Richard M.

Davidson

HERMENEUTICĂ
BIBLICĂ

Curs pentru Institutul Teologic

Editura CARD
Martie 2003
 Hermeneutică 5

PRINCIPII DE INTERPRETARE BIBLICĂ

Martie 1995

1. Sumar
Dumnezeu s-a revelat pe Sine Însuşi şi voinţa Lui profeţilor în declaraţii specifice ale
adevărului şi prin Duhul Său El i-a inspirat pe scriitorii Biblici ca să înregistreze Revelaţia divină ca şi
Cuvânt al lui Dumnezeu, autoritativ şi vrednic de crezut. Duhul iluminează, de asemenea, minţile
acelora care căutau să înţeleagă şi să interpreteze revelaţia divină.
Nevoia unei astfel de interpretări se naşte nu din cauza lipsei de claritate a Scripturilor, ci din
cauza mărginirii umane în contrast cu Dumnezeu cel Nemărginit care Se descoperă şi din cauza
întunecării minţii omului prin păcat. Atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament ne furnizează
numeroase exemple istorice şi cer o interpretare biblică atentă şi credincioasă, iar necesitatea procesului
interpretativ este mandatată în continuare de separarea noastră în timp, distanţă, limbaj, şi cultură de
manuscrisele originale ale Scripturii.
Studiul principiilor şi procedurilor fundamentale pentru o interpretare credincioasă şi exactă
poartă denumirea de hermeneutică biblică. Sarcina acestei discipline de studiu este să înţeleagă ce au
intenţionat să comunice scriitorii umani şi Autorul divin al Scripturii şi de asemenea cum să comunice
şi să aplice mesajul biblic umanităţii moderne.
Există patru principii fundamentale pentru interpretarea biblică care se nasc chiar din
Scriptură. Primul a fost strigătul de bătălie al Reformaţiunii, Sola Scriptura, „Biblia şi numai Biblia”.
Acest principiu afirmă că singură Biblia este norma finală a adevărului fiind înaintea şi având
supremaţia faţă de oricare altă sursă de autoritate şi constituind temelia atotsuficientă, testul şi
standardul pentru orice cunoaştere şi experienţă adiţională.
Un al doilea principiu este totalitatea Scripturii (tota Scriptura), care afirmă că toată Scriptura
– totalitatea Vechiului şi Noului Testament – este inspirată de Dumnezeu, literal „insuflată de
Dumnezeu” şi astfel pe deplin autoritativă. Biblia este o unire inseparabilă a divinului şi umanului şi
prin urmare Biblia în întregime este Cuvântul lui Dumnezeu, nu doar îl conţine.
Un al treilea principiu este analogia Scripturii (analogia Scripturae) care postulează o unitate
fundamentală şi o armonie între diferitele părţi ale Scripturii inspirate de acelaşi Duh. Datorită acestei
unităţi Biblia este propriul ei interpret şi tot ceea ce Biblia consemnează cu privire la un subiect dat
trebui luat în considerare în cadrul studiului acelui subiect. Diferitele părţi ale Scripturii sunt în armonie
şi se luminează reciproc. Înţelesul lor este clar şi direct, şi trebuie luat în sensul lor simplu, literal cu
excepţia cazului că o figură de stil evidentă este intenţionată.
Un al patrulea principiu general afirmă că „lucrurile spirituale trebuiesc judecate
duhovniceşte” (Spiritalia spiritaliter examinatur). Aceasta înseamnă că cel ce interpretează poate să
înţeleagă corect Scriptura numai prin iluminarea Duhului lui Dumnezeu care a inspirat Scripturile. El
implică, de asemenea, necesitatea schimbării inimii celui ce interpretează de către Duhul Sfânt aşa încât
să existe rugăciune serioasă pentru înţelegere şi bunăvoinţa de a accepta prin credinţă şi de a se supune
spuselor Scripturii – o „cutremurare” sfântă în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.
Construind pe principiile fundamentale ale interpretării, o a doua secţiune majoră a acestui
articol se ocupă de principiile călăuzitoare specifice ale interpretării pasajelor biblice care, fie explicit,
fie implicit se nasc chiar din Scriptură şi care se află în jurul a ceea ce este cunoscut în general sub
denumirea de metoda istorico-gramatică.
Prima şi cea mai de bază sarcină în interpretarea Scripturii este să te asiguri că ceea ce este
supus studiului este cu adevărat Sfânta Scriptură, atât în limbile originale cât şi în traducerile moderne.
Aceasta necesită atenţie pentru a te asigura de textul original al Bibliei pe cât posibil şi pentru a te
asigura că acest text este tradus în limbile moderne cu cât mai multă credincioşie.
Biblia a fost păstrată de-a lungul secolelor până în zilele noastre cu grijă şi atenţie extremă, iar
gradul de variaţie între multele manuscrise existente este foarte mică. Există, totuşi, mici diferenţe între
multele manuscrise biblice vechi care apar fie datorită erorilor scribale, fie datorită schimbărilor
intenţionate de-a lungul istoriei transmiterii textului. Ştiinţa (sau arta) reconstituirii textului Biblic
original este numită studiul textual (câteodată numit „critică textuală” sau „critica inferioară” pentru a o
diferenţia de „înalta critică” a metodei istorico-critice). Norma finală a oricărui studiu al textului trebui
să fie găsită în interiorul Scripturii înseşi şi trebuie îndeplinită în contextul unităţii Scripturii.
După ce textul Biblic original a fost stabilit forma şi contextul trebuiesc reprezetate cu
acurateţe şi claritate în traducerea modernă. Există multe schimbări în procesul traducerii ce provin din
diferenţele structurale dintre limbi, o slabă exactitate şi corespondenţă semantică, difernţe de timp,
cultură, distanţă, etc. Aceste schimbări ne conduc către câteva tipuri de traducere diferite: traducerea
mot-a-mot, cea dinamică, o combinaţie dintre cea formală şi cea dinamică şi o parafrazare
interpretativă. Se folosesc avertizări deosebite cu privire la traducerile făcute de o singură denomina-

5
 6 Hermeneutică

ţiune sau translator, traducerile făcute într-un limbaj simplist sau biblii cu adnotări făcute de un sistem
interpretativ.
După ce ne-am asigurat de textul biblic original, forma şi conţinutul său trebuie reprezentate
cu acurateţe şi claritate în traducerea modernă. Există multe provocări în procesul de traducere, care se
nasc din diferenţele structurale (gramaticale şi sintactice) dintre limbi, lipsa echivalenţilor semantici
exacţi şi distanţa dintre vremuri, culturi, etc. Aceste provocări au dus la câteva tipuri de traducere
diferite: traducerile formale „cuvânt pentru cuvânt”; traducerile dinamice „înţeles pentru înţeles”; o
combinaţie de abordări formale şi dinamice; şi parafrazele interpretative. Fiecare tip are un precedent
scripturistic şi trăsături pozitive şi negative. Precauţii speciale sunt justificate în ceea ce priveşte
traducerile făcute de o singură denominaţiune sau un singur traducător, traducerile într-o limbă
simplificată sau Bibliile cu note explicative de interpretare.
Un al doilea principiu călăuzitor specific în procesul interpretării implică înţelegerea
contextului istoric al pasajului aflat în studiu. Contextul istoric include fundalul istoric, autorul, data, şi
împrejurarea scrierii pasajul biblic. În concordanţă cu mărturia despre sine a Scripturii, contextul istoric
al relatărilor biblice trebuie acceptat la valoarea declarată ca adevărat şi exact – chiar mai vrednic de
încredere din punct de vedere istoric decât istoria seculară deoarece este prezentat din perspectiva
divină atotştiutoare. Aceasta vine în contradicţie cu multă învăţătură critică care reconstruieşte
împrejurări ipotetice ce contrazic declaraţiile clare ale textului biblic.
Materialul fundalului istoric din Scriptură este augmentat de bogăţia de iluminare oferită de
literatura antichităţii şi descoperirile arheologice, şi implică istoria, cronologia, geografia şi numeroase
alte aspecte ale culturii şi fundalului biblice. Multe aparente discrepanţe istorice dintre relatarea biblică
şi istoria seculară s-au evaporat în lumina studiilor ulterioare, însă evenimentele Scripturii sunt
acceptate în ultimă instanţă datorită credinţei ferme în Cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu.
Câteva principii biblice îl ajută pe traducător să se poată lupta cu aparentele discrepanţe care
apar în relatările biblice paralele. Trebuie să recunoaştem scopurile diferite ale diferiţilor scriitori ai
Bibliei; perspectivele diferite ale diferitelor relatări ale martorilor oculari care formează o imagine
compusă; diferenţa dintre identitatea verbală şi corectitudinea istorică; convenţiile acceptate în scrierea
istoriei în primul secol; apariţiile diferite ale unor discursuri şi minuni similare ale lui Iisus;
posibilitatea existenţei unor greşeli minore de transcriere în Sfânta Scriptură; şi necesitatea de a
suspenda cercetarea asupra unor chestiuni până ce alte informaţii vor fi disponibile.
Un al treilea principiu călăuzitor hermeneutic specific implică contextul literar al Scripturii,
întrucât Biblia nu este numai o carte de istorie, ci şi o operă literară. În studiul unui anumit pasaj,
trebuie să identificăm mai întâi delimitarea acestuia în paragrafe, pericope, sau strofe, astfel încât să se
poată stabili cum se potriveşte acest segment în derularea unităţii mai mari a cărui parte este pasajul.
Este de asemenea necesar să înţelegem ce tip de literatură avem în studiu. Aceasta include
categoriile mai generale de proză şi poezie, şi tipuri (sau genuri) literare mai specifice. Biblia însăşi
identifică în mod explicit multe din genurile ei literare specifice. Secţiunile poetice ale Scripturii
(aproximativ 40% din VT şi secţiuni împrăştiate în NT) sunt caracterizate de trăsăturile distinctive ale
paralelismului („rima ideii”), metrului („măsura rândurilor”) şi ale altor convenţii literare. Secţiunile în
proză, şi în special naraţiunile biblice, au fost obiectul multor studii intense recente, descoperindu-se
fineţea artistică greu de urmărit implicată în relatările narative. Fiecare dintre tipurile literare specifice
are caracteristici specifice şi aceste caracteristici (sau trăsături unice adăugate) sunt adesea
semnificative în interpretarea mesajului care este transmis prin respectivul gen literar.
De asemenea importantă în contextul literar este structura literară a pasajului biblic, care
adesea ne furnizează o cheie în descifrarea ideii sau a temelor teologice centrale. Structura literară a
unei secţiuni în proză a Scripturii poate fi văzută uneori cel mai clar prin structurarea pasajului pe teme
şi sub-teme. Două dispozitive de structură literară obişnuite în Scriptură care sunt fundamentate pe
fenomenul paralelismului poetic sunt panel writing (sau block parallelism) şi chiasmul („paralelismul
inversat”); aceste tehnici nu structurează doar versete şi paragrafe, ci şi cărţi întregi şi blocuri de cărţi
din Scriptură. Trebuie să avem grijă să permitem structurii literare a pasajului sau secţiunii mai mari a
Scripturii să poată ieşi la iveală din Scriptură, şi nu să fie impusă în mod artificial textului biblic.
Un al patrulea principiu călăuzitor specific pentru interpretarea Scripturii este analiza verset cu
verset a pasajului biblic, cu o atenţie deosebită faţă de gramatică şi sintaxă (construcţia propoziţiei), şi
faţă de studiul cuvintelor (sensul de sine stătător al cuvântului). Deşi o cunoaştere temeinică a limbilor
originale biblice este ideală, un număr de instrumente de studiu sunt acum disponibile pentru a-l
introduce pe interpret în trăsăturile de bază ale elementelor unice de gramatică şi sintaxă ale limbilor
ebraică, aramaică şi greacă. O Biblie de studiu bună care urmează metoda de traducere formală “cuvânt
cu cuvânt” oferă şi un simţ al construcţiei sintactice şi al elementelor neobişnuite sau dificile de
gramatică şi sintaxă. Este de ajutor să facem o diagramă sau o schiţă a pasajelor biblice pentru o mai
bună înţelegere a ideii. O atenţie deosebită trebuie de asemenea acordată cuvintelor individuale
esenţiale, studiindu-le în contextul lor imediat sau mai larg (cu ajutorul lexicoanelor, concordanţelor şi

6
 Hermeneutică 7

al dicţionarelor teologice – eventual şi softul Bible Works) pentru a înţelege înţelesul lor precis în
pasajul biblic.
Al cincilea principiu călăuzitor hermeneutic specific implică contextul teologic şi analiza
pasajului. Există diferite metode de studiu teologic al Bibliei: abordarea carte cu carte; expunerea
verset cu verset a pasajului; studiul tematic pe subiecte; cercetarea din perspectiva „marii teme
centrale” a Scripturii; studiul literar-structural. Pasajele teologice problematice - în special care implică
probleme legate de dreptatea lui Dumnezeu (teodicee) şi o teologie presupus „eronată” a Scripturii –
pot fi abordate prin recunoaşterea câtorva principii biblice importante care apar din interiorul Scripturii.
Unele părţi ale Scripturii indică în mod inerent către o împlinire teologică care se află dincolo
de ele, cum se întâmplă în profeţie şi tipologie; alte părţi indică un înţeles extins dincolo de ele, cum se
întâmplă în simbolism şi parabole. Fiecare dintre aceste tipuri de material teologice din Scriptură
necesită o atenţie specială, şi din interiorul Scripturii apar principii pentru interpretarea ei.
Un ultim principiu călăuzitor specific în interpretarea Scripturii este legat de aplicarea
contemporană a materialelor biblice. Din mărturia Scripturii despre sine însăşi devine evident că
aplicaţia contemporană apare natural din interpretarea ei teologică. Scriptura trebuie să fie privită ca
transculturală şi transtemporală, în afară de cazul când Scriptura însăşi ne oferă indicaţii specifice care
limitează aplicabilitatea universală şi permanentă a materialului. În timp ce instrucţiunea biblică
vorbeşte şi este relevantă tuturor culturilor şi timpurilor, ea a fost de asemenea adresată unei culturi
specifice şi unei vremi specific, şi prin urmare timpul şi locul trebuie luate în considerare în aplicarea
ei. Dar aici din nou Scriptura însăşi furnizează mijloacele de verificare pentru a şti când este potrivit să
reducem instrucţiuni specifice la un principiu general.
Scopul final al interpretării Scripturii este de a face aplicaţia practică a oricărui pasaj la viaţa
individului. Interpretul trebuie să caute să înţeleagă cum se aplică fiecare pasaj la el/ea în mod personal.
Scripturile ar trebui în ultimă instanţă citite şi acceptate ca şi cum s-ar adresa personal interpretului. Ele
sunt Cuvântul viu şi lucrător pentru sufletul lui/ei.
A treia secţiune majoră a acestui articol se deplasează de la principiile fundamentale şi
principiile călăuzitoare specifice la o examinare a istoriei interpretării biblice. Ne vom îndrepta atenţia
succesiv către următoarele subiecte: hermeneutica biblică interioară; interpretarea iudaică timpurie a
Scripturii (rabinică, Qumran, Philo); hermeneutica biblică creştină timpurie (părinţii bisericeşti
timpurii, şcoala alegorică din Alexandria şi interpretarea literar-istorică antiohiană); sensul medieval
împătrit al Scripturii; întoarcerea Reformei la sensul literar simplu şi dezvoltarea metodei istorico-
gramatice; hermeneutica iluministă înrădăcinată în raţionalism şi apariţia şi dezvoltarea metodei
istorico-critice, presupoziţiile şi procedurile criticii istorice (şi ale altor abordări critice) şi
compararea/contrastul cu metoda istorico-gramatică; şi hermeneutica bazată pe Biblie în mişcarea
adventă.
Secţiunile finale oferă o bibliografie selectivă a cărţilor şi articolelor ajutătoare despre
hermeneutică şi o selecţie de citate din scrierile Ellen G. White asupra acestui subiect. Ambele aceste
secţiuni finale sunt aranjate în ordine şi sub titlurile schiţei principale a acestui curs.

I. Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu

A. Revelaţie-inspiraţie-iluminare
Doctrina despre revelaţie-inspiraţie este fundamentală pentru întregul proces de interpretare
biblică. Conform raportului Scripturii, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine şi voinţa Sa profeţilor Săi prin
afirmaţii specifice ale adevărului (Evrei 1: 1). Prin inspiraţia Duhului Sfânt, El i-a făcut capabili pe
aceştia să comunice revelaţia divină ca pe Cuvântul lui Dumnezeu cel plin de autoritate şi vrednic de
încredere (2 Tim 3: 15, 16; 2 Pet 1: 19- 21). Acelaşi Spirit care a inspirat profeţii a fost promis să
ilumineze minţile acelora care caută să înţeleagă semnificaţia revelaţiei divine (Ioan 14: 26; 1 Cor 2:
10- 14)

B. Nevoia de interpretare
Mesajul Bibliei nu este criptic sau obscur, necesitând vreo cheie ezoterică externă pentru a-i
dezlega misterele. Scriptura a fost dată de Dumnezeu ca o revelaţie pentru întreaga omenire. Problema
în interpretare nu survine din Biblie ci mai degrabă de la cititor. Fiinţele umane mărginite sunt
incapabile prin ele însele să cuprindă mintea Celui Infinit (Iov 11: 7- 9; Is 55: 8- 9; Ecl 3: 11; Rom 11:
33- 34). Mai mult, păcatul a întunecat şi chiar orbit minţile fiinţelor umane (Rom 1: 21; 2:17- 23; Ef 4:
18: Mat 23: 16- 26: Ioan 9:39- 41) astfel că prin ei înşişi oamenii nu sunt capabili să interpreteze corect
Cuvântul lui Dumnezeu. Datorită problemei de înţelegere a oamenilor, Dumnezeu a oferit în Scriptură
cheile pentru descifrarea semnificaţiei sale şi pe Duhul Sfânt pentru a îi călăuzi în adevărul biblic (Ioan
16:13). Însuşi Iisus a indicat nevoia de interpretare biblică, în lumina înţelegerii greşite a adevărului în

7
 8 Hermeneutică

vremea Sa. După învierea Sa, Iisus a mers cu doi dintre ucenici pe drumul spre Emaus şi le-a
„interpretat” (diermeneuo) în toate Scripturile lucrurile referitoare la El.” (Luca 24: 27).
Încă din Vechiul Testament preoţii şi leviţii aveau responsabilitatea predării Cuvântului lui
Dumnezeu către popor (Lev 10:11; Deut 24:8; 33:10; Mal 2:7), instruindu-l cum să facă deosebire între
sfânt şi comun, între curat şi necurat, şi interpretând legea lui Dumnezeu pentru cazuri particulare (Ezec
44:23- 24; Deut 17:8- 11). În zilele lui Ezra şi Neemia, leviţii „citeau desluşit în cartea Legii lui
Dumnezeu, şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră” (Neem 8: 8). Aceasta implica atât
traducerea din ebraică în mai familiara limbă aramaică, cât şi explicarea semnificaţiei textului pentru
poporul evreu de curând întors din exilul babilonian.
Mărturia Noului Testament este clară în ce priveşte faptul că interpretarea Scripturii este
sarcina întregii Biserici, şi nu a unei elite de specialişti în Biblie (vezi Fapte 17:11; Ef 3:18- 19; 4:13-
14; 5:10, 17). În Noul Testament găsim exemplul lui Filip care interpretează famenului etiopian
semnificaţia textului din Isaia 53 (Fapte 8: 30- 31). Apostolul Pavel îl instruieşte pe Timotei să fie sigur
că „împarte drept” KJV, „mânuieşte drept” RSV, sau „mânuieşte cu acurateţe” NASB (orthotomeo,
literal, „a tăia drept”) Cuvântul lui Dumnezeu. În 2 Cor 2: 17, Pavel afirmă că el nu este ca mulţi care
„strică” cuvântul lui Dumnezeu. Termenul grecesc este kapeleuo, literal „a comercializa”, făcând aluzie
la comercianţii din zilele lui care adesea foloseau asemenea trucuri încât termenul „a comercializa” a
devenit „a falsifica”. Prezenţa acelora care stricau sau corupeau Cuvântul lui Dumnezeu implică nevoia
unei interpretări atente.
Necesitatea interpretării Scripturilor astăzi este mai mult indicată de conştientizarea faptului că
suntem separaţi prin timp, distanţă şi cultură de manuscrisele originale (i.e., manuscrisele originale
scrise sau dictate de înşişi scriitorii biblici). Au trecut aproape două mii de ani de la încheierea
canonului Scripturii, o prăpastie semnificativă în timp. Cei mai mulţi dintre noi sunt de asemenea
separaţi geografic de locurile unde Scriptura a fost scrisă. Chiar cei care locuiesc acum în Orientul
Mijlociu trăiesc într-o cultură diferită de cea a timpurilor biblice.
Diferitele limbi – ebraica biblică, aramaica biblică, greaca biblică – necesită traducere şi
interpretare. Diferitele obiceiuri culturale, diferitele instituţii civile, instituţii militare, politice, diferitele
condiţii economice şi tehnologice, diferitele tipare de gândire (gândirea ebraică faţă în faţă cu cea
modernă şi post-modernă), toate acestea şi multe altele mandatează procesul hermeneutic.

C. Hermeneutica: definiţie şi scop

După cum am notat mai devreme în dreptul interpretării pe care Iisus a dat-o Scripturii pe
drumul spre Emaus (Luca 24: 17), termenul grecesc tradus cu „a interpreta” este diermeneuo
(dia+hermeneuo) care este înrudit cu termenul românesc „hermeneutică”. Hermeneutica este ştiinţa
interpretării. Hermeneutica biblică este studiul principiilor şi procedurilor fundamentale pentru o
interpretare credincioasă şi acurată a Cuvântului lui Dumnezeu. Din exemplele biblice care arată
necesitatea interpretării biblice, cât şi din alte informaţii din Scriptură, putem deduce trei sarcini majore
ale hermeneuticii biblice: (1) să înţeleagă ceea ce scriitorii umani ai Scripturii au intenţionat să
transmită ascultătorilor sau cititorilor lor (vezi Fapte 2: 25- 31), (2) să înţeleagă ceea ce Autorul Divin
intenţionează să comunice prin cuvintele Scripturii, semnificaţie care poate să nu fi fost întotdeauna pe
deplin înţeleasă de scriitorul uman sau de contemporanii săi (1 Pet 1:10- 12), şi (3) să înveţe cum să
comunice şi să aplice atât forma cât şi conţinutul mesajului biblic la lumea modernă de azi (vezi Mat
5:17- 48; 1 Pet 1:15- 16).

II. Principii fundamentale pentru interpretarea biblică

A. Biblia şi numai Biblia (Sola Scriptura)

Un principiu fundamental făcut cunoscut de Scriptură cu privire la ea însăşi este acela că doar
Biblia este norma finală a adevărului. Textul clasic care exprimă această premisă esenţială este Isaia
8:20: „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul
acesta.“ Cele două cuvinte evreieşti (torah „Lege” şi te’udah „mărturie”) indică cele două surse de
autoritate din timpul lui Isaia care acum constituie Sfânta Scriptură: Pentateuhul (Tora sau Legea lui
Moise) şi mărturia profeţilor despre voinţa anterior revelată a lui Dumnezeu în Tora. Iisus a rezumat
cele două diviziuni ale Scripturii Vechiului Testament în mod asemănător atunci când S-a referit la
„Lege şi profeţi” (Matei 5:17; 11:13; 22:40). Noul Testament adaugă revelaţia autoritară dată de Iisus şi
de martorii Săi apostolici (vezi Efeseni 2:20 ; 3:5).

1. Primatul Scripturii
Isaia a avertizat Israelul apostat împotriva întoarcerii de la autoritatea Legii şi Profeţilor către
căutarea de sfat din partea mediumurilor spiritiste (Isaia 8:19). În vremea Noului Testament alte surse

8
 Hermeneutică 9

de autoritate ameninţau a uzurpa autoritatea finală a revelaţiei biblice. Una dintre acestea era tradiţia.
Dar Iisus arată în mod clar că Scriptura este autoritatea superioară tradiţiei (Matei 15:3, 6).
Şi Pavel respinge cu putere tradiţia, precum şi o altă sursă de autoritate, cea a filozofiei umane,
ca norme finale ale adevărului pentru creştin (Coloseni 2:8). Totodată, Pavel respinge „ştiinţa” umană
(greceşte gnosis) ca autoritate finală (1 Timotei 6:20).
Atât scriitorii Vechiului cât şi ai Noului Testament scot în evidenţă faptul că de la căderea din
Eden, natura s-a depravat (Geneza 3:17-18; Romani 8:20-21) şi nu mai reflectă adevărul în mod
desăvârşit. Natura, corect înţeleasă, este în armonie cu revelaţia scrisă a lui Dumnezeu în Scriptură
(vezi Psalmul 19:1-6 [revelaţia lui Dumnezeu în natură] şi versetele 7-11 [revelaţia Domnului în
Scriptură]); dar ca sursă limitată şi distorsionată a cunoaşterii despre Dumnezeu şi realitate, trebuie
subordonată Scripturii şi interpretată de autoritatea finală a acesteia (Romani 1:20-23; 2:14-16; 3:1-2).
Facultăţile mentale şi emoţionale ale omenirii s-au distorsionat şi ele de la cădere; dar chiar şi
înainte de cădere, nici raţiunea umană şi nici experienţa nu puteau fi crezute în siguranţă separat sau
superioare Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta a fost chiar punctul în care Eva a căzut – încrezându-se în
propria raţiune şi în emoţiile sale mai mult decât în Cuvântul lui Dumnezeu (Geneza 3:1-6). Cel mai
înţelept om din istorie (care în cele din urmă a eşuat în a da atenţie propriei sale avertizări) observa cu
profunzime: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12).

2. Suficienţa Scripturii
Principiul Sola Scriptura atrage după sine corolarul suficienţei Scripturii. Biblia stă singură ca
ghid fără eroare către adevăr; este suficientă să dea înţelepciune în neprihănire (2 Timotei 3:15). Ea este
standardul prin care orice doctrină şi experienţă trebuie verificate (2 Timotei 3:16-17; Psalmul 119:105;
Proverbe 30:5,6; Isaia 8:20; Ioan 17:17; 2 Tesaloniceni 3:14; Evrei 4:12). Scriptura oferă astfel cadrul,
perspectiva divină, principiile fundamentale pentru fiecare ramură a cunoaşterii şi experienţei. Orice
cunoaştere şi experienţă sau revelaţie suplimentară trebuie zidită pe temelia atotsuficientă a Scripturii,
rămânând credincioasă ei.
Astfel este confirmat strigătul de luptă al Reformaţiunii – Sola Scriptura, Biblia şi numai
Biblia ca norma finală pentru adevăr. Toate celelalte surse de cunoaştere trebuie să fie verificate prin
acest standard infailibil. Răspunsul uman potrivit trebuie să fie unul de predare totală autorităţii ultime
a Cuvântului lui Dumnezeu (Isaia 66 :2).

B. Totalitatea Scripturii (Tota Scriptura)

Un al doilea principiu general de interpretare biblică este totalitatea Scripturii (Tota Scriptura).
Nu este suficient să afirmi primatul Scripturii. Cei ca Martin Luther, care făceau apel la Sola Scriptura,
dar au eşuat să accepte pe deplin Scripturile în totalitatea lor, au ajuns să aibă un „canon în canon.”
Pentru Luther, aceasta a însemnat deprecierea cărţii lui Iacov (ca fiind „o epistolă de paie”) şi
dispreţuirea altor porţiuni ale Scripturii (ca prezentând calea Legii şi nu a Evangheliei).
Mărturia despre sine a Scripturii este clară în 2 Timotei 3:16-17: „Toată Scriptura este
însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare
bună.”
Toată Scriptura – nu doar o parte – este inspirată de Dumnezeu. În mod cert aceasta include
întregul Vechi Testament, Scrierile canonice ale bisericii apostolice (vezi Luca 24:17, 32, 44-45;
Romani 1:2; 3:2; 2 Petru 1:21; etc.). Dar pentru Pavel ea include şi scrierile sacre ale Noului
Testament. Folosirea de către Pavel a cuvântului „scriptură” (graphe, „scriere”) în prima sa epistolă
către Timotei (5:18) trimite în această direcţie. El introduce două citări cu cuvintele „Scriptura zice”,
una din Deuteronom 25:4 din Vechiul Testament, iar cealaltă din cuvintele lui Iisus înregistrate în Luca
10:7. Cuvântul „scriptură” este astfel folosit simultan şi sinonim pentru a se referi atât la relatările
Vechiului Testament cât şi la ale evangheliei în sensul tehnic de „scrieri inspirate, sacre, autoritative.”
Numeroase pasaje din evanghelii îşi afirmă veridicitatea şi autoritatea lor la acelaşi nivel ca
Scripturile Vechiului Testament (de exemplu, Ioan 1:1-3 comparativ cu Geneza 1:1; Ioan 14:26; 16:13;
19:35; 21:24; Luca 1:24, Matei 1 comparat cu Geneza 5; Matei 23:34). Faptul că Petru foloseşte
termenul „Scripturi” pentru scrierile lui Pavel, susţine această concluzie (2 Petru 3:15-16) [„cum v-a
scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când
vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe cari cei neştiutori şi
nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”] Comparând scrisorile lui
Pavel cu „alte Scripturi,” Petru sugerează că scrisorile lui Pavel sunt parte a Scripturii.
Noul Testament este mărturia apostolică a lui Iisus şi a împlinirii de către El a tipurilor şi
profeţiilor Vechiului Testament. Iisus a făgăduit celor doisprezece apostoli că le va trimite Duhul Sfânt
ca să le aducă aminte de lucrurile pe care le-a spus El (Ioan 14:26). Pavel afirmă că „taina lui Christos”

9
 10 Hermeneutică

a fost „descoperită sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Christos prin Duhul. ” (Ef 3:4-5). Apostolii au avut
o poziţie unică şi irepetabilă în istorie (Ef 2:20) purtând mărturia contactului direct cu umanitatea lui
Christos (Lc 1:2; Gal 1:11-17; 2 Pt 1:16; 1 In 1:1-4). Aceasta validează cu certitudine scrierile
apostolice ale unor apostoli ca Petru, Ioan şi Matei. Pavel a fost şi el chemat să fie apostol (Rom 1:1; 1
Cor 1:1 şi salutările din alte epistole pauline), şi el atrage atenţia că scrierile sale sunt date sub
călăuzirea Duhului Sfânt şi au autoritate apostolică deplină (1 Cor 7:40; 12:13; 14:37; 2 Cor 3:5; 4:13;
Gal 1:11-12; 1 Tes 5:27; 2 Tes 3:6-15). Astfel Noul Testament întruchipează mărturia apostolilor, fie
direct, fie indirect prin asociaţii lor apropiaţi: Marcu, Luca, Iacov şi Iuda (Luca 1:1-3; FA 12:12.25;
15:37; 16:11; Col 4:10,14; 2 Tim 4:11; Fim 24).
Toată Scriptura, atât Vechiul cât şi Noul Testament este de origine divină. Ea este inspirată de
Dumnezeu, literal „insuflată de Dumnezeu” (2 Tim 3:16). Această imagine este una a „suflului” divin
sau a Duhului venind asupra profetului aşa încât Scriptura este un produs al suflului divin creator. Prin
urmare ea este pe deplin autoritativă: de folos să înveţe (doctrina), să mustre, să îndrepte (corecteze) şi
să dea înţelepciune în neprihănire.

1. Unirea inseparabilă a divinului şi umanului

Un corolar al principului tota Scriptura este că toată Scriptura este o unire indivizibilă şi
imperceptibilă a divinului şi umanului. Un pasaj biblic cheie care clarifică natura divină a Scripturii
raportată la dimensiunile umane ale scriitorilor biblici este 2 Petru1:19-21: „Şi avem cuvântul
proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc
întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai
întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură, căci nici o proorocie n-a
fost adusă prin voia (thelema) omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi (phero) de Duhul
Sfânt.”
Câteva puncte înrudite sunt dezvoltate în aceste versete. Versetul 19 subliniază calitatea
Scripturii de a fi vrednică de încredere: „cuvântul proorociei făcut şi mai tare. ”
În versetul 20 aflăm de ce este aşa: pentru că profeţia nu este o chestiune care ţine de propria
interpretare a profetului, cu alte cuvinte profetul nu aduce propria lui interpretare. Contextul de aici în
primul rând indică faptul că profetul dând mesajul nu amestecă propriile sale idei în acest proces, deşi
această implicaţie poate atrage atenţia îndeaproape a interpreţilor neinspiraţi ai Scripturii.
Versetul 21 construieşte pe această idee: profeţia nu vine prin thelema – iniţiativa, impulsul,
voia – agentului uman; profeţii nu transmit de capul lor. Mai degrabă, scriitorii Bibliei erau profeţi care
vorbeau după cum erau mişcaţi, purtaţi, chiar conduşi (phero) de către Duhul Sfânt.
Acest pasaj petrin clarifică faptul că Scripturile nu au venit direct din cer, ci că Dumnezeu a
folosit într-o oarecare măsură instrumente omeneşti. O privire inductivă asupra scrierilor biblice
confirmă că Duhul Sfânt nu a micşorat libertatea scriitorilor biblici, nu a înăbuşit personalitatea lor
unică, nu a distrus individualitatea lor. Scrierile lor au implicat uneori cercetare omenească (Luca 1:1-
3); alteori au oferit propriile lor experienţe (Moise în Deuteronom, Luca în Faptele Apostolilor,
psalmiştii); ele prezintă diferenţe de stil (contrastul dintre Isaia şi Ezechiel, Ioan şi Pavel); ele oferă
perspective diferite asupra aceluiaşi adevăr sau eveniment (cele patru evanghelii). Şi totuşi prin toată
această inspiraţie a gândului, Duhul Sfânt îi poartă pe scriitorii biblici călăuzindu-le minţile în
selectarea a ceea ce să vorbească şi să scrie, aşa încât ceea ce ei prezintă nu este doar propria lor
interpretare, ci Cuvântul lui Dumnezeu demn de încredere totală, cuvântul prorociei făcut şi mai tare.
Duhul Sfânt a îmbibat instrumentele umane cu adevăr divin în gânduri şi astfel i-a asistat la scris, încât
ei au încredinţat cu credincioşie lucrurile revelate lor într-un mod divin unor cuvinte corespunzătoare (1
Corinteni 2:10-13).
Primul corolar al principiului tota Scriptura, că elementele divine şi umane din Scriptură sunt
legate indisolubil laolaltă, este întărit prin comparaţia dintre Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat al lui
Dumnezeu. Din moment ce atât Iisus cât şi Scriptura sunt numiţi „Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei
4:12; Apocalipsa 19:13), este potrivit să comparăm natura lor divin-umană. După cum Iisus, Cuvântul
Întrupat al lui Dumnezeu a fost Dumnezeu deplin şi om deplin (Ioan 1:1-3,14), şi Cuvântul scris este o
unitate inseparabilă a umanului şi divinului. La fel cum umanitatea lui Iisus a fost fără păcat, şi Sfintele
Scripturi, deşi venite prin instrumente umane, sunt pe deplin demne de încredere.

