
Modelul de transformare va mai putea servi şi ca bază de comparaţie între designul fizic al
bazei de date şi cerinţele informaţionale originale (de afaceri), ceea ce se poate dovedi
extrem de util atunci când:
- trebuie demonstrat că designul fizic al bazei de date este adecvat cerinţelor originale;
- trebuie documentată alegerea făcută vizavi de modelul fizic şi implicaţiile acestei alegeri
(ce cerinţe sunt satisfăcute şi care nu);
- trebuie identificate restricţiile şi posibilităţile de extensie a bazei de date.
Modelul de transformare este totodată şi un model de proiectare descriind porţiuni
din structura de date generală.

Modelul DBMS

Este modelul fizic final, obţinut pe baza modelului de transformare. Modelul DBMS
conţine toate definiţiile fizice ale obiectelor bazei de date din schema (catalogul) RDBMS-
ului respectiv. Cheile primare devin indecşi unici iar cheile secundare şi intrările inverse
devin indecşi. Cardinalitatea acestora va putea fi controlată ulterior fie prin restricţii de
integritate în baza de date, fie prin logica aplicaţiei, fie după o minimă exploatare când, în
urma populării bazei de date, sunt detectate şi eliminate violările de integritate.

Beneficiile modelării datelor

Indiferent de sistemul de baze de date pe care dorim să-l utilizăm sau de modelele pe
care dorim să le creăm, modelarea în IDEFX / ERwin aduce multe beneficii. Cel mai direct
beneficiu este documentaţia sistemului ce va putea fi folosită de echipa ce va dezvolta baza
de date şi aplicaţiile aferente pentru a definii specificaţiile de sistem, ca bază de comunicare
între dezvoltatori şi utilizatori finali. Al doilea beneficiu este legat de furnizarea unei
imagini clare asupra constrângerilor de integritate. Al treilea beneficiu este obţinerea unei
model logic, o imagine independentă de RDBMS, model utilizat de instrumente specializate
pentru a genera modelele cu informaţii specifice pentru un spectru larg de sisteme de
gestiune a bazelor de date.
Al patrulea beneficiu, probabil unul dintre cele mai importante pentru cei care trebuie
să creeze diagrame, rezumate care să includă tot efortul de modelare şi care mai doresc să
genereze scheme particulare de baze de date pe baza modelului creat, este uşurinţa cu care
pot fi create şi manipulate toate acestea cu instrumente CASE adecvate.

I.5. Analiza datelor în cadrul unui Sistem Informatic Geografic

Analiza datelor cuprinde în principal douã aspecte :

- Alegerea datelor
- Analiza datelor alese

Toate sistemele informaţionale geografice au funcţii pentru analiza datelor şi pentru

stocarea rezultatelor acestor analizae.

Datele pot fi selectate dupã :

- locaţia geograficã
- conţinutul tematic

Majoritatea sistemelor permit definirea criteriilor de selecţie. Acestea se bazeazã pe

limbajul SQL şi au meniuri cu ajutorul cãrora pot fi generate interogãri de tip SQL. Aceste
pot, totodatã, predefini criteriile de selecţie. Alte sisteme utilizeazã limbaje de tip macro
pentru realizarea interogãrilor. În majoritatea sistemelor criteriile de selecţie pot fi salvate
pentru o utilizare ulterioarã.

SQL (Simple Query Language) este un limbaj de interogare a bazelor de date, uşor
de utilizat si foarte eficient.

Datele pot fi analizate pe diferite niveluri :

- Datele tabelare pot fi sortate pentru prezentare în rapoarte sau utilizare în alte sisteme.
- Operaţiile efectuate asupra datelor grafice pot fi folosite pentru diferite calcule sau
analize.
- Operaţiile logice, aritmetice, statistice pot fi aplicate doar asupra datelor tabelare.
- Datele grafice şi cele tabelare pot fi utilizate pentru :
- crearea de noi seturi de date, bazate pe atributele originale sau derivate
- crearea de noi seturi de date pe baza relaţiilor dintre datele grafice existente

În fiecare din acest nivel, operaţiile utilizate pot fi logice, aritmetice, geometrice,
statistice sau o combinaţie de douã sau mai multe operaţii enumerate.

Operaţiile se pot efectua asupra unor puncte sau suprafeţe izolate, sau asupra
reţelelor.
În continuare voi prezenta cele două tipuri de analize principale care se pot efectua într-
un GIS :
- analize matematice
- analize spaţiale

5.1. Analize matematice

 Analizele matematice sunt, la rândul lor, de mai multe tipuri, în funcţie de operatorii
cu ajutorul cărora se execută.
Astfel avem :
- analize (operaţii) aritmetice
- analize (operaţii) logice

5.1.2. Analize aritmetice

Analizele aritmetice sunt operaţii simple care utilizează operatorii aritmetici precum :
- adunare;
- scădere;
- înmulţire;
- împărţire.
- combinaţii ale acestora sau alte tipuri de operaţii aritmetice.
Aceste tipuri de operaţii se pot efectua numai asupra datelor alfanumerice.
Rezultatele pot fi afişate sub fomă tabelară sau în cadrul unor rapoarte.

