Universitatea de Stat ,,Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale, Economice şi ale Mediului

Referat
Caracteristica generala a filosofiei lui Kant și
Hegel

A elaborat: studentul grupei

IM21R
specialitatea “Inginerie si
managment în transport auto”,
Gangu Vasile
Verificat :Olga Jacota-Dragan

1
 Bălţi, 2020

Cuprins.

1. Filosofia lui Emanuel-Kant

2. Filosofia lui Hegel

3. Bibliografie

2
Filosofia-Immanuel Kant, Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor,
a seriei conditiilor, a tuturor obiectelor gandirii in genere sufletul,
lumea si Dumnezeu, Aristotel-Kant-Hegel

Immanuel Kant

Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor,
filosofia a aparut ca raspuns la intrebari: ce este existenta; care este raportul
dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de
adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe
pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia
incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu
existenta. Filosofia incearca sa explice in ce consta conditia umana,
conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita.
In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il ajuta pe
acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in
cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il
ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care
sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze
constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de
care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal
cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost
numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema
fundamentala a fost : “Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat deasupra mea
si legea morala din mine.”

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei

Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium
Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii,

3
Franz Albert Schultz, care il sprijina in timpul studiilor. In 1740 se inscrie la
Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face in
grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea in 1746.
Este perceptor in familii instarite, reusind sa economiseasca niste bani cu
care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape
neobservata in acel moment, in care aplica principiile lui Newton si la
originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este inrudita cu
cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde si
denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri
la universitate dar si acasa, imbratisand cu timpul tot mai multe domenii:
logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul
natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrandu-le studentilor
sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii
descoperite de Newton si Kepler. In 1765 este numit, prin decretul regelui
Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din
Königsberg iar cinci ani mai tarziu este numit profesor "ordinarius",
promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz,
ministrul prusian al cultelor si instructiei. In 1781, dupa ce cu un an mai
inainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera
sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale
Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". In urma unei recenzii
nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi
responsabili) ─ recenzie care-i face mult sange rau filosofului ─ si pentru a-
si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune
prescurtata si mai accesibila a "Criticii" in anul urmator. In 1785, un tanar
profesor de la Marburg ii scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul
de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana.
Tot in acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si
filosofia istoriei, care il preocupa in legatura cu etica, pentru prima oara

4
fundamentata de el teoretic in "metafizica moravurilor". In 1788 apare
"Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale
kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea
doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape nu era universitate
germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La
raspandirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci
profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii
1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793, "Religia in limitele
ratiunii", lucrare care va produce un conflict intre Kant si Ministerul cultelor.
Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise
sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor,
Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmasul
retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia masuri
energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare
ale lui Kant". Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa se mai ocupe
cu asemenea probleme. In 1796 isi tine ultima din prelegerile sale publice,
ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea didactica de mai bine de
patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din
Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in 1798; in
acelasi an incepe sa se planga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele
continua sa se deterioreze in ultimii ani de viata, incercarile sale
perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie 1803
are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei,
sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare in 12 februarie 1804, pe
la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta
fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise
cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea" "Criticii ratiunii
practice": "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine".

5
 "Critica ratiunii pure" apare in primavara anului 1781, Kant savarsind
o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi
cunoscut la insasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv,
metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul precumpanirii metodei critice
sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta,
in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei
analize critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant
isi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pana la el, la o
epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi
pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de
orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea este una
transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi
intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda
transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei
sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie
desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul
este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile,
depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea
transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta
fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si
idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent
de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere
gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de
vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica
a facultatii de judecare.

Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica

ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca
lucru in sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea

6
sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este realitatea absolut
suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect,
fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul,
lucrul in sine ─ desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gandit.
Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare intre
sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune.
Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in
cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea
absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie,
fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce
este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului

este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul
folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare). Analitica
transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica
transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie
numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei.
Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica
transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a
priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica
pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa,
al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta),
judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga
subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste
cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul
esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura
si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele
fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor,

7
care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din
sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu

experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei
in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este
folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de
cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii.
Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste
obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si
descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramane
legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta
in raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot
ce face este sa ofere legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o
experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12
categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea
judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In
acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si
concepte, intre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului
si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict
sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte
leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila
trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea
propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine
subiectiva, ca si spatiul si timpul ─ forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii
experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se
legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este
conceput epistemologic si raportat la constiinta.