2. Biblia este, nu doar conţine Cuvântul lui Dumnezeu.

Un al doilea corolar al principiului totalităţii Scripturii este că Biblia este, şi nu doar conţine
Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia Scripturii este covârşitoare. În Vechiul Testament există în jur de
1600 de apariţii a patru cuvinte ebraice (în patru expresii diferite cu uşoare variaţii) care în mod explicit
indică faptul că Dumnezeu a vorbit: (I) “Rostirea (neum) lui Dumnezeu” 361 de ori; (2) „Aşa zice
(amar) Domnul” de 423 ori; (3) “Şi Dumnezeu a vorbit (dibber)”, 422 ori şi (4) “Cuvântul (davar)

10
 Hermeneutică 11

Domnului” de 394 de ori. De numeroase ori este înregistrată echivalenţa dintre mesajul profeului şi
mesajul divin: profetul vorbeşte pentru Dumnezeu (Exod 7:1,2; Exod 4:15,16), Dumnezeu pune
cuvintele Lui în gura profetului (Deuteronom 18:18; Ieremia 1:9), mâna lui Dumnezeu este puternic
asupra profetului (Isaia 8:11; Ieremia 15:17; Ezechiel 1:3; 3:22; 37:1), sau Cuvântul lui Dumnezeu vine
la acesta (Osea 1:1; Ioel 1:1; Mica 1:1 etc. ). Ieremia (în capitolul 25) îşi mustră auditoriul pentru că nu
asculta de profeţi (versetul 4), care echivalează cu neascultarea de Domnul (versetul 7) şi mai departe
echivalează cu neascultarea de „cuvintele Lui” (versetul 8).
Însumând mesajul profetic trimis lui Israel, 2 Regi 21:10 consemnează: „Domnul a vorbit
astfel prin robii Săi proorocii”, iar 2 Cronici 36:15-16 adaugă: „Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a
dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze... dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui
Dumnezeu, I-au nesocotit Cuvintele şi au râs de proorocii Lui”. Mesajul profeţilor este mesajul lui
Dumnezeu. Din acest motiv profeţii adesea în mod natural trec de la persoana a III-a cu referire la
Dumnezeu (El) la persoana I, adresare divină directă (Eu) fără vreun „aşa zice Domnul” (Isaia 3:4; 5:3,
etc.; 10:5, etc.; 27:3; Ieremia 5:7; 16:21; Osea 6:4, etc.; Amos 5:21, etc.; Ioel 2:25; Zaharia 9:7).
Profeţii Vechiului Testament erau convinşi că solia lor era solia lui Dumnezeu!
De numeroase ori în Noul Testament „stă scris” este echivalent cu „Aşa zice Domnul”. De
exemplu, în Evrei 1:5-13, şapte citări din Vechiul Testament Îi sunt atribuite lui Dumnezeu, însă
pasajele vechi-testamentare citate nu atribuie întotdeauna în mod specific afirmaţia direct lui
Dumnezeu (vezi Ps 104:4; Ps 45:6-7; Ps 102:25-27). Din nou în Romani 9:17 şi Galateni 3:8 (care
citează Exod 9:16 şi respectiv Gen 22:18) descoperă o identificare strictă între Scriptură şi Cuvântul lui
Dumnezeu: pasajele nou-testamentare introduc citatele cu „Scriptura spune” în timp ce pasajele vechi-
testamentare Îl au pe Dumnezeu ca vorbitor. Scripturile Vechiului Testament în ansamblul lor sunt
văzut drept „cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2).
Deşi Biblia nu a fost dictată verbal de Dumnezeu aşa încât să depăşească individualitatea
autorului uman, şi astfel cuvintele care apar sunt cuvintele alese de scriitorul uman, totuşi elementele
divine şi umane sunt atât de inseparabile, mesagerul divin atât de divin condus în selectarea cuvintelor
potrivite pentru a exprima gândurile divine, încât cuvintele profetului sunt numite Cuvântul lui
Dumnezeu. Cuvintele individuale ale Scripturii sunt privite ca demne de încredere, reprezentând cu
acurateţe mesajul divin.
Acest lucru este ilustrat de o serie de referinţe nou-testamentare. Iisus spune, citând din Deut
8:3, „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt (în greacă rhema, „cuvânt” traduce ebraicul
qol, „orice, tot”) care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mat 4:4). Pavel spune despre propriul său mesaj
inspirat: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri
învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.” (1
Cor 2:13).
Ceea ce este afirmat explicit în Noul Testament este de asemenea indicat şi de situaţiile în care
Iisus şi apostolii fundamentează un întreg argument teologic pe un cuvânt sau chiar pe o formă
gramaticală esenţială din Vechiul Testament. Astfel în Ioan 10:33 Iisus face apel la Ps 82:6 şi la
cuvântul „dumnezei” pentru a-Şi dovedi divinitatea. Împreună cu aceasta este şi remarca grăitoare:
„Scriptura nu poate fi desfiinţată (luo)…” Ea nu poate fi luo – slăbită, dezlegată, încălcată, revocată,
anulată sau abolită – chiar în privinţa unor singure cuvinte. În Mat 22:41-46 El Îşi fundamentează
argumentul său ultim, imbatabil în faţa fariseilor pe un singur cuvânt „Domn” din Ps 110:1. Apostolul
Pavel (Gal 3:16) în acelaşi fel îşi bazează argumentul său mesianic pe numărul singular al cuvântului
„sămânţă” din Gen 22:17-18. Cum vom vedea mai jos, Pavel recunoaşte contextul mesianic mai larg al
acestui pasaj, judecând dinspre o sămânţă ca plural colectiv spre o Sămânţă la singular.
Iisus Îşi arată respectul final faţă de autoritatea deplină a Torei Vechiului Testament cânt
afirmă totalitatea acesteia: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece
o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Mat 5:18).

C. Analogia Scripturii (Analogia Scripturae)

Un al treilea principiu fundamental al interpretării biblice poate fi numit „Analogia (sau
Armonia) Scripturii” (analogia Scripturae).
Din moment ce toată Scriptura este inspirată de acelaşi Duh şi toată este Cuvântul lui
Dumnezeu, prin urmare există o unitate şi armonie fundamentală între diferitele ei părţi. Diferitele părţi
ale Vechiului Testament sunt considerate de către scriitorii Noului Testament ca armonioase şi având o
autoritate divină egală. De exemplu, în Rom 3:10-18 avem citate biblice din Eclesiastul (7:20), Psalmi
(14:2,3; 5:10; 140:4; 10:7; 36:2) şi Isaia (59:7,8). Scriptura este privită ca fiind un tot coerent,
inseparabil. Teme majore ale Vechiului Testament sunt preluate şi dezvoltate de scriitorii Noului
Testament (vezi secţiunea III.E.1 a acestui curs).
Cele două testamente sunt într-o relaţie de reciprocitate iluminându-se unul pe celălalt. Iisus
descrie felul în care Vechiul Testament iluminează Noul Testament (şi în special pe Sine) în Ioan 5:39:

11
 12 Hermeneutică

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre
Mine.” În altă parte Iisus descrie cum El este Cel care iluminează şi chiar împlineşte Vechiului
Testament: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să
împlinesc.” (Mat 5:17).
Nici unul dintre cele două testamente nu este dat la o parte de celălalt, deşi revelaţia mai târzie
este testată de cea anterioară, aşa cum este ilustrat de exemplul iudeilor din Bereea, care „aveau o inimă
mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare
zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.” (Fapte 17:11). Chiar şi Iisus a insistat ca ucenicii Săi să
nu îşi bazeze convingerea în principal doar pe fenomenele senzoriale, ci ca ei să creadă în El pe baza
mărturiei Scripturilor Vechiului Testament (Luca 24:25-27).
Principiul „analogiei Scripturii” are trei aspecte principale: (a) Scriptura este propriul său
interpret (Scriptura est sui ipsius interpres); (b) Consecvenţa Scripturii; şi (c) Claritatea Scripturii.

1. „Scriptura este propriul său interpret.”

Sau aşa cum se exprima Martin Luther, „Scriptura este propria ei lumină”. Deoarece există o
unitate fundamentală între diferitele părţi ale Scripturii, o porţiune a Scripturii interpretează o alta,
devenind cheia pentru înţelegerea pasajelor înrudite.
Iisus a demonstrat acest principiu pe drumul spre Emaus când, „a început de la Moise, şi de la
toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:27). Mai târziu în
seara aceea în camera de sus, El a scos în evidenţă „’că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre
Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.’ Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă
Scripturile.” (Luca 24:44-45).
Pavel exprimă acelaşi principiu în 1 Cor 2:13: „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de
la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.” Textul acesta a fost tradus în diferite feluri, dar cu
siguranţă că folosirea Scripturii proprie apostolului indică faptul că el adoptase acest principiu. Am
observat deja întreaga serie de citări vechi-testamentare din Rom 3:10-18. Acelaşi fenomen poate fi
observat şi în Evrei 1:5-13, 2:6-8, 12, 13.
Un text vechi-testamentar care a fost adesea folosit pentru a susţine principiul Bibliei ca fiind
propriul ei interpret este Isaia 28:10-13: „Căci dă învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste
învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo. Şi pentru ei cuvântul
Domnului va fi: învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă
peste poruncă, puţin aici, puţin acolo, ca mergând să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea în laţ şi
să fie prinşi.” Unii au susţinut că acest pasaj nu se aplică acestui principiu. Este adevărat că contextul
original al acestor versete a fost adesea trecut cu vederea. Dar o privire mai atentă asupra cadrului
întăreşte cu adevărat aplicabilitatea acestui pasaj la principiul hermeneutic (vezi Young 1965-
1972:2:276-77). Cei care râd de mesajul lui Isaia aduc profetului insulte ca la beţie (v. 9, 19, 14 ). Ei îl
acuză că îi tratează ca pe nişte copii, dându-le cele mai simple instrucţiuni. Ebraica versetelor 10 şi 13
sună ca la grădiniţă: sav lasav, sav lasav, qav Iaqav, qav Iaqav, dar cuvintele acestea au şi un înţeles,
sav însemnând „poruncă”, ca în Osea 5:11, şi qav „regulă, standard, normă, fir cu plumb” ca în Isaia
28:26 şi 34:16-17, Isaia le reaminteşte ascultătorilor săi despre legi specifice pe care le-au încălcat
„puţin aici, puţin acolo” spărgându-le în bucăţi şi bucăţele, confruntându-i pretutindeni cu o aşa
simplitate şi forţă încât ei nu pot înţelege greşit. Batjocoritorii spun că Isaia învaţă în felul în care
cineva ar învăţa pe nişte copii, şi adevărul este că, pentru Isaia, aceasta este calea pentru a face adevărul
cât mai clar – prin repetiţie şi simplitate. Metoda lui Isaia de a face diferite precepte vechi testamentare
să fie relevante în situaţia dată face totul atât de clar încât ei trebuie fie să asculte şi să se supună, fie să
respingă. (Ironia este că, în conformitate cu v. 11, în contrast cu claritatea, forţa şi simplitatea
limbajului lui Isaia, pe care ei l-au respins, în captivitate ei vor auzi limba străină a asirienilor).
Aplicând practic acest principiu al Bibliei ca propriu interpret, Iisus, pe drumul către Emaus,
arată cum tot ce spune Scriptura despre un anumit subiect (în cazul Lui, Mesia) ar trebui adus pentru a-
şi spune cuvântul în interpretarea subiectului (Luca 24: 27-45). Aceasta nu înseamnă potrivirea laolaltă
fără discriminare a tuturor pasajelor în maniera „proof-text”, fără a ţine cont de contextul fiecărui text.
Dar de vreme ce Scriptura are, la urma urmei, un singur Autor divin, este de o importanţă covârşitoare
cercetarea a tot ce s-a scris asupra unui anumit subiect pentru a ţine seama de toate aspectele
subiectului.

2. Consecvenţa Scripturii
Iisus a afirmat pe scurt acest aspect al analogiei Scripturii: „Scriptura nu poate fi desfiinţată.”
(Ioan 10: 35). De vreme ce Scriptura are un singur Autor divin, diferitele părţi ale Scripturii sunt în
concordanţă unele cu altele. De aceea Scriptura nu poate fi aşezată împotriva Scripturii. Toate

12
 Hermeneutică 13

doctrinele Bibliei vor fi în armonie unele cu altele, şi interpretarea pasajelor individuale se va armoniza
cu totalitatea învăţăturilor Scripturii asupra subiectului respectiv. Am văzut deja cum scriitorii Noului
Testament puneau laolaltă mai multe citări din Vechiul Testament ca având un impact egal şi armonios
asupra subiectului pe care îl explică.
În timp ce diferiţii scriitori ai Bibliei pot face sublinieri diferite cu privire la acelaşi subiect sau
eveniment, aceasta va fi fără contradicţii sau interpretări greşite. Aşa cum vom discuta mai pe deplin
mai târziu, acest lucru este evidenţiat în special prin pasajele paralele aşa cum sunt cele din Evanghelii.
Fiecare evanghelist a notat ceea ce l-a impresionat cel mai mult sub inspiraţia Duhului Sfânt, şi este
nevoie de fiecare faţetă a întregului pentru a obţine tabloul întreg şi echilibrat.

3. Claritatea Scripturii
Principiul analogiei Scripturii implică şi aspectul clarităţii Scripturii. În contrast cu doctrina
romano-catolică a clarităţii Scripturii, în care Christos şi Duhul Sfânt locuiesc în mod mistic în biserică,
şi prin urmare Biserica are autoritatea de a afirma care este înţelesul adevărat al Scripturii, principiul
biblic este că Biblia este limpede şi nu cere nici o autoritate eclesiologică omenească pentru a indica
înţelesul ei. Mărturia biblică îi încurajează pe cititori să studieze Biblia pentru ei înşişi pentru a înţelege
mesajul lui Dumnezeu pentru ei (ex: Deut 30:11-14; Luca l:3,4; Ioan 20:30-31; Fapte 17:11; Rom
10:17; Apoc 1:3).
Implicaţia este că înţelesul Scripturii este clar şi direct, putând fi înţeles de cel care studiază cu
perseverenţă. Iisus ilustrează acest lucru prin felul în care se raportează la învăţătorul legii. El l-a
întrebat, „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (Luca 10:27). Cu alte cuvinte El se aştepta ca
Biblia să fie înţeleasă. Când învăţătorul legii a citat Deut 6:5 şi Leviticul 19:18, Iisus l-a lăudat pentru
că răspunsese corect (Luca 10:27). De multe ori în rapoartele Evangheliilor Iisus trimite către aceeaşi
idee: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (Mat 21:42); „N-aţi citit...?” (Mat 12:3,5; 19:4; 21:16; 22:31;
Marcu 2:25; 12:10,26; Luca 6:3). „Cine citeşte să înţeleagă.” (Mat 24: 15; Marcu 13:14).
Exemplul consecvent al scriitorilor Bibliei este că Scriptura trebuie luată în sensul ei, simplu,
literal, cu excepţia faptului că este intenţionat în mod clar şi evident un sens figurat. Observaţi în
special distincţia pe care o face Iisus însuşi şi recunoaşterea ucenicilor cu privire la diferenţa dintre
limbajul literal şi cel figurat (Ioan 16: 25, 29). Nu este vorba de nici o „decojire” a sensului literal
pentru a ajunge la „sâmburele” înţelesului mistic, ascuns, alegoric, pe care doar cei iniţiaţi l-ar putea
descoperi.
Scriptura de asemenea susţine că există o intenţie clară a adevărului caracteristică scriitorilor
biblici în orice afirmaţie făcută, şi nu o multiplicitate de înţelesuri subiectivă şi necontrolată. Iisus şi
apostolii au vorbit cu autoritate, dând nu doar una din multele interpretări individuale ale pasajului, ci
adevăratul înţeles care a fost intenţionat de scriitorul uman şi/sau de Autorul divin (vezi Fapte 3:17-18,
22-24). În acelaşi timp interpretarea Noului Testament nu pretinde să epuizeze înţelesul unui anumit
pasaj dat din Vechiul Testament; există încă loc pentru o exegeză atentă. Există de asemenea situaţii în
care scriitorul biblic a folosit în mod intenţionat o terminologie sau frazeologie cu un înţeles mai larg
care să cuprindă câteva nuanţe diferite indicate de contextul imediat al pasajului (ex: Ioan 3:3).
Intenţia specifică a adevărului este în mod viu ilustrată cu privire la profeţia apocaliptică:
tâlcuitorul angelic oferă cu consecvenţă o interpretare clară fiecărui simbol (vezi Daniel 7;16-27; 8;15-
26). O altă ilustraţie implică acele parabole ale lui Iisus în care el Însuşi interpretează semnificaţia
fiecărei părţi a parabolelor (Matei 13:18-23,36-43).
Aceasta nu este ca să negăm faptul că unele părţi ale Scripturii arată dincolo de ele însele
(tipologie, profeţie predictivă, simboluri şi parabole) către o semnificaţie extinsă sau împlinire viitoare,
dar chiar şi în aceste cazuri semnificaţia extinsă sau împlinirea se naşte din, este în armonie cu şi, de
fapt, este o parte integrantă a intenţiei specifice a adevărului a textului; Scriptura însăşi indică prezenţa
unei asemenea semnificaţii extinse sau împliniri în astfel de cazuri (vezi secţiunea III.E.4).
Este de asemenea adevărat că nu fiecare parte a Scripturii a fost pe deplin înţeleasă de
ascultătorii originali sau chiar de scriitorii inspiraţi. În 1 Petru 1,10,12 apostolul indică faptul că este
posibil ca profeţii Vechiului Testament să nu fi înţeles cu claritate toate implicaţiile mesianice ale
profeţiilor lor. Astfel Petru sugerează o altă faţetă a principiului clarităţii Scripturii, şi anume aceea că
revelaţia suplimentară mai clară, devine o cheie pentru o mai profundă înţelegere a pasajelor mai puţin
clare. Aceeaşi idee pare să fie sugerată dintr-o perspectivă diferită şi în 2 Petru 3, 16 unde Petru scrie că
unele lucruri pe care le-a scris Pavel sunt „greu de înţeles”. Aceste pasaje dificile nu trebuie să
constituie punctul de plecare, pe care „cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc spre pierzarea lor” ci
trebuie văzute în contextul mai larg al afirmaţiilor mai clare ale adevărului Scripturii (v.18; cf. v. 2).
Corolarul clarităţii Scripturii implică şi conceptul „revelaţiei progresive”. Evrei 1, 1-3 indică
această progresie în Revelaţie de la profeţii Vechiului Testament la Singurul Fiu al lui Dumnezeu (vezi
şi Ioan 1:16-18; Coloseni 1:25-26). Aceasta nu este revelaţie progresivă în sensul că Scripturile mai
târzii contrazic sau anulează revelaţia anterioară, ci în sensul că Revelaţia ulterioară iluminează,

13
 14 Hermeneutică

clarifică sau amplifică adevărurile prezentate anterior. Astfel Iisus, în Predica de pe Munte (Matei 5) nu
anulează preceptele Decalogului, ci le dezbracă de acumulările tradiţiei eronate descoperind adevărata
adâncime a semnificaţiei şi aplicaţiei lor (vezi Gerstner 1986, 85-88). Ideile de bază cu privire la
această semnificaţie mai profundă a legii erau încă din Vechiul Testament, iar Iisus permite acestor
mărgăritare de adevăr să strălucească mai puternic eliberate fiind de interpretările distorsionate ale
unora dintre cărturari şi farisei. Revelaţia progresivă apare şi în sensul că Iisus este împlinirea
diferitelor tipuri şi profeţii ale Vechiului Testament. Vom examina principiile de interpretare a
tipologiei şi profeţiei într-o secţiune ulterioară (II. E. 4).
O ultimă aplicaţie practică a acestui principiu al clarităţii este recunoaşterea creşterii
înţelegerii în spirală pe măsură ce un pasaj îl iluminează pe altul. Pe de o parte, autorii biblici mai târzii
scriu cunoscând bine ceea ce a fost scris înainte şi adesea îşi asumă şi clădesc pe ceea ce era mai
devreme (numit uneori principiul epigenetic [Kaiser 1978, 8, 14, 22, 34] sau analogia scripturii
anterioare [Kaiser, 1978, 134-140]). O citire mai îndeaproape a unui pasaj mai târziu poate indica
ecouri ale sau aluzii la pasajele timpurii şi pasajele timpurii în contextul lor devin cheia interpretării
semnificaţiei depline a celor din urmă. Aceasta este în mod special evident în cartea Apocalipsei
(Paulien 1988, 155-306). Pe de altă parte pasajele mai timpurii pot să nu fie pe deplin înţelese până ce
nu sunt văzute în lumina revelaţiei mai târzii. Aceasta funcţionează în special în cazul tipologiei şi
profeţiei (Matei 12:6,42,43; 1Petru 1:10-12). Astfel spirala înţelegerii ia amploare pe măsură ce
pasajele târzii le luminează pe cele timpurii şi invers.

D. „Lucrurile spirituale se înţeleg spiritual” (Spiritalia spiritaliter

examinatur)
Un al patrulea principiu general de interpretare biblică priveşte chestiunea prejudecăţilor sau a
obiectivităţii. În abordările hermeneutice moderne ale Bibliei atât printre învăţaţii conservatori /
evanghelici cât şi printre cei liberali critici se presupune adesea că intenţia originală a scriitorului
Bibliei poate fi găsită cu certitudine prin aplicarea riguroasă a principiilor hermeneutice şi
instrumentelor exegetice, oarecum separat de orice asistenţă spirituală supranaturală. Astfel necreştinii
pot determina semnificaţia Scripturii la fel ca şi creştinii, dacă folosesc instrumentele şi aplică
principiile în mod corect. Această ipoteză este susţinută în interesul lăudabil de susţine un grad de
obiectivitate în interpretarea textului biblic.
Totuşi, datele Scripturii conduc la o concluzie diferită. Observăm în special 1 Corinteni 2: 11,
14 “ În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el?
Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu... omul firesc nu
primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege,
pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”

1. Rolul Duhului Sfânt

“Lucrurile duhovniceşti sunt judecate duhovniceşte.” De vreme ce Biblia este în ultimă
instanţă nu produsul minţii scriitorului uman, ci al minţii lui Dumnezeu revelate prin Duhul (conform 1
Corinteni 2:12-13), nu este posibil să separi ”ceea ce însemna” pentru scriitorul uman – ca să fie studiat
fără ajutorul Duhului Sfânt, de “ce înseamnă” – ca să fie aplicat cu ajutorul Duhului. Atât semnificaţia
originală cât şi aplicaţia ei prezentă implică gândurile lui Dumnezeu care, în conformitate cu Pavel, pot
fi înţelese în mod adecvat doar dacă avem ajutorul Duhului lui Dumnezeu. (Ioan 6:45, 16:13; 1
Corinteni 2:13,14; 2 Corinteni 3:14-18).
Unii s-au împotrivit ca Duhul să deţină un loc în spirala hermeneutică deoarece li se pare că
astfel permit elementului subiectiv să fie deasupra cercetării exegetice/hermeneutice solide. Este
adevărat că numai “exegeza spirituală” – adică o încercare de a te bizui cu totul pe Duhul fără
aplicarea cu conştiinciozitate a principiilor exegetice şi hermeneutice care se nasc din Scriptură, poate
conduce la subiectivism.
Dar combinarea corespunzătoare a dependenţei de Duhul cu exegeza riguroasă bazată pe
proceduri hermeneutice sănătoase, departe de a conduce la subiectivism, constituie singura cale de a
scăpa de acesta. Cercetătorii moderni sunt din ce în ce mai dispuşi să recunoască faptul că toţi vin la
Scriptură cu propriile lor prejudecăţi, presupoziţii şi înclinaţii. Acest lucru nu poate fi remediat prin
abordarea „ştiinţifică” a textului, fără o „înclinaţie spre credinţă”. De fapt, din moment ce Scripturile
necesită un răspuns al credinţei, încercarea de a rămâne „neutru” este deja în contradicţie cu intenţia
Scripturii (conform cu Mat 13:11-17; Ioan 6:69; Fapte 2.38).
Interpreţii credincioşi şi călăuziţi de Duhul vin şi ei cu propriile înclinaţii şi prejudecăţi şi nu
sunt impasibili de eroare (Fapte 11:15). Însă pentru creştinii care cred în făgăduinţele Scripturii este
posibil să-I ceară lui Dumnezeu să transforme minţile lor pentru ca treptat să adopte şi implementeze
presupoziţiile Scripturii şi nu ale lor (vezi Rom 12:1). Duhul adevărului a fost făgăduit ucenicilor şi

14
 Hermeneutică 15

nouă: „Când va veni mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan
16:13). Trebuie să observăm că aici este vorba de un plural; Duhul îi îndreaptă pe interpreţi împreună
spre părtăşia trupului bisericii (Ps 119:63; Fapte 2:42; 4:32; Rom 12:4-8; 1 Corinteni 12; Ef 4:3-6),
unde ei pot să beneficieze de schimbul de idei şi corectarea cu alţi credincioşi.
Interpreţii trebuie să ia decizia ca prejudecăţile lor să derive din şi să fie sub controlul Bibliei
înseşi, şi să fie deschişi constant pentru modificare şi completare pe baza Scripturii. Ei trebuie să
respingă în mod conştient orice chei sau sisteme externe care se impun Scripturii din afară, fie
naturaliste (sisteme închise ale cauzei şi efectului fără loc pentru supranatural), evoluţioniste (axioma
evoluţiei), umaniste (omul ca normă finală) sau relativiste (respingerea absolutului). Ei trebuie să ceară
Duhului care a inspirat Cuvântul să ilumineze, modeleze şi modifice prejudecăţile lor după Cuvânt şi să
păzească înţelegerile lor ca să rămână credincioase Cuvântului.

2. Viaţa spirituală a interpretului

„Lucrurile duhovniceşti judecate duhovniceşte” implică nu doar nevoia ca Duhul să ajute în
înţelegere, ci şi spiritualitatea interpretului. Duhul nu doar că iluminează mintea, ci trebuie să fi şi
transformat în prealabil inima interpretului. Abordarea interpretului trebuie să fie aceea care este cerută
de Scriptură, o atitudine de aprobare sau bunăvoinţă de a urma ceea ce spune Scriptura, dacă el/ea
trebuie să înţeleagă semnificaţia Scripturii: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască
dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17).
Trebuie să existe rugăciune serioasă, stăruitoare pentru înţelegere, după exemplul lui David:
„Învaţă-mă, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o ţin până în sfârşit!” (Ps 119:33; compară cu v.34-
40; Prov 2:3-7). Trebuie să existe o acceptare prin credinţă a ceea ce profeţii spun (2 Cr 20:20; compară
cu Ioan 5:46-47).
În concluzie, Biblia nu poate fi studiată ca orice altă carte, venind doar „de jos” cu instrumente
de exegeză ascuţite şi principii de interpretare şlefuite. La fiecare stadiu al procesului de interpretare,
cartea inspirată de Duhul poate să fie corect înţeleasă numai „de sus” prin iluminarea şi transformarea
Duhului. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie abordat cu adânc respect. Probabil că cea mai bună
condensare a atitudinii potrivite a interpretului înaintea Scripturii este înregistrată de Isaia: „Iată spre
cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul
Meu (tremură la Cuvântul Meu – trad. engleză)” (Isaia 66:2).

III. Principii călăuzitoare specifice pentru interpretarea Scripturii

Principiile călăuzitoare specifice pentru interpretarea pasajelor biblice se naşte şi se fundamen-
tează pe principiile fundamentale pe care le-am observat în Scriptură până acum. Aceste principii
călăuzitoare stau în mod esenţial în jurul metodei istorico-gramatice care este dictată de bunul simţ şi
legile limbajului în descifrarea semnificaţiei oricărei scrieri. Dar dincolo de din bunul simţ interpreta-
tiv, toate aceste principii călăuzitoare apar fie explicit, fie implicit, şi din Scriptura însăşi.
Ar trebui să observăm la acest punct că cei mai mulţi teologi critici moderni nu consideră
practica hermeneutică proprie scriitorilor Bibliei drept un loc foarte promiţător în care să te duci pentru
o călăuzire amănunţită în dezvoltarea unor principii călăuzitoare specifice pentru o hermeneutică
sănătoasă. Se spune că scriitorii nou-testamentari adesea urmau metodele predominante evreieşti de
exegeză ale primului secol care nu erau credincioase semnificaţiei textului vechi-testamentar. Vedeţi,
de exemplu, afirmaţia lui G. F. Moore care caracterizează exegeza iudaică drept „exegeză atomistă care
interpretează fraze, propoziţii, expresii şi chiar cuvinte de sine stătătoare independent de context sau de
împrejurările istorice,… le combină cu alte afirmaţii separate în mod similar şi face uz de analogia
expresiilor, adesea printr-o asociere pur verbală.” Moore adaugă: „Interpretarea Scripturilor în Noul
Testament este exact de acelaşi fel.” (Moore 1927:1:249-50, citat în Brewer 1992:1). Cei mai mulţi
teologi critici moderni sunt de acord cu această evaluare şi se alătură lui Longnecker cu avertizarea cu
privire la exegeză de către martorii nou-testamentari: „Admiţând că nu avem cum să reproducem
atitudinea revelatoare a interpretării pesher, nici manipulările atomiste ale midrash-ului, nici forţa ad
hominem sau circumstanţială a unei anumite polemici a timpului respectiv – nici nu ar trebui să
încercăm.” (Longnecker 1987: 8, citat în Brewer 1992:1).
Totuşi, teza recent publicată de către James Brewer este destinată să clatine presupoziţiile
teologiei critice actuale în ceea ce priveşte metodele exegetice iudaice ale primului secol. Brewer
demonstrează că „predecesorii rabinilor dinainte de 70 e.n. nu interpretau Scriptura în afara contextului,
nu căutau o altă semnificaţie în Scriptură decât înţelesul direct şi nu schimbau textul pentru a se potrivi
cu interpretarea lor, deşi rabinii de mai târziu făceau toate aceste lucruri.” (Brewer 1992:1). Brewer
cheamă la o reexaminare a metodelor exegetice ale Noului Testament în lumina acestor concluzii.
Această chemare la o nouă examinare a metodelor exegetice ale Noului Testament a fost
anticipată în lucrarea unor teologi evanghelici precum Walter Kaiser (1981, 1985). Ca şi Brewer,

15
 16 Hermeneutică

Kaiser face cu grijă distincţie în metodologia hermeneutică rabinică între exegeza peshat [„direct,
simplu sau literal”] timpurie a şcolii lui Hillel (cca. 30 î.e.n. – 9 e.n.) şi metodele sod [„secret”] şi
midraşice care adesea „mergeau dincolo de preocupările peshat” (Kaiser 1981:52-57). Kaiser ajunge la
o concluzie similară în ceea ce priveşte hermeneutica sănătoasă a scriitorilor Noului Testament: ei
„foloseau o exegeză de tip peshat şi nu exegeza de tip sod, pesher sau midrash.” (Kaiser 1981:56).
Pasajele vechi-testamentare „erau folosite în Noul Testament într-o manieră consecventă cu intenţia
unică a adevărului a autorului original.” (Kaiser 1985:14).
Câteva studii moderne ale diferitelor pasaje ale NT au sprijinit concluziile lui Kaiser; de
exemplu: Archer 1982; Caird 1959; Davidson 1989, 1992; Dodd 1952:59-60; France 1971:38-80;
Kuyper 1978; Moo 1981; Moody 1983). Devine din ce în ce mai vizibil faptul că scriitorii NT, în
întreprinderea lor exegetică sunt preocupaţi să reprezinte cu credincioşie sensul simplu original al
textelor vechi testamentare în faţa cititorilor lor. (Aceasta nu vrea să spună că ori de câte ori se face
referire la o Scriptură în trecere, autorii Noului Testament încearcă o exegeză a pasajului. După cum şi
noi astăzi am putea spune că am rămas doar cu „pielea de pe dinţi”, fără exegeza lui Iov 19:20, tot
astfel scriitorii biblici sunt îmbibaţi de limbajul şi figurile de stil ale Vechiului Testament, şi pot folosi
limbajul biblic fără intenţia de a exegeta pasajul la care se face aluzie. Acele situaţii din Noul
Testament în care scriitorul biblic expune cu claritate semnificaţiile pasajelor din Vechiul Testament
sunt denumite de Kaiser uzul „doctrinal” al Vechiului Testament de către Noul Testament.
Când Terry, în manualul său clasic de hermeneutică biblică a insistat că interpreţii moderni
„trebuie să meargă ei înşişi la Scriptură… pentru a descoperi principiile care au fost urmate de către
scriitorii sacri.” (Terry 1975:162), el se referea nu numai la principii hermenutice generale, ci şi
principii călăuzitoare specifice. Potrivit concepţiei lui Terry şi în conformitate cu principiul Sola
Scriptura, deja discutat, vom analiza în detaliu principiile călăuzitoare de interpretare specifice aşa cum
apar ele din hermeneutica scriitorilor biblici. Pentru fiecare principiu călăuzitor discutat mai jos, vom
observa la început precedente biblice descoperindu-ne cum aceste principii călăuzitoare apar în
Scriptură. Vom oferi şi unul sau mai multe exemple biblice ilustrând aplicaţia principiului călăuzitor în
interpretarea biblică.

A. Text şi traducere
Cea dintâi şi cea mai de bază sarcină în interpretarea Scripturii este de a te asigura de accesul
la ceea ce este într-adevăr Sfânta Scriptură – atât în limbile originale, cât şi în traducere modernă.
Aceasta necesită atenţie la studiile textuale şi la principiile de traducere.