5.1.3. Analize logice

Analizele logice se bazeazã pe algebra boleeanã. Operaţiile utilizate sunt în : egal cu,
mai mare decât, mai mic decât şi combinaţii ale acestora.
Aceşti operatori sunt incluşi în limbajul SQL.
Aplicaţiile practice include :
1. indetificarea extremelor, precum cautarea atributelor cu valoare maximã sau
minimã dintr-un poligon şi, ca rezultat, afişarea într-un strat tematic nou a
rezultatelor;
2. selecţia sau izolarea, pe baza unor valori particulare, şi realizarea unui strat
tematic nou ca rezultat.
Algebra boleeanã mai utilizeazã şi operatorii logici AND (şi), OR (sau), NOR şi
NOT pentru testarea stãrii anumitor elemente. Şi aceşti operatori sunt incluşi în limbajul
SQL.
În figura urmãtoare sunt redate exemple de utilizare a acestor operatori.
 Figure 18. Operaţii logice : Diagrama Venn

5.2. Analize spaţiale

Analizele spaţiale sunt analize care se efectuează numai asupra datelor grafice. Sunt
operaţii specifice sistemelor informatice geografice. Efectuarea lor are ca rezultat obţinerea
de noi straturi tematice din cele existente.

Avem deci următoarele posibilităţi de analiză spaţială asupra datelor :

- analiză spaţială plană, efectuată asupra straturilor tematice;
- analiză spaţială tridimensională, efectuată pe un model digital al terenului.

5.2.1. Analiza spaţială plană

Analiza spaţială plană, constă în următoarele operaţii principale :
- analiză de reţea (drumul critic),
- analiză de tip coridor (buffering),
- analiză de suprapunere (overlay).

Prin analiză de reţea se înţelege determinarea drumului cel mai scurt dintr două
noduri ale unei reţele, ţinându-se cont de restricţiile existente la momentul respectiv în
reţeaua respectivă.
Prin analiză de tip coridor se realizează determinarea impactului asupra zonelor

Figura 19. Analiza topologică în reţea

limitrofe unei linii din cadrul unei reţele, prin specificarea lăţimii coridoului respectiv.

Figura 20. Operaţii de tip overlay

Printr-o analiză de tip overlay se obţine un nou strat tematic, prin suprapunerea,
intersecţia sau alte operaţii de tip logic efectuate asupra mai multor straturi, precum cele
care se observă în figura de mai jos.

In cadrul unui GIS mai există şi alte operaţii spaţiale plane precum :
- copierea unei porţiuni dintr-un strat (CLIP)
- îndepărtarea unor porţiuni dintr-un strat (ERASE)
- crearea unor subdiviziuni (SPLIT) sau asamblarea unor primitive grafice (MAPJOIN)
- îndepărtarea limitelor care separă poligoane de acelaşi tip (DISOLVE)
- eliminarea unor linii care au fost introduse în mod eronat (ELIMINATE), etc.
Operaţiile prezentate mai sus sunt principalele operaţii şi cele mai des întâlnite de
către un utilizator de GIS.

Figura 21. Diverse operaţii de analiză spaţială

 5.2.2. Analiză spaţială
tridimensională
Analiza tridimensională presupune distribuţia unei variabile care reprezintă a treia
dimensiune a datelor spaţiale. Atunci când vorbim de reprezentare tridimensională, se
subînţelege că este vorba de cotă.
La modul general însă, a treia dimensiune poate fi considerată şi altceva, depinzând
de datele implicate şi de modul în care se doreşte a fi înfăţişată această dimensiune. Am

Figura 22. Operaţia de unire a planşelor (MapJoin)

a. înainte de efectuarea operaţiei
b. după efectuarea operaţiei
putea avea de exemplu, o reprezentare a precipitaţiilor care poate fi înfăţişată în două
dimensiuni prin izolinii ,şi în 3D printr-o suprafaţă.
În cele ce urmează referirea se va face în special la cotă (altitudine, elevaţie).
Mărimea care reprezintă a treia dimensiune se notează de obicei cu z, şi deşi uneori îi vom
spune variabilă, de fapt este o funcţie de două variabile z=f(x,y). Aceasta este organizată în
diferite feluri : puncte dispuse neregulat, contururi de izolinii, latice, grid, şi TIN
(Triangulated Irregular Network). Prin înfăţişarea tridimensională este necesară evaluarea
mărimii z în orice punct. Prima problemă care apare în analiza suprafeţelor este realizarea
unui model de elevaţie.