8
 In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este
sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand,
intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli
la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a
judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta
fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare
pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.

Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu cunoscut, iar gandirea

pura desavarseste cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant delimiteaza trei
Idei pure ale ratiunii:

-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;

-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gandirii in genere: sufletul,

lumea si Dumnezeu.

Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor,

supunand unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei,
pe care le-au presupus ca obiecte reale ─ deci cognoscibile: "psihologia
rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei
kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a
fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care
gandeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea
antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre
fenomen si noumen: intrarea in lumea libertatii obliga la eliberarea de sub
legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica in favoarea unei lumi
inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi
cunoscut, ci gandit si regandit, in intentia apropierii de absolutul pe care nu-l

9
va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza
cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre intrebari, in care se
rezuma intreg interesul sau filosofic:

- Ce pot sti?

- Ce trebuie sa fac?

- Ce-mi este ingaduit sa sper?

La prima intrebare, pur teoretica, a raspuns in "Critica ratiunii pure".

La a doua va raspunde in "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia in
"Religia in limitele ratiunii", aparuta in 1794.

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde ─ in acceptia

filosofiei kantiene ─ numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si
legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic
kantian este obtinut sub carmuirea ratiunii.

"Critica ratiunii practice", aparuta in 1788, este expunerea

fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu
obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile
determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte
corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la
producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul
este parte a naturii ─supus cauzalitatii ei─ dar si fiinta rationala, morala,
libera; dedublarea omului intr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil,
rational, corespunde dedublarii naturii in fenomen si noumen. In raport cu
moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a
suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul
instinctelor, inclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze

10
propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a
vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a
omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala,
constrangatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare in raport cu
tot ce este in om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturand naturii
morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si
morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina
pe sine prin vointa, excluzand cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide
constrangerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea
morala. Legea morala nu exprima decat autonomia ratiunii pure practice,
adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne
determina ca fiinte inteligibile, in virtutea libertatii, fiind o conditie rational-
morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate.
Legea practica morala nu are alt mobil decat demnitatea de a fi fericit:
"conformitatea deplina a vointei cu legea morala inseamna sfintenie, o
perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea
sensibila, in nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129).

Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala

preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar
binele la credinta. Aceasta inversare intemeiaza totul pe morala, adica pe
om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o constrangere
practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din
obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute,
contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si
fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si
cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regandirea
raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii si a luptei
contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele

11
se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta
conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin
ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea
vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care
tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie
realizat in lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea,

ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o
lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin
libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in absolut, dincolo de
limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o
poate gandi prin ratiunea sa.

In 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de

judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare intre intelect si ratiune,
datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi
mai inalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub
general, facultatea de a gandi particularul ca fiind cuprins in general.
Subsumarea poate fi determinativa (cand este dat generalul caruia i se
subsumeaza particularul) si reflexiva (cand este dat particularul si trebuie
descoperit generalul). Pe Kant il interesa numai facultatea de judecare
reflexiva cu subdiviziunile ei:

- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca

finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea

reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune.

12
 Estetica si teleologia mijlocesc intre natura si morala; teleologia
completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta
intregeste moralitatea si libertatea.

Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie inteleasa tot

ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare
la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de scop al
naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea
finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca
facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca
posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un
obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui, cauza
a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un intreg posibil prin
intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept
pentru care nu poate intemeia o stiinta a naturii; ea indeplineste un rol
regulativ. Organicul natural, valorificat in formele sale printr-o judecata
teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului
intre natura si cultura.

Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii

sentimentului specific de placere, rezultand din armonia dintre imaginatie si
intelect fata de reprezentarea unui obiect, avandu-se in vedere raportul
reprezentarii fata de simtamantul de placere sau neplacere. Prin teleologie,
forma obiectului este judecata in simpla reflexie asupra ei, fara vreun
concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui
astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, in
masura sa judece obiectele in temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o
facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine
decat criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se

13
interpune intre facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta intre
natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o
ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate
mediatoare intre intelect si ratiune. In cadrul acestei estetici, frumosul ne
place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul
este descris prin determinantii judecatii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

In aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza

imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi
facultate este raportata la ratiune in vederea unui acord subiectiv cu ideile
acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia
determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre
frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar
trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa
se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile
necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O
atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care
se intruchipeaza ideile estetice.