1. Studii textuale
a. Conservarea textului biblic
De vreme ce preocuparea hermeneutică se concentrează asupra Cuvântului scris, este de mare
importanţă să ne asigurăm pe cât posibil de textul original al Scripturii. Biblia Însăşi subliniază
necesitatea vitală a păstrării cuvintelor Sfintelor Scripturii. Moise scria cu privire la Tora: „Să nu
adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile
Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu” (Deut 4:2). „Voi să păziţi şi împliniţi toate
lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele” (Deut
12:32). Cartea Proverbelor extinde acest principiu la întreg Cuvântul lui Dumnezeu: „Orice cuvânt al
lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele
Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos” (Prov 30:5.6). O avertizare asemănătoare se
găseşte la încheierea canonului biblic: „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta
că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă
scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scota Dumnezeu partea lui de la pomul
vieţii şi din cetatea sfântă, şi de la lucrurile scrise în cartea aceasta”(Apoc.22:18.19).
În Israelul Vechiului Testament se luau măsuri de precauţie pentru păstrarea Torei prin
punerea „cărţii Legii” în locul Prea Sfânt al Sanctuarului lângă chivotul legământului (Deut 31:26).
Trebuia să aibă loc citirea publică periodică a Torei la fiecare şapte ani la Sărbătoarea Corturilor (Deut
31:9-13).
Din nefericire, nu a rămas nici o copie autografă a Scripturilor Vechiului sau Noului
Testament. Dar istoria transmiterii textului descoperă cu câtă grijă şi cu câtă perseverenţă a fost păstrat
textul biblic de-a lungul secolelor, până în zilele noastre. Cu privire la Vechiul Testament, în decadele
de dinaintea celui de-al doilea război mondial ale secolului XX, criticii aveau o părere foarte proastă
despre acurateţea textului ebraic (masoretic), din moment ce manuscrisele cele mai timpurii ale
acestuia erau datate începând cu 900 AD, iar ediţiile critice ale Bibliei ebraice propuneau mii de
corecturi ipotetice acestui text. Dar începând cu 1947 şi descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, care
conţin manuscrise sau fragmente ale fiecărei cărţii a Vechiului Testament cu excepţia cărţii Estera,

16
 Hermeneutică 17

învăţaţii au fost uimiţi să descopere cum masoreţii păstraseră practic nealterată tradiţia textuală de o
mie de ani mai devreme. După cum se exprimă Waltke (1979:214): „Prezenţa unui model de text
printre manuscrisele de la Marea Moartă (cca. 200 B.C. până la 100 A.D.) identic cu cel păstrat de
masoreţi, al căror cel mai timpuriu manuscris existent este datat în jurul anului 900 AD, dă mărturie
despre incredibila realizare a unor scribi în păstrarea cu credincioşie a textului.”
Cu privire la Noul Testament, numărul de evidenţe manuscrise ale textului grecesc este cu
mult mai mare decât pentru orice alt document al lumii vechi. Există peste 5000 de manuscrise greceşti
ale unor părţi sau chiar ale întregului text nou-testamentar, vreo 2000 de lecţionare greceşti (scrieri ale
Noului Testament aranjate în ordinea folosirii lor liturgice), în jur de 8000 de manuscrise latine, peste
1000 de manuscrise în alte versiuni vechi, precum siriacă şi coptă, şi mii de citări — practic întreg Noul
Testament – în referinţe ale diferiţilor părinţii bisericeşti timpurii. Suma reală de diferenţe substanţiale
între aceste manuscrise este foarte mică. E. Abbot se exprimă în felul următor: „În jur de nouăsprezece
douăzecimi din variaţii au atât de puţin sprijin încât… nimeni nu s-ar gândi la ele ca la scrieri în
contradicţie, iar nouăsprezece douăzecimi din variaţiile rămase sunt de o atât de mică importanţă încât
adoptarea sau respingerea lor nu ar provoca nici o diferenţă apreciabilă în sensul pasajelor în care ele
apar.” (citat de Sitterly şi Greenlae 1988, 818). F. F. Bruce îşi dă şi el acordul: „Diferenţele cu privire la
care mai rămân îndoieli printre criticii textului Noului Testament nu afectează nici o chestiune esenţială
care să ţină de realitatea istorică sau de credinţa şi practica creştină.” (1960, 19-20).
b. Nevoia de studii textuale
Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu au existat greşeli de scriere sau chiar schimbări intenţionate
de-a lungul istoriei transmiterii textuale.
Deşi ultimii 150 de ani de studiu textual serios ne asigură că Scripturile au ajuns la noi
esenţialmente aşa cum au fost scrise, există mici variaţii între multele manuscrise biblice vechi, şi în
consecinţă este potrivit să căutăm să recuperăm textul original al Vechiului şi Noului Testament dintre
aceste multe mărturii. Ştiinţa (sau arta) de a restaura textul original al Vechiului şi Noului Testament
este studiul textual, adesea numit “critică textuală” sau uneori “critică inferioară” (spre deosebire de
“înalta critică”, sau metoda istorico-critică). Studiul textual, aşa cum este practicat de cineva care
acceptă autoritatea deplină a Scripturii, respinge presupoziţiile metodei istorico-critice (vezi secţiunea
IV. F/G jos) şi insistă că norma finală în determinarea textului autentic al Scripturii se găseşte chiar în
Scriptură şi este realizată în contextul unităţii Scripturii.
Articole de bază despre studiul textual se găsesc în SDABC (vezi şi bibliografia, secţiunea IV)
şi nu e nevoie să fie reproduse aici. Bibliile standard ebraice şi greceşti (de asemenea enumerate în
bibliografie) oferă informaţii detaliate cu privire la principalele variante textuale în aparatul situat în
partea de jos a fiecărei pagini de text biblic.

2. Traduceri / Versiuni
Scriptura oferă numeroase exemple cu privire la nevoia unei traduceri corecte a cuvintelor
Scripturii în limba dorită: Neemia 8:8; Matei 2:23; Marcu 5:41; 15:22,34; Ioan 1:42; 9:7; Fapte 9:36;
13:8; Evrei 7:2; etc. Exemplele biblice descoperă cum traducerea Scripturii ar trebui să rămână
credincioasă pe cât posibil, atât formei cât şi conţinutului originalului.
a. Provocările implicate în traducere
După ce ne-am asigurat de cel mai bun (cel mai original) text biblic, rămâne provocarea de a
reprezenta cu cât mai multă acurateţe şi claritate forma şi conţinutul limbii ebraice/aramaice/greceşti
(limba originală) în limba modernă ţintă a traducerii (limba receptoare). În acest proces, traducătorul
trebuie să caute să depăşească numeroasele bariere menţionate la începutul acestui articol: disparităţile
de timp, cultură, şi geografie; situaţiile economico-socio-politice schimbate; tiparele de gândire
diferite; etc. El / ea trebuie sa decidă dacă expresiile şi descrierile specifice culturii trebuie să fie
păstrate în traducere, sau dacă ele trebuie reformulate în expresiile idiomatice echivalente.
În continuare, trăsăturile sintactice şi gramaticale ale limbilor originale nu pot fi întotdeauna
reprezentate adecvat în traducerile moderne. De exemplu, verbul ebraic accentuează starea, verbul
grecesc accentuează felul acţiunii, în timp ce verbul englez accentuează timpul. Engleza ar putea
reprezenta mult din bogăţia verbală a limbilor greacă şi ebraică, dar pentru aceasta ar avea nevoie de
parafraze extinse şi ar pierde economia strictă a cuvintelor originale în acest proces.
O altă provocare este ambiguitatea expresiilor ebraice şi greceşti, în special asociată cu
constructul ebraic şi genitivul grecesc. Traducătorul ar trebui să redea aceste expresii cuvânt-pentru-
cuvânt încercând să reţină aceeaşi ambiguitate în limba ţintă modernă, sau ar trebui să facă o selecţie a
ceea ce consideră ca fiind cea mai probabilă semnificaţie a expresiei şi să ofere un echivalent
interpretativ care înlătură ambiguitatea – dar care poate să inducă şi în eroare dacă semnificaţia
incorectă a fost aleasă? (vezi Probleme în traducerea Bibliei 1984, 39-54, pentru exemple ale

17
 18 Hermeneutică

problemelor de mai sus.) Aceste chestiuni provocatoare au condus la mai multe teorii ale traducerii
diferite.
b. Tipuri de traducere
Există trei teorii sau filozofii majore cu privire la ceea ce determină cea mai bună traducere,
iar aplicarea acestora dă naştere la trei stiluri de traducere foarte diferite. (Vezi bibliografia pentru cărţi
care dezbat punctele tari şi slabe ale anumitor versiuni moderne [vezi Kubo şi Specht 1983 pentru mai
multe detalii].)
Traducerile formale. Teoria traducerii formale accentuează echivalenţa cuvânt-pentru-cuvânt
în procesul de traducere. Acest fel de traducere constă din două etape. Mai întâi analizează structura de
suprafaţă a limbii sursă (textul ebraic/aramaic sau grecesc), cu o atenţie specială faţă de relaţiile
gramaticale/sintactice, semnificaţia cuvintelor şi semnificaţia combinaţiilor de cuvinte. Apoi
traducătorul transferă în mintea lui această structură de suprafaţă a limbilor sursă în limba receptoare.
Acest proces al echivalenţei cuvânt-pentru-cuvânt oferă o redare mai exactă şi mai literală a
textului original ebraic/aramaic şi grecesc. „Literalitatea cuvânt-pentru-cuvânt” strictă, cu o atenţie
specială acordată nuanţelor precise ale timpurilor greceşti şi celor asemănătoare, face o Biblie de studiu
excelentă. Totuşi, dezavantajul este că limbajul ei este adesea de lemn şi artificial, iar calitatea estetică
şi cadenţele originalului se pot pierde. Unele versiuni moderne au reuşit mai bine decât altele să
surprindă frumuseţea literară şi lirică măreaţă a originalului menţinând în acelaşi timp o echivalenţă
fundamentală cuvânt-pentru-cuvânt.
Traducerea dinamică. Teoria traducerii dinamice accentuează echivalenţa înţeles-pentru-
înţeles în loc de cea cuvânt-pentru-cuvânt. Procesul de traducere implică un pas intermediar
suplimentar care nu este făcut în cazul traducerilor formale. După ce traducătorul analizează structura
de suprafaţă a limbii originale (ebraică/aramaică sau greacă) şi o transferă în mintea lui limbii moderne
el/ea apoi restructurează materialul transferat în folosirea idiomatică ce reprezintă ideea sau
semnificaţia echivalentă.
Avantajul traducerii dinamice este contemporaneitatea sa idiomatică, claritatea şi citirea
uşoară; dar inconvenientul este că aceasta implică un pas interpretativ adiţional în traducere care poate
conduce într-o direcţie greşită – în funcţie de corectitudinea sau incorectitudinea interpretării
traducătorului.
Unele versiuni caută sa combine ceea ce este cel mai bun atât în traducerile formale cât şi în
cele dinamice, oferind un grad înalt de acurateţe şi credincioşie faţă de textul biblic şi în acelaşi timp o
traducere uşor de citit, idiomatică cu calităţi literare superioare. Aceasta conduce la o versiune foarte
populară, deşi uneori problematică acolo unde traducerea este mai mult interpretativă decât literală.
Practica modernă idiomatică se poate dovedi, în plus, mai dificilă pentru memorizare decât traducerile
strict formale cuvânt-pentru-cuvânt.
Parafrazele. A treia categorie de versiuni moderne este parafraza. Acest tip al teoriei
traducerii este cu mult mai liber cu originalul decât traducerile dinamice. Aceasta este o parafrază
curgătoare care este destinată mai mult pentru uz devoţional, decât pentru studiu doctrinal serios. Deşi
limbajul curge foarte liber în practica idiomatică modernă, cititorul ar trebui să fie foarte precaut în
ceea ce priveşte folosirea prafrazărilor în studiile aprofundate. Sunt luate multe libertăţi în privinţa
textului şi aceasta este adesea mai mult o interpretare decât o acordare acurată şi credincioasă a textului
original al Scripturii.
O examinare a felului în care scriitori Noului Testament traduc pasajele Vechiului Testament
descoperă că toate cele trei teorii ale traducerii enumerate mai sus sunt folosite într-o măsură mai mică
sau mai mare. Uneori citarea Noului Testament este virtual o echivalenţă cuvânt pentru cuvânt; alteori
traducerea în limba greacă este mai dinamică; iar ocazional scriitorii Noului Testament parafrazează
pasajele Vechiului Testament. Aceasta pare să depindă de ocazia şi scopul traducerii lor, iar aceste
precedente biblice permit toate cele trei tipuri de traducere pentru scopuri diferite.
Precauţie faţă de câteva feluri specifice de versiuni moderne. Trebuie sa fie exprimate
rezerve cu privire la anumite tipuri de Biblie care sunt disponibile în prezent. Există pericolul, spre
exemplu, în ceea ce priveşte o Biblie tradusă de o singură denominaţiune ca traducerea să fie înclinată
sau chiar răsucită pentru a sprijini doctrinele lor unice. O slăbiciune similară există, de asemenea, în
Bibliile traduse de un singur om, unde echilibrul şi opinia mai multor minţi nu sunt disponibile.
Precauţia este de asemenea legitimă în ceea ce priveşte Bibliile cu note sau sisteme de interpretare. În
acelaşi fel traducerile într-o limbă modernă simplificată pentru copii riscă deformarea unor teme biblice
cruciale. În timp ce toate aceste tipuri de Biblie îşi pot avea locul lor, cel ce studiază Biblia cu
seriozitate trebuie să se asigure cu grijă că nu permite interpretărilor omeneşti să şunteze forţa deplină a
textului biblic. Folosirea versiunilor mai interpretative ar trebui cu grijă comparată cu o traducere
formală cuvânt-pentru-cuvânt, dacă nu chiar cu originalul ebraic/aramaic şi grec.

18
 Hermeneutică 19

În timp ce este o provocare să traduci Biblia în diferite limbi, sarcina a fost acum realizată în
sute de limbi distincte şi dialecte. Pentru scopuri practice, aproape toţi cei din grupele de limbi majore
pot citi Biblia în limba lor proprie. Grupuri ca Traducătorii Wycliffe şi Societăţile Biblice vor avea în
curând Biblia publicată în toate limbile.

B. Contextul istoric / chestiuni introductive

Pentru ca noi să înţelegem Scripturile trebuie ca mai întâi să căutam să determinăm
însemnătatea lor în contextul iniţial. Trebuie să avem în vedere în ce situaţie au fost lansate învăţăturile
ei – fundalul istoric care spune ce, cui şi în ce circumstanţe. Când înţelegem aceste lucruri, atunci ne va
fi mult mai uşor să aplicăm mesajul Bibliei la situaţiile curente.

1. Biblia ca istorie veridică: Mărturia Scripturii despre sine

Istoria planului de mântuire formează fundalul întregii Biblii. Relatările Creaţiunii, Căderii,
Potopului, Patriarhilor, apariţiei lui Israel, Exodului, Cuceririi Canaanului, Judecătorilor, Regilor şi
profeţilor regatelor unite şi divizate, Exilului Babilonian, Întoarcerii, Reconstrucţiei Templului,
relatările despre Iisus şi Apostoli – toate persoanele, evenimentele şi instituţiile în desfăşurarea
Vechiului şi Noului Testament sunt prezentate ca o consemnare de istorie autentică şi demnă de
încredere.
Profeţi târzii ai Vechiului Testament, Iisus şi scriitori Noului Testament se referă în mod
repetat la prezentările Creaţiunii şi Potopului; de fapt, fiecare scriitor al Noului Testament afirmă
explicit sau implicit istoricitatea capitolelor 1-11 ale Genezei (Vezi Matei 19: 4,5; 24:37-39; Marcu
10:6; Luca 3:38; 17:26,27: Romani 5:12; 1 Cor 6:16; 11:8,9,12;15:21,22,45; 2 Cor 11:3; Ef. 5:31; 1
Tim 2:13, 14; Evrei 11:7; 1 Petru 3:30; 2 Petru 2:5; 3:4-6; 1 Ioan 3:12; Iuda 11,14; Apoc 14:7)
Scriitorii Bibliei de mai târziu se referă şi ei la perioada patriarhilor, la Exod şi la celelalte părţi ale
istoriei Vechiului şi Noului Testament interpretându-le ca descrieri vrednice de încredere ale
interacţiunii reale în spaţiu şi timp ale lui Dumnezeu cu poporul Său.
Contextul istoric al relatărilor biblice este acceptat cu valoarea aparentă de adevărat şi prin
urmare nu există nici o încercare de a reconstrui istoria într-un fel diferit de cel prezentat în raportul
biblic. Scriitorii Noului Testament, în interpretarea pe care o dau Vechiului Testament, arată o
familiaritate remarcabil de clară cu cursul general şi detaliile specifice ale istoriei Vechiului Testament.
(vezi Discursul lui Ştefan în Fapte 7; Discuţia
lui Pavel despre Exod în 1 Cor 10; etc.) Argumentele tipologice ale scriitorilor Noului
Testament presupun autenticitatea istorică a persoanelor, evenimentelor şi instituţiilor care erau tipuri;
de fapt, întreaga forţă a argumentului lor tipologic depinde de istoricitatea acestor realităţi istorice (vezi
1 Cor 10:1-11; Rom 5:12-21; 1 Petru 3:18-22;
Davidson 1981).
Istoria biblică este istorie inspirată şi ca atare este chiar mai vrednică de crezare decât istoria
seculară. Scriitorii biblici nu caută să prezinte o istorie a lumii exhaustivă, ci mai degrabă istoria
poporului legământului lui Dumnezeu şi a acelor evenimente şi naţiuni care interferează cu Poporul
Său. Mai mult decât atât, istoria e prezentată nu dintr-un punct de vedere omenesc cu prejudecăţi, ci din
perspectiva atotştiinţei divine. Prin inspiraţie Dumnezeu trage cortina la o parte ca să dezvăluie motive
şi păcate ascunse, portrete de caracter neretuşate şi forţele spirituale la lucru (atât bune cât şi rele) în
conflictul cosmic dintre Christos şi Satana şi agenţii supranaturali şi umani corespunzători.
Desfăşurarea istoriei este descoperită ca fiind rezultatul direct al ascultării sau neascultării naţionale şi
individuale de principiile divine care guvernează această lume. Însemnătatea istoriei este descoperită ca
centrată în Christos. Iar istoria este prezentată ca fiind supravegheată de Dumnezeu urmându-şi cursul
spre un climax dramatic la sfârşitul lumii o dată cu cea de a doua venire al lui Christos şi împărăţia
veşnică finală a lui Dumnezeu pe Noul Pământ.
În hermeneutica biblică interioară a scriitorilor biblici atenţia este îndreptată către diferite
„chestiuni introductive” (datarea, paternitatea şi contextul istoric al cărţilor biblice), iar aceste chestiuni
devin uneori cruciale pentru ceea ce susţine autorul inspirat. În fiecare caz, declaraţia simplă a textului
este acceptată ca descriind cu acurateţe paternitatea, cronologia şi contextul istoric al textului. De
exemplu, paternitatea davidică a Psalmului 110 (aşa cum se afirmă în introducerea psalmului) este
crucială pentru răstignirea finală a lui Iisus, argument imbatabil referitor la Mesianitatea Lui (Mat
22:41-46). Iarăşi, paternitatea davidică este crucială şi pentru Petru la predica de Cincizecime pentru a-i
convinge pe iudei de învierea prezisă a lui Mesia (Fapte 2:25-35).
„Contextul istoric” (Sitz im Leben) al neprihănirii prin credinţă a lui Avraam în relatarea
Genezei este foarte semnificativ în argumentarea lui Pavel către romani ca să le arate acestora că toate
acestea se întâmplaseră înainte ca patriarhul să fie circumcis (Rom 4:1-12). Pentru Pavel nu se pune

19
 20 Hermeneutică

problema unui context istoric reconstituit ipotetic care a dat naşterii relatării, ci apostolul – şi cu
consecvenţă toţi scriitorii biblici de-a lungul Scripturii – acceptă contextul istoric care este dat de textul
biblic.
Astfel prin precepte şi exemple Scriptura subliniază importanţa interpretării materialului biblic
în sensul său istoric, literar incluzând detalii de cronologie, geografie şi ale intervenţiilor divine
miraculoase în istorie.
După cum se exprima Grant (1950: 75) cu privire la scriitorii Noului Testament ca interpreţi:
„Ceea ce este descris sau relatat în Vechiul Testament este adevărat fără discuţie. Nici un scriitor al
Noul Testament nu ar fi visat să pună sub semnul întrebării vreo declaraţie conţinută în Vechiul
Testament…” Sau după cum vorbeşte Montgomery (1967:48) despre hermeneutica lui Iisus:
„Atitudinea lui Christos faţă de Vechiul Testament a fost una de totală încredere: nicăieri, în nici o
situaţie particulară sau cu privire la nici un subiect, El nu a supus Scriptura criticii. Niciodată nu a făcut
distincţie între adevăr în ’credinţă şi practică’ şi veridicitatea în chestiunile istorice şi seculare…”
(Vezi şi Geisler [1983:232-4], care arată că Biblia sprijină întotdeauna o viziune a adevărului
corespondentă [nu intenţionalistă], în care ceea ce este afirmat sau descris corespunde cu starea de fapt
a lucrurilor.)

2. Chestiuni introductive: paternitate, datare şi context istoric

Multe dintre cărţile Bibliei oferă indicaţii explicite cu privire la paternitatea, datarea şi situaţia
istorică. În armonie cu propria acceptare consistentă a acestor date la valoarea declarată de către
scriitorii Bibliei în interpretarea pasajelor scripturistice mai timpurii, o hermeneutică bazată pe Biblie
refuză să reconstruiască în mod critic teorii ipotetice în ceea ce priveşte aceste chestiuni introductive,
teorii care contrazic declaraţia deschisă a textului biblic.
Astfel, contrar multor învăţături critice moderne, Pentateuhul este acceptat ca scris de Moise şi
nu ca o redactare târzie a diferitelor documente-sursă (Exod 17:14; 24:4,7; 34:27; Num 33:1-2; Deut
31:9-11; Iosua 1:7,8; 1 Regi 2:3; Matei 19:7,8; Fapte 3:22; etc.; Horn 860-863; Hasel 1985. 1-28); Isaia
este acceptat ca scriitorul întregii cărţi Isaia (Isaia 1:1; vezi Mat 3:3; 8:17; 12:17-21; etc. Horn 1979,
528-531; Hasel 11985. 28-36); David este autorul psalmilor atribuiţi lui în introducerea lor şi/sau citaţi
ca davidici de scriitorii Noul Testament (73 Psalmi; Mat 22:41-46; Fapte 2:25-35; etc.; Horn 1979,
910); Solomon este scriitorul majorităţii Proverbelor, al Cântării Cântărilor şi al Eclesiastului (Prov
1:1; 10:1; 25:1; Cânt 1:1; Ecl 1:1. 12.13; Horn 1979, 265-266; Hasel 1986; Ferch 1986); Daniel
scriitorul din secolul 6 al cărţii cu acelaşi nume (Dan 8:1; 9:2, vezi Matei 24:15; Horn 1979, 1203-
1206); Zaharia scriitorul întregii cărţi care îi poartă numele (Zaharia 1:1); Petru este scriitorul lui 2
Petru (2 Petru 1:1; Horn 1979, 871); şi Ioan scriitorul Apocalipsei (Apoc 1:1-4; Horn 1979, 938-940).
În acelaşi fel, spre deosebire de cele mai multe învăţături critice curente, dar în armonie cu
precedentul scriitorilor Noului Testament în interpretarea Vechiului Testament, o hermeneutică bazată
pe Biblie acceptă ca atare relatările biblice ale Creaţiei lumii în şase zile literale, consecutive, de 24 de
ore (Gen 1-2) şi un potop universal literal (Gen 6-9); ca şi istoricitatea naraţiunilor patriarhale (Gen 12-
50; Horn 1979, 410-411), Exodul din Egipt din secolul XV î.e.n. (Exod-Deuteronom; 1 Împ 6:1; Horn
1979: 348-351; Shea 1982, 320-238) şi a Cucerirea Canaanului (Iosua 1-12; Horn 1979, 622-623); şi
alte aserţiuni istorice ale Scripturii, incluzând evenimentele miraculoase, supranaturale ale Vechiului şi
Noului Testament.
Trebuie recunoscut faptul că unele dintre cărţile Bibliei nu indică în mod explicit scriitorul,
perioada şi circumstanţele istorice ale scrierii. Cele mai bune soluţii la chestiunile introductive pentru
aceste cărţi trebuie să fie bazate pe şi în armonie cu toate datele biblice relevante, văzute în lumina
evidenţelor extrabiblice. Câteva comentarii conservatoare (în introducerile la fiecare carte biblică) şi
dicţionare biblice oferă un rezumat şi o evaluare excelente ale acestui material (vezi bibliografia, secţia
IV).

3. Fundalul istoric
Fundalul istoric al unui pasaj dat implică datele interne ale Scripturii şi iluminarea oferită de
sursele extrabiblice. O familiarizare cu întreaga desfăşurare a istoriei sacre, şi fixarea fiecărui
eveniment individual în cadrul întregului este crucială pentru descoperirea cadrului istoric ale
Scripturilor. Aceasta este valabilă nu numai pentru plasarea în naraţiunea biblică a persoanelor,
evenimentelor şi instituţiilor, dar devine în special vitală pentru înţelegerea unor aluzii mai târzii la
aceste evenimente anterioare. De exemplu afirmaţia lui Iisus din Ioan 3:14 („După cum Moise a ridicat
şarpele în pustie tot aşa Fiul omului trebuie ridicat”) poate fi înţeleasă numai pe fundalul lui Numeri
21:4-9. Iarăşi, aluzia tipologică la secarea râului Eufrat pentru a pregăti cale împăraţilor răsăritului în
Apoc 16:12 trebuie văzută în lumina căderii Babilonului (prezisă în Ieremia 51. etc) realizată prin
devierea cursului Eufratului pentru a face drum lui Cirus şi medo-perşilor.

20
 Hermeneutică 21

Materialul cadrului istoric din Scriptură este augmentat de iluminarea abundentă oferită de
literatura veche (apocrifele şi pesudoepigrafele, Targumurile şi materialele rabinice mai târzii, Philo,
Josephus şi diferiţi scriitori eleni) şi descoperirile arheologice din ultimele două secole (care au adus la
lumină mult mai mult material cu privire la cadrul istoric în texte şi pe monumente, precum şi
descoperirea culturii esenţiale a antichităţii).
Ca exemple de iluminare modernă a cadrului istoric, relatările Scripturii despre creaţiune şi
potop, când sunt comparate cu istorisirile paralele vechi ale Orientului Apropiat (Epopeea lui Atrahasis,
Eridu, Epopeea lui Ghilgameş) sunt văzute ca o polemică împotriva descrierilor distorsionate ale
acestor evenimente. (vezi Heidel 1946 and Hasel 1972, 1974). Diferite obiceiuri ale erei patriarhale
sunt iluminate de textele găsite la Mari, Nuzi şi Ebla. (vezi Horn 1980, 315-320). Naraţiunea Exodului
(Exod. 1-15) este îmbunătăţită prin aşezarea evenimentelor sale pe fundalul celei de-a optsprezecea
dinastii egiptene (Shea 1982, 230-238). Cucerirea Canaanului şi perioada timpurie a Judecătorilor
trebuie să fie privită (a) în lumina cultelor canaanite ale fertilităţii pline de imoralitate şi violenţă,
asupra cărora se aruncă lumină în literatura ugaritică (vezi Gray 1965 and Horn 1980, 306-314) care
dezvăluie de ce Dumnezeu a trebuit să aducă judecata asupra acestor naţiuni şi (b) în lumina scrisorilor
de la Amarna venite din Canaan, descriind invazia de Hapiru [evrei] în timpul acestei perioade (Horn
1979, 35-36; cf. Waterhouse). Legile mozaice, când sunt comparate cu coduri de legi similare din cel
de-al doilea mileniu î.e.n. (de exemplu, codul lui Hammurabi; vezi Walton 1989), scot la iveală unele
similarităţi, dar arată şi simţul dreptăţii şi echităţii şi standardul moralităţii remarcabil mai elevate în
sistemul de legi biblic, ca să nu mai vorbim despre fundamentarea absolut unică a legii pe caracterul
legiuitorului divin.
Legămintele Scripturii între Dumnezeu şi om se proiectează într-o unicitate proeminentă din
moment ce nu mai există nici o urmă altundeva în Orientul Apropiat antic despre o divinitate care să
intre în legământ cu un popor. În acelaşi timp, structura legămintelor biblice făcute la Sinai şi în
Deuteronom şi Iosua se aseamănă foarte mult cu elementele tratatelor de suzeranitate internaţionale
hitite, făcute între suzeranii hitiţi din mileniul II î.e.n. şi statele lor vasale (Korosec 1931, Mendenhall
1955, Kline 1963, Craige 1976). Elemente cruciale găsite atât în aceste tratate cât şi în legămintele
biblice din timpul lui Moise şi Iosua, lipsesc din tratatele internaţionale Asiriene din primul mileniu
î.e.n. (absenţe notabile din cele din urmă sunt prologul istoric şi binecuvântările), ceea ce tinde să
confirme ca dată pentru aceste materiale mileniul al doilea B.C., şi nu o dată din primul mileniu, aşa
cum sugerează cei mai mulţi critici (vezi Kitchen 1966).
Cărţile istorice, literatura imnică şi de înţelepciune şi cărţile profetice care au fost scrise în
timpul monarhiei israelite, al exilului babilonian şi al întoarcerii din exil sunt iluminate când sunt
studiate vizavi de fundalul istoriei religio-politico-literare a Israelului şi a vecinilor de jur împrejurul
său. Relatarea biblică este îmbunătăţită de multitudinea de descoperiri arheologice şi texte traduse care
au pus într-o lumină mai clară istoria şi cultura Asiriei, Babilonului, Egiptului, Medo-Persiei, Filistiei,
Amonului, Moabului, Edomului, şi a altor entităţi politice ale semilunii fertile din perioada Vechiului
Testament.
În acelaşi fel, Noul Testament este cel mai bine înţeles când este citit în lumina contextului
literar şi istoric al perioadei inter-testamentare şi al primului secol e.n. O înţelegere elementară a
politicii, culturii şi religiei greceşti, te face în stare nu doar să înţelegi “cadrul larg” din spatele istoriei
NT, ci şi să interpretezi numeroase aluzii specifice (de exemplu, jocurile atletice) din 2 Tim 4:6-8 şi
intrarea triumfală a împăratului după bătălie din 2 Cor 2:14). Matriţa religio-socio-politică a
iudaismului primului secol este plină de lumină pentru era Noului Testament, inclusiv diferitele facţiuni
religioase şi secte din sânul iudaismului din timpul lui Iisus (fariseii, saducheii, zeloţii, esenienii), şi
literatura iudaică curentă, ca şi istoria Bisericii Creştine primare.
Fundalul istoric al materialului biblic implică înţelegerea cronologiei perioadelor implicate.
Contextul geografic al istoriei Vechiului şi Noului Testament este de asemenea crucial în urmărirea
personajelor, evenimentelor şi activităţilor care sunt înregistrate (vezi atlasul biblic detaliat în Horn
1979, 1217-1229 şi cele 22 de hărţi care urmează). Este de asemenea nevoie să înţelegem numeroasele
aspecte ale culturii şi contextului biblic nemenţionate încă: greutăţile, unităţile de măsură, sistemele
monetare la care se face referire în Biblie; calendarul ebraic şi ciclul sărbătorilor; instrumentele
muzicale ale timpurilor biblice; viaţa plantelor şi animalelor din Palestina, tehnicile agricole, pastorale
şi tehnologice şi modelele de urbanizare şi nomadizare, tacticile şi dispozitivele militare, clima, etc.
Pentru instrumente de cercetare în confruntarea cu toate aceste aspecte care ţin de fundalul istoric, vezi
secţiunea IV.