5.2.2.1. Modelul Digital al Terenului

Modelarea spaţială complexă permite analiza datelor spaţiale care conţin altimetria.
Reprezentarea digitală a terenului se numeşte model digital al terenului (Digital Terrain
Model – DTM) sau model digital de elevaţie (Digital Elevaţion Model – DEM). În esenţă,
acest model conţine distribuţia tridimensională a punctelor de coordonate (x,y,z). Crearea
suprafeţelor se face în mod diferit în cele două sistem de reprezentare : raster şi vector.
Voi prezenta în continuare trei modele vectoriale importante şi apoi modelul raster.

Modelul vector
În sistemul vector există trei modele de reprezentare a suprafeţelor în 3D :
- modelul punctual;
- modelul liniar;
- modelul triunghiular.

Modelul punctual este cel mai simplu şi constă într-un set de puncte dispuse
neregulat pe o suprafaţă bidimensională (în coordonate x,y), în care valoarea lor reprezintă
altitudinea (z). Din punct de vedere al volumului de stocare pe suport magnetic, este cea mai
eficientă formă de organizare (ocupă cel mai puţin spaţiu pe disc). O suprafaţă plată sau cu
pante constante este reprezentată în mod eficient prin câteva puncte care delimiteză arealul
respectiv. O hartă care înfăţişează doar puncte ale căror etichete reprezintă cota, nu arată o
distribuţie spaţială a terenului. Construirea unei suprafeţe direct dintr-un set de puncte
dispuse neregulat este dificilă. În schimb dintr-un model punctual se poate obţine o hartă
care înfăţişează curbele de nivel (modelul liniar).

Modelul liniar se referă la reprezentarea suprafeţelor tridimensionale prin contururi

de curbe (curbe de nivel). În acest caz, variabila z este convertită într-o caracteristică liniară
de aceeaşi valoare. În esenţă, suprafaţa este reprezentată printr-un set de linii de diferite
valori la intervale constante. Acest model are avantajul că este imediat reprezentabil, fiind
cea mai eficientă manieră de reprezentare a altitudinilor pe hărţile tradiţionale. Un alt
avantaj este eficienţa stocării datelor. În schimb, analiza bazată pe curbe de nivel este mai
dificil de realizat.

Figura 23. Modelul digital liniar (reprezentarea terenului prin curbe de nivel)

Modelul triunghiular constă dintr-o reţea de triunghiuri dispuse neregulat, bazată pe

puncte de altitudine cunoscută. Înclinarea terenului este considerată constantă pe fiecare
triunghi. Dimensiunile triunghiurilor variază în funcţie de cea a terenului. Modelul rezultat
este cunoscut sub numele de reţea de triunghiuri neregulate (Trianulated Irregular
Network – TIN). În fişiere se înregistrează valorile x,y,z ale vârfurilor triunghiurilor preum
şi atributul lor care dau înclinarea şi direcţia.

Figura 24. Modelul digital triunghiular al terenului

Triunghiurile mari sunt folosite pentru o variaţie mică a altitudinii, iar cele mici în
caz contrar. Acest lucru conferă un avantaj în operaţiile analizei spaţiale precum şi a
volumului pe disc. Structura topologică cuprinde poligoane şi noduri. Triunghiurile se
caracterizează prin : numărul triunghiului, laturi şi vârfuri.
O structură de tip TIN permite :
- calculul pantei şi a orientării fiecărei feţe;
- expoziţia versanţilor;
- vizibilitatea dintr-un anumit punct şi posibilitatea de a modifica poziţia acestuia;
- curbe de nivel a căror noduri se situează la intersecţia dintre feţe şi un plan orizontal de
altitudine dată;
- profile liniare – de-a lungul axei OX şi neliniare – de-a lungul unui itinerar;
- vizualizare 3D foarte realistă.

Modelul raster

Sistemul raster generează un singur model bazat pe modelul punct, dar cu puncte
distribuite uniform. Se mai numeşte şi model grid. În esenţă modelul constă în atribuirea
unui atribut care reprezintă altitudinea fiecărui pixel . Cu cât celulele sunt mai mici, cu atât
acurateţea este mai bună. Evident că mărimea celulelor este aceeaşi pe întreaga suprafaţă,
astfel că arealele cu teren foarte variat sunt descrise cu o acurateţe mai slabă decât un areal
cu variaţii mai mici.Deci în acest caz este deficitar. Ca şi modelul punct din sistemul vector,
modelul raster este simplu. În schimb este foarte voluminos din punct de vedere al spaţiului
ocupat pe disc, ca imagine raster. Afişarea şi prelucrarea este de asemenea simplă,
comparativ cu modelele vectoriale. Obţinerea unui model raster DEM se face aproape
automat din stereofotograme sau imagini satelitare, utilizându-se un program special.