Dintre formele de expresie, poeziei ii este atribuit cel mai inalt rang;
ea extinde si intareste sufletul, se ridica estetic pana la idei, isi probeaza
libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a
suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare

14
poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, in calitatea ei de limba
universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al
senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este insa pe ultimul loc,
preferandu-i-se artele plastice, avand in vedere cunoasterea prin facultatea
de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al
specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul intregirii
facultatilor superioare de cunoastere.

Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa
Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia
filozofica a separatismului celui mai categoric intre arta si filozofie, a
respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica,
metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune Stefan Augustin Doinas in
prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui
Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea
umana, consta in centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din
libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate
putem data adevaratul inceput al constiintei umane de sine.

Estetica lui G.W.F. Hegel

În Prelegerile de estetică, susţinute între 1818-1831 la Universitatea din
Berlin şi publicate de studenţii săi, după moartea sa, în 1832, filosoful
german Georg Wilhelm Fredrich Hegel analizează ideea frumosului artistic,
dezvoltarea frumosului artistic în forme particulare şi sistemul diferitelor
arte. Pentru a oferi un cadru general acestei analize, Hegel stabileşte
conţinutul, metodele, obiectul şi diviziunea ştiinţei esteticii.
Prezentând conţinutul esteticii, Hegel pune în discuţie importanţa libertăţii
imaginaţiei, problema „morţii artei” în privinţa destinaţiei sale de a

15
reprezenta religia unui popor şi statutul operei de artă de a aparţine sferei
gândirii conceptuale.
În privinţa metodelor esteticii, Hegel vorbeşte atât despre istoria artei, care
ar trebui să furnizeze puncte de vedere generale pentru aprecierea critică şi
creaţia artistică, cât şi despre filosofia frumosului, care ar ţine de reflecţia
estetică generalizatoare.
Aplicarea istoriei artei, în cercetarea a ceea ce este „frumos”, trebuie să
implice o abordare erudită în care cunoştinţele să fie variate şi vaste, iar
imaginaţia să fie precisă. În aceste condiţii, exercitarea gustului ar presupune
evaluarea ordonării, tratării, abilităţii şi perfecţiunii în executarea operei de
artă. Ca atare, sarcina istoricului de artă ar fi evaluarea estetică a operelor de
artă individuale şi cunoaşterea circumstanţelor istorice care ar condiţiona din
exterior operele de artă.
Aplicarea filosofiei frumosului în studiul artei presupune angajarea unei
reflecţii teoretice asupra frumosului. Pentru Hegel, conceptul filosofic al
frumosului ar solicita unitatea dintre universalitatea metafizică (a ceea ce se
află dincolo de lumea materială, în mod convenţional, în mintea umană) şi
determinarea unei particularităţi reale (a ceea ce poate fi identificat la
nivelul expresiei reale a artei).
Încercând să stabilească obiectul esteticii, Hegel se detaşează de înţelesul
frumosului ca plăcere pur subiectivă şi ca sentiment întâmplător, propunând
înţelegerea frumosului ca unitate a conţinutului şi formei unei opere de artă.
Astfel, frumosul e definit atât în funcţie de caracteristicile sale exterioare, cât
şi de semnificaţiile sale interne.
Identificând opera de artă ca obiect al ştiinţei esteticii, Hegel susţine că ceea
ce cunoaştem despre o operă de artă este faptul că este produsă printr-o
activitate umană, că este făcută pentru om şi ca are un scop în sine.
Opera de artă este produsă de om şi nu de natură; producţia artistică nu este
o activitate formală, desfăşurată după prescripţii precise, ci este o activitate