4. Aparente discrepanţe faţă de descoperirile istoriei seculare

De-a lungul istoriei interpretării biblice, unii învăţaţi în domeniu au pus sub semnul întrebării
acurateţea sau veridicitatea numeroaselor detalii istorice din raportul biblic, cum ar fi istoricitatea
Exodului şi a cuceririi [Canaanului] şi existenţa lui Darius Medul menţionat în Daniel. Cu privire la

21
 22 Hermeneutică

detaliile istorice care par să contrazică descoperirile istoriei seculare şi arheologiei, este important să
identificăm, mai întâi de toate, cât de multe dintre aceste presupuse inconsecvenţe istorice ale Scripturii
au fost eliminate în lumina studiilor aprofundate. De exemplu, criticii până târziu în secolul XIX adesea
au susţinut că hitiţii, menţionaţi în Biblie (Gen 15:20, etc.) nu au existat niciodată de fapt. Apoi, în
primele decade ale secolului XX, excavaţiile au scos la iveală dovezi ale unei întregi civilizaţii şi ale
unui imperiu hitit şi au dezgropat capitala hitită antică şi arhiva regală de 10.000 de tăbliţe de lut (vezi
Horn 1979, 500-502). Din nou, mulţi învăţaţi ai secolului XIX au insistat că obiceiurile perioadei
patriarhale erau anacronice; dar descoperirile de la Nuzi, Mari, Ebla, şi din alte părţi datând din
vremurile patriarhale au oferit paralele practic pentru toate obiceiurile descrise în naraţiunile
patriarhale. Alte detalii menţionate în relatările Pentateuhului despre perioada patriarhală au fost
considerate anacronice, cum ar fi domesticirea cămilelor (Gen 12: 16, etc.), prezenţa filistenilor în
Palestina (Gen 21 :32-34, etc.) şi disponibilitatea fierului (Deut 3: 11, etc.), dar toate acestea au fost una
după alta dovedite a corespunde vremurilor patriarhale (vezi Hasel 1985, 24-27).
Cu privire la Exod şi cucerirea [Canaanului], s-a arătat că naraţiunea Exodului se poate îmbina
bine cu istoria celei de-a optsprezecea dinastii egiptene (Shea 1982, 230-238). Reanalizări recente ale
informaţiilor obţinute în urma excavaţiilor efectuate la Ierihonul antic au arătat că (contrar concluziilor
anterioare şi a consensului învăţaţilor moderni construit pe această lucrare) oraşul a fost distrus în jurul
anului 1410 î.e.n., iar detaliile implicate în distrugere se potrivesc cu exactitate raportului biblic (Wood
1990, 45-57).
În privinţa cărţii lui Daniel mulţi învăţaţi au pus la îndoială faptul că Belşaţar (Dan. 5:2,30,31)
a fost vreodată în realitate regele Babilonului, şi că a existat vreodată un personaj ca Dariu Medul. Dar
scrierile cuneiforme au arătat că Belşaţar a fost fiul cel mai mare al regelui babilonian Nabonid, şi că în
al treilea an al lui Nabonid acesta i-a „încredinţat tronul” (co-regenţa) lui Belşaţar şi l-a făcut
comandantul armatei babiloniene (Horn 1979, 134). Aceasta ar explica, probabil, şi de ce Belşaţar l-a
numit pe Daniel „al treilea în cârmuirea împărăţiei.” (Dan. 5:29) şi nu al doilea – Belşaţar însuşi era a
doua căpetenie în calitate de co-regent cu Nabonid. Analiza surselor medo-persane a arătat şi ea că este
loc pentru Dariu medul în raportul istoric (Shea 19).
Nu toate aparentele discrepanţe dintre raportul biblic şi descoperirile istoriei seculare au fost
rezolvate până acum. Acesta este punctul în care hermeneutica bazată pe Biblie implică credinţă în
veridicitatea istorică a Scripturii, şi răbdare pentru ca şi în aceste puncte, aşa cum s-a adeverit cu atât de
multe altele, studiul arheologic/istoric aprofundat să poată reconcilia aceste tensiuni. În acelaşi timp
este important ca Scriptura să nu fie „prizoniera” descoperirilor ştiinţei seculare. Multe relatări din
Scripturi nu vor putea fi confirmate niciodată de către istoria seculară – în special evenimentele
miraculoase care n-au lăsat nici o urmă în cele mai importante rapoarte ale pământului. Evenimentele
din Scripturi sunt în ultimă instanţă acceptate nu pentru că ştiinţa istorică seculară le confirmă; ci
precum scriitorii Noului Testament şi Iisus, noi acceptăm istoricitatea datelor biblice deoarece ele sunt
înregistrate în cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu

5. Aparente discrepanţe în relatări biblice paralele

În studiul materialului istoric al Bibliei, în mod special în cărţile Vechiului Testament –
Samuel, Regi şi Cronici – şi în Evangheliile Noului Testament, relatările paralele oferă uneori diferenţe
cu privire la anumite detalii sau accente (ex. : Matei 21:33-44 ; Marcu 12:1-11 şi Luca 20:9-18). Câteva
principii ne ajută să putem face faţă acestor aparente discrepanţe.
Admite scopuri diferite la scriitori diferiţi. Cele patru Evanghelii au fost toate scrise cu uşoare
deosebiri în ceea ce priveşte scopul final al scrierii şi planul de aranjare a materialului (vezi Archer
1982, 311-315). Astfel este recunoscut că Matei adesea îşi aranjează materialul într-o ordine a
subiectelor, nu cronologică (ex : Predica de pe munte [Mat5-7] şi blestemarea smochinului [Mat21;
Archer 1982, 334-335]), şi se poate chiar să organizeze viaţa lui Christos după tiparul Pentateuhului
(vezi Buchannan 1987, 40-62). În acelaşi timp, Matei uneori foloseşte anumite adverbe temporale care
introduc naraţiunea sa, indicând astfel desfăşurarea cronologică. Observaţi, de exemplu, la Matei
ordinea ispitelor lui Iisus, introducând a doua şi a treia ispitire cu tote „atunci” şi respectiv palin „din
nou” (Mat 4:5,8), accentuând astfel ordinea cronologică, în timp ce relatarea paralelă din Luca
introduce a doua şi a treia ispitire cu conjuncţii simple, ne-temporale (kai „şi” şi de „şi” sau „dar” Luca
4:5,9).
Admite că e posibil ca fiecare scriitor să relateze părţi ale incidentului care l-au impresionat, şi
este necesar să se combine relatările martorilor oculari pentru o imagine complexă a întregului.
Relatările paralele cu privire la achiziţionarea de către David a ariei de treierat de pe muntele Moria (2
Sam 24:24; 1 Cron 21:25) specifică plătirea unor sume de bani diferite şi un nume diferit pentru
proprietar. Dar cele două relatări nu sunt cu necesitate în contradicţie. Aravna şi Ornan sunt pur şi
simplu transliterări diferite ale aceluiaşi nume, cum adesea se întâlneşte în Scripturi. O citire mai atentă
a limbajului din cele două relatări pare a indica că cei cincizeci de sicli de argint au fost plătiţi pentru

22
 Hermeneutică 23

cei doi boi şi pentru dispozitivul de treierat din lemn (şi, posibil, pentru mica suprafaţă acoperită de aria
de treierat propriu-zisă), în timp ce cei 600 de sicli de aur au fost plata bammaqom „pentru locul” care
includea întregul lot de pe muntele Moria pe care, mai târziu, templul a fost construit (Archer 1982,
190).
Iarăşi, introducerile paralele la „Predica de pe Munte” a lui Iisus (în cazul lui Luca „predica de
pe podiş”), par a fi în contradicţie: Matei spune că Iisus „S-a suit pe munte” (Mat 5:1) în timp ce Luca
spune că El „A coborât împreună cu ei şi s-a oprit pe un podiş” (Luca. 6:17). O imagine de ansamblu
combină ambele perspective şi în plus înţelegerea lui Marcu, ca parte a scenei mai largi: „După
alegerea apostolilor (pe un munte [Marcu3 :13]), Iisus a mers cu ei pe malul mării. Aici, dimineaţa
devreme, oamenii începuseră să se adune… Plaja îngustă nu permitea nici măcar loc de stat în picioare
pentru ca toţi cei ce doreau să-L audă pe Iisus să-I poată auzi vocea, şi astfel Iisus a urcat în fruntea lor
înapoi pe coasta muntelui. Ajungând într-o zonă care oferea un loc plăcut de adunare pentru marea
mulţime, El însuşi a şezut pe iarbă, iar ucenicii şi mulţimea i-au urmat exemplul” (White: HLL 298).
Alte exemple de armonizare corespunzătoare şi plauzibilă a relatărilor Evangheliilor includ şi
relatările paralele despre tânărul bogat (Matei 19:16-30 ; Marcu 10:17-31 ; Luca 18:18-30; vezi Archer
1982, 329-332), orbul cerşetor (Matei 22:29-34; Mc 10:46-52; Luca 18:35-43; vezi Archer 1982, 332-
333) şi evenimentele legate de înviere (Matei 28:1-15; Marcu 16:1-8; Luca. 24:1-11; Ioan 20:1-10; vezi
Archer 1982, 347-356). Pentru discutarea acestora şi armonizarea întregii vieţi a lui Iisus din cele patru
Evanghelii, vezi bibliografia.
Admite că veridicitatea istorică nu necesită identitatea verbală a diferiţilor martori. Scriitorii
Evangheliilor Noului Testament au fost martori, şi deşi au fost martori inspiraţi, nu este necesar ca
martorii să înregistreze exact aceleaşi cuvinte pentru a comunica cu acurateţe adevărul din mintea
vorbitorului. Trebuie să ne amintim că dacă martorii din curţile de judecată din zilele noastre ar da
aceleaşi mărturii cuvânt cu cuvânt, ei ar deveni imediat suspecţi. Chiar faptul că găsim un limbaj diferit
printre evanghelişti este în plus o dovadă a autenticităţii şi integrităţii lor independente (McQuillen
1992, 244). Acest principiu este confirmat explicit de evanghelistul Matei când citează primele două
rugăciuni ale lui Iisus din grădina Ghetsemani, care conţineau acelaşi gând, dar cuvinte uşor diferite, şi
apoi în Matei 26:44 el relatează că Iisus „S-a rugat a treia oară zicând aceleaşi cuvinte.” Această
ilustraţie demonstrează concepţia primului secol cu privire la citare: nu era nevoie de rapoarte cuvânt
cu cuvânt; era nevoie doar să înregistreze adevărul cu acurateţe (McQuillan 1992, 243).
Admite că uzanţele acceptate în scrierea istoriei erau diferite în primul secol de cele de astăzi.
Adesea se folosea un limbaj „fenomenologic” sau „observaţional”, ilustrat de expresii obişnuite precum
„soare-apune”, „cele patru colţuri”, sau „capetele pământului”, fără a implica o cosmologie geocentrică
sau un pământ plat mai mult decât o face folosirea lor astăzi. Numărătorile şi măsurătorile adesea
foloseau cifre aproximative, aşa cum este numărul celor care au murit la Mt. Sinai (1Cor 10:8; cf. Num
25:1-18). Nu trebuie să ne aşteptăm la grade mai înalte de precizie necesare pentru măsurarea
diferitelor obiecte decât ceea ce era acceptabil în timpurile biblice.
Admite că e posibil ca unele minuni şi afirmaţii asemănătoare ale lui Iisus înregistrate în
Evangheliile paralele să se fi întâmplat în ocazii diferite. Fără îndoială că activitatea lui Iisus de 3 ani
şi jumătate de predicare a implicat adesea repetarea unor învăţături şi multiplicarea unor minuni
asemănătore în localităţi diferite şi ocazii diferite. Un astfel de exemplu este hrănirea celor 5000 şi a
celor 4000. Cineva ar fi ispitit să spună că acestea sunt două relatări divergente ale aceluiaşi eveniment
dacă Iisus însuşi nu s-ar referi la ele ca la două ocazii diferite.
Acceptă că în Scriptură există unele erori minore de transcriere. Lucrul acesta este evident în
mod special în transcrierea numerelor în înregistrările paralele din Samuel/Regi şi Cronici (vezi Archer
1982, 221-222; Payne 1978. 5-58). Principiile studiului textual ne pot ajuta în determinarea formei
originale.
Admite că uneori poate fi necesar să nu-ţi exerciţi judecata asupra unor aparente discrepanţe
până ce vor fi disponibile mai multe informaţii. Numeroase situaţii în istoria interpretării biblice au
demonstrat cum probe ulterioare au rezolvat date cândva aparent ireconciliabile din Scriptură. Un
exemplu sunt datele cronologice cu privire la regii din Israel şi Iuda în Regi şi Cronici. Părea să existe o
contradicţie şi o confuzie fără speranţă până ce lucrarea de doctorat a lui Edwin Thiele, publicată sub
titlul Numerele misterioase ale regilor evrei (1951 [1983]), a arătat cum aplicarea a patru principii
fundamentale ale măsurării cronologice în timpul Monarhiei Israelite poate sincroniza complet atât
cifrele biblice cât şi datele extrabiblice.
Aceste principii de cronologie au lămurit şi alte părţi ale Scripturii. De exemplu, principiul
„anului urcării pe tron” rezolvă conflictul aparent dintre Ier 25:1,9 şi Dan 1:1 asupra datării venirii la
Ierusalim a lui Nebucadneţar (Hasel 1985, 50-51); iar principiul „numărării inclusive” (orice parte a
zilei sau a anului este socotită o zi sau ca un an întreg) explică de ce Iisus a spus adevărul atunci când a
afirmat că va sta în mormânt „trei zile şi trei nopţi” (Mat 12:40).

23
 24 Hermeneutică

6. Întrebări şi instrumente de studiu practice

Ca un ghid practic pentru studiul contextului istoric al unui pasaj, iată câteva întrebări
relevante care pot fi puse:
(1) Cine a scris pasajul, şi când (exact sau aproximativ) a fost scris? Cum sunt aceste fapte
importante pentru interpretarea semnificaţiei pasajului?
(2) Care este cadrul istoric al pasajului – atât în desfăşurarea pe larg a istoriei biblice cât şi în
contextul istoric imediat?
(3) Ce circumstanţe sau evenimente au dus la acest punct în cartea Scripturii? Ce urmează
după acest punct? Sunt evenimentele din pasaj cruciale pentru înţelegerea a ceea ce urmează?
(4) Ce tendinţe istorice majore în Israel sau lumea antică ne ajută în înţelegerea pasajului?
(5) Mai sunt alte pasaje în Scriptură care se ocupă de aceeaşi situaţie istorică? În ce fel ne
ajută ele în înţelegerea pasajului?
(6) Ce persoane, evenimente, sau instituţii sunt menţionate în pasaj? Ce ştii despre acestea în
lumina altor date biblice sau extra-biblice?
(7) Conţine pasajul aluzii la personaje istorice, evenimente sau instituţii anterioare? Cum
contribuie cunoaşterea acestor aluzii la înţelesul pasajului?
(8) Există vreun detaliu cronologic (data, secvenţe temporale, calendar, ciclul sărbătorilor,
etc.) sau geografic (localitate, topografie, climă, economie, etc.) care necesită clarificare ulterioară sau
care ne ajută în înţelegerea pasajului?
(9) Există obiceiuri sociale, practici religioase, instituţii sociale sau civile, practici legale sau
politice care trebuie detaliate?
(10) Există detalii ale pasajului Biblic care pot fi lămurite cu ajutorul arheologiei sau literaturii
vechi?
(11) Există alte referiri la cultura specifică a timpului care necesită lămuriri precum: unităţile
de măsură a greutăţii şi dimensiunilor, sistemul monetar, instrumentele muzicale, flora şi fauna,
practicile agricole sau pastorale sau tehnologice, sau clima?
(12) Ce aspecte ale contextului istoric sunt specifice culturii Israelului şi/sau lumii biblice, şi
ce aspecte ar fi putut apărea şi astăzi? În ce fel ne ajută înţelegerea contextului istoric să aplicăm
pasajul la lumea modernă?
În confruntarea aspectelor care privesc chestiunile introductive şi fundalul istoric al unei cărţi
biblice date sau al unui pasaj, Comentariile Biblice Adventiste de Ziua a Şaptea reprezintă o resursă
nepreţuită. În articolele istorice introductive ale fiecărui volum, şi în introducerea la fiecare carte
biblică sunt foarte bine tratate dovezile cu privire la paternitatea, datarea, şi contextul istoric al
materialului biblic, acceptând cu consecvenţă la valoarea declarată afirmaţiile şi datele proprii ale
Scripturii despre aceste subiecte, iar în acelaşi timp oferind un fundal arheologic, geografic, cronologic
şi cultural pentru a arunca lumină asupra raportului biblic. Alte resurse folositoare includ diferite
introduceri şi atlase biblice, tratate de istorie biblică, arheologie, geografie, cultură, cronologie, viaţa
plantelor şi a animalelor, tehnici militare, şi biografie; colecţii de texte extra-biblice care iluminează
Biblia.
Toate aceste domenii care privesc cadrul reprezintă studii fascinante în ele însele, şi în acelaşi
timp oferă un fundal istoric pentru cărţile şi pasajele individuale. Vezi bibliografia, secţiunea IV, pentru
lucrări de referinţă reprezentative ce acoperă aceste domenii.

C. Contextul literar / Analiza literară

Pentru scriitorii biblici contextul literar al Scripturii nu a fost mai puţin important decât
contextul istoric. Scriptura nu este numai o carte de istorie, ci şi o operă de artă literară. Studii recente
printre savanţii biblici au dat atenţie crescută caracteristicilor şi convenţiilor literare ale Scripturii.
Scriptura însăşi ne oferă numeroşi indicatori impliciţi şi expliciţi ai prezenţei calităţilor sale
literare, şi ai importanţei recunoaşterii acestora ca parte a sarcinii hermeneutice. Vom nota câteva dintre
acestea în discuţia care urmează.

1. Limitele pasajului
Una dintre primele sarcini în interpretarea unui pasaj dat în contextul său literar imediat este
de a recunoaşte limitele pasajului, sub termenii de paragraf, pericope sau strofe. Această recunoaştere a
limitelor pasajului este importantă pentru a înţelege secţiunea distinctă din care face parte pasajul. Se
poate determina atunci ceea ce este înainte şi ceea ce vine după şi se poate înţelege mai bine cum se
potriveşte mai bine acest segment în cursul documentului inspirat.
Chiar dacă împărţirile pe paragrafe şi capitole din versiunile noastre moderne ale Bibliei au
fost adăugate mult mai târziu după timpurile biblice, scriitorii biblici au oferit adesea indicatori ai
limitelor unui pasaj şi în interpretarea de către ei a Scripturilor anterioare arată conştienţa unităţilor

24
 Hermeneutică 25

distincte ale Scripturii. În cartea Genezei, de exemplu, cartea este împărţită clar în zece secţiuni, fiecare
identificată prin expresia „istoria (spiţa) neamului [toledoth] lui...” În Psalmi, alături de diviziunea
canonică în psalmi individuali, o suită de psalmi conţin indicatori ai împărţirilor pe secţiuni: (a) strofe
cu refrenuri (vezi ex. Ps 42:6,11; 43:5), sau (b) cuvântul “selah” (de 71 de ori în Psalmi: ex. Ps
46:3,7,11), sau (c) un acrostih (ex. Ps 119, la fiecare opt verste succesive se începe cu următoarea literă
a alfabetului ebraic).
În timpurile Noului Testament Pentateuhul (şi probabil şi Profeţii) a fost împărţit în mici
secţiuni în scopul citirii liturgice, conform lecţionarelor (paraşe ? pericope ?) sinagogale din fiecare
Sabat (Guilding 1960; comp. FA 13: 15,27; 15:21), şi fiecare secţiune a fost aparent identificată după
un cuvânt sau o expresie care apărea frecvent sau care atrăgea atenţia (catch-word). Iisus a recunoscut
aceste împărţiri ale Torei referindu-se la “pasajul despre rug” (Luca 20:37; comp. cu Ex 3:6). Pavel
recunoaşte unităţile psalmilor individuali atunci când în discursul lui citează din “psalmul al doilea”
(FA 13:33).
Nu numai prin referirea explicită a autorilor biblici, ci şi printr-o examinare atentă a scrierilor
lor, putem stabili limitele logice şi literare ale pasajului avut în vedere. Spre exemplu, conţinutul
afirmaţiilor şi activităţilor lui Iisus sunt în mod natural separate în secţiuni şi pericope. Lucrări recente
(vezi bibliografia; Kaiser 1981, 95- ; Osborne 1991, 21-40) au oferit ajutor în a învăţa cum să
“sistematizăm” o carte sau o porţiune a Bibliei în împărţiri naturale şi apoi să le delimităm şi analizăm
în paragrafe individuale. Ca ghid practic în recunoaşterea secţiunilor mai mari, sau ale paragrafelor
individuale ale Scripturii, se pot folosi următoarele întrebări:
(1) Există indicatori expliciţi ai împărţirii secţiunilor, cum ar fi introducerile Psalmilor individuali, sau
acrostihurile extinse (ca în Ps 119), sau divizorii recurenţi ai strofelor cum ar fi cuvântul selah (ca
în Ps 46)?
(2) Există termeni, expresii, clauze sau propoziţii care se comportă ca formule introductive sau
concluzive (“postfeţe” sau filigran).
(3) Se repetă un cuvânt cheie, o temă, un motiv, sau un concept la începutul sau sfârşitul unei secţiuni
(aceasta se numeşte “inclusio” sau “construcţie plic,” ca în Ps 103:1,22)?
(4) Există indicii gramaticale cum ar fi conjuncţii tranzitive sau adverbe (ex. atunci, de aceea, pe când,
dar, cu toate acestea, între timp)? În ebraică acestea includ expresii cum ar fi ki, cal-ken şi az; în
Greacă oun, de, kai, tote şi dio.
(5) Există schimbări în cadru, localizare sau timp (în special în naraţiune)?
(6) Sunt schimbări ale timpului, modului verbal, diatezei, sau aspectului, sau o schimbare a subiectului
sau complementelor directe?
(7) Există o întrebare retorică introductivă, sau o serie de întrebări retorice de-a lungul unei secţiuni (în
special în epistole ex. Rom 6: 1, 2, 15; 7:7, 13)?
(8) Este vreo schimbare în forma vocativă sau adresarea (vorbire directă) către cineva sau un grup (ex.
Ef 5:22, 25; 6:1,4,5,9) care arată o schimbare a atenţiei de la un grup la altul (în special în
epistole)?
(9) Este vreo schimbare a tiparelor de gândire sau a temelor care includ dezvoltare, rezumare sau
repetiţie?
(10) Există alte tipare literare cum ar fi paralelismul sau hiasmul (vezi discuţia de mai jos)?
Pe lângă propria analiză personală a diviziunilor naturale ale Bibliei, este de ajutor să
comparăm rezultatele cu o Biblie de studiu care conţine împărţiri pe paragrafe şi secţiuni. După cum
vom vedea mai jos, paragraful în proză şi strofele în poezie devin baza pentru studiul gramatical
detaliat al unui pasaj, iar secţiunile mai largi devin contextul imediat al înţelegerii cursului teologic al
pasajelor din aceste secţiuni.

2. Tipuri literare
Studiind orice mostră de operă scrisă – şi aceasta nu este mai puţin valabil în privinţa Bibliei –
este esenţial să înţelegi ce tip de literatură se examinează. Aceasta implică categoriile mai generale ale
poeziei şi prozei şi (tipurile) genurile literare specifice cum ar fi documente legale, scrisori, imnuri,
poeme de dragoste, biografii şi altele ca acestea.. Diferitele genuri literare servesc funcţiilor diferite şi
anumite convenţii de bază sunt folosite în mod obişnuit în fiecare din aceste forme literare. Comparaţia
diferitelor exemple din acelaşi gen de literatură descoperă convenţiile comune, dar şi trăsăturile şi
accentele unice ale fiecăruia dintre acestea. Interpretarea corespunzătoare este astfel îmbunătăţită prin
recunoaşterea formei literare care este folosită.
Scriitorii Bibliei identifică adesea în mod explicit materialele scrise de ei în termeni unor
tipuri sau genuri literare specifice. Genurile literare majore identificate în Scriptură includ:
„generaţie”/”genealogie”/”istorie”/”relatare”(Ebraicul toledoth, Gen 2:4, şi de alte 14 ori în Geneza),
binecuvântări pe patul de moarte (Genesa 49; Deuteronom 33; etc.), legi (statute, porunci, judecăţi,
Exod 21:1; Deut 4:44-45 şi până la capăt), contracte legale (Gen 21: 22-32; 26: 26-31; Iosua 9:15; 1

25
 26 Hermeneutică

Regi 5: 6-12), încheierea şi înnoirea legământului (Exod 24; şi toată cartea Deuteronom; vezi Deut 29:
1. 14,15; Iosua 24), ghicitori (Judecători 24:10-18), cronici de curte (1Regi 9:1), decrete regale (Ezra 6:
3-12; 7:11-26,etc), scrisori (2 Samuel 11:15; 1 Regi 21:8-10; 2 Regi 5:5-6; 10:1-3), psalmi (cu diferite
subdiviziuni ale tipurilor de psalmi, indicate în subtitluri) sau cântări (Cânt 1:1), rugăciuni (Psalmul
72:20, Dan 9:4-19; etc.), proverbe (Proverbe 1:1; 10:1; 25:1), oracole profetice sau „refrene”
(Evreiescul massa), Habacuc 1:1; Maleahi 1:1), viziuni ( Daniel 8:1-2; Obadia 1), judecarea în cadrul
legământului (rana Evreiască, Isaia 3:13; Osea 4:1; Mica 6:1), plângerea sau bocetul funerar
(Evreiescul qinah, Ezek. 27:32; Amos 5:1; Plângeri), evanghelii (Marcu 1:1), parabole (Marcu 4:2),
„ilustraţii” (Grecescul paroimia; Ioan 10:6; 16:25), epistole (Romani 16:22; 1 Corinteni 5:9; 2 Petru
3:1,16; incluzând pe cele Pauline, Petrine, Ioanine, a lui Iacob, şi Iuda), şi apocaliptice (Apocalipsa lui
Ioan; Apoc. 1:1).
a. Proza
Într-o descriere mai generală a genurilor literare, materialele Biblice se împart singure în
poezie şi proză. Multe dintre genurile prozei literare au fost în mod explicit identificate şi etichetate de
scriitorii biblici, aşa cum au fost enumerate mai sus. Altele analizate în studiile moderne includ forme
precum discursurile sau predicile (Iosua 23-24; 1Samuel 12; 1 Regi 2:1-9; Ieremia 7), înşirări, liste
(Gen 10; Iosua 15-19; Numeri 33; 1 Regi 4: 7-19), şi prevederi cultice (Levitic 1-7). De o importanţă
aparte este naraţiunea biblică care include genuri precum istoria (Iosua – 2 Cronici, Faptele
Apostolilor), consemnări sau anale (1Regi 11:41; 14:19-20), autobiografii (Ezra şi Neemia), relatări de
vise sau viziuni (Gen 37:5-10, 40:41; Zaharia 1-6), şi autobiografie profetică (Isaia 8:1-2; Ieremia 36;
Daniel 7-12).
Studiile recente s-au concentrat în special asupra naraţiunii ca specie literară de producţie
artistică complexă. În timp ce mult din studiile critice moderne tind să privească povestirile ca ficţiuni,
cercetătorii Bibliei care acceptă relatările ca istorie faptică pot în acelaşi fel să beneficieze prin
examinarea atentă a felului în care scriitorul inspirat şi-a construit naraţiunea pentru a scoate în
evidenţă punctele esenţiale. Elementele de bază ale naraţiunii care necesită o atenţie deosebită pentru
înţelegerea cursului relatării includ: autorul implicat (sau vorbitorul invizibil) şi cititorul implicat,
perspectiva sau viziunea de ansamblu, ordinea evenimentelor şi relaţiile dintre ele („firul povestirii”),
intriga, personajele şi caracterizările lor, cadrul, comentarile implicite sau tehnicile retorice folosite în
relatarea povestirii.
b. Poezia
Secţiunile poetice ale Scripturii (aproximativ 40% din Vechiul Testament şi secţiuni sporadice
ale Noului Testament) sunt aranjate în versuri în multe din versiunile moderne ale Bibliei. Poezia
Biblică are caracteristici speciale care acum necesită o scurtă examinare.
Elementul principal care caracterizează poezia Ebraică este numit „paralelism” sau „rima
ideii” (spre deosebire de „rima sunetului” din versurile moderne). În mod tradiţional paralelismul
poetic a fost subîmpărţit în trei tipuri principale: (a) sinonimic în care două versuri succesive repetă o
idee similară (Ps 1:2,5; 103:10); (b) antitetic – în care două versuri succesive prezintă idei contrastante
(Ps 1:6; 37:21; şi multe proverbe); şi (c) sintetic, în care al doilea vers poetic se adaugă primului prin
completare, lărgire şi intensificare, etc. (Ps 2:6; 103:11) Acest aspect fundamental al poeziei ebraice
este uşor vizibil în traducerile moderne precum şi în limba originală.
Poezia ebraică conţine de asemenea măsura („rânduri măsurate”), deşi nu la fel de rigid definit
ca în poezia greacă. Cercetărorii sunt împărţiţi în ceea ce priveşte felul în care să analizeze metrul
ebraic: cea mai obişnuită metodă este prin intermediul accentelor (în mod fundamental fiecare cuvânt
ebraic accentuat este socotit o singură dată). Un tip special de măsură este qinah sau plângerea, care are
un vers cu trei accente urmat de un vers cu două accente (3:2). Mulţi dintre pslmii de „plângere” (unde
scriitorul agonizând strigă după ajutorul lui Dumnezeu), şi virtual toată cartea Plângerilor au acest
metru „lung-scurt”, pe care unii îl văd ca aproximând „inspiraţia lungă şi expiraţia scurtă” din oftatul
bocitorului. Nu numai metrica, ci întreaga carte a Plângerilor, este structurată pe acest şablon qinah 3:2
(vezi Shea 1979). Elementul metric al poeziei nu este atât de vizibil în traducere, deşi metrul lung-scurt
se traduce adesea în versuri poetice lungi şi scurte în versiunile poetice moderne.
Multe alte instrumente şi convenienţe literare şi elemente stilistice sunt utilizate de scriitorii
biblici în special în secţiunile poetice ale Scripturi. Noi găsim folosirea inclusio sau a „construcţiei
plic” (aceeaşi expresie la început şi la sfârşit; Ps 8, 103), a acrostihului (versete sau grupuri de versete
care încep cu litere succesive ale alfabetului Ebraic; Psalmii 9-10, 25, 34, 37, 111-2, 119, 145), a
comparaţiilor (care folosesc „la fel” sau „ca”; Osea 7:11), metaforelor (o realitate care exprimă o alta;
Ps 23:1; Osea 10:1; Ioan 10:7, 9, 11), sinecdocei (întregul exprimat prin parte; Isaia 52:1,2),
onomatopeei (cuvântul care sună la fel cu ceea ce descriu; Ieremia 19:1,10; Isaia 17:12.13; Ps 93:4),
asonanţei ( repetarea unor vocale; Isaia 5:7), jocului de cuvinte (Amos 8:2, 3; Mica 1), personificării
(Proverbe 8), etc. Toate aceste elemente literare sunt importante pentru scriitorul biblic deoarece
contribuie la încadrarea şi structurarea mesajului lor, şi este esenţial ca interpretul/traducătorul să le

26
 Hermeneutică 27

examineze atunci când caută să înţeleagă sensul unui anumit pasaj. (Pentru mai multe detalii cu privire
la elementele fundamentale ale poeziei ebraice, vezi Alter 1985, Berlin 1985 Bullock 1979 Gray 1972
(1915) şi Freedman 1972, Kugel 1981.)
Poezia biblică a fost împărţită într-o serie de tipuri literare specifice. Unul din cele mai
timpurii tipuri de poezie este cântecul biruinţei (ex. Cântarea lui Moise, Exod 15:1-18, Cântarea
Deborei, Judecători 5). Printre acele genuri literare analizate si identificate de cercetătorii biblici în
Psalmi se găsesc şi următoarele: psalmii “Plângerilor” (cereri agonizante către Dumnezeu pentru ajutor,
atât individuale ca în Psalmul 3, cât şi colective ca în Psalmul 9; cf. 2 Sam. 1:17-27; 2:33-34), imnuri
de laudă (ex., Psalmii 8, 100,150), cântece de recunoştinţă (individuale ca în Psalmul 18, şi colective ca
în Psalmul 107), psalmi despre istoria salvării (ex. Psalmii 78, 105, 106), cântările Sionului (ex. Psalmii
46, 84), liturghii de primire (Psalmi 15, 24), psalmi ai întronării (Psalmii 4, 95-99), psalmi regali (ex.
Psalmii 2, 45), liturghii de reînnoire a legământului (Psalmii 50, 81), psalmii înţelepciunii (ex. Psalmii
37,73), şi psalmii Torei (ex. Psalmii 1, 19, 119).
În afară de psalmi, alte porţiuni poetice ale Scripturii includ o varietate de tipuri literare. Am
observat deja mai sus că multe din acestea au fost etichetate în mod explicit de scriitorii biblici:
ghicitori, proverbe, cuvântări profetice, viziuni, plângeri şi judecăţi în cadrul legământului. Altele
analizate de studii moderne includ tipuri literare specifice precum ziceri (individuale, ca în Gen. 2:23
sau colective, ca în Numeri 20:35-36), binecuvântări preoţeşti (ex. Num. 6:24-26), vorbe de
înţelepciune artistice (ex., Prov. 8-11); cântece de muncă (ex. cf. Judecători 9:27; 21:21; Isaia 16:10),
cântece de ospăţ (Isaia 22:13), cântece de nuntă (dragoste) (ex. Cântarea Cântărilor), cântece satirice
(ex. Num. 21:27-30; Isa 37:22-29), bocete funerare (ex. Amos 5:2; Isaia 14:4-21).
În materialul poetic al Noului Testament se includ: citate din poeţi nebiblici din vechime (ex.
Fapte 17:28; 1 Cor 15:33), citări din poezia biblică (a Vechiului Testament) (ex. Luca 20:42-43; Fapte
2:25-28; Rom 3:10-18; Evrei 1:5-13), imnuri care se încadrează în tiparele ebraice (Luca 1:46-55, 67-
79; 2:29-32), fragmente din crezuri creştine imnice timpurii (1Tim 3:16; Fil. 2:6-11) şi pasaje
apocaliptice cu porţiuni imnice (ex. Apoc. 4:8.11; 5:9-10.12-13).
Fiecare dintre aceste tipuri literare specifice are trăsături speciale care ies la iveală printr-un
studiu atent şi aceste trăsături sunt adesea semnificative în interpretarea mesajului transmis prin
respectivul tip literar. Aşa cum se va vedea în discuţia noastră cu privire la analiza şi contextul teologic,
forma literară şi interpretarea teologică merg mână în mână: identificarea şi înţelegerea tipului literar va
face posibilă clarificarea semnificaţiei teologice intenţionate.
Bibliografia enumeră surse care furnizează o analiză comprehensivă a principalelor genuri
literare ale Scripturii. Anumite forme literare (parabole, profeţii şi apocaliptice) implică un înţeles sau o
împlinire extinse care vor fi discutată mai jos în secţiunea despre analiza şi contextul teologic (vezi
III.E. 4).
Pentru un ghid practic în vederea identificării şi analizării tipurilor literare dintr-un pasaj
biblic, ne ajută următoarele întrebări:
1) Care este tipul literar general al pasajului – poezia sau proza? (consultă o Biblie care aranjează
secţiunile poetice în versuri pentru a determina acest lucru dintr-o privire.)
Atât pentru proză cât şi pentru poezie pune următoarele întrebări:
2) Care este tipul specific (sau forma) secundar(ă) de literatură implicată? (vezi mai sus lista cu
subcategoriile principale)?
3) Care sunt trăsăturile majore ale acestei forme poetice specifice în pasaj? (examinează cu atenţie
pasajul; vezi bibliografia pentru surse ajutătoare)
4) Câte dintre aceste caracteristici sunt comune altor exemple ale aceleiaşi forme în alte locuri din
Scriptură? (consultă concordanţa şi referinţele marginale ca să localizezi alte exemple ale
aceluiaşi tip literar.)
5) Care trăsături sunt unice în pasajul respectiv? Cu ce contribuie aceste elemente speciale la ideea
centrală a pasajului?
6) Cum ne ajută înţelegerea formei literare la desluşirea înţelesului pasajului?
Pentru poezie pune următoarele întrebări:
7) Ce feluri de paralelism se găsesc în text?
8) Care este măsura poetică a pasajului? (dacă înţelegi limba originală, analizează măsura fiecărui
rând socotind fiecare cuvânt accentuat; în traducerea modernă se poate încă observa o înclinaţie
spre (a) rânduri paralele „lungi-scurte” (măsura qinah 3:2), sau spre (b) “lung-lung” sau c) ”scurt-
scurt”.
9) Ce alte convenţii literare speciale şi elemente stilistice sunt folosite? Cum contribuie aceste
instrumente poetice la un înţeles viu, expresiv sau frumos?
Pentru proza narativă, întreabă:
10) Care este perspectiva sau viziunea de ansamblu a naraţiunii?
11) Cine sunt autorul (naratorul) şi cititorul (cui se adresează naraţiunea) implicaţi?

27
 28 Hermeneutică

12) Care este subiectul real al naraţiunii aşa cum s-a petrecut în istorie?
13) Care sunt personajele şi cum sunt ele caracterizate?
14) Care este cadrul naraţiunii, ordinea cronologică a evenimentelor şi ordinea expunerii lor?
15) Ce tehnici retorice sunt folosite pentru prezentarea narativă? Cum accentuează toate acestea
naratorul caută să evidenţieze?

3. Structura literară
Structura literară, atât cea a pasajului însuşi cât şi cea a cadrului literar mai larg este o parte
importantă a analizei pasajului, adesea oferind o cheie a cursului ideii sau a temelor teologice centrale.
Fiecare pasaj are o anumită structură. În porţiuni de proză din Scriptură (aşa cum sunt
epistolele Noului Testament) este de mare ajutor schematizarea pasajului, organizarea principalelor
unităţi de informaţie pe subiecte principale şi secundare. Din această schiţă vor apărea tipare de gândire
pline de semnificaţii. Multe din aceleaşi întrebări care au fost folosite pentru stabilirea limitelor
pasajului pe secţiuni mai mari şi paragrafe (vezi deasupra III.C.1) sunt de asemenea folositoare în
identificarea schemelor mai mici din interiorul paragrafului care subliniază trăsăturile-cheie prin
repetiţie şi progresie. Ne vom concentra mai îndeaproape asupra procesului de stabilire a schiţei şi
împărţirii paragrafelor, în discuţia noastră cu privire la analiza gramaticală/sintactică.
O analiză atentă a materialului Bibliei descoperă că scriitorii Bibliei adesea au acordat o
atenţie deosebită structurării versetelor, capitolelor, cărţilor sau chiar grupurilor de cărţi după un tipar
literar artistic. Adesea structura literară urmăreşte elementele fundamentale ale formei literare care
apare în pasaj. Astfel, de exemplu, procesul profetic al legământului (ebraicul rîb) în Scriptură conţine
în mod caracteristic anumite elemente, iar structura literară din Mica 6 (pe care profetul o identifică cu
claritate ca rîb, Mica 6:1-2) urmăreşte acest model fundamental de proces.
Două feluri de structură literară care sunt bazate pe fenomenul paralelismului poetic necesită o
atenţie specială. De vreme ce caracteristica fundamentală a poeziei ebraice este paralelismul (sau “rima
gândului") rândurilor, nu este surprinzător că porţiuni mai întinse ale materialului Biblic pot fi şi ele
structurate sub formă de paralelism. Un instrument de structurare literară obişnuit este block
parallelism sau panel writing care urmează tiparul paralelismului sinonimic în versete de poezie de sine
stătătoare.
Găsim că block parallelism sau panel writing este tehnica de structurare a unor cărţi biblice
precum Iosua (Davidson 1995) şi Iona (Hasel 1976. 101): ordinea primei jumătăţi a cărţii se repetă în
cea de-a doua. Un alt instrument obişnuit de structurare literară în Scriptură este paralelismul invers
(sau chiasmul, numit de la litera grecească chi care are forma unui X) care urmează modelul
paralelismului antitetic din unitatea mai mică formată din două rânduri succesive de poezie.
Un exemplu al modelului de chiasm ABCBA într-un vers individual este evident în referirea
„în oglindă” la oraşe din Amos 5:5:

A – Nu căutaţi Betelul
B – nu vă duceţi la Ghilgal
C – şi nu treceţi la Beer-Şeba
B’ – căci Ghilgalul va fi dus în robie
A’ – şi Betelul va fi nimicit.

Acest verset trebuie analizat ca parte a unei structuri chiasmice extinse care include Amos 5:1-
17 (De Waard 1977), care la rândul ei a fost stabilită ca parte a unui chiasm şi mai mare cuprinzând
întreaga carte a lui Amos (Shea 19). Structuri chiastice au fost descoperite în peste 50 de psalmi (ex.
Psalm 92, vezi Davidson 1988, 11-14; cf. Alter 1974, 1976, 1978 care analizează aranjamentul chiastic
a peste 50 de psalmi diferiţi), cât şi în secţiuni din Scriptură care cuprind câteva capitole (ex. naraţiunea
potopului din Geneza 6-9; vezi Anderson 1978 şi Shea 1979; Predica de pe Munte, Matei 5-7şi Evrei 6-
10). Studii recente au
recunoscut de asemenea aranjamentul chiastic al unor cărţi biblice întregi (printre care sunt
Leviticul [Shea 1986], Judecători [DcWitt 1986, 261-313]) Estera [Berg 1979, 108], Iov [Christo 1992,
146-168], Cântarea Cântărilor [Shea 1980], Daniel [Shea1986,248], Mica [Allen 1976, 2611], Zaharia
[Baldwin 1972. 85-861], Matei, Romani, Iacov şi Apocalipsa [Strand 1992, 36-37]) şi chiar al unor
grupuri de cărţi (Pentateuhul [Radday 1981, 84-86, Davidson 1991, 11-13] şi cărţile istorice ale
Vechiului Testament [Radday 1981 and DeWitt 1986, 314354]).
Recunoaşterea structurilor literare clare din cadrul secţiunilor Scripturii este semnificativă
pentru descoperirea cursului porţiunii respective. Când scriitorul biblic foloseşte o aranjare chiastică a

28
 Hermeneutică 29

materialului biblic, acest lucru este adesea un ajutor special în înţelegerea accentului principal pus de
scriitorul inspirat, de vreme ce frecvent acest accent culminant este plasat în punctul central sau inima
chiasmului. De exemplu, în Ps 92, Cântarea pentru ziua Sabatului, există şapte versete de fiecare parte
a versetului central fiecare conţinând două rânduri aflate în paralelism poetic; dar afirmaţia centrală a
psalmului „Dar Tu, Doamne, eşti înălţat în veci de veci!” (Vers. 8) este plasată singură în inima
chiasmului nemaiavând nici un rând de poezie paralel. Astfel este evidenţiat apogeul psalmului, atât ca
structură literară cât şi ca semnificaţie teologică.
Structurile paralele în Scriptură - fie că e vorba de block parallelism fie că e vorba de
paralelism inversat (chiasm) adesea sunt şi ele revelatoare datorită potrivirii sau repetării părţilor
structurii. Ceea ce este clar în prima jumătate a structurii poate arunca lumină asupra elementelor
structurale corespunzătoare din a doua jumătate. Astfel, de exemplu, aranjarea chiastică din Zaharia
face posibilă afirmarea caracterului mesianic al pasajelor esenţiale deoarece elementele lor structurale
care corespund unele cu altele sunt în mod evident mesianice. Din nou, în Evrei 6:17-20 referirea la
intrarea lui Iisus „dincolo de perdea” este clarificată prin compararea cu elementul structural
corespunzător al intrării lui Iisus „prin perdea” în Evrei 10:19-20: ultimul pasaj folosind termenului
tehnic din LXX enkanizo („a inaugura”) arată cadrul ambelor pasaje ca fiind inaugurarea sanctuarului
ceresc.
Este legitimă precauţia cu privire la descifrarea structurile literare din Scriptură. Este esenţial
ca cel ce interpretează să nu importe în text structuri care nu sunt prezente în mod real. Trebuie să
existe mijloace riguroase de control din interiorul textului pentru a ne asigura că cercetătorul biblic nu
îşi impune în mod artificial schiţa sau structura proprie asupra materialului biblic. Aceste mijloace de
control interne includ teme, concepte sau motive similare care corespund, şi, mai important, cuvinte-
cheie sau chiar grupuri de cuvinte care corespund. Cu cât există mai multe paralele structurale şi
verbale explicite, cu atât este mai sigur că structura este inerentă pasajului. Totuşi, nu este întotdeauna
posibil să determinăm dacă scriitorul uman a meşterit în mod conştient structura, sau dacă această
abordare a fost în aşa o mare măsură o parte a abordării sale literare (aşa cum este predica în trei puncte
pentru un predicator modern) încât structura să se nască în mod spontan şi inconştient – sau sub
inspiraţia directă a lui Dumnezeu.
Bibliografia (secţiunea IV) oferă surse care tratează principiile de identificare şi interpretare a
structurilor literare din Scriptură şi care analizează structura unor porţiuni specifice ale Bibliei.
Pentru un ghid practic de analiză a structurii literare, următoarele întrebări pot fi de ajutor:
(1) Care este schiţa per total a pasajului ? (Organizează schiţa pe subiecte principale şi
secundare; urmărind cursul pasajului, repartizează un subiect nou pentru fiecare idee nouă apărută în
dezvoltarea ideilor. Vezi mai jos o mostră în secţiunea II.D.1.)
(2) Ce tipare de gândire apar din schiţă? E posibil ca aceste tipare să fi fost construite în mod
conştient de scriitorii Bibliei?
(3) Ce cuvinte-cheie se repeta cel mai frecvent în pasaj? Sunt aceste cuvinte distribuite de-a
lungul pasajului în conformitate cu un anumit tipar regulat?
(4) Există anumite caracteristici literare (schimbări în ceea ce priveşte timpul sau subiectul
verbelor, sau vreun instrument poetic) care se repetă în conformitate cu un tipar regulat?
(5) Există noţiuni, teme sau motive cheie care se repetă cu regularitate în pasaj?
(6) Se potriveşte prima parte a pasajului în totalitatea ei cu cea de-a doua parte? (cercetează
block-parallelism observând dacă ceea ce se succede în prima jumătate, reapare în aceeaşi succesiune
în a doua jumătate, de asemenea cu un posibil punct culminant la mijloc).
(7) Sunt elementele care se repetă în text aşezate perechi într-o ordine inversă (chiastică) în
pasaj? (verifică un posibil chiasm observând dacă ceea ce se succede în prima jumătate a pasajului
apare în formă inversată în cea de-a doua jumătate, cu un element culminant sau punct central la
mijlocul pasajului.)
(8) Urmează structura literară tiparul fundamental al formei literare specifice sau al genului
pasajului? (vezi secţiunea anterioară şi bibliografia pentru discutarea diferitelor forme literare şi a
tiparelor de structurare specifice fiecăreia dintre acestea).
(9) Cum se potriveşte structura literară a pasajului în structurile şi cursul unităţii mai mari şi în
întreaga carte a cărui parte este?
(10) Cum slujeşte structura literară la sporirea semnificaţiei pasajului biblic?

D. Analiza verset cu verset

O ţintă majoră a cercetătorului Bibliei este să ajungă la semnificaţia clară şi directă a
Scripturii. După principiul clarităţii Scripturii (vezi mai sus secţiunea II.C.3) textul trebuie luat în
sensul sau natural, afară de cazul că există dovada clară a folosirii unui limbaj figurat de către scriitorul
biblic. De exemplu, în Apocalipsa 1:7 unde Ioan scrie că “Iisus vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea”,
contextul indică nori literali, nu reprezentări figurate ale “necazurilor” sau vreo altă semnificaţie

29
 30 Hermeneutică

simbolică. (pentru recunoaşterea şi interpretarea simbolurilor când ele există cu adevărat, vezi mai jos
secţiunea II.E.4.c.)
În căutarea înţelegerii sensului natural al pasajului biblic, interpretul trebuie să analizeze cu
grijă fiecare verset, acordând atenţie punctelor importante de gramatică şi sintaxă (construcţia frazei) şi
semnificaţiei cuvintelor-cheie în context.

1. Gramatica şi sintaxa.
Scriitorii Noului Testament dau exemple cu privire la preocuparea lor de a reprezenta cu
credincioşie construcţiile sintactico-gramaticale ale originalului VT şi astfel de a exprima semnificaţia
clară a textelor Vechiului Testament pentru cititorii Noului Testament.
Un exemplu viu al sensibilităţii sintactico-gramaticale din partea scriitorilor Noului Testament
se află în citarea Ps 45:6,7 în Evrei 1:8,9: apostolul recunoaşte că originalul ebraic arată către Unul care
este Dumnezeu şi în acelaşi timp este uns de Dumnezeu, implicându-se astfel relaţia dintre Tatăl şi Fiul
în Dumnezeire (“Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule… De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a
uns”). Un alt exemplu este citarea Ps110:1 de către Iisus şi scriitorii Noului Testament (Mat 22:44 şi
paralele sinoptice; Fapte 2:34,35; Evrei 1:13, etc.): interpreţii inspiraţi au înţeles cu claritate implicaţiile
mesianice din sintaxa cuvintelor lui David; “Domnul [Tatăl] a zis Domnului meu [Mesia], „Şezi la
dreapta Mea…”
Urmând precedentele biblice, interpretul modern ar trebui să acorde atenţie sporită gramaticii
şi sintaxei pasajului avut în vedere pentru a înţelege sensul intenţionat. Pentru aceasta este de ajutor
consultarea traducerilor formale (cuvânt pentru cuvânt) ale pasajului pentru a-şi face o idee despre
construcţia sintactică şi pentru a observa orice element dificil sau neobişnuit de gramatică sau sintaxă.
O familiarizare deplină cu gramatica şi sintaxa ebraică/aramaică şi greacă este, desigur, ideală,
dar există o serie de instrumente de studiu acum disponibile, care îl introduc pe interpret în trăsăturile
de bază ale sistemului verbal ebraic şi grecesc şi în alte trăsături gramaticale unice ale fiecărei limbi
(vezi Osborne 1992, 41-63 pentru rezumat) şi furnizează o cheie analitică pentru întregul Vechi
Testament şi Nou Testament cu informaţii lexicale şi gramaticale şi traducere în limba engleza cuvânt
pentru cuvânt (Vechiul Testament: Owens 1989, 1990, 1991; Noul Testament: Friberg 1981). (Vezi
bibliografia, secţiunea IV.)
Pregătirea unei diagrame gramaticale sau a unei reprezentări sintactice bazate pe limba
originală sau pe versiuni moderne, este de ajutor pentru a înţelege cursul ideii din pasaj (McQuillen
1992,135-151, pentru îndrumare). Astfel de aranjamente tip pot fi în mod special benefice pentru
epistolele Noului Testament, de exemplu, acolo unde construcţiile sintactice sunt adesea destul de
complexe.
Diagrame ale cursului pasajului pot fi făcute în diferite moduri. Următorii paşi practici
reprezintă un mod de abordare (în Kaiser, 1981, pag. 165-181):
(1) Identifică principala propoziţie tematică a paragrafului şi copiaz-o începând cât mai aproape de
marginea laterală a paginii.
(2) Identifică unităţile sintactice (propoziţii sau fraze) care modifică sau determină propoziţia
principală şi notează-le uşor mai înspre interior pe rânduri separate sub propoziţia principală.
(3) Pe rânduri separate sub fiecare unitate sintactică însemnează mai în interior materialul care
modifică sau determină unitatea respectivă, şi continuă astfel până ce toate părţile componente ale
propoziţiilor sunt reprezentate.
(4) Trasează pe margine săgeţi care leagă unităţile subordonate de ceea ce ele modifică sau determină.
(5) Dacă o propoziţie sau frază nu este subordonată nici unui lucru din paragraf, plaseaz-o paralel cu
altă propoziţie sau frază care funcţionează similar şi pune o acoladă înaintea amândurora.
(6) Extinde secţiunea schiţată pentru a include toate paragrafele unei anumite secţiuni a Scripturii şi
trasează linii între propoziţiile fiecărui paragraf pentru a arăta conexiunile dintre ele.
(7) Faceţi o schiţă-rezumat a pasajului pe margine alături de fiecare înregistrare principală.
Ca un exemplu de astfel de rezumat tip, studiază diagrama următoare a Ps 1:1-6:

30
 Hermeneutică 31

I. Cele două căi

A. Fericirea celui drept Binecuvântat este omul
1. Evită răul care
a. Sfat nu se duce la sfatul celor răi,
b. Asociere nu se opreşte pe calea celor păcătoşi,
c. Identificare nu se aşează pe scaunul celor
2. Accentul pus pe Lege Ci batjocoritori.
a. Plăcerea lui
b. Cugetarea lui îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului
şi cugetă la ea
zi
şi noapte.
3. Comparaţia cu copacul El este ca un pom
a. Bine udat Sădit lângă un izvor de apă,
b. Roditor care îşi dă rodul la vremea lui
c. Verde şi ale cărui frunze nu se veştejesc.
d. Prosper Tot ce începe duce la bun sfârşit.

B. Cel rău în contrast Nu tot aşa este cu cei răi

1. Comparaţia cu pleava Ci ei sunt ca pleava
a. instabil
2. Rezultate De aceea Pe care o spulberă vântul.
a. Nu va rezista
judecăţii Cei răi nu pot ţinea capul sus la
b. Nu va rămâne cu judecată,
cel neprihănit
nici păcătoşii în adunarea celor drepţi.
C. Rezumat
1. Neprihăniţii cunoscuţi de Pentru că
Domnul
2. Nelegiuiţii pier Dar Domnul cunoaşte calea celor drepţi,

calea celor răi va pieri.

2. Studii lexicale
Există numeroase exemple în Scriptură în care scriitorii NT sunt atenţi să reprezinte cu
credincioşie semnificaţia cuvintelor esenţiale în pasajul original din Vechiul Testament. Vezi, de
exemplu, folosirea lui Pavel a textului “cel drept va trăi prin credinţă” (Rom 1:17 citând Hab 2:4);
Alegerea de către Matei din LXX a cuvântului parthenos "fecioară" pentru a reprezenta cel mai bine
ebraicul calmah din Is. 7:14 („Fecioara va rămâne însărcinată …" Mat 1:24-25; vezi Archer 1982.266-
268); şi folosirea de către Christos a cuvântului “dumnezei” în Ioan 10:34, citând Ps 82:6 (vezi Archer
1982, 373-374).
Urmărind precedentul NT, interpretul modern trebuie să se angajeze într-un studiu atent al
cuvintelor esenţiale din pasajul avut în vedere. Procesul studiului lexical pentru noi astăzi este mai
complicat, şi totuşi mai crucial decât pentru interpreţii inspiraţi ai NT, a căror limbă maternă era
ebraica biblică, vie pe atunci şi care scriau în greaca koine, vie şi ea. Un studiu complet al unui cuvânt
dat dintr-un pasaj implică examinarea etimologiei, a sensului original, examinarea din punct de vedere
statistic a apariţiilor (numărul şi distribuirea lor) de-a lungul Scripturii, a sferei sale semantice, a
sensurilor de bază, a derivaţilor şi a folosirii sale extra-biblice. Cuvântul trebuie să fie studiat în
contextul său cu mai multe faţete: cultural, lingvistic, tematic, canonic şi extra-biblic inspirat, contextul
imediat fiind arbitrul final al semnificaţiei într-un anumit paragraf.
Din fericire, mult din acest material de cercetare este rezumat pentru student în dicţionarele şi
lexicoanele teologice care acoperă vocabularul fundamental al Vechiului şi Noului Testament (vezi
bibliografia). Cele mai esenţiale aspecte ale studiului lexical personal pot fi realizate cu ajutorul unei
concordanţe bune: concordanţele analitice (vezi bibliografia) dau cititorului modern posibilitatea de a
căuta toate apariţiile unui cuvânt dat în limba originală.
În acelaşi timp, este esenţial să ne amintim că determinantul final al sensului este contextul
imediat în care cuvântul sau fraza apare. Vom observa câteva ilustrări ale felului în care contextul
imediat este important pentru interpretarea de către noi a pasajelor biblice.
Termenul „Îngerul Domnului” în Vechiul Testament se poate referi uneori la o fiinţă angelică
creată, dar în numeroase situaţii contextul imediat indică faptul că se face referire la o fiinţă divină,

31
 32 Hermeneutică

cum ar fi Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare (ex. Gen 16:7-13; 18:1, 2, 33; 19:1; 31:11-13: Exod
3:2,4,6; 14: 19; 13:21; 14:24; 23:21; Jud. 13:21-22). Din nou, termenul ebraic elep poate însemna
„mii”, ori „clan”. Unii au sugerat că numerele mari de oameni care au ieşit din Egipt în timpul
Exodului (600.000 de bărbaţi – Ex. 12:37) ar trebui să fie traduse prin „600 de clanuri”. Chiar dacă
teoretic aceasta este o traducere posibilă, contextul imediat care se ocupă de această chestiune, şi
anume Exod 38:25-26 desemnează cantitatea totală de argint colectată de la poporul Israel pentru
construirea Sanctuarului, „o jumătate de siclu de fiecare om”, iar calculul funcţionează numai dacă
totalul este de 603 de mii de oameni, nu 603 clanuri. (Vezi Korangteng-Pipim 1992, 54-60).
Din nou, cuvântul ebraic yalad „a da naştere” poate fi folosit în genealogii referindu-se la
aducerea pe lume a urmaşilor fizici direcţi sau, mai liber, la a fi strămoşul cuiva. Dar în Gen. 5 şi 11,
termenul este folosit într-un context unic, al crono-genealogiilor cu trăsături interdependente care
necesită traducerea „a da naştere urmaşilor fizici direcţi”; de-a lungul acestor două capitole, cuvântul
apare în armonie şi la forma cauzatoare a verbului (Hifil), care în altă parte se referă întotdeauna la
urmaşii fizici direcţi; astfel genealogiile din Gen. 5 şi 11 nu au nici un gol, ci reprezintă o linie continuă
a descendenţei fizice de-a lungul perioadei patriarhale de la Adam la Avraam. (Vezi Hasel 1980, 53-
70.)
Ca un ultim exemplu, în 1 Cor 7: 10, 12, 25, s-a sugerat că Pavel face deosebire între revelaţia
inspirată („porunca Domnului,” v.25) care este pe deplin autoritativă, şi opinia sa personală („zic eu, nu
Domnul,” v.12) care este mai puţin autoritativă. Dar o privire mai atentă a contextului imediat
descoperă că expresia „porunca Domnului” se referă la o citare reală din cuvintele lui Iisus, iar ceea ce
Pavel însuşi spune fără o citare directă a cuvintelor lui Iisus este, totuşi, pe deplin demn de încredere
(Vezi versetele 25b, 40).
Câteva exemple de studii lexicale care fac o diferenţă esenţială în doctrina biblică includ
termeni precum „veşnic” (ebraică olam, greacă aionios) care nu înseamnă „fără sfârşit” în contextul
suferinţelor celor nelegiuiţi în focul iadului (vezi Fudge 1983); „(po)căinţa (părerea de rău)” din partea
lui Dumnezeu (naham, „a-i părea rău, a fi adânc mişcat, a se îmblânzi”) care este un cuvânt diferit de
„pocăinţa” a omului (sub, „a se întoarce, a se căi”); al patrulea „neam” din Gen 15:16 care este ebraicul
dor „viaţă, perioadă a vieţii” (şi nu toledoth „generaţii, spiţa neamului”) şi astfel poate corespunde cu
perioada de 400 de ani din Gen 15:13; ta hagia „sfintele” din Evrei 9:8, care urmează uzanţa obişnuită
a LXX (traducerea greacă a OT) şi se referă la întregul sanctuar, nu doar la Locul Prea Sfânt (Salom
1967, Davidson 1989, 180-181); şi enkainizo în Evrei 10:20, care în OT (LXX) este termenul tehnic
pentru „inaugurarea” sanctuarului la începutul funcţionării sale, implicând că Christos la înălţare a
intrat în Sanctuarul ceresc pentru a-i inaugura serviciile, nu pentru a începe slujirea sa prefigurată în
Ziua Ispăşirii (Davidson 1989, 182-184).
Ca un ghid practic pentru studiul lexical pot fi de ajutor paşii sugeraşi de următoarele
întrebări:
(1) Care sunt cuvintele cheie şi/sau neclare din pasajul biblic? Consultă câteva traduceri
moderne şi observă cuvintele care au fost traduse diferit. Opreşte-te asupra cuvintelor care (a) au
semnificaţie teologică (ca har, mântuire, etc.); (b) sunt esenţiale pentru context dar pot avea mai multe
sensuri; (c) conţin o bogăţie de semnificaţii care nu poate fi concentrată într-un singur cuvânt modern
echivalent; (d) sunt repetate sau evidenţiate tematic în contextul pasajului.
(2) Care este contextul imediat al cuvântului în pasajul dat? Întrucât contextul imediat este
arbitrul final al sensului, familiarizează-te bine cu tema specifică a pasajului înainte de a te uita la sfera
semantică mai largă a cuvântului aflat în afara pasajului.
(3) Care este sfera semantică a cuvântului în alte locuri din Scriptură? Se pot găsi toate
apariţiile unui cuvânt consultând o concordanţă exhaustivă (vezi bibliografie) care identifică cuvântul
folosit în limba originală pentru traducerea modernă, şi redă toate apariţiile acelui cuvânt original.
Adesea contextul scurt al cuvântului oferit de concordanţă oferă posibilitatea să găsim sensul din acel
pasaj şi să determinăm dacă este legat de folosirea sa în textul aflat în studiu. Pentru o înţelegere a
etimologiei cuvântului, a semnificaţiei rădăcinii, a sensurilor de bază şi a utilizării în afara Bibliei (în
special dacă nu mai apare în altă loc în Scriptură) este folositoare consultarea lexicoanelor sau
dicţionarelor teologice (vezi bibliografia).
(4) Este acest cuvânt folosit altundeva în aceeaşi carte sau într-o altă scriere de către acelaşi
scriitor sau de alţi scriitori contemporani? Examinează celelalte apariţii ale acestui cuvânt la acelaşi
scriitor pentru indicii cu privire la înţelesul său în pasajul studiat. Observaţi de asemenea folosirea sa de
către alţi scriitori care au scris în aproximativ aceeaşi perioadă şi folosirea extra-biblică contemporană
(vezi lexicoanele enumerate în bibliografie).
(5) Există sinonime, antonime, sau derivate ale cuvântului sau ale aceleiaşi rădăcini care pot
arunca lumină asupra sferei semantice a cuvântului? Caută aceste cuvinte în concordanţă (şi vezi şi
bibliografia).

32
 Hermeneutică 33

(6) Pentru cuvintele din Noul Testament, există la bază vreo rădăcină sau vreun concept vechi-
testamentar? Iisus şi cei mai mulţi din scriitorii Noului Testament au fost evrei, şi astfel tiparele de
gândire, conceptele şi cuvintele specific semitice (iudeo-aramaice) stau la baza unei părţi considerabile
din mesajul Noului Testament. Este esenţial să se determine echivalentul vechi-testamentar care stă la
baza cuvântului nou-testamentar aflat în studiu. Consultă concordanţa pentru a vedea apariţiile în
Vechiul Testament ale cuvântului echivalent. (de asemenea vezi şi dicţionarele teologice din
bibliografie).
(7) Care este sensul cuvântului în contextul imediat? Apoi întoarce-te la pasajul studiat şi
alege sensul sau sensurile care se potrivesc cel mai bine contextului imediat. Este posibil ca un
echivalent modern să fie nepotrivit pentru a cuprinde lărgimea semnificaţiei cuvântului biblic (e.g.,
nisdaq în Dan 8:14 care în lumina contextului imediat (v.13) şi potrivit cu sfera lui semantică cuprinde,
probabil, cele trei înţelesuri extinse ale lui „făcut drept”, „curăţit” şi „răzbunat”.) Este de asemenea
posibil ca un cuvânt biblic să aibă în mod intenţionat mai multe sensuri pentru a cuprinde o arie mai
mare de semnificaţie (e.g. Ioan 3:3,7; anothen genethenai „născut din nou/de sus”).

E. Contextul teologic / Analiza teologică

Scriitorii Biblie furnizează dovezi abundente ale nevoii de a descoperi mesajul teologic al
pasajului ca parte a activităţii hermeneutice. De exemplu, Iisus dezvăluie lămurit implicaţiile teologice
cu bătaie lungă ale Decalogului în Predica Sa de pe Munte (Mat 5: 17-28). Conciliul de la Ierusalim
înfăţişează importanţa teologică a lui Amos 9: 11-12 – că neamurile nu trebuie să devină iudei pentru a
deveni creştini (Fapte 15: 13-21). Pavel surprinde esenţa teologică a păcatului în diferite pasaje VT
(Rom 3: 8-20) şi a neprihănirii prin credinţă în expunerea textelor din Gen 15:6 şi Ps 32:1-2 (Rom 4).
Predica lui Petru la Cincizecime (Fapte 2) schiţează teologia escatologiei inaugurate care se găseşte în
Ioel 2 iar epistola lui explorează dimensiunile teologice ale lucrării de ispăşire a lui Mesia aşa cum este
înfăţişată în Isaia 53 (1Petru 2:21-25).

1. Metode de studiu teologic

În armonie cu ceea ce Iisus şi scriitorii Noului Testament au făcut în interpretarea Vechiului
Testament, o serie de metode roditoare sunt disponibile pentru înţelegerea mesajului teologic al Bibliei.
a. Abordarea carte cu carte
Scriitor inspiraţi precum Ioan Descoperitorul (apocalypsis ‘ descoperire) recomandă cititorilor
să studieze holistic o carte biblică întreagă (Apocalipsa 1:3; 22:18-19). Încercarea de te ocupa de o
carte întreagă şi de a înţelege accentul ei teologic esenţial este extrem de fructuoasă. Fiecare scriitor
biblic a oferit o perspectivă unică în cadrul armoniei generale a adevărului biblic. Pentru a evita
aducerea la acelaşi nivel a contribuţiilor speciale ale fiecărui scriitor (precum sunt cele patru
evanghelii), abordarea carte cu carte este vitală. (De exemplu, vezi analiza lui Shea asupra Leviticului
[1986], studiul teologiei lui Daniel al lui Ferch [1986], cercetarea mesajului lui Matei de către Johnsson
[1977], şi analiza mesajului teologic al Apocalipsei de către Strand [1992].)
Este adesea necesar să citeşti şi să reciteşti cartea biblică de multe ori înainte ca mesajul
scriitorului fie înţeles de către cercetător şi înainte ca diferitele teme, concepte şi motive să apară cu
claritate. Uneori mesajul va fi constituit dintr-o singură temă proeminentă, cu diferite sub-teme şi
motive; alteori vor fi câteva teme paralele care vor cuprinde întreaga carte. Este de folos alcătuirea unei
schiţe a cărţii, făcând o diagramă a cursului ideii scriitorului biblic. Adesea o înţelegere a structurii
literare a cărţii va fi de ajutor în acest proces (vezi metoda „e” mai jos).
b. Expunerea verset cu verset
Predicile lui Petru şi Pavel (Fapte 2,3,13) ilustrează metoda expunerii verset cu verset a
pasajelor biblice. Folosind principiile călăuzitoare care au fost descrise în secţiunea anterioară
referitoare la analiza gramaticală, sintactică şi semantică, cercetătorul Bibliei poate căuta să descopere
semnificaţia pasajului cu cât mai multă acurateţe. Accentul aici cade pe implicaţiile teologice a ceea ce
scriitorul biblic a consemnat – ce principii şi adevăruri teologice fundamentale se conturează din pasaj
având aplicabilitate practică în zilele noastre. În studiul Bibliei este important să ne concentrăm asupra
unui verset al Scripturii o dată, până când studiul serios şi reflecţia sub călăuzirea Duhului Sfânt au
făcut ca înţelesul să devină clar. Adesea un astfel de studiu este mult mai fructuoasă decât citirea
superficială a mai multor capitole. (vezi bibliografia pentru majoritatea comentariilor care ne ajută în
studiul de acest fel; Hasel 1976, Shea 1986, Paulien 1988.)
c. Studiul pe subiecte şi teme

33
 34 Hermeneutică

Abordarea tematică ilustrată cu claritate în propria predicare a lui Iisus (Luca 24:23-27).
Mesajele teologice ale scriitorilor Noului Testament presupun, se bazează pe şi sunt aşezate în
continuitate cu temele teologice vechi-testamentare majore cum ar fi: Dumnezeu, Omul, Creaţiunea-
Căderea, Păcatul, Legământul, Sabatul, Legea, Făgăduinţa, Rămăşiţa, Mântuirea, Sanctuarul şi
Escatologia. Această abordare ia teme biblice explicite, atât obişnuite cât şi mai puţin evidente şi lasă
Scriptura să interpreteze Scriptura (vezi secţiunea II.C), pe măsură ce toate informaţiile biblice care
exprimă o temă dată sunt adunate şi comparate. Folosirea concordanţei şi a trimiterilor pentru a depista
cuvinte şi concepte cheie este crucială în cazul acesta. Exemple de teme biblice majore de cercetat:
sabatul, a doua venire, moartea/învierea, mântuirea, sanctuarul, pocăinţa, judecata, etc.
Uneori acest tip de studiu poate să se ocupe nu numai cu o temă biblică explicită, ci poate
căuta răspunsuri pentru anumite chestiuni şi subiecte curente. Poate lua o problemă a vieţii
contemporane sau o nevoie specifică actuală sau vreo întrebare contemporană şi poate căuta ca aceasta
să suporte tot ceea ce Scriptura are de spus cu privire la acest subiect sau la această chestiune. Acest fel
de studiu poate implica studiul lexical, folosirea trimiterilor din Biblie sau examinarea îndeaproape a
unui singur pasaj, căutându-se lumină asupra subiectului respectiv.
În orice studiu tematic şi pe subiecte, este esenţial să pui laolaltă tot ceea ce Scriptura are de
spus cu privire la un anumit subiect sau la o anumită temă. Multe studii de acest fel distorsionează
mesajul Scripturii prin neaplicarea principiului „totalităţii Scripturii” discutat la începutul cursului (vezi
secţiunea II. B). Importantă este şi aplicarea principiilor discutate în secţiunea despre analogia
Scripturii (vezi secţiunea II.C).
Din moment ce Scriptura are voie să interpreteze Scriptura, este esenţială evitarea unei metode
ilegitime de tip „proof-text” care pune laolaltă pasaje din diferită părţi ale Scripturii desconsiderând
contextul lor original şi le face să „dovedească” ceea ce ele de fapt nu spun.
Principiul consistenţei Scripturii trebuie susţinut, conform căruia o Scriptură nu trebuie să fie
folosită pentru a anula o altă Scriptură, ci toate informaţiile cu privire la un subiect dat vor fi văzute ca
fiind părţi coerente şi armonioase ale tabloului de ansamblu. Şi claritatea Scripturii va fi respectată,
conform căreia (a)Scriptura va fi înţeleasă în sensul ei literal, clar cu excepţia faptului că este implicată
o figură de stil evidentă; (b) declaraţiile clare cu privire la un anumit subiect sunt cheia pentru o
înţelegere mai deplină a pasajelor mai puţin clare; (c) există o spirală a înţelegerii care se dezvoltă pe
măsură ce Scripturile mai târzii le iluminează pe cele mai timpurii şi vice-versa. (pentru studiu pe
subiecte: Spingett 1988, Hasel 1991, du Preez 1993; tematic: Shea 1982, 1-24; Davidson 1991. 96-
100.)
d. Perspectiva „marii teme centrale”
Şi scriitorii Noului Testament au plasat analizele lor teologice ale anumitor pasaje în contextul
mai larg al „marii teme centrale” a Bibliei aşa cum este prezentată în pasajele de deschidere şi închidere
ale Bibliei (Geneza 1-3; Apocalipsa 20-22; vezi E.G.White, Educaţie 125, 190): Creaţiunea şi planul
divin iniţial pentru această lume, caracterul lui Dumnezeu, naşterea conflictului moral cosmic (Marea
Luptă), planul de mântuire-restaurare centrat în Christos şi lucrarea Sa ispăşitoare şi judecata
escatologică împreună cu sfârşitul păcatului la apogeul istoriei.
Diferite pasaje nou-testamentare indică centralitatea acestor teme. Iisus vede Scripturile
Vechiului Testament ca mărturisind despre El (Ioan 5:39-47). Pavel, în acelaşi fel, înţelege centralitatea
hristologică a Scripturii fiind hotărât să predice doar pe „Iisus Christos şi El răstignit” (1 Cor 2:2), şi
centralitatea soteriologică a Scripturilor – „care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire” (2
Tim 3: 15). Mai departe, el recunoaşte extinderea şi implicaţiile cosmice ale evangheliei mântuirii pe
care le-a expus din Scriptură (Col. 3:10-11), iar obiectivul vieţii sale dominate de un singur gând,
născut din Scriptură, are o hotărâtă centralitate escatologică (Fil. 3:13-14).
O modalitate relevantă de a vedea frumuseţea şi unitatea Scripturilor este să te întrebi referitor
la fiecare pasaj pe care îl studiezi: cum contribuie acest pasaj la înţelegerea marii teme centrale a
Scripturii? (Aceasta nu vrea să însemne că „marea temă centrală” trebuie folosită ca un principiu
organizator, o grilă care să organizeze toată Scriptura, ci mai curând ca un punct de orientare ce oferă
unitate şi armonie de substrat cât şi semnificaţie ultimă pentru diferite alte teme ale Scripturii.)
e. Analiza literar-structurală
După cum am notat în secţiunea cu privire la contextul literar (III.C.3), structura literară a unei
cărţi devine adesea o cheie pentru înţelegerea mai clară a mesajului ei teologic sau pentru determinarea
impactului teologic central al cărţii. De exemplu, cartea Deuteronom a fost analizată de mai mulţi
cercetători ai Vechiului Testament ca fiind structurată după modelul tratatelor de suzeranitate
internaţionale ale vremii (vezi Kline 1963; Craige 1976):
(a) preambul, sau introducerea suzeranului (Deut 1:1-5)
(b) prolog istoric, sau o declaraţie a binefacerilor trecute ale suzeranului către vasal (Deut 1:6-49).

34
 Hermeneutică 35

(c) stipulări generale (Deut 5-11)

(d) stipulări specifice (Deut 12-26)
(e) binecuvântări şi blesteme (Deut 27-28)
(f) martori (Deut 30:19; 31:19; 32:1-43)
Recunoaşterea unei structuri literare de legământ în această carte evidenţiază puncte teologice
esenţiale cu privire la relaţia de legământ divino-uman. În acelaşi fel cum în legămintele hitite,
chemarea la ascultare era bazată pe un motiv de recunoştinţă pentru ceea ce suzeranul deja făcuse
pentru vasal, tot aşa poruncile lui Dumnezeu sunt prezentate după patru capitole ce recapitulează felul
în care Dumnezeu l-a salvat pe Israel la Exod. Astfel, poporul este chemat la ascultare de Dumnezeu nu
pentru a fi mântuit ci pentru că deja a fost răscumpărat şi acum poate să răspundă prin recunoştinţă faţă
de ceea ce Dumnezeu deja făcuse. Deuteronomul respinge astfel neprihănirea prin fapte şi susţine
prioritatea harului divin mântuitor. (Desigur, Deuteronomul arată cum legământul divino-uman
depăşeşte cu mult tratatele de suzeranitate ale oamenilor din moment ce Dumnezeu poate să
împuternicească pe vasal să I se supună.)
Ca un al doilea exemplu, structura chiastică a Pentateucului fixează Leviticul ca apogeu al
revelaţiei lui Dumnezeu iar în Levitic, Ziua Ispăşirii, descrisă în capitolul 16, este punctul culminant al
structurii chiastice. Cea mai sfântă zi a anului iudaic în care cea mai sfântă persoană de pe pământ
(Marele Preot) intră în cel mai sfânt loc de pe pământ (Locul Prea Sfânt) pentru a îndeplini cea mai
sfântă lucrare a întregului an – şi toate acestea sunt rezervate pentru capitolul central al Torei. Plasarea
în Leviticul – flancată, pe de o parte (capitolele 1-15) prin menţionarea constantă a sângelui şi jertfei,
iar pe de cealaltă parte (capitolele 17-23), flancată de chemări repetate la sfinţire – oferă o perspectivă
teologică echilibrată asupra judecăţii din Ziua Ispăşirii, ca fiind bazată în întregime pe sângele ispăşitor
al înlocuitorului şi în acelaşi timp dând naştere roadelor sfinţirii (vezi Shea 1986, 131-168, Davidson
1991, 11-13).
Ca un exemplu final, structurilor chiastice din Isaia 14 şi Ezechiel 28 descoperă cu claritate o
mişcare dinspre dimensiunea orizontală, pământeană, înspre sfera cosmică la apogeul chiasmurilor
descoperind că „heruvimul căzut”, Lucifer, şi „împăratul Tirului”, nu sunt în ultimă instanţă o descriere
a unui conducător pământean, ci a lui Satana însuşi (vezi Bertoluci 1985 şi Davidson 1992, 118-119,
pentru analiza chiastică şi alte dovezi care să susţină această concluzie).

2. Pasaje teologice problematice

În tratarea pasajelor teologice aparent problematice, în special cu referire la întrebările despre
caracterul lui Dumnezeu sau aparentele distorsionări ale adevărului, următoarele întrebări ne pot fi de
folos:
(1) Care este în ansamblu imaginea caracterului lui Dumnezeu în Scriptură, în special
aşa cum este descoperită la Calvar? Trebuie să ne amintim faptul că Tatăl şi Fiul au acelaşi caracter
(Ioan 14:9) şi că Dumnezeul Vechiului Testament este acelaşi cu Cel al Noului Testament (Ioan 8:58).
Bine înţelese în contextul cuprinzător al Marii Lupte, toate pasajele Scripturii vor prezenta o descriere
coerentă şi consistentă a caracterului lui Dumnezeu. Pasajele „problematice” trebuie interpretate în
lumina descoperirii clare şi echilibrate atât a dreptăţii cât şi a milei Sale, în special pe măsură ce această
lumină izvorăşte din crucea Calvarului.
(2) Ce informaţii adiţionale specifice relevante pentru pasajul problematic sunt
disponibile în alte locuri din Scriptură sau în materialele extra-biblice? Adesea o dificultate
aparentă în Scriptură este clarificată când sunt luate în calcul toate faptele biblice.
Un exemplu este uciderea lui Uza. La prima vedere se pare că el s-a întins în mod inocent
pentru a feri chivotul de cădere (2 Sam 6:3-4), dar imaginea se clarifică pe măsură ce realizăm că acesta
fusese ţinut în propria casă a lui Uza, la Chiriat-Iearim, timp de aproape douăzeci de ani, sub grija
tatălui său Abinadab (1 Sam. 7:1-2; 2 Sam. 6:3). În acest timp, se pare că Uza îşi pierduse simţul
sacralităţii chivotului sfânt şi ajunsese să-l privească ca pe un obiect de mobilier obişnuit. Obişnuinţa
dăduse naştere lipsei de respect – sacrul devenise comun. Această lipsă de respect pentru cele sfinte
este mai departe descoperită în călcarea poruncilor divine specifice legate de transportarea chivotului:
numai preoţii puteau atinge chivotul (Num. 4:15) iar leviţii trebuia să-l poarte pe umeri şi nu să pună
tronul sacru într-un car (Num. 7:9). În întreaga Scriptură, Dumnezeu ia foarte în serios păcatul lipsei de
respect (cei patruzeci şi doi de copii omorâţi de două ursoaice în 2 Împ. 2:23-24, Nadab şi Abihu în
Lev. 10:1-3, etc.) deoarece fără respect pentru Dumnezeu, omenirea nu mai este doritoare să asculte.
Un alt exemplu de informaţii biblice care iluminează o problemă teologică sunt psalmii
imprecatori (Ps 35, 58, 69, 109, 139, etc.). O discuţie exhaustivă asupra acestor psalmi nu este posibilă
aici (vezi în special LaRondelle 1983, 19-23, Rodriguez 1994, 40-67, şi tratarea pe scurt şi bibliografia
în Davidson 1992, 130-131, 135 [notele 75-76]). Mulţi au privit blestemele lui David asupra
duşmanilor săi ca exprimând doar izbucniri omeneşti de mânie, o atitudine „sub-creştină” care nu este
în armonie cu porunca lui Iisus „iubiţi pe vrăşmaşii voştri...”. Dar adesea nu se recunoaşte că exact

35
 36 Hermeneutică

aceleaşi blesteme sunt citate de scriitorii Noului Testament ca fiind Scripturi inspirate divin şi pe deplin
autoritative.
Din circa douăzeci de principii biblice care oferă o bază inspirată pentru interpretarea şi
aplicarea acestor psalmi, putem sublinia aici doar câteva puncte teologice esenţiale:
a. David este uns de Dumnezeu ca să lupte luptele Domnului, iar duşmanii lui (în context Saul şi
armata acestuia) sunt în realitate duşmanii lui Dumnezeu. (1 Samuel 2:25, 1 Cronici 29: 23,
Psalm 139:21)
b. Rugăciunea lui David pentru înfrângerea duşmanilor lui Dumnezeu este pur şi simplu cealaltă
faţă a rugăciunii sale pentru victorie. (Psalmul 74: 18-23; 79:9-13)
c. Conţinutul blestemelor în psalm este acelaşi cu cel al blestemelor legământului menţionate în
Deuteronomul 28 şi Leviticul 26: David se roagă ca Dumnezeu să fie credincios legământului
Său aducând blestemele asupra acelora care s-au revoltat împotriva Lui.
d. Propria onoare a lui Dumnezeu este în joc atunci când e vorba de a fi credincios blestemelor
legământului Său faţă de cei răi la fel ca şi atunci când e vorba de binecuvântările
legământului asupra celor drepţi. (Psalmul 74:18, 21-22; 79:9-10)
e. David este ca Ieremia, „plin de mânia Domnului (Ieremia 6:11): emoţiile profetului sunt
vibraţiile mâniei divine (care este o indignare dreaptă, emoţională foarte reală)
f. David nu îşi asumă niciodată răzbunarea, ci I-o lasă Domnului (Psalmul 94:1; Deuteronom
32:35; Romani 12:19)
g. Bucuria din Psalmul 137:8-9 nu se datorează zdrobirii copiilor de stâncă, ci se află într-un
context legal; bucuria este pentru că lex talionis va fi satisfăcută în împlinirea profeţiilor lui
Dumnezeu asupra Babilonului (2 Regi 8: 12; Isaia 13: 16; Deuteronom 19: 16-20); aceeaşi
situaţie de bucurie pentru pedepsirea dreaptă a Babilonului va fi la sfârşitul timpului
(Apocalipsa 18:2, 4-8, 20)
h. Noul Testament prezintă continuarea, chiar intensificarea blestemelor din Vechiul Testament
asupra duşmanilor spirituali a lui Dumnezeu (Matei 23; 25:41; Fapte 13:9-11; 1 Corinteni
16:22; Evrei 2:1-3; 10:26-31; Apocalipsa 6:9-10; 14:6-12)
i. Blestemele asupra duşmanii lui David (în particular Saul) par să fi venit după ce Saul devenise
total dedat la rău (comisese păcatul de neiertat, 1 Samuel 15); în acelaşi fel blestemele lui Iisus
au fost rostite târziu în lucrarea Sa asupra conducătorilor lui Israel care Îl respinseseră total pe
Dumnezeu (Matei 23, 25); acelaşi lucru e valabil şi pentru blestemele asupra lui Iuda care au
venit după ce el a devenit „fiul pierzării” (Ioan 17:12; Fapte 1:20); blestemele de astăzi se
aplică astfel doar asupra celor pe care noi îi ştim ca stăpâniţi în totalitate şi irevocabil de rău, şi
anume Satan şi îngerii săi (Efeseni 6:12) şi cei nelegiuiţi după închiderea harului (Apoc. 9:1-3)
j. Christos a luat în ultimă instanţă blestemele legământului asupra Lui (Galateni 3:13) pentru ca
nici o fiinţă omenească să nu mai fie nevoită să le primească; focul cel veşnic a fost pregătit
doar pentru Diavolul şi îngerii lui (Matei 25:41). Din această scurtă analiză vedem ca psalmii
imprecatori, departe de a prezenta o teologie defectuoasă, ne poartă în inima legământului, cu
binecuvântările şi blestemele sale, în inima unui Dumnezeu care îşi ţine legământul şi în
ultimă instanţă în inima Evangheliei.
Ca un exemplu de material extra-biblic ce iluminează o problemă teologică, subliniem
dovezile contemporane cu privire la răutatea amoriţilor care cerea distrugerea lor. La timpul Cuceririi
[Canaanului] fărădelegea amoriţilor era cu adevărat deplină. Tăbliţele de la Ras Shamra (Ugaritice)
care datează din acea perioadă ne oferă posibilitatea să pătrundem în atmosfera de mare licenţiozitate şi
violenţă nestăpânită care devenise atât de răspândită încât cele mai păcătoase constituiau punctul
culminant al ritualului religios canaanit (Gray 1965, 98-103). O citire a materialelor Ugaritice – texte
despre ritualul cultului fertilităţii descriind orgiile sexuale în locurile de închinare – şi a relatărilor
sacrificiilor de copii şi închinării la zeităţi cu o sete nepotolită de sânge (Albright 1946), nu lasă nici un
dubiu cu privire la justeţea distrugerea canaaniţilor. Câteva generaţii de depravare canaanită şi întregul
popor se scufundase la nivelul de brute, fără capacitatea de a răspunde Duhului lui Dumnezeu.
Dumnezeu în mila Sa, ca şi în dreptatea Sa, a declarat că nu mai rămăsese nimic în afară de judecata
executivă. (Pentru discuţii aprofundate vezi Davidson 1995: 93-96.)
(3) Acţionează Dumnezeu ca un chirurg divin, tăind partea infectată pentru a salva tot
trupul? Dumnezeu oferă acest principiu în mod specific ca argument pentru pedeapsa cu moartea în
circumstanţe precum copii dedaţi cu totul lipsei de respect şi răzvrătirii: „ şi tot Israelul va auzi şi se va
teme” ( Deut 21:21.). Acelaşi lucru e valabil pentru rebeliunea lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16):
Dumnezeu a strivit rebeliunea încă de la început înainte ca toată tabăra lui Israel să fie implicată. Acest
principiu explică în continuare şi acţiunile lui Dumnezeu împotriva acelora menţionaţi sub incidenţa
principiului anterior, şi anume: Uza, cei 42 de copii, Nadab şi Abihu – şi alţii ca Acan (Iosua 7),
Anania şi Safira (Fapte 5). Judecata asupra unuia sau asupra câtorva îi conducea pe alţii la pocăinţă şi
teamă de Dumnezeu şi prevenea nevoia de a pedepsi pe cei mulţi.

36
 Hermeneutică 37

4) Rezolvă o înţelegere a gândirii ebraice dificultatea în interpretare? Scriitorii Vechiului

Testament nu acceptă – şi adesea resping în mod explicit – teologia mitologică politeistă susţinută de
vecinii lor din orientul apropiat, şi în acelaşi fel tiparele de gândire teologică ale scriitorilor Noului
Testament, deşi exprimate în greacă, rămâne pe traiectoria gândirii ebraice biblice şi nu împrumută
forme de gândire străine ale culturilor înconjurătoare predominante cum ar fi gnosticismul şi dualismul
platonic. Trebuie ca ţinta fixată a interpretului să fie de a nu amesteca gândirea Orientului Apropiat,
Vestului (greacă) sau modernă cu gândirea ebraică a Scripturii.
Recunoaşterea tiparelor gândiri ebraice rezolvă multe probleme aparente din text. De exemplu
adesea gândirea ebraică nu separă cauzalitatea şi funcţia. În puternica afirmare a suveranităţi lui
Dumnezeu, scriitori biblici atribuiau uneori lui Dumnezeu responsabilitatea pentru acţiuni pe care nu le
îndeplinise în mod direct, dar pe care le îngăduise să aibă loc. Astfel pasajele care afirmă că Dumnezeu
„a împietrit inima lui faraon” (ex. Exod 9:12) trebuie văzute în lumina pasajelor din acelaşi context
care spun că „faraon şi-a împietrit [propria] inima” Exod 11:15, 32; 9:34. Dumnezeu „l-a făcut” pe
faraon să-şi împietrească inima deoarece faraon a refuzat să răspundă apelurilor repetate de a lăsa pe
Israel să plece liber şi judecăţilor divine care au urmat apelurilor respinse. După cum soarele întăreşte
lutul şi topeşte untul şi Dumnezeu a iniţiat circumstanţele (apeluri şi plăgi) care l-au adus pe faraon la o
decizie (să-şi împietrească inima).
Ca un alt exemplu 2 Samuel 24:1 afirmă că Dumnezeu l-a mânat pe David să numere pe
Israel, în timp ce 1 Cronici 21:1 spune că Satan l-a incitat. Nu este nici un conflict în gândirea ebraică:
Se spune că Dumnezeu cauzează ceea ce El în suveranitatea Sa de fapt permite. Acest mod de gândire
este probabil cel mai clar explicat în experienţa lui Iov: este clar că Dumnezeu nu-i provoacă în mod
direct lui Iov nenorociri şi suferinţe, ci mai degrabă îi permite lui Satan să acţioneze în anumite limite
(Iov 1:6-12; 2:6); totuşi Domnul Însuşi se exprimă faţă de Satan: „Mă îndemni să-l pierd fără pricină.”
(5) Care este idealul original al lui Dumnezeu în situaţia descrisă? Cu privire la
distrugerea canaaniţilor de către israeliţi, trebuie să observăm că Dumnezeu le dăduse 400 de ani de
probă pentru a veni la pocăinţă (Gen 15:16), şi chiar mai mult El a intenţionat să-i alunge prin viespi şi
prin Înger, astfel ca Israel să nu trebuiască să-i distrugă ei înşişi cu mâinile lor (Exod 23:23, 28). Dar
Dumnezeu Se coboară la nivelul lipsei de credinţă a lui Israel şi lucrează în condiţii mai puţin decât
ideale, în timp ce încearcă permanent să-i aducă înapoi la ideal (vezi Exod 14-15; 2 Regi 19; 2 Cronici
32; Isaia 37, ne arată puţin din modul ideal de a lucra al lui Dumnezeu.)
Acelaşi principiu ajută la explicarea permisiunii divine a divorţului în legea mozaică. Iisus
arată că Dumnezeu S-a coborât pentru a permite divorţul din cauza împietririi inimilor lor, dar „la
început nu a fost aşa” (Matei 19:8). El a dat indicaţii clare asupra voinţei Sale în privinţa căsătoriei în
Eden (Gen 2:24 ), şi Şi-a chemat permanent poporul înapoi la ideal.
(6) Este acea lucrare a lui Dumnezeu un instrument pentru a atrage atenţia, pentru a-şi
trezi poporul încât să-L asculte? Uneori Dumnezeu trebuie să ia ceea ce par a fi măsuri extreme în
încercare Lui de a ridica poporul din letargia şi păcatul lui. Astfel sunt, de exemplu, diferitele acţiuni-
semne bizare ale lui Ezechiel de la sfârşitul zilelor de probă ale lui Israel înainte de captivitatea
babiloniană (Ezechiel 4-5), şi porunca lui Dumnezeu către Osea să se căsătorească cu o „prostituată” la
sfârşitul zilelor de probă ale Regatului de Nord (Osea 1:2): Dumnezeu a îndepărtat toate limitele pentru
a atrage atenţia lui Israel.
Acest principiu este, probabil, o explicare parţială a manifestării dramatice de la muntele Sinai
– tunete şi fulgere, nori groşi, sunet puternic de trompetă, fum şi cutremur (Exod 19:16-19) – toate
acestea au făcut ca toată lumea să tremure de groază. Au fost treziţi cu un fel de frică, groază, pentru ca
un alt fel de frică, reverenţă să fie sădită în ei. Moise subliniază această idee în Exod 20:20, făcând un
joc de cuvinte cu cuvântul ebraic pentru frică care are ambele conotaţii: „Nu vă temeţi [nu fiţi în
teroare]; pentru că Dumnezeu a venit să vă demonstreze, că frica [respectul] de El ar trebui să fie
înaintea ochilor voştri, ca să nu păcătuiţi.” În acelaşi timp, trebuie subliniat că o astfel de putere şi
maiestate cum au fost cele manifestate la Sinai nu sunt o disimulare a lui Dumnezeu în afara
caracterului Său. El ESTE un foc mistuitor (Deuteronom 4:24; Evrei 12:29), şi teofania de la Sinai a
fost doar o slabă reflectare a sfinţeniei Sale minunate. În timp ce a fost un instrument de atragere a
atenţiei, a fost şi o descoperire clară a naturii Sale.
(7) Mai există totuşi câteva aspecte care nu sunt pe deplin explicabile sau inteligibile?
Chiar atunci când încercăm să îndreptăţim caracterul lui Dumnezeu în raporturile Sa cu omenirea, nu
va fi mereu posibil ca în această viaţă să înţelegem de ce Dumnezeu a făcut anumite lucruri aşa cum le-
a făcut. Când Dumnezeu i-a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii nu a văzut ca fiind potrivit să-i explice
detaliile marii lupte cu Satana cu privire la situaţia lui. El a subliniat pur şi simplu puterea şi
înţelepciunea Sa divine, iar Iov a răspuns în credinţa că Dumnezeu ştia ce era cel mai bine. Unele
chestiuni precum suferinţa celor nevinovaţi şi moartea pruncilor, martirilor şi a animalelor, cruzimea
nepedepsită a nelegiuiţilor în această viaţă, vor rămâne nerezolvate până când Christos va veni şi va
îndrepta toate lucrurile la Judecată şi pe Noul Pământ. Unele aspecte şi acţiuni divine vor fi pe deplin

37
 38 Hermeneutică

înţelese numai atunci când în viitor Dumnezeu Însuşi va trage la o parte cortina şi va arăta de ce El a
trebuit să acţioneze sau nu a acţionat într-un anume fel, în lumina Marii Controverse. Dar suficiente
dovezi şi răspunsuri sunt date în Scriptură, pentru ca cercetătorii Bibliei să poată da ecou cântării lui
Moise şi a Mielului: “Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15:3)

3. Mesajele Scripturii ţintesc dincolo de ele

În această secţiune noi avem în vedere acele părţi din Scriptură care inerent ţintesc către o
împlinire dincolo de ele, cum este cazul profeţiilor şi al tipologiilor, sau către o semnificaţie extinsă
dincolo de ele, cum este cazul simbolismului sau al parabolelor. Trebuie să acordăm o scurtă atenţie
interpretării fiecăruia dintre aceste tipuri de material biblic.
a. Profeţia
Observaţii generale. În studiul profeţiilor predictive din Scriptură, câteva observaţii generale
care se nasc din mărturia Bibliei despre sine sunt fundamentale pentru materialul profetic. Mai întâi,
Biblia pretinde în mod specific că Dumnezeu este capabil să prezică atât viitorul apropiat cât şi cel
îndepărtat (Isa 46:10; Dan 2:45; 8:17-19; Rev 1:19), iar interpretul nu trebuie să fie influenţat de
presupoziţiile critice moderne, care resping conceptul de prezicere a viitorului şi al preştiinţei divine.
Apoi, trebuie să recunoaştem că profeţia predictivă nu a fost dată doar ca să satisfacă curiozitatea cu
privire la evenimentele viitoare, ci pentru scopuri morale, cum ar fi consolidarea credinţei (Ioan 14:29)
şi promovarea sfinţeniei personale în vederea pregătirii pentru revenirea Mântuitorului (Mat 24:44;
Apoc 22:7, 10, 11). În al treilea rând, mijloacele pentru interpretarea profeţiilor predictive trebuie să fie
găsite în interiorul Scripturii; împlinirea profeţiei trebuie să corespundă complet cu informaţiile
profetice pentru a fi considerată împlinirea corectă.
În al patrulea rând, înţelegerea structurii literare a unei cărţi profetice oferă un sprijin care
întăreşte interpretarea corectă. De exemplu, structura chiastică a Apocalipsei conţine două jumătăţi care
descriu desfăşurarea escatologică şi respectiv istorică a Marii Controverse (vezi Strand 19921 33-49).
Mai mult, scenele introductive ale sanctuarului care structurează întreaga carte a Apocalipsei,
descoperă unde începe fiecare secţiune în cursul istoriei. Ca un alt exemplu, în structura literară a cărţii
lui Amos, punctul culminant al chiasmului este capitolul 5, unde profetul şi-a pus deoparte apelurile
sale fierbinţi pentru pocăinţa Israelului, arătând natura clar condiţională a profeţiei lui Amos.
În al cincilea rând, ar trebui să fim extrem de precauţi cu privire la profeţiile neîmplinite.
Argumentul lui Iisus cu privire la scopul moral primar al tuturor profeţiilor este pertinent: “Şi v-am
spus aceste lucruri acum, înainte ca ele să se întâmple, pentru ca atunci când ele se vor întâmpla, să
credeţi” (Ioan 14:29). Înainte ca ele să se întâmple, noi nu vom putea înţelege fiecare detaliu al
prezicerii, chiar dacă schiţa de bază a evenimentelor şi chestiunilor este limpede.
Este de o importanţă extremă să recunoaştem că în interiorul Scripturii sunt două tipuri diferite
de profeţie: “clasică” şi “apocaliptică”. Fiecare din aceste tipuri de profeţii implică diferite reguli
hermeneutice de interpretare, reguli care ies la iveală în urma examinării materialului biblic (vezi
Strand 1992. 11-22).
Profeţia clasică. Multe din profeţiile aparţinând profeţilor clasici (Isaia, Ieremia, Ezechiel, şi
cei 12 profeţi mici) sunt înveşmântate în cadrul relaţiei de legământ, în care poporul lui Dumnezeu este
întotdeauna liber să rămână credincios legământului, şi să culeagă binecuvântările legământului, sau să
persiste în necredinţă şi să primească blestemul legământului (vezi Deuteronom 27-28). Astfel ele
prezintă opţiuni diferite: planul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea lui Israel dacă ei dădeau ascultare
chemării profetice de a rămâne credincioşi legământului Său, dar pe de altă parte şi certitudinea
judecăţii şi a primirii blestemului legământului dacă Israel persistă în necredincioşie faţă de legământ.
În cadrul profeţiilor clasice există chemări repetate la pocăinţă, pentru ca Dumnezeu să-Şi poate revărsa
binecuvântările şi avertizări cu privire la judecată dacă Israel nu se pocăieşte. Ca urmare atunci, aceste
profeţii despre împărăţie ale profeţilor clasici pot fi privite ca fiind condiţionale în natura lor. Totuşi,
promisiunea venirii lui Mesia, care nu depinde de alegerea omenească, este necondiţională pe tot
parcursul profeţilor clasici, cu toate că descrierea răspunsului lui Israel la revenirea Sa depinde de
alegerea poporului legământului Său. În acelaşi fel, alte predicţii care nu sunt legate de relaţia
legământului, precum naşterea lui Cyrus (Isaia 44:28; 45:1-6) şi distrugerea Asiriei (Isaia 10:12-19)
sunt hotărâte prin suveranitatea divină.
Profeţia clasică are înainte de toate un caracter contemporan local/naţional. Adesea sare de la
criza locală la evenimentele de la sfârşitul timpului, sub acelaşi titlu de “Ziua Domnului”. Vezi de
exemplu, cartea lui Ioel, care descrie atacul local iminent al lăcustelor (Ioel 1-2) şi apoi se mută la
judecata universală de la sfârşitul timpului (Ioel 3). Escatologia profeţiei clasice este prevăzută în
cadrul istoriei în planul original al lui Dumnezeu pentru Israelul naţional şi etnic. În continuare,
profeţia clasică prezintă unele contraste în legătură cu cele două moduri de raportare la legământ şi

38
 Hermeneutică 39

conţine o măsură de simbolism, în cea mai mare parte conform cu viaţa în natură. Sursa ei este de
obicei “cuvântul Domnului” care vine la profet, deşi sunt implicate şi unele vise şi viziuni.
Timpul profetic în profeţia clasică este în general lung (cei 70 de ani din Ieremia 25:12), din
moment ce este exprimat în timp literal, deşi ocazional principiul zi-an este folosit în mod explicit
(Ezechiel 4:6).
O caracteristică majoră a profeţiei clasice este legată de modurile ei de împlinire
eschatologică. În profeţia clasică, Dumnezeu a făcut profeţii/promisiuni cu privire la împărăţie, care
reprezentau planul Său original cu privire la Israel. Aceste profeţii au început să se împlinească o dată
cu întoarcerea lui Israel din exilul Babilonian şi aveau să-şi atingă apogeul în venirea lui Mesia. Când
Mesia, Împăratul lui Israel a venit, El a adus îndeplinirea fundamentală a tuturor acestor promisiuni cu
privire la împărăţie prin El însuşi (Mat 12:28; 2 Cor1:20). A fost intenţia lui Dumnezeu ca toate aceste
profeţii privitoare la împărăţie să se împlinească literal şi în Israelul naţional, etnic şi teocratic, pe
măsură ce ei extindeau Împărăţia Mesianică în întreaga lume. Dar atunci când Isaelul literal, naţional,
teocratic L-a respins pe regele său, ca teocraţie s-au rupt de Dumnezeu (Mat 28:38). La moartea Sa,
când toţi L-au părăsit, Iisus iudeul a rămas credincios, singura rămăşiţă adevărată a lui Israel. Ca
adevărată întruchipare a Israelului, acum El cheamă întreaga umanitate, atât Evrei cât şi Neamuri să fie
cuprinsă în trupul Său (Ef. 2:14-18; 5:30). Biserica creştină (alcătuită din iudei credincioşi şi neamuri)
e „Israelul lui Dumnezeu” (Gal.6:16). (Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a uitat sau a părăsit poporul
iudeu – evanghelia trebuie mereu să fie „Întâi a iudeului” [Rom.1:16], iar poporul Israel a păstrat de-a
lungul istoriei o mărturie cu privire la continuitatea Legii. Înaintea sfârşitului, mulţi evrei vor fi altoiţi
înapoi în măslin [Rom. 9-11] acceptându-L pe Iisus ca Mesia.)
Biserica universală, ca trup al lui Cristos, primeşte îndeplinirea tuturor făgăduinţelor
împărăţiei (Gal. 3:29), dar este o împlinire spirituală în care limbajul etnic şi geografic (centrat pe
Israel) devine universalizat (Israel e biserica, Babilonul reprezintă religia apostaziată). În final, va fi o
împlinire universală, glorioasă, literală şi finală la sfârşitul timpului.
Concluzionând, profeţiile vechi-testamentare cu privire la împărăţie, din categoria profeţiilor
clasice, au o împlinire eschatologică (la finalul timpului) în trei ipostaze: (1) eschatologia inaugurală:
împlinirea fundamentală a speranţelor eschatologice vechi-testamentare, culminând în viaţa
pământească şi lucrarea lui Iisus la primul advent; (2) eschatologia ajustată: aspectul spiritual derivat
al împlinirii de către biserică, trupul lui Cristos în perioada dintre prima şi a doua venire a lui Cristos, şi
(3) eschatologia consumată: aspectul îndeplinirii literale, universale în legătură cu intrarea în veacul
care va să vie la a doua venire a lui Cristos şi dincolo de aceasta (pentru o expunere mai detaliată a
acestor principii, vezi LaRondelle 1983). Modul de împlinire în fiecare dintre aceste aspecte, e
diferenţiat în funcţie de prezenţa fizică sau spirituală a lui Cristos. La prima venire a lui Cristos, când
El e prezent fizic, împlinirea e literală şi locală, centrată în El. În timpul bisericii, când Cristos e prezent
spiritual şi universal prin Duhul Său, împlinirea a spirituală şi universală; la sfârşitul timpului, când
Cristos se întoarce fizic, împlinirea este literală şi universală.
Profeţia apocaliptică. Distincţia dintre cele două tipuri de literatură profetică – clasică şi
apocaliptică – e deja sugerată de aşezarea lor în canonul biblic al testamentelor ebraic şi grec. În
aranjarea canonică finală a Vechiului Testament ebraic, cartea lui Daniel nu este plasată în secţiunea
„Profeţi” (nebi’im), ci în a treia diviziune a canonului, Scrieri (ketubim). Aceasta nu se întâmplă pentru
că Daniel e o producţie târzie, aşa cum pretind cercetătorii critici, ci mai degrabă pentru că această carte
are o funcţie diferită faţă de profeţii clasici. În acelaşi fel, cartea Apocalipsei e la apogeul mărturiei
nou-testamentare. Iar titlul Descoperirii – Apocalipsa – oferă denumirea pentru acest tip de profeţie.
Există o serie de caracteristici ale profeţiei apocaliptice care o deosebesc de profeţia clasică.
Mai întâi observăm lipsa elementului condiţional în secţiunile predictive din Daniel şi Apocalipsa. În
Daniel, suveranitatea şi controlul lui Dumnezeu asupra istoriei prezintă nu ce s-ar putea întâmpla cu
Israel şi alte naţiuni ci (datorită preştiinţei divine) ceea ce se va întâmpla. Nu există nici o prezentare a
alternativelor binecuvântărilor şi blestemelor pentru ascultare sau rebeliune. Mai degrabă Dumnezeu
revelează într-o succesiune neîntreruptă ridicarea şi căderea naţiunilor din zilele lui Daniel până la
sfârşitul timpului. Acelaşi curs istoric din zilele lui Ioan până la sfârşit se găseşte şi în Apocalipsa. Deşi
Apocalipsa prezintă şi chemări pentru persoane individuale să se alinieze de partea lui Cristos în lupta
cosmică (vezi apelurile către cele 7 biserici din Apocalips 2-3), în acelaşi timp, succesiunea istorică
progresivă a dramei cosmice e prezentată ca fixată şi de neschimbat.
Cartea lui Daniel subliniază în continuare diferenţa dintre clasic şi apocaliptic prin faptul că
această carte a fost sigilată până la timpul sfârşitului (Dan. 12:4). Viziunile lui Daniel nu erau în primul
rând pentru oamenii zilelor sale – ca în profeţia clasică – ci pentru cei de mai târziu, care vor putea
vedea că Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere, ci a ştiut ce cale va alege Israel ca naţiune în raport
cu legământul Său. Cartea Apocalipsei, ca o tovarăşă a cărţii lui Daniel, prezintă cartea sigilată a lui
Daniel ca fiind deschisă în ultimele zile (Ap. 10:1-2, 5-6; Dan. 12:7) şi oferă descoperiri suplimentare
care se adaugă cărţii lui Daniel.

39
 40 Hermeneutică

Alte caracteristici ale profeţiei apocaliptice, în contrast cu cea clasică. Escatologia

apocaliptică descrie sfârşitul istoriei cu o intervenţie finală universală lui Dumnezeu din afara istoriei.
Apocalipticul conţine, de asemenea, contraste izbitoare sau dualism (veacul acesta şi veacul ce va să
vie; pământ şi cer; Cristos şi Satana; cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi) şi un simbolism abundent,
compus. Baza descoperirii apocaliptice e formată, de obicei, din visuri sau vedenii şi e adesea însoţită
de un înger interpret.
Există patru şcoli majore de interpretare pentru literatura apocaliptică biblică. Viziunea fermă
a bisericii timpurii şi a tuturor reformatorilor era istoricistă, recunoscând că viziunile lui Daniel şi Ioan
acopereau întreaga perioadă istorică din zilele profetului până la sfârşitul timpului şi mai departe. O a
doua viziune majoră, cea preteristă, născându-se în timpul Contra-Reformei Catolice (poate fi urmărită
până la învăţatul iezuit Alcazar, acum susţinută de majoritatea principalilor protestanţi) insistă asupra
faptului că profeţiile apocaliptice s-au concentrat în special pe trecut (în special perioada lui Antioh
Epifanul, în cazul lui Daniel şi a împăraţilor romani, în cazul Apocalipsei). O a treia şcoală, futuriştii
(viitoriştii), apăruţi şi ei în timpul Contra-Reformei Catolice (poate fi urmărită până la iezuitul Ribera)
pretinde că profeţiile apocaliptice se concentrează în special asupra viitorului (în special asupra
persoanei lui Antihrist). În final, şcoala idealistă susţine că Daniel şi Apocalipsa oferă o descriere
generalizată a luptei dintre bine şi rău refuzând să facă o aplicaţie a diferitelor simboluri la împliniri
istorice specifice.
Literatura apocaliptică din Daniel şi Apocalipsa oferă indicaţii interne că istoricismul este
metoda corectă de interpretare profetică. Mai întâi, îngerul interpret din Daniel arată că simbolurile
apocaliptice au corespondenţi istorici specifici, nu sunt doar portrete idealizate aşa cum susţine şcoala
idealistă.
Mai departe, tema literaturii apocaliptice este universală şi cosmică: ea prezintă o neîntreruptă
trecere în revistă a istoriei începând din zilele profetului şi până la sfârşitul lumii. Fiecare viziune
majoră din Daniel (2, 7, 8, 11) şi jumătatea istorică a Apocalipsei (Bisericile, Sigiliile şi Trâmbiţele)
recapitulează această trecere în revistă a istoriei din diferite perspective şi cu noi detalii. Astfel, doar
şcoala istoricistă este în stare să facă dreptate acestui aspect, nu şi cea preteristă (care plasează aplicaţia
profeţiei doar la zilele profetului) sau cea futuristă (care trebuie să pună un gol de aproape 2000 de ani,
când textul nu oferă nici un indiciu în sensul acesta).
O altă caracteristică ce vine în sprijinul interpretării istoriciste priveşte natura timpului
profetic. Perioadele de timp apocaliptice sunt în general scurte – prea scurte pentru a fi considerate un
timp obişnuit. De asemenea, ele sunt exprimate într-o terminologie temporală ebraică/greacă
neobişnuită (2300 seri-dimineţi; o vreme, două vremi şi jumătate de vreme; 70 de săptămâni; 42 de
luni, 1290 de zile, 1335 de zile), ceea ce indică natura lor simbolică. Dovezi interne din Daniel arată că
zilele literale în profeţie sunt echivalentul unor perioade mai mari de timp real (implicând principiul zi-
an; Dan.8:1-13; 9:24-27; 11:6,8,13). Aceste caracteristici oferă şi mai mult sprijin interpretării
istoriciste, din moment ce perioadele profetice acoperă virtual întreaga derulare a istoriei, nu doar
perioade scurte în trecut sau viitor.
Profeţia apocaliptică urmează modelul profeţiei clasice în ce priveşte modul de împlinire, din
moment ce ambele sunt interpretate pe fondul escatologiei nou-testamentare. După cruce, în cursul
istoriei, diferitele elemente profetice (termenii geografici şi etnici pentru Israel şi Babilon) trebuie
interpretate spiritual şi universal (Ap 2:9; 7:1-17; 17:1-6; 18); iar în momentul culminant al istoriei, o
dată cu a doua venire literală a lui Christos şi după, elementele profetice sunt interpretate literal (1000
de ani literali, Noul Pământ literal etc, Apoc. 20-22).
Totuşi, deşi modul de împlinire apocaliptică este la fel cu cel clasic, trebuie subliniat că, spre
deosebire de profeţia clasică, cea apocaliptică se referă numai la un singur aspect al împlinirii pentru
fiecare simbol profetic, element temporal sau altă componentă. Pur şi simplu nu este loc în apocaliptică
pentru re-aplicări sau împlinire în etape, din moment ce este o progresie istorică neîntreruptă din zilele
profetului până la sfârşitul timpului.
Acest lucru este subliniat observând că îngerul interpret din profeţia apocaliptică oferă cu
consecvenţă o interpretare corectă şi numai una a fiecărui simbol şi detaliu (vezi spre ex. Dan. 8:18-
26). Astfel, orice re-aplicare a simbolurilor sau a perioadelor de timp din Daniel şi Apocalipsa, la un
timp viitor, este necorespunzătoare. Apocalipsa 10:6 (în contextul versetelor 9-11 şi Apoc. 11:1) indică,
de asemenea, că nu va mai fi chronos (timp profetic) după Marea Dezamăgire şi începutul judecăţii de
cercetare pre-advente în 1844; astfel că orice stabilire de date specifice în viitor este exclusă chiar de
către Scriptură.
Putem rezuma principalele deosebiri dintre literatura clasică şi cea apocaliptică prin următorul
tabel:

40
 Hermeneutică 41

Două tipuri de profeţie predictivă în Scripturi

Profeţia generală (clasică)
(Isaia, Ieremia, Ezechiel, Profeţii Mici)
1. Sfera de interes:
- locală/naţională
- contemporană
2. Escatologie – în istorie (naţională, etnică)
3. Unele contraste.
4. Simbolism limitat cu imagini conforme cu
viaţa.
5. Baza: „cuvântul Domnului” (uneori viziuni)
6. Condiţionalitate (bazată pe răspunsul poporului
în cadrul legământului)
7. Trei ipostaze ale împlinirii escatologice:
inaugurală (prima venire), ajustată (timpul
Bisericii), consumată (a doua venire şi după)
Profeţia apocaliptică
(Daniel şi Apocalipsa)
1. Sfera de interes:
- universală
- întreaga istorie, cu accent pe
sfârşitul timpului
2. Escatologie – în afara istoriei (finală,
universală)
3. Contraste puternice (dualism):
- temporal (veacul acesta/veacul
care va să vie)
- spaţial (pământesc/ceresc)
- etic (neprihăniţi/nelegiuiţi)
4. Simbolism abundent, compozit.
5. Baza: viziuni/vise, îngerul interpret
6. Determinism (suveranitatea divină)
7. Doar un aspect al împlinirii pentru
fiecare detaliu al viziunii: viziunile acoperă cursul
complet al istoriei până la sfârşitul timpului, fără
să lase loc pentru reaplicarea la diverse stadii ale
împlinirii escatologice.

Paşi practici pentru interpretare. Ca ghid practic pentru interpretarea profeţiei predictive
din Scripturi, pot fi de folos următoarele întrebări:
Pentru toată literatura profetică, pune întrebările:
1. Care este contextul istoric care a făcut necesară profeţia? (Vezi mai sus III.B care tratează
întrebările istorice).
2. Care este structura literară a cărţii şi contextul imediat? Unde vine acest pasaj şi ce rol joacă
în cadrul structurii întregii cărţi? (Vezi mai sus III.C care tratează structura literară)
3. Care este înţelesul gramatical natural al pasajului – cuvinte, expresii, propoziţii, fraze?
(Vezi mai sus III.D pentru a vedea cum se face o analiză verset cu verset a pasajului). Ce anume se
prezice?
4. Ce simboluri evidente sunt folosite şi care este semnificaţia fiecărui simbol? (Vezi mai jos
III.E.4.c pentru dezbaterea despre simbolism.)
5. Ce tip de literatură profetică este implicat – clasică (Isaia, Ieremia, Ezechiel, profeţii mici)
sau apocaliptică (Daniel şi Apocalipsa)?
Dacă este vorba de profeţia clasică, pune următoarele întrebări:
1. Ce criză locală imediată este descrisă în carte sau în pasajul respectiv? (Ex. plaga lăcustelor
din Ioel 2.)
2. Face cartea un salt de la criza locală la „Ziua Domnului” de la sfârşitul timpului? (Ex. Ioel
3.)
3. Ce profeţii despre împărăţie sau făgăduinţe pentru Israel sunt date? Unde sunt date profeţii
similare în Vechiul Testament. Cum s-ar fi împlinit acestea în mod literal în Israelul naţional, etnic,
teocratic dacă ei ar fi fost credincioşi legământului? (Vizualizează ce ar fi putut fi.)
4. Ce blesteme din cadrul legământului sunt pronunţate asupra Israelului teocratic dacă ei ar
continua să respingă avertizările de a se pocăi de necredincioşia lor în legământ? Cum s-au împlinit
aceste avertizări în istorie? Ce predicţii despre Mesia sunt date profetului? Care aspecte ale acestor
profeţii nu sunt dependente de alegerea umană şi sunt, aşadar, necondiţionate? Care descriu rezultate
ale venirii lui Mesia care sunt condiţionate de răspunsul lui Israel?
5. Cum a înfăptuit Iisus împlinirea primară a profeţiilor despre împărăţie în El Însuşi (de
exemplu, profeţiile „adunării” [Deuteronom 30; Ezechiel 36-37; etc.] prin adunarea la Sine a celor
doisprezece ucenici [Matei 5:1; Ioan 10:14-16; 11:52; Matei 12:30; Matei 23:37])? (Foloseşte o

41
 42 Hermeneutică

concordanţă sau notele marginale pentru a găsi legături între profeţia vechi-testamentară şi viaţă a lui
Christos.)
6. Cum îşi găsesc aceleaşi făgăduinţe/profeţii din cadrul legământului împlinirea spirituală în
biserică, trupul lui Christos? (De exemplu, biserica este unită spiritual prin credinţa în Christos, Matei
18:20; Evrei 12:22; Apocalipsa 14:6-12.)
7. Cum îşi găsesc aceste profeţii despre împărăţie împlinirea literală totală la a doua venire şi
după aceasta? (De exemplu, adunarea literală a poporului lui Christos la Sine la a doua venire, Matei
24:31; 2 Tesaloniceni 2:1; Luca 13:28-29; Apocalipsa 21-22.)
8. Ce terminologie sau metafore politice, etnice, geografice specifice Orientului Mijlociu se
găsesc în profeţia despre împărăţie? Acest limbaj etnic şi teritorial (Ierusalim, Muntele Sionului, Israel
etc.) trebuie universalizat când este împlinit în Biserică şi la sfârşitul timpului (ex. Galateni 3:29; Evrei
12:22-24; Apocalipsa 21: 18-21).
9. Care părţi ale profeţiilor despre împărăţie descriu pe duşmanii lui Israel? Acestea trebuie
privite şi ele cu referire la Christos (ca în paşii 5-8 de mai sus): duşmanii literali ai lui Christos la prima
Sa venire (ex. Ioan 13:18; Fapte 1:20); duşmanii spirituali ai bisericii (Apocalipsa 14:20; 16:14-16) şi
duşmanii literali la a doua venire şi dincolo de ea (Apocalipsa 20:8,9).
10. Ce evenimente ale profeţiilor despre împărăţie se referă în mod specific la încheierea
finală a istoriei, la lupta escatologică finală (în special Ezechiel 38-39; Zaharia 12-14; Ioel 3; Isaia 24-
27)?
Aceste pasaje cu înfăţişare apocaliptică din profeţia clasică trebuie de asemenea interpretate în
armonie cu principiile hristocentrice subliniate mai sus. Împlinirea supremă este literală (ex. cum
Muntele Măslinilor se împarte în două [Zaharia 14]), dar terminologia etnică este încă universalizată
(Israel se referă la toţi din poporul lui Dumnezeu; Gog şi Magog la toţi duşmanii lor; Ezechiel 38-39;
Apocalipsa 20:8).
Pentru literatura apocaliptică, pune următoarele întrebări:
1. Care este planul general al cărţii (Daniel sau Apocalipsa) – seriile viziunilor recapitulative
– şi unde se potriveşte pasajul respectiv în acest mare tablou? Observă că cele patru viziuni/interpretări
principale din Daniel 2, 7, 8, 11 recapitulează acelaşi curs primar al istoriei din timpul lui Daniel până
la sfârşitul timpului. Secţiunile istorice ale Apocalipsei (bisericile, sigiliile, trâmbiţele) de asemenea
recapitulează cursul istoriei din timpul lui Ioan până la sfârşitul timpului. Partea escatologică a
Apocalipsei are şi ea trimiteri înapoi către cursul istoriei (ex. cei doi martori din Apocalipsa 11 şi
persecuţia femeii şi a seminţei ei din Apocalipsa 12), dar se concentrează în principal pe Ziua antitipică
a Ispăşirii, pe care Daniel o fixează (Daniel 8:14) ca începând în 1844.
2. Ce interpretare specifică este dată de înger profetului privind detaliile din pasaj? (Vezi de
ex. identificarea lămurită pe care o oferă îngerul privind berbecele şi ţapul din Daniel 8.)
3. Ce elemente ale viziunilor paralele ale cursului istoriei din Daniel şi Apocalipsa ne ajută la
interpretarea pasajului respectiv? (De exemplu, Daniel 2, 7, 8 şi 11 trebuie studiate împreună, începând
cu Daniel 2 şi permiţând secţiunilor paralele să dea formă interpretării. În acelaşi mod, cele şapte
biserici, cele şapte sigilii şi cele şapte trâmbiţe trebuie studiate având în vedere relaţia dintre ele. Din
nou, toate caracteristicile cornului celui mic din Daniel 7 şi ale fiarei din Apocalipsa 13 trebuie luate în
considerare în identificarea acestei puteri.
4. Ce elemente ale paralelelor chiastice din cartea Apocalipsei se luminează unele pe altele?
(De exemplu, „Biserica luptătoare” din Apocalipsa 1:10b -3:22 se potriveşte „Bisericii triumfătoare”
din Apocalipsa 21:5-22:7; cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 8-11 se potrivesc celor şapte plăgi din
Apocalipsa 15-16).
5. Ce aluzii la Vechiul Testament se găsesc în pasaj? (De exemplu secarea râului Eufrat pentru
a se pregăti calea pentru împăratul din Răsărit din Apocalipsa 16 face aluzie la căderea Babilonului
prezisă în Ieremia 51.) Aluziile la Vechiul Testament pot ilumina semnificaţia intenţionată a profeţiei.
În special observă aluziile la sanctuar şi paralelele dintre Daniel şi Apocalipsa.
6. Ce paralele din NT la pasajul respectiv pot aduce lumină asupra înţelesului profeţiei (ex.
Apocalipsa lui Iisus din Matei 24, şi cea a lui Pavel din 2 Tesaloniceni 2 sunt cadre esenţiale pentru
fiara din Apocalipsa 13).
7. Ce semnificaţie a limbajului profetului ar fi fost inteligibilă pentru cititorii din timpul
profetului? Interpretarea trebuie să clădească pe această semnificaţie şi nu pe construcţiile interpretului
modern. (Desigur interpretarea poate indica o împlinire dincolo de înţelegerea ascultătorilor originali,
dar controlul asupra semnificaţiei limbajului folosit de profet trebuie să fie ceea ce ar fi fost înţelesul
intenţionat de profet.)
8. Ce mod de împlinire este aşteptat în acest pasaj? (Aminteşte-ţi că aici profeţia apocaliptică
urmează profeţia clasică în universalizarea restricţiilor etnice ale termenilor: Israel şi Babilon, poporul
lui Dumnezeu respectiv vrăjmaşii Săi. Împlinirea este de asemenea diferenţiată în funcţie de prezenţa
fizică sau spirituală a lui Christos. Astfel, descrierile sanctuarului sunt literale când este vorba de

42
 Hermeneutică 43

sanctuarul ceresc unde Christos este prezent în mod fizic, dar şi spirituale când este vorba de plimbarea
lui Christos printre sfeşnicele pământeşti (Apocalipsa 1) unde este prezent doar prin Duhul Său.
9. Ce eveniment istoric corespunde perfect cu toate detaliile profeţiei văzută în contextul lărgit
al cărţii? Numai dacă fiecare detaliu între profeţie şi istorie corespunde, interpretarea poate fi acceptată.
10. Se armonizează interpretarea cu aceea a altor descrieri ale aceluiaşi eveniment sau ale
aceleiaşi chestiuni din alte locuri din Scriptură? Este ea în armonie cu schiţele de bază ale
evenimentelor sau chestiunilor aşa cum sunt înţelese de comentatorii istoricişti atenţi?
11. Ce aspecte ale profeţiei sunt clare dincolo de orice îndoială şi ce detalii sunt nesigure şi
necesită precauţie în interpretare? Principalele schiţe ale profeţiei apocaliptice sunt clare, dar pot exista
diferenţe de opinie în privinţa anumitor detalii. Chiar şi unele secţiuni mai mari (cum ar fi Daniel 2 şi
cele 7 trâmbiţe din Apocalipsa) sunt văzute din puncte de vedere diferite de către comentatorii istorici.
Prin urmare, se cere atenţie deosebită în ceea ce priveşte detaliile profeţiilor neîmplinite.
b. Tipologia
Caracteristicile de bază ale tipologiei biblice apar chiar din Scriptură la o examinare atentă a
pasajelor Noului Testament unde scriitorii au etichetat în mod explicit interpretarea dată de ei
Vechiului Testament cu expresia typos “tip” sau împlinirea nou-testamentară cu antitypos “antitip”
(vezi Rom 5:12; 1 Cor 10:6,11; 1 Pet 3:21; Ev 8:5 şi 9:24). Conform informaţiilor biblice, tipologia
poate fi definită ca studiul diferitelor evenimente, persoane sau instituţii din istoria mântuirii pe care
Dumnezeu le-a desemnat în mod specific să prefigureze în mod predictiv împlinirea lor escatologică
antitipică în Christos şi în realităţile Evangheliei înfăptuite de Christos.
Tipologia biblică poate fi clarificată punând-o în contrast cu alte aspecte sau abordări ale
Scripturii. Cele cinci caracteristici ale tipologiei sunt următoarele:
1. Tipologia este înrădăcinată în istorie. Ea nu pierde din vedere caracterul istoric real al
persoanelor, evenimentelor şi instituţiilor de care se foloseşte. Aceasta spre deosebire de alegorie care
este atribuirea arbitrară de semnificaţii detaliilor textului care denigrează sau chiar respinge sensul
istoric simplu. Alegorizarea textului biblic (cu excepţia cazului în care contextul indică în mod specific
prezenţa alegoriei, cum se întâmplă în parabolele Domnului Christos) este o metodă de interpretare
ilegitimă.
2. Un tip arată în viitor sau prefigurează predictiv. Aceasta spre deosebire de un simbol care
este în sine însuşi o reprezentare atemporală a adevărului. Totuşi, simbolurile pot deveni tipuri dacă
sunt folosite într-un context specific tipologic. De exemplu, un miel în Scriptură simbolizează gingăşie
şi inocenţă; dar pus în legătură cu sanctuarul, mielul devine un tip simbolic al Mielului lui Dumnezeu,
Mesia.
3. Un tip prefigurează, dar nu în mod explicit, nu verbal. Aceasta spre deosebire de profeţie. Şi
tipologia şi profeţia fac referire la viitor, tipul tacit (ca persoană, eveniment sau instituţie), iar profeţia
verbal. După cum vom reliefa mai jos, tipologia şi profeţia verbală merg mână în mână, din moment ce
fiecare tip este identificat ca atare de către un indicator verbal din Scriptură fie însoţind tipul imediat fie
venind cu ceva timp înaintea apariţiei antitipului.
4. Tipologia implică o corespondenţă amplificată – antitipul este mai mare decât tipul (vezi
vestirea lui Iisus despre Sine Însuşi ca “ceva mai mare” decât Templul, profetul şi regele – Mat
12:6,41,42). Aceasta spre deosebire de o ilustraţie spirituală sau comparaţie care se referă la nişte
exemple drept model fără nici o corespondenţă amplificată. Astfel, de exemplu, Petru le îndeamnă pe
femei să fie liniştite şi modeste ca Sara. Sara este un exemplu, un model de conduită, dar nu un tip.
5. Un tip este destinat de Dumnezeu să funcţioneze ca o prefigurare a antitipului. Aceasta spre
deosebire de o analogie naturală pe care mulţi cercetători critici moderni au numit-o tipologie. Există
multe situaţii similare sau analoage în Scriptură, dar scriitorii Noului Testament rezervă cuvântul “tip”
pentru realităţile istorice pe care Dumnezeu le-a destinat să prevestească împlinirea lor antitipică.
În cercetarea lor în ceea ce priveşte împlinirea tipologică a persoanelor, evenimentelor şi
instituţiilor vechi-testamentare, scriitorii Noului Testament nu citesc în Vechiul Testament ce nu se află
acolo. Mai degrabă ei rămân credincioşi Scripturilor Vechiului Testament, care deja au indicat ce
evenimente, persoane şi instituţii alese de Dumnezeu vor servi ca prefigurări ale lui Iisus Christos şi ale
realităţilor Evangheliei împlinite de El. Scriitorii Noului Testament doar anunţă împlinirea antitipică a
ceea ce deja a fost arătat în mod verbal de profeţii Vechiului Testament. De exemplu, Ioan Îl prezintă
pe Iisus ca antitipul lui Moise referindu-se la Deut 18:15-19 care prezice că Mesia va fi un Nou Moise
(vezi Ioan 1:21; 6:14; 8:40). Iarăşi, Ev 8:5 prezintă relaţia tipologică dintre sanctuarul ceresc şi cel
pământesc şi întăreşte această viziune citând indicatorul vechi-testamentar al tipologiei sanctuarului:
Exod 25:40.
Scriitorii Noului Testament nu oferă o listă completă a tipurilor din Vechiul Testament, dar
arată procedura hermeneutică, controlată de indicatorii Vechiului Testament, de identificare a tipurilor
biblice. Mai mult, Iisus şi scriitorii Noului Testament sub inspiraţie, scot în relief evenimente nou-

43
 44 Hermeneutică

testamentare pe care Dumnezeu le-a desemnat să fie tipuri ale unor evenimente ulterioare din cadrul
Planului de Mântuire (de exemplu, distrugerea Ierusalimului ca tip pentru sfârşitul lumii – Mat 24).
De asemenea, scriitorii Noului Testament lucrează în acelaşi cadru atunci când anunţă natura
împlinirii tipologice aşa cum am văzut în privinţa împlinirii profeţiei clasice. Astfel există aici trei
ipostaze ale împlinirii escatologice a tipurilor vechi-testamentare: (1) o împlinire de bază în Christos la
prima Sa venire; (2) ipostaza spirituală derivată a împlinirii în biserică atât la nivel individual cât şi la
nivel colectiv; şi (3) împlinirea finală, glorioasă la a doua venire a lui Christos şi dincolo de acest
eveniment. Astfel, de exemplu, Iisus este Israelul antitipic (Mat 2:15); biserica, în calitate de trup al lui
Christos este “Israelul lui Dumnezeu” (Gal 6:16) şi cei 144.000 de la sfârşitul timpului prezentaţi în
Apocalipsa sunt antitipul celor 12 seminţii ale lui Israel (Apoc 7; 14:1-5; 15:1-4).
Ceea ce este adevărat cu privire la tipologia istorică (sau orizontală), este de asemenea
adevărat cu privire la tipologia care implică o dimensiune verticală, şi anume, tipologia sanctuarului:
există trei ipostaze ale împlinirii escatologice. Astfel, Iisus este Templul antitipic, biserica, ca trup al
Său este Templu al lui Dumnezeu, atât individual cât şi ca întreg (1 Cor 3:16.17; 2 Cor 6:16); şi
Apocalipsa descrie „cortul lui Dumnezeu” apocaliptic care este cu oamenii (Apoc 21,3). Dar, în
tipologia Sanctuarului există un aspect suplimentar: sanctuarul ceresc a existat chiar înaintea celui
pământesc, şi este dimensiunea verticală cuprinzătoare de-a lungul Vechiului şi Noului Testament.
Sanctuarul pământesc al Vechiului Testament a arătat întotdeauna în sus, către originalul ceresc la fel
de bine cum arată mai departe spre Christos, spre Biserică şi spre Templul apocaliptic.
Este important să realizăm că nu fiecare detaliu al tipului este semnificativ în tipologia biblică.
De exemplu, există descrieri a trei sanctuare (Temple) pământeşti diferite în Vechiul Testament care
corespund din punct de vedere tipologic cu Templul ceresc (cortul lui Moise, templul lui Solomon şi
templul escatologic din Ezech. 40-48); fiecare a fost diferit prin ceva anume (materiale folosite,
numărul articolelor de mobilier, dimensiuni, etc.), dar existau anumite elemente de bază care erau
constante (nr. de încăperi, tipuri de mobilă, proporţii spaţiale, etc.). Aceste elemente comune scot în
evidenţă elementele de bază ale tipologiei sanctuarului – şi aceleaşi elemente de bază sunt rezumate în
Evr. 9,1-4.
Este de asemenea important să realizăm că nici un tip nu este neutru; toate au o încărcătură
morală în planul de mântuire fie pentru, fie împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Unele tipuri
prefigurează pe Christos şi realităţile Evangheliei îndeplinite de El în timp ce alte tipuri îi prefigurează
pe vrăşmaşii lui Christos. Unele au trăsături din amândouă. Fiecare element al tipului trebuie identificat
cu referire la orientarea sa morală, iar antitipul trebuie văzut în aceeaşi orientare.
De exemplu, observă tipologia complexă în cea de-a şasea plagă din Apoc. 16:12, deoarece
descoperă paralelele tipologice dintre căderea Babilonului istoric şi cea a Babilonului spiritual.
Babilonul s-a opus poporului lui Dumnezeu; râul Eufrat, pe care era situat Babilonul, a fost sursa de
viaţă a Babilonului şi, prin urmare, împotriva lui Dumnezeu. Secătuirea acestei surse de viaţă a fost
favorabilă cauzei divine, şi, în acelaşi fel, împăraţii din răsărit, Cirus şi armata sa venind să cucerească
Babilonul şi să elibereze poporul lui Dumnezeu au avut o încărcătură morală pozitivă. În interpretarea
împlinirilor antitipice ale acestor aspecte ale căderii Babilonului trebuie să rămâi consecvent orientării
morale a tipului. Astfel, Cirus este un tip al lui Mesia (Isa 45:1), iar secarea Eufratului este un tip al
îndepărtării sprijinului Babilonului, chiar înaintea căderii Babilonului şi a izbăvirii poporului lui
Dumnezeu.
Pentru un ghid practic al interpretării tipologiei biblice, următoarele întrebări pot fi de mare
ajutor:
1. Este persoana, evenimentul sau instituţia în discuţie realmente un tip? Caută să
descoperi indicatorii biblici care identifică realitatea istorică drept tipologică. Acest indicator va însoţi
adesea descrierea istorică (Deut 18:15-19; Exod 25:9.40); uneori indicatorul va fi mai clar exprimat de
către un profet mai târziu (Mal. 4:5.6; Ezechiel 37:24); şi frecvent Iisus sau scriitorii Noului Testament
identifică tipurile în timp ce proclamă împlinirile lor antitipice. Este esenţial să nu se interpreteze
arbitrar diferitele realităţi istorice ale tipologiei Scripturii, când nu există nici o garanţie biblică pentru a
face astfel; o astfel de practică conduce la speculaţie imaginară controlată numai de imaginaţia
interpretului.
2. Care sunt elementele de bază ale tipului care vor fi recapitulate în antitip?
Concentrează-te asupra principalelor elemente ale tipului, aşa cum se descoperă îndeosebi în contextul
indicatorilor verbali care identifică tipul. Nu insista asupra detaliilor minore care nu fac parte din
trăsăturile de bază ale tipologiei.
3. Care este orientarea tipului cu referire la Dumnezeu şi Christos în Marea Luptă? În
interpretarea antitipului, asigură-te că rămâi consecvent acestei orientării pentru sau contra lui Christos.
4. Cum este tipul împlinit în Noul Testament? Aminteşte-ţi cadrul escatologic care oferă
un control al Noului Testament asupra felului în care tipurile sunt împlinite în (a) Christos, (b) biserică

44
 Hermeneutică 45

şi (c) la sfârşitul timpului. Examinează atent referinţele Noului Testament cu privire la acest tip şi la
ipostazele împlinirii antitipice.
5. Care este aspectul viitor al tipologiei care rămâne să fie împlinit? Trebuie să fii
precaut şi circumspect ca şi la împlinirea profeţiei predictive. Tipologia este dată pentru ca atunci când
ea se împlineşte, noi să putem crede mai pe deplin; nu fiecare amănunt poate fi clar înainte ca să aibă
loc ipostaza apocaliptică a împlinirii.
6. Care este scopul moral al tipologiei? În ce fel înţelegerea tipologiei oferă pătrundere
spirituală pentru vieţuirea creştină practică? Aminteşte-ţi că tipologia nu este doar ca să satisfacă
curiozitatea cu privire la evenimentele viitoare, ci şi (în mod special) ca să ofere hrană spirituală celui
care studiază Cuvântul.
7. Unde este învăţat adevărul teologic al tipului în alt loc din Scriptură? Scriitorii biblici
susţin uneori doctrina numai prin tipologie (vezi Evrei 8:5 şi 9:23), dar cel care interpretează trebuie să
se ferească să construiască doctrine teologice pe tipologie, dacă acestea nu se armonizează cu restul
Scripturii. Deseori tipologia serveşte ca o consolidare vizuală a ceea ce este învăţat în mod didactic în
altă parte în Scriptură.
8. Cum ne ajută tipologia să evidenţiem frumuseţea atât de complexă a diferitelor
aspecte ale Planului Mântuirii? Tipologia biblică poate fi văzută ca o specie a esteticii, arătând
frumuseţea uimitoare a ceea ce Dumnezeu a făcut în opera Sa de mântuire. Cum toate calităţile
tipologiei vechi-testamentare stabilite de Dumnezeu converg spre Mesia şi cum El le îndeplineşte
perfect pe fiecare – îl face pe interpret să stea în adoraţie în faţa frumuseţii sfinte a lucrării mântuitoare
a lui Dumnezeu.
c. Simbolismul
Un simbol este în sine o reprezentare atemporală a adevărului. Astfel un miel simbolizează
inocenţa, un corn puterea, etc. Însă, adesea simbolurile devin pietre de construcţie pentru profeţie şi
tipologie. În acest fel mielul de la sanctuar simbolizează pe Christos, Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29);
cele patru coarne şi cornul cel mic din Daniel 7 reprezintă puteri politico-religioase sau religioase
specifice.
În interpretarea simbolurilor, principiile de bază pot fi derivate din utilizarea simbolismului
care este proprie Scripturii. Ca un ghid practic, putem pune următoarele întrebări:
1. Este lucrul considerat din pasaj în mod clar un simbol? (Dacă contextul nu este figurat
şi/sau înţelesul natural simplu are sens, trebuie să ne ferim să considerăm în mod arbitrar ca simbolic
ceea ce este destinat să fie luat literal. De asemenea, să ne amintim că anumite lucruri trebuie luate
literal, dar în acelaşi timp pot trimite în mod simbolic dincolo de ele; ex. pâinea şi vinul de la Cina
Domnului sunt pâinea fizică şi sucul de struguri, dar în acelaşi timp simbolizează trupul şi sângele lui
Iisus; Sanctuarul ceresc şi serviciile sale descrise în Scriptură sunt reale, simbolizând de asemenea
realităţile evangheliei centrate în Iisus.
2. Este interpretarea unui anumit simbol precizată în contextul imediat al acestuia? (Ex. Dan
8:20-21; Apoc. 1:20; 4:5; 17:15.)
3. Este semnificaţia simbolului dată altundeva în Scriptură? (Foloseşte o concordanţă; ex. vezi
Ioan 1:29 pentru înţelegerea semnificaţiei mielului sacrificial din Vechiul Testament.)
4. Are simbolul mai mulţi corespondenţi în contexte diferite? (Ex. termenul “leu” se referă atât
la Christos [Apoc. 5:5] cât şi la Satana [1Pt. 5:8].)
5. Există simboluri diferite care pot reprezenta acelaşi lucru? (Ex. “mielul” şi “leul” în Apoc.
5:5.6 se referă la Christos.)
6. Ne ajută studiul simbolismului oriental şi greco-roman în înţelegerea simbolului biblic?
(Vezi comentariile din bibliografie pentru resurse.)
7. Care din semnificaţiile posibile ale simbolului se potriveşte cel mai bine contextului imediat
al pasajului abordat? (Verifică compatibilitatea cu tema (temele) dominantă(e) dezvoltată(e) în pasaj şi
cu contextul literar şi cadrul textual.)
8. Care este contribuţia simbolului la dezvoltarea generală a ideii şi structurii pasajului?
9. În profeţia apocaliptică în care întâlnim simbolismul compus care sunt părţile principale ale
prezentării simbolice? (Observă că simbolul nu poate fi făcut să fie exact echivalent. Unele detalii ale
simbolismului extins pot doar să rotunjească imaginea; un simbol este prin natura sa un semn sau o
figură care are fluiditate şi este doar reprezentativ.
10. În profeţia apocaliptică, care este împlinirea istorică care se potriveşte exact simbolului
predictiv? (Caută să laşi ca imaginea biblică să fie factorul de control şi nu istoria; de asemenea nu
„forţa” imaginea istorică pentru a se potirivi simbolismului.) (Pentru o călăuzire specifică în ce priveşte
interpretarea simbolurile apocaliptice, vezi Strand 1992, 22-27.)

45
 46 Hermeneutică

d. Parabolele
Importanţa parabolelor este recunoscută atunci când realizăm că o treime deplină din
învăţăturile lui Iisus, aşa cum sunt înregistrate în Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu şi Luca) au
formă de parabolă (aproximativ 40 de parabole diferite). De asemenea întâlnim parabole în Vechiul
Testament, cum ar fi parabola oii spusă de Natan (2 Samuel 12:1-2) şi parabola viei a lui Isaia (Isa. 5:1-
7). Termenul vechi-testamentar pentru „parabolă”, masal, este şi un termen obişnuit pentru „proverb”
în cartea Proverbelor, descoperind astfel cadrul de înţelepciune al parabolelor lui Iisus. Termenul nou-
testamentar pentru „parabolă” este parabole cu înţelesul etimologic de „plasare alături de” în scopul
comparaţiei.
Parabola ca stil literar (Osborne 1991, 236) are o serie de forme diferite: proverbe ( „doctore,
vindecă-te pe tine însuţi”, Luca. 4:23), metafore (smulgerea plantei din rădăcină, Mat 15:13), ziceri
figurate (parabola burdufurilor de vin, Luca. 5:36-38), similitudini sau similarităţi dezvoltate (parabola
grăuntelui de muştar, Marcu 4:30-32), povestiri (cele zece fecioare, Mat 25:1-13), povestiri ilustrative
(Samariteanul milos, Luca 10:29-37) şi parabole alegorice (parabola semănătorului, Marcu 4:1-9, 13-
20). Toate formele literare folosite de Iisus au un singur element comun: folosirea experienţelor zilnice
obişnuite pentru a descrie adevărurile Împărăţiei Sale.
Multe dintre parabolele lui Iisus au un singur punct principal şi acesta este afirmat de către
Iisus şi reiterat de scriitorii evangheliei (Mat 18:35; 20:16; Luca 15:7,10; 16:31). Dar există şi parabole
alegorice ale lui Iisus (ex. Parabola semnănătorului. Mat 13:1-23) cu idei multiple şi nu doar una
singură. Alegoria sau atribuirea arbitrară de semnificaţii părţilor povestirii, este justificată în aceste
exemple, deoarece autorul (Iisus) a intenţionat un nivel mai profund al semnificaţiei şi a indicat
interpretarea lui. Acest fapt diferă de alegorizare în care interpretul de mai târziu citeşte în text un nivel
mai profund al semnificaţiei care n-a fost niciodată intenţionat sau indicat de autorul original.
Principiile de bază care trebuie urmate în interpretarea parabolelor lui Iisus aplică multe din
procedele hermeneutice pe care le-am discutat deja pentru interpretarea oricărui pasaj din Scriptură. Ca
un ghid practic, ia aminte la următoarele întrebări:
1. Care este scopul de bază al folosirii parabolelor de către Iisus? (vezi Marcu 4:10-12)?
2. Care este contextul istoric al parabolei – locul; circumstanţele; persoanele cărora li se
adresează şi problema în discuţie?
3. Care este contextul literar al parabolei (unde apare în cursul naraţiunii evanghelice)? (vezi
Osborne 1991, 246-247.)
4. Care este dezvoltarea structurii literare a parabolei înseşi?
5. Care este situaţia de fond prezentată în parabolă în termenii obiceiurilor orientale şi a
modelelor de gândire locale?
6. Care sunt principalele puncte ale parabolei? (Fă un studiu sintactico-gramatical.)
7. Care este interpretarea parabolei dată de Iisus sau de introducerea evanghelistului şi/sau
explicarea de către acesta a ideii principale sau a diferitelor detalii?
8. Ce părţi ale parabolei sunt simple aspecte de “culoare locală” şi care sunt detaliile
semnificative teologice majore? Nu forţa detaliile dincolo de intenţia originală a Dătătorului Parabolei.
9. Cum se raportează parabola la contextul mai larg al învăţăturii lui Iisus despre Împărăţie?
10. Unde mai sunt învăţate în Scriptură aceleaşi puncte doctrinale?
(Recunoaşte că parabolele învaţă cu adevărat un adevăr doctrinal, dar acest adevăr este în
armonie cu punctele doctrinale care sunt de asemenea clar (didactic) exprimate în altă parte în
Scriptură.)

F. Aplicaţia contemporană

1. Scriptura este transculturală şi transtemporală

Pentru Iisus şi scriitorii Noului Testament, aplicaţia contemporană reiese în mod natural din
interpretarea teologică pe care o dau ei pasajelor Vechiului Testament. Scriitorii biblici stăruie în ideea
că mesajul teologic al Scripturii nu este legat de o cultură, aplicabil doar pentru un anumit popor sau un
anumit timp, ci este permanent şi universal aplicabil. Petru, citând Isaia 40:6-8 menţionează cu putere
acest adevăr: „fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu
poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este
ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului
rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care va fost propovăduit prin Evanghelie.” (1 Petru 1:23-25)
Cele mai multe din instrucţiunile etice aflate în Evangheliile şi epistolele Noului Testament
pot fi văzute ca aplicaţii practice ale pasajelor Vechiului Testament: Predica de pe Munte a lui Iisus
aplică principiile Decalogului; aplicaţia principiilor din Levitic 19 de către Iacov; instruirea etică a lui
Petru clădită pe expresia „fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”; (1Petru 1:16; citând Lev. 11:44-45; 19:2; 20:7).

46
 Hermeneutică 47

2. Criterii biblice pentru determinarea permanenţei

Este adevărat că anumite părţi ale Vechiului Testament, în special legile ritualice
ceremoniale/legate de sanctuar şi impunerea legilor civile/teocratice ale lui Israel nu-i mai obligă pe
creştini. Cu toate acestea, scriitorii Noului Testament (Davidson 1992, 119-125) nu decid în mod
arbitrar care legi sunt încă relevante, ci recunosc cu consecvenţă criteriile din chiar Vechiul Testament
care indică legile care sunt încă universal valabile şi care au o constituţie intrinsecă de „statut al
limitărilor”.
Mispatim-ul Vechiului Testament sau legile civile, ca aplicaţii ale Decalogului, sunt
permanente în ceea ce ele afirmă, dar impunerea acestor principii este legată de guvernarea teocratică şi
astfel este implicat un „statut al limitărilor” intrinsec. Când teocraţia s-a încheiat în 34 A.D. (ca
împlinire a lui Daniel 9:24, şi proclamată la procesul lui Ştefan din Fapte 7), a venit şi sfârşitul
impunerii civile a acestor legi.
În acelaşi fel, legile sacrificiale / ceremoniale erau parte a sistemului tipic care şi-a găsit
împlinirea în Christosul Antitipic, care a îndeplinit de fapt pe Calvar şi continuă să îndeplinească în
Sanctuarul ceresc ceea ce a fost tipizat în ritualurile Vechiului Testament. Caracterul de „statut al
limitărilor” intrinsec acestor legi a fost şi el indicat în Vechiul Testament. (Exod 25:9-40; [compară cu
Evrei 8:5]; Ps 40:6-8 [compară cu Evrei 10:1-10]; şi Dan.9:27).
În alte cazuri în care Dumnezeu S-a coborât ca să suporte împietrirea inimii lui Israel – cum ar
fi îngăduirea sclaviei şi a divorţului – şi nu a abolit imediat aceste practici – Scriptura arată clar idealul
divin de la început (Gen. 1:3), iar legislaţia mozaică, care era revoluţionară pentru vremea ei, conduce
înapoi spre idealul edenic. Noul Testament recunoaşte şi aplică acest criteriu hermeneutic al
permanenţei „la început” (vezi Matei 19:8).
În câteva situaţii ale Scripturii, unde poate apărea confuzia dacă o anumită poruncă divină este
transtemporală şi transculturală, Biblia oferă indicatori clari ai naturii universale şi permanente a
materialului. De exemplu, legea alimentelor curate şi necurate (Lev 11) trebuie văzută în contextul
numeroşilor indicatori lexicali, structurali şi teologici (atât în Vechiul Testament cât şi în Noul
Testament) pentru a fi limpede că aceasta este o parte a unei legislaţii universale obligatorii; acelaşi
lucru este valabil pentru legile impuse asupra Neamurilor în Fapte 15 (vezi Hasel 1991, 91-25 şi
Davidson 1992, 120-125).
Astfel, principiul general pronunţat şi articulat de scriitorii Noului Testament în aplicarea de
către ei a Scripturii, este de a se presupune relevanţa transculturală şi transtemporală a învăţăturii
biblice cu excepţia faptului că Scriptura Însăşi oferă criterii care limitează această relevanţă. După cum
se exprimă Larkin (1988, 316), „toată Scriptura incluzând atât forma cât şi fondul ei, obligă cu excepţia
faptului că ea însăşi indică altfel.” Larkin enumeră diferite criterii posibile pentru ceea ce este
nenormativ în Scriptură: „destinatar limitat, condiţii culturale de împlinire limitate, motive culturale
limitate, sau un context mai larg care limitează.” Chiar şi aceste cazuri, susţine Larkin, implică doar
forma şi nu semnificaţia Scripturii, şi necesită reducerea formei culturale specifice la un principiu, şi
substituirea unei forme contemporane compatibile cu ea (vezi Larkin, 316-318, pentru ilustraţii din
modul în care scriitorii Noului Testament au folosit Vechiul Testament.)
În cadrul acestui principiu general, este, bineînţeles, necesar să recunoaştem că nu orice
practică biblică este în mod necesar învăţătură biblică. Vieţile sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament,
exemplare în multe feluri, totuşi, au fost şi greşite şi păcătoase; Biblia zugrăveşte un tablou cinstit al
vieţilor şi caracterelor lor, pentru încurajarea noastră atunci când cădem şi de asemenea pentru
avertizarea de a nu urma exemplul lor în eşec şi păcat.
Chiar şi atunci când nu avem de-a face cu eşecul şi cu păcatul, unele practici biblice reflectă
necesitatea circumstanţelor şi nu neapărat un model pentru toată practica viitoare. De exemplu, creştinii
timpurii nu aveau biserici înălţate ci se întâlneau în case-biserici; această realitate, totuşi, nu este
prezentată în Scriptură ca o normă pentru închinarea creştină de atunci înainte.
În acelaşi fel, deşi învăţătura biblică vorbeşte şi este relevantă tuturor timpurilor şi culturilor,
ea a fost dată şi unei culturi şi unui timp specifice. Timpul şi locul trebuie luate în considerare când este
vorba de aplicaţie. Anumite forme sau practici exprimând o anumită semnificaţie sau un anumit
principiu în primul secol pot cere înlocuirea cu o formă diferită pentru a exprima aceeaşi semnificaţie
astăzi (de exemplu salutul fraţilor cu o sărutare sfântă era o expresie acceptată a principiului
ospitalităţii în secolul întâi; o strângere călduroasă de mână sau o îmbrăţişare în cultura de azi, pot
susţine mai bine acelaşi principiu).
Aici, din nou, Biblia însăşi oferă mijloacele cu privire la când este potrivit să reduci o practică
la un principiu şi să înlocuieşti o altă practică exprimând acelaşi principiu. Dacă acest lucru este
garantat, contextul pasajului va indica existenţa criteriilor de limitare, cum sunt: destinatar restrâns
(învăţătura nu vizează pe toată lumea, ex. Sfatul lui Pavel pentru stomacul lui Timotei, 1 Tim 5:23),
condiţii limitate cultural (ex. instrucţiuni pentru sclavi şi stăpâni. Ef 6:5-9), raţionamente limitate
cultural (motive legate doar de condiţiile locale ex. mâncarea de carne jertfită idolilor) sau limitarea

47
 48 Hermeneutică

contextului mai larg (în special schimbările de la epoca Vechiului Testament la cea a Noului; ex.
circumcizia ca semn al apartenenţei la comunitatea iudaică a legământului înlocuită de botez în
comunitatea creştină). Dar observaţi că reducerea aceasta la un principiu şi înlocuirea implicau doar
forma, nu şi fondul Scripturii.
Mai mult, Biblia clarifică faptul că anumite forme sunt integral legate de semnificaţia lor şi nu
pot fi reduse la un principiu şi înlocuite de o formă contemporană compatibilă (ex. sabatul zilei a
şaptea, originar de la creaţiune, nu poate fi înlocuit cu duminica; orânduirea spălării picioarelor,
înrădăcinată în exemplul şi porunca explicite ale lui Iisus, nu poate fi substituită de o altă expresie a
umilinţei).

3. Aplicaţia personală a mesajului Scripturii

Scopul final al interpretării Scripturii este de a face o aplicaţie practică a fiecărui pasaj la viaţa
individuală. Christos şi apostolii au readus în mod repetat mesajul Evangheliei conţinut în Scriptură la
semnificaţia iniţială cu scopul de a-i aduce pe ascultători şi cititori la mântuire şi o relaţie mai apropiată
de Dumnezeu.
Este esenţial pentru interpret să se întrebe: „Care este mesajul şi scopul pasajului biblic pe care
Dumnezeu mi l-a lăsat pentru aplicare personală? Ce impact are acest pasaj asupra vieţii mele
spirituale? Ce făgăduinţe are de cerut, ce trăsătură a lui Iisus de lăudat, ce biruinţă de experimentat, ce
păcat sau greşeală de evitat, ce paşi practici de urmat? În descrierea situaţiilor locale ce principii
atemporale mi se aplică şi mie azi?
La Exod Dumnezeu a stabilit principiul că fiecare generaţie succesivă a israeliţilor ar trebui să
considere că el/ea a ieşit personal din Egipt (Ex. 12:26-27; 13:8-9), iar acest principiu al personalizării
a fost repetat de multe ori atât Israelului vechi-testamentar (Deut 5:2-4; 6:20, 21; Iosua 24:6-8) cât şi
Israelului spiritual (Gal 3:29; Apoc. 15:1-2; 2 Cor 5:14, 15, 21; Rom 6:3-6; Ef 1:20; 2:6; Evrei 4:3, 16;
6:19; 10:19-20; 12:22-24). Scriptura ar trebui în ultimă instanţă să fie citită şi acceptată ca şi cum eu aş
participa personal la actele mântuitoare ale lui Dumnezeu – „Eu sunt acolo!” – ca şi cum mesajul lui
Dumnezeu m-ar interpela personal. Ele sunt Cuvântul viu şi lucrător al lui Dumnezeu pentru sufletul
meu.

IV. Istoria hermeneuticii biblice

A. Hermeneutica internă a Bibliei

Istoria hermeneuticii biblice trebuie să înceapă cu examinarea felului în care autorii biblici au
interpretat scripturile anterioare lor. Acesta a fost obiectivul unei părţi considerabile a acestui articol.
Am văzut că scriitorii târzii ai Vechiului Testament au chemat cu credincioşie poporul Israel înapoi la
ascultare de standardul revelaţiei lui Dumnezeu din Tora. Scriitorii Noului Testament nu au scos
Vechiul Testament din context în hermeneutica lor ci urmând exemplul lui Iisus au plasat pasajele
vechi-testamentare în lumina contextului canonic mai larg. Ei prezintă un model hermeneutic solid bun
de copiat. (Vezi bibliografia pentru studii recente care examinează folosirea Vechiului Testament de
către Noul Testament.)

B. Hermeneutica biblică iudaică timpurie

1. Exegeza scribală înainte de 70 e.n.
Remarcabila teză a lui David Brewer analizează toate specimenele existente a ceea ce el
numeşte „scribi” palestinieni (predecesorii rabinilor dinainte de 70 e.n.) Concluziile sale sunt foarte
semnificative: „Predecesorii rabinilor dinainte de 70 e.n. nu interpretau Scriptura în afara contextului,
nu căutau altă semnificaţie a Scripturii decât cea directă şi nu schimbau textul ca să se potrivească
interpretării lor, deşi rabinii târzii au făcut toate aceste lucruri” (Brewer 1992:1). Atitudinea acestei
tradiţii scribale timpurii faţă de Scriptură poate fi rezumată în cinci puncte: a) Scriptura este în
întregime consecventă cu ea însăşi; b) Fiecare detaliu este semnificativ; c) Scriptura trebuie interpretată
în contextul ei; d) Nu există sensuri secundare în Biblie; e) există doar o singură formă validă a textului
ebraic al Scripturii (vezi Brewer 1992, 165-172).
Pentru a interpreta cu credincioşie Scriptura, tradiţia scribală timpurie a dezvoltat reguli de
interpretare care sunt clar formulate în cele şapte reguli hermeneutice ale lui Hillel (decedat în 9 e.n.).
Brewer discută fiecare din aceste reguli în detaliu cu exemple din literatura scribală. O serie din aceste
reguli pot fi găsite utilizate în Noul Testament, iar noi le-am exprimat (în cuvinte diferite) ca parte a
dezbaterii noastre asupra principiilor generale şi principiilor călăuzitoare specifice (vezi de asemenea
Horn 1974, 20-23 şi Kaiser 1981, 52-55 pentru o scurtă dezbatere şi exemple din regulile lui Hillel).

48
 Hermeneutică 49

2. Interpretarea rabinică târzie

Rabinii mai târzii, de după 70 e.n. au continuat peshat-ul sau interpretarea “literală, simplă” a
Scripturii, dar de asemenea au început să o combine cu o abordare „secretă sau alegorică” sod. Cele
treisprezece reguli ale lui Rabbi Ismael (cca. 60-121 e.n.) au constituit imboldul dezvoltării metodei
Midraşice (de la derus “cercetat”) de a expune Halaha iudaică (legea civilă şi religioasă) care includea
înfrumuseţări ale textului care îl îndepărtau de sensul lui simplu, iar cele treizeci şi două de reguli ale
lui Rabbi Eliezer (sec. II e.n.) au fost folosite în interpretarea Haggadei (omilii populare). Aceste reguli
de mai târziu includeau tehnici de interpretare care implicau înfrumuseţarea textului biblic şi
îndepărtarea de sensul lui simplu (peshat). Rabinii târzii găseau semnificaţii multiple într-un singur
text: semnificaţia simplă, indiciul care trimite către un sens ascuns, semnificaţia secundară sau
alegorică şi o semnificaţie mistică ascunsă în litere (vezi Brewer 1992, 172-174, Longenecker 1975,
32-45, şi Kaiser 1981, 52-53 pentru dezbateri suplimentare).

3. Tradiţii orale: Qumran

Nu toate exegezele iudaice alcătuite înainte de anul 70 e.n. au păstrat sensul complet al
textului. În comunitatea eseniană din Qumran, liderul comunităţii, Învăţătorul Neprihănirii, era
interpretul inspirat al Profeţilor şi el explica tainele pasajelor profetice aşa cum se aplicau ele la
comunitatea sa escatologică. Tipul caracteristic de hermeneutică dezvoltat era cunoscut ca raz peser
(„interpretarea tainelor”). În exemplarele qumraniene de raz peser care au supravieţuit, o abordare
tipică ar fi o citare a unui pasaj biblic urmată de cuvintele „aceasta înseamnă” sau „peser-ul acestui
pasaj este” şi de o strictă corelare a situaţiei prezente a comunităţii eseniene cu textul Scripturii.
Prin intermediul unei interpretări atomiste a fiecărei fraze, cuvânt sau chiar a unor părţi de
cuvinte din scrierile profetice, toate erau făcute să se refere la comunitatea qumraniană. Se considera că
scrierile profeţilor conţin ghicitori şi criptograme pentru timpul împlinirii eschatologice despre care ei
credeau că este deja în desfăşurare (vezi în special Patte 1975 pentru o abordare mai amănunţită).

4. Tradiţii orale: Filon din Alexandria

Învăţatul evreu Filo (25 î.e.n. – 40 e.n.) a popularizat abordarea alegorică a Scripturii, bazată
pe un model platonic al realităţii în care lumea tranzitorie inferioară a simţurilor este o reflectare a
lumii superioare a ideilor eterne. În abordarea sa alegorică, oriunde se găseau dificultăţi în textul biblic
(dacă nu avea sens pentru el sau dacă părea nedemn de Scriptură), el renunţa la sensul literar în
favoarea unei interpretări alegorice. Sensul literar era învelişul istoric care trebuia îndepărtat pentru a se
ajunge la miez, la sensul spiritual ascuns (vezi Davidson 1981, 21 pentru literatură şi surse).
Presupunerea hermeneutică fundamentală a lui Filo era că interpretul este inspirat ca şi autorul
biblic şi astfel, în ultimă instanţă, interpretul este arbitrul final al semnificaţiei alegorice a textului.
Dacă textul nu se conformează concepţiei de viaţă predominante, atunci este responsabilitatea
interpretului să reinterpreteze textul. Autoritatea finală nu este Scriptura, ci imaginaţia inspirată şi
subiectivă a omului.

C. Hermeneutica creştină timpurie

1. Părinţii Bisericii vechi

Câţiva dintre primii părinţi ai bisericii pot fi menţionaţi pe scurt ca fiind cei care au introdus
sau au propus o abordare hermeneutică specifică. Marcion, ereticul, a provocat dezvoltarea unei metode
hermeneutice în prima parte a secolului al doilea, respingând Vechiul Testament ca Scriptură
obligatorie pentru creştini. Vechiul Testament era considerat străin de credinţa creştină. Marcion a
dezvoltat dualismul lege-har, în care Vechiul Testament prezenta o imagine a răzbunării, urii şi a
blestemului legii, în timp ce Noul Testament reprezenta harul şi dragostea. Acest principiu a fost
aplicat chiar şi în interiorul Noului Testament: numai evanghelia lui Luca era privită ca o evanghelie
adevărată iar celelalte părţi ale Noului Testament erau respinse. Mulţi dintre părinţii bisericeşti timpurii
au scris împotriva ereziei lui Marcion. Tertulian a folosit tipologia ca fundament al apărării unităţii
Scripturii, deşi câteodată corespondenţele sale tipologice au degenerat în alegorie.
Irineu, episcop de Lyon (130-201) a folosit principiul analogia fide „regula credinţei” pentru a
apăra doctrina creştină ortodoxă. Regula credinţei de care vorbea Irineu a fost păstrată în tradiţia
bisericilor şi astfel el a devenit părintele exegezei autoritare. Norma finală nu era doar Scriptura, ci
Scriptura interpretată prin autoritatea bisericii.

2. Hermeneutica alexandrină

49
 50 Hermeneutică

În şcoala alexandrină de hermeneutică, începând cu Clement (care a murit în 215 e.n.)

alegorismul lui Filo a fost „botezat la Christos”. Clement a dezvoltat cinci sensuri ale Scripturii: istoric,
doctrinal, profetic, filosofic şi mistic. Origen din Alexandria (185-254 e.n.) a pretins că textul Scripturii
are trei înţelesuri după modelul analogiei cu cele trei dimensiuni ale naturii omului: a) trupescul,
înţelesul literal care este cel mai puţin important, b) psihicul, sau sensul moral (etic) şi c) spiritualul sau
sensul alegoric/mistic, care este cel mai important şi accesibil doar celor mai maturi dintre interpreţi.
Acest întreit înţeles, construit pe dualismul platonic/filonic a tins să îndepărteze învelişul istoric pentru
a ajunge la miezul alegoric.

3. Hermeneutica antiohiană
În contrast şi opoziţie cu şcoala alegorică alexandrină, interpreţii din Antiohia erau preocupaţi
de confirmarea sensului direct literal-istoric al Scripturii. Reprezentată de exegeţi precum Teodor din
Mopsuestia (decedat 428 e.n.) şi popularizată de predicatorul Crisostom (347-407 e.n.), hermeneutica
antiohiană a fost fondată pe aceleaşi presupoziţii fundamentale pe care le-am prezentat şi noi în acest
articol aşa cum se nasc din Scriptură, iar exegeza lor urma în esenţă aceleaşi principii călăuzitoare pe
care le-am identificat în uzanţa scriitorilor biblici în hermeneutica Scripturilor precedente (vezi
Dockery, 1992, 103-128.)
Prin intermediul conceptului de theoria, interpreţii antiohieni au fost capabili să sprijine sensul
literal-istoric al Scripturii şi în acelaşi timp să vadă ţinta tipologică mai profundă a multor pasaje vechi-
testamentare. Kaiser a rezumat perspectiva antiohiană: „Dumnezeu a dat profeţilor… o viziune
(theoria, din theorein, „a se uita la, a privi”) a viitorului în care receptorii au văzut, ca pe nişte
componente fundamentale ale unui singur înţeles, cuvântul pentru propriul lui timp istoric cu nevoile
sale (historia) şi acel cuvânt pentru viitor. Atât sensul istoric literal cât şi împlinirea lui erau concepute
ca alcătuind o singură piesă. Amândouă reprezentau componente fundamentale ale unei lucrări
complete a lui Dumnezeu (Kaiser, 1985, 29.)

D. Hermeneutica medievală.
Din nefericire hermeneutica antiohiană a fost umbrită şi în cele din urmă eliminată în mod
oficial în favoarea abordării alegorice popularizate de şcoala alexandrină. Ioan Casian ( cca. 425 e.n.) a
extins sensul întreit al Scripturii al lui Origen, devenind astfel împătrit: (a) istoric (înţelesul literar); (b)
tropologic (înţelesul moral de la tropos care înseamnă „stil de viaţă”); (c) alegoric (mistic sau
cristologic); (d) anagogic (escatologic sau ceresc de la anago care înseamnă „a pregăti calea”). Pentru o
mie de ani Quadriga („carul cu 4 cai” al metodei alegorice) a predominat în Biserica Romano-Catolică
deşi a existat totdeauna o minoritate care, adesea în ciuda persecuţiei, a acceptat deplina şi unica
autoritate a Scripturilor în sensul lor direct şi literar.

E. Hermeneutica Reformei şi Metoda istorico-gramatică

Interpreţii reformatori ai secolului al XVI-lea au înlăturat interpretarea alegorică a Scripturii.
În mod gradat Martin Luther a renunţat la metoda de a „conduce” Quadriga prin Biblie şi a chemat spre
înţelegerea sensului ei direct. În lucrarea lui Table Talk din 1540 el îşi amintea: „când eram călugăr
eram un expert în a alegoriza Scriptura, dar acum cea mai mare abilitate a mea este numai să dau sensul
literar şi simplu al Scripturii de la care vine puterea, viaţa, mângâierea şi învăţătura.
Luther a dezvoltat 4 principii de interpretare a Scripturii. Primul este Sola Scriptura „Biblia şi
numai Biblia” ca autoritate finală asupra tradiţiei şi a filosofiei umane. Aşa cum am văzut Luther nu a
inventat acest principiu biblic dar l-a aplicat cu putere. Sola Scriptura (împreuna cu alte 2 Sola – Sola
fide – numai credinţa şi Sola Graţia – numai harul) a devenit „strigătul de bătălie” al Reformei.
Al doilea principiu hermeneutic era – „Scriptura este propriul ei interpret” Scriptura est sui
ipsius interpres despre care, de asemenea, am văzut că avea un fundament biblic solid. Luther a respins
filosofia ca şi cheia de a interpreta Scriptura, ca şi interpretarea patristică şi autoritatea învăţăturii
eclesiastice.
În al treilea rând Luther a aplicat şi ceea ce a devenit cunoscut ca principiul hristocentric.
Fraza sa cheie era „ce conduce la Christos” waz zu Christ treibet. Ceea ce a început ca un principiu
lăudabil pentru a vedea cum Scripturile arată, îndeamnă şi conduc la Christos a devenit un principiu
periculos în momentul în care Luther a ajuns la concluzia că nu toate Scripturile conduc într-adevăr la
Christos. Principiul a dus la negarea unor părţi din Scriptură ca fiind mai puţin importante decât altele
rezultând un canon în canon însoţind principiul hristocentric.
Însoţind principiul hristocentric era un al patrulea, un dualism dintre literă şi spirit (Lege şi
Evanghelie, fapte şi har). O mare parte din Vechiul Testament a fost văzută ca literă şi mult din Noul
Testament era spirit, deşi nu tot Noul Testament era Evanghelie aşa cum nu tot Vechiul Testament era
Lege.

50
 Hermeneutică 51

Ambele principii din urmă neagă principiul totalităţii Scripturii (tota Scriptura) şi conduc la
subiectivism. Cine decide ce anume din Scriptură conduce la Christos, ce este Lege şi ce este
Evanghelie? În ultimă instanţă experienţa proprie a interpretului devine norma finală.
Toţi ceilalţi reformatori au acceptat primele două principii ale lui Luther inclusiv Zwingli,
Calvin şi reforma radicală anabaptistă. Aceşti reformatori au înălţat cu consecvenţă Biblia şi numai
Biblia ca standard al adevărului şi au căutat să folosească Scriptura ca interpret al Scripturii în locul
tradiţiei şi al filosofiei scolastice.
Principiile biblice de interpretare redescoperite de reformatori, împreună cu avansarea în
analize textuale şi istorico-gramatice caracteristică erei Renaşterii (Erasmus şi alţii), au condus la o
hermeneutică protestantă viguroasă care a continuat de-a lungul post-reformaţiunii până astăzi, şi a
devenit cunoscută ca o abordare teologică literară istorico-gramatică sau, pe scurt, metoda istorico-
gramatică. Această metodă a avut susţinători capabili din timpurile Reformei inclusiv giganţii exegetici
ai secolului al XIX-lea (Ernst Henstenberg, Franz Delizsch etc), iar în prezent este abordarea utilizată
de teologia evanghelică conservatoare.

F. Hermeneutica iluministă şi metoda istorico-critică

1. Dezvoltare istorică
Nu este suficient spaţiu ca să urmărim toate mişcările religioase şi intelectuale care au condus
spre şi au răspândit iluminismul secolului al XVIII. În secolul al XVII-lea interpretarea protestantă a
fost „fosilizată” într-o ortodoxie protestantă rigidă accentuând formulările precise ale dreptei credinţe
în crezuri, şi a condus pe mulţi să caute eliberarea din autoritarismul sufocant al bisericii. Mulţi au
urmat calea pietismului cu accentul pus de acesta asupra vieţii spirituale individuale. Dar mulţi alţii, în
deşteptarea revoluţiei coperniciene şi în lupta dintre ştiinţă şi religie, au decis să înlăture autoritatea
externă şi să intre în empirism, deism, raţionalism.
Richard Simon (1638-1712, un fost protestant care s-a convertit şi a devenit preot catolic) a
devenit fondatorul criticii biblice. În încercarea lui de a submina protestantismul de la rădăcini el a
ţintit spre distrugerea autorităţii biblice (în speranţa că protestanţii se vor întoarce la autoritatea
Bisericii Catolice). Aplicând principiile filosofului sceptic evreu Spinoza, Simon a criticat inspiraţia
Scripturii respingând autoritatea mozaică a Pentateuhului în favoarea unui lung proces de redactare şi
compilare. Cartea lui (1678) a fost atât de radicală încât biserica catolică a pus-o sub index.
Dar în câţiva ani, în ridicarea raţionalismului („raţiunea este criteriul final al adevărului”) o
serie de teologi au început să vadă Scriptura ca pe oricare altă carte. Punctul de cotitură al
Iluminismului a venit o dată cu John Semler (1721-1791) şi lucrarea sa germană în patru volume Tratat
asupra cercetării libere a canonului (1771-1775; el a tradus şi lucrarea lui Richard Simon scrisă cu 70
de ani înainte). Semler susţinea o separare între Biblie şi Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia doar conţine,
nu şi este Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia era privită dintr-o perspectivă pur istorică putând fi studiată
ca oricare alt document vechi (precum Homer). Inspiraţia divină a fost cu totul respinsă.
În decadele care au urmat teologii germani au dezvoltat o abordare a Scripturii cu totul „de
jos”, fără legătură cu elementul divin. Această abordare a câştigat teren în mod constant de-a lungul
secolelor XVIII şi XIX şi a devenit cunoscută sub numele de „înalta critică” sau metoda istorico-critică.
Scopul acestei metode era să verifice veridicitatea şi să înţeleagă semnificaţia informaţiilor biblice
folosind principiile şi procedurile ştiinţei istorice seculare.

2. Presupoziţiile criticii istorice

Presupoziţiile de bază ale metodei istorico-critice – principiile criticii, analogiei, şi corelaţiei –
sunt bine formulate într-un eseu clasic al lui Ernst Troeltzsch, şi acestea sunt încă recunoscute ca fiind
constitutive pentru această metodă de către criticii istorici moderni.
Principiul care este cel mai caracteristic acestei metode, fără de care nu ar putea rămâne
metodă istorico-critică, este principiul criticii. Cuvântul „critică” este folosit aici în sensul tehnic al lui
Descartes „îndoiala metodologică”, şi se referă la autonomia cercetătorului de a interoga şi evalua
mărturia Scripturii, de a emite o judecată cu privire la veridicitatea, adecvarea, inteligibilitatea, etc.,
declaraţiilor specifice ale textului.
Într-o strânsă relaţie cu principiul criticii este principiul analogiei, care presupune că
experienţa prezentă este criteriul pentru evaluarea probabilităţii ca evenimentele menţionate în
Scriptură să fi avut loc cu adevărat, având în vedere faptul că toate evenimentele sunt în principiu
similare. Cu alte cuvinte, interpretul trebuie să judece ce s-a întâmplat în timpurile biblice prin prisma a
ceea ce se întâmplă astăzi: şi dacă cineva nu vede un anumit fenomen întâmplându-se astăzi, după toate
probabilităţile că nu s-a întâmplat nici atunci. Din moment ce nu se întâmplă o creaţiune specială, din
moment ce nu are loc un potop de proporţii mondiale astăzi, cel mai probabil că acestea nu s-au

51
 52 Hermeneutică

întâmplat nici atunci. Acelaşi lucru este valabil şi pentru minuni, învierea din morţi, etc.; acestea
trebuie date la o parte ca ne-istorice.
Principiul corelaţiei afirmă că istoria este un sistem închis al cauzei şi efectului în care nu este
loc pentru intervenţia supranaturală. Evenimentele sunt astfel corelate şi interdependente încât o
schimbare într-un anumit fenomen necesită de asemenea o schimbare în cauza şi efectul acestuia.
Aşadar, explicaţia istorică depinde de un lanţ al cauzelor şi efectelor naturale. Aceasta nu înseamnă că
toţi criticii istorici neagă existenţa lui Dumnezeu sau supranaturalul; dar metodologic, critica istorică nu
are loc pentru supranatural. Teologii care îl utilizează trebuie să înlăture supranaturalul şi să caută
cauze şi efecte naturale.

3. Metodele criticii istorice

Triumful criticii istorice a fost asigurat la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea prin lucrările
influente ale lui Julius Wellhausen (1844-1918), care a popularizat o abordare a metodei istorico-
critice, cunoscută sub numele de critica sursei. În secolul douăzeci au fost dezvoltate metode adiţionale:
critica formei, critica redacţională, istoria tradiţiei, şi, cel mai recent, critica canonului. Fiecare din
aceste metode necesită o scurtă analiză.
Critica sursei încearcă să reconstruiască şi să analizeze sursele literale ipotetice care stau la
baza textului biblic. Wellhausen a popularizat rezultatul aplicării acestei metode pentru Pentateuh,
devenit cunoscut ca Noua Ipoteză Documentară. Pentateuhul nu era văzut ca fiind scris de Moise, cum
pretinde explicit Scriptura, ci mai degrabă a fost văzut ca o compilaţie a patru documente sau surse mai
târzii: (1) Jahvistul (J), folosind numele divin Yahweh scris în Regatul de Sud al lui Iuda în jurul anului
880 î.e.n.; (2) Elohistul (E), care foloseşte numele divin Elohim scris în Regatul de Nord al lui Israel în
jurul anului 770 î.e.n.; (3) Deuteronomistul (D) scris în timpul lui Iosia, 620 î.e.n. şi (4) Preoţescul (P),
care a început în timpul exilului Babilonian, şi a continuat până la momentul redactării (compilării şi
editării) finale în jur de 450 î.e.n. Această ipoteză a scos la iveală un tablou total reconstruit al istoriei
Israelului.
Critica sursei Pentateuhului a fost consolidată de câteva presupoziţii specifice: scepticismul
istoricităţii naraţiunilor scrise; un model evolutiv al dezvoltării lui Israel de