Figura 25. Modelul digital al terenului în reprezentare raster

Am prezentat în acest capitol aspectele teoretice ale modalităţii de implementare a

unui SIG, pornind de la definiţia lui, explicând tipurile de date utilizate şi modul de
introducere a acestora în cadrul unui SIG, arătând tipurile de operaţii principale ce pot fi
realizate prin utilizarea unui SIG. Deasmenea am prezentat cu un accent aparte modalitatea
de modelare şi gestionare a bazelor de date. Acest aspect pur teoretic a fost prezentat în
detaliu, tocmai pentru a arăta importanţa acestor metodologii în realizarea mai departe a
Sistemului Informaţional Geografic propriu-zis. Un SIG nu are o finalitate dacă datele
introduse în el nu pot fi utilizate. Deasemenea aceste date nu pot avea o utilitate dacă nu
sunt corect gestionate şi manipulate. Aceste aspecte ţin de pregătirea modelului bazelor de
date utilizate. Toate cele prezentate mai sus au fost utilizate în realizarea proiectului meu
propriu-zis. Aspectele practice vor fi prezentate pe cât posibil în capitolele următoare.

II.1. Utilitatea Sistemelor Informaţionale Geografice ................................................................................................... 1

1.1. Definirea Sistemului Informaţional Geografic ................................................................................................... 1
1.2. Datele utilizate de un Sistem Informaţional Geografic ....................................................................................... 3
1.3. Posibilităţi de aplicaţie ale Sistemelor Informaţionale Geografice ...................................................................... 4
II.2. Metode, tehnici şi tehnologii de preluare şi prelucrare a datelor în cadrul unui Sistem Informaţional Geografic ..... 8
2.1. Introducerea datelor .......................................................................................................................................... 8
2.1.1. Introducerea datelor grafice ............................................................................................................................ 8
2.1.1.1 Introducerea directă a datelor obţinute din măsurători .................................................................... 8
2.1.1.2. Digitizarea planurilor de situaţie şi a hărţilor ................................................................................ 9
2.1.2. Introducerea datelor grafice prin scanare şi vectorizare.......................................................................... 15
2.1.2.1. Procedeul de scanare ........................................................................................................................ 15
2.1.2.2. Diferenţa între formatul raster şi formatul vector ............................................................................... 16
2.1.2.3. Conversia de la format raster la format vector ................................................................................... 19
2.1.2.3.1. Conversia de la raster la vector- desenare cu vector peste imaginea raster .............................. 19
(Overlay tracing) ................................................................................................................................... 19
2.1.2.3.2. Conversia de la raster la vector : procesarea automată ........................................................... 19
2.1.2.3.3.Conversia de la raster la vector parţială sau hibridă ................................................................ 20
2.1.2.4.Introducerea imaginilor fotogrammetrice şi de teledetecţie .................................................................20
II.3. Concepte de bază ale modelului geo-relaţional ................................................................................................... 21
3.1. Structura de date ARC-NOD ........................................................................................................................... 22
3.2. Topologia ....................................................................................................................................................... 22
3.2.1. Construirea topologiei preliminare....................................................................................................... 23
3.2.2. Identificarea erorilor în cadrul realizării topologiei .............................................................................. 24
3.2.3. Corectarea erorilor .............................................................................................................................. 24
II.4. Structurarea informaţiilor primare în cadrul unui Sistem Informatic Geografic .................................................... 25
4.1. Definirea structurii bazelor de date .................................................................................................................. 25
4.1.1. Definirea bazei de date grafice ..................................................................................................................... 26
4.1.2. Definirea bazei de date alfanumerice ............................................................................................................ 29
4.1.2.1. Modelarea datelor ................................................................................................................................. 30
Metodologia IDEFX/ERwin.................................................................................................................... 32
Modelele logice ...................................................................................................................................... 33
Diagrama entitate-relaţie ....................................................................................................................... 34
Modelul bazat pe chei............................................................................................................................. 34
Modelul FA ............................................................................................................................................ 34
Modele fizice .......................................................................................................................................... 34
Modelul de transformare ........................................................................................................................ 34
Modelul DBMS ...................................................................................................................................... 35
Beneficiile modelării datelor................................................................................................................... 35
II.5. Analiza datelor în cadrul unui Sistem Informatic Geografic ................................................................................ 35
5.1. Analize matematice ........................................................................................................................................ 36
5.1.2. Analize aritmetice ................................................................................................................................ 37
5.1.3. Analize logice ...................................................................................................................................... 37
5.2. Analize spaţiale........................................................................................................................................... 38
5.2.1. Analiza spaţială plană ........................................................................................................................... 38
5.2.2. Analiză spaţială tridimensională ........................................................................................................... 40
5.2.2.1. Modelul Digital al Terenului ............................................................................................................ 40