16
spirituală, care trebuie să elaboreze un conţinut bogat şi forme cuprinzătoare.
Această activitate este exercitată de către personalităţi înzestrate cu talent şi
geniu, calităţi care trebuie cultivate prin cugetare, deşi sunt naturale, şi prin
exerciţiu şi îndemânare în producere. Fiind produsul unui „geniu”, opera de
artă este superioară produselor naturii, deoarece înfăţişează idealuri divine,
durează mai mult prin conservare şi intermediază „manifestarea creaţiei
divine”.
Opera de artă este făcută pentru simţurile şi sentimentele umane, având
scopul de a trezi sentimente de dreptate, moralitate, religiozitate şi sublim,
precum şi sentimente de milă, frică, grijă şi anxietate. Căutând un sentiment
şi un simţ particular al frumosului, format prin cultură, reflexia dezvoltă
simţul cultivat al frumuseţii sub forma gustului care va trebui susţinut de
raţiune în aprecierea operei de artă. Produsul artistic este creat printr-o
activitate productivă spirituală, în care imaginaţia are un rol destul de
important, iar opera de artă este încercarea de a adecva „cugetarea ideală” la
„datul sensibil”, respectiv ideea la materie.
Opera de artă are un scop în sine, anume acela de a conduce la conceptul
artei. Criticând atitudinea conform căreia scopul artei ar fi acela de a imita
ceea ce se află în natură, prin dexteritatea de a reproduce cât mai precis
formele ei, Hegel susţine că scopul artei este mai curând acela de a trezi
sentimentele somnolente, înclinaţiile şi pasiunile, de a face să fie înţelese
nenorocirea, mizeria, răul şi crima, de a lăsa imaginaţia să lucreze liberă şi
de a reflecta diversitatea conţinuturilor vieţii. Văzând sub forma operei de
artă instinctele şi înclinaţiile umane, omul ajunge să şi le analizeze ca pe
ceva obiectiv, aflat în afara sa, eliberându-se de puterea lor. Ca atare, scopul
operei de artă ar fi acela de a purifica pasiunile, a instrui în domeniul
cunoaşterii şi a perfecţiona moral.
Urmând să stabilească diviziunea ştiinţei esteticii, Hegel identifică raporturi
diferite la nivelul corespondenţei dintre Idee şi formă. Ca atare, în estetica

17
sa, Hegel prezintă semnificaţiile artei într-un sistem speculativ idealist în
care „Spiritul Absolut” se manifestă istoric în realitate. Acest „Spirit
Absolut”, ca entitate abstractă a filosofiei hegeliene, ar putea fi interpretat ca
fiind o formă superioară de manifestare sub forma tuturor conţinuturilor
posibile ale expresiilor artistice, religioase şi filosofice ale omului.
Ca atare, proiectul filosofic al lui Hegel avansează ideea potrivit căreia acest
„Spirit Absolut” (pe care gânditorul german îl asociază de cele mai multe ori
cu forma de manifestare a divinităţii, respectiv a ceea ce era acceptat că ar fi
creat lumea şi omul), ar fi progresat în istorie, manifestându-se succesiv în
artă, religie şi filosofie, cu scopul final de a „se gândi pe sine în sine pentru
sine”. În aceste condiţii, arta este doar o treaptă a manifestării acestui „Spirit
Absolut”, care încearcă să adecveze ideea (conţinutul spiritual al expresiei
umane) la formă (materia care dă corp ideii) şi care ajunge să se dizolve în
religie (sub forma adoraţiei şi a rugăciunii). Ulterior religia se va dizolva, la
rândul ei, în filosofie, forma finală a evoluţiei acestui „Spirit Absolut”.
În ceea ce priveşte manifestarea „Spiritului Absolut” înartă, Hegel susţine că
acesta ar fi traversat 3 epoci istorice: simbolismul, clasicismul şi
romantismul, cărora le-ar fi specifice 5 forme particulare ale artei:
arhitectura, sculptura, pictura, muzica şi poezia. Deşi toate aceste forme se
regăsesc în fiecare dintre aceste epoci, unele ajung să definească
perfecţiunea raportului de adecvare a ideii spirituale la forma materială.
Astfel, după cum susţine Hegel, excelenţa unei opere de artă depinde de
gradul de unitate interioară dintre Idee şi formă.
În cazul artei simbolice, idealul doar tinde către expresia potrivită, însă se
constată o disproporţie între conţinut şi formă, deoarece „aparenţa sensibilă”
şi „conţinutul divin” nu se potrivesc perfect, forma materială neexprimând
integral semnificaţia. Ca atare, arta simbolică ajunge să fie caracterizată prin
ambiguitate, mister şi sublim. Pentru Hegel simbolul simbolismului sunt

18
piramidele şi sfincşii egipteni, expresia autentică a sublimului este poezia
ebraică, iar forma finală a artei simbolice este fabula.
Abia în arta clasică s-ar realiza adecvarea (perfectă şi liberă) a ideii la forma
sa, „adevărul filosofic” fiind făcut accesibil simţurilor. Deoarece „Spiritul
Absolut” este individualizat sub un aspect antropomorfic, statuile de zei
semnifică cel mai pertinent idealul frumuseţii şi divinităţii.
Arta romantică este considerată „arta ieşirii din artă” şi a intrării în religie,
unde spiritul ar căpăta conştiinţa faptului că este unitatea dintre divin şi
uman. Arta romantică ar împlini, astfel, „adevărul creştin suprem” potrivit
căruia moartea trupului condiţionează resurecţia spiritului. În arta romantică
muzica este arta particulară care ar conveni temperamentului creştin prin
vehicularea dragostei creştine; pictura ar repeta reprezentările despre viaţa
lui Iisus, a Mariei şi despre faptele şi suferinţele sfinţilor, mucenicilor; iar
poezia ar avea ca mediu imaginea aflată între corporalitate şi concept.
În ceea ce priveşte artele particulare manifestate în cele 3 epoci artistice
istorice (simbolismul, clasicismul şi romantismul), Hegel susţine că
arhitecturii i s-ar fi desemnat sarcina de a prelucra natura exterioară
anorganică, de a modela mediul înconjurător şi a clădi templul divinităţii,
fiind considerată cea mai greoaie şi mai mută dintre arte.
La rândul ei, sculptura ar semăna cu arhitectura prin utilizarea materiei
solide tridimensionale. Datorită manifestării clarităţii şi spiritualităţii ideii,
sculptura e considerată o artă a echilibrului între interioritate şi exterioritate.
Pictura se exprimă prin spaţiu ideal şi lumină, câştigând putere de
reprezentare. Muzica, în care spaţiul dispare şi e înlocuit de vibraţia corzii
sau a membranei, e considerată centrul spiritului romantic. Poezia, care reia
claritatea plastică a sculpturii, lucrând cu imagini şi narând istoria
popoarelor, este filosofie versificată şi este considerată arta romantică
supremă, deoarece ar fi esenţialmente spirituală.

19
Arta simbolică ar fi caracterizată printr-o viziune panteistă (concepţie
potrivit căreia divinităţile s-ar manifesta şi în lumea materială), iar
arhitectura (în special templele) ar fi arta cea mai adecvată reprezentărilor
simbolice.
Arta clasică se caracterizează printr-o viziune politeistă (concepţie potrivit
căreia lumea ar fi fost creată şi guvernată de o multitudine de zeităţi), iar
sculptura (în special statuile antice care reprezentau zeii mitologiei greceşti)
ar fi forma artistică particulară care împlineşte idealul clasic.
Arta romantică (identificată mai curând în manifestările artistice ale
goticului medieval şi ale Renaşterii, nedesemnând, aşadar, romantismul
epocii în care trăia Hegel) se manifestă ca o consecinţă a viziunii monoteiste
(concepţie potrivit căreia lumea ar fi fost creată de Dumnezeu şi s-ar supune
legilor acestei singure divinităţi), iar pictura, muzica şi poezia ar fi artele
specifice acestei perioade.
În ceea ce priveşte conţinuturile acestor arte, artei simbolice îi corespunde
ideea (încă) nedeterminată şi abstractă, artei clasice îi corespunde unitatea
naturii umane cu cea divină, iar artei romantice îi corespunde conştientizarea
lumii interioare. Aşadar, cele 3 raporturi ale ideii cu forma sunt determinate
de aspiraţia către ideal (în arta simbolică), împlinirea acestuia (în arta
clasică) şi (auto)depăşirea idealului (în arta romantică).
Deşi este puternic teologizată (în forma sa protestantă, în care Dumnezeu
este identificat în viaţa interioară a individului real), deoarece conţinutul
artei este idealul divin, estetica lui Hegel propune o viziune istorică a
evoluţiei universale a artei, ierahizând cronologic etapele autodizolvării artei
în religie şi filosofie.
În teoria artei, Hegel a rămas cunoscut mai ales datorită enunţului său despre
„moartea artei”, expresie pe care nu a folosit-o, însă a provocat-o, spunând:
„arta este, şi rămâne pentru noi, în privinţa celei mai înalte destinaţii ale sale
[respectiv aceea de a reprezenta religia unui popor], ceva ce aparţine

20
trecutului”. Aşadar, pentru Hegel, „moartea artei” ar fi un moment pozitiv al
evoluţiei spiritului către sine, respectiv al împlinirii artei prin dizolvarea sa
în filosofie (trecând prin autoreflexia religioasă), acolo unde arta devine
propriul ei subiect de referinţă.

Bibliografie

1.Kant, I. , Despre frumos si bine, Editura Minerva, Bucuresti ,1981.

2.Nietzsche, F. Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti

3.Rosca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucuresti ,1997.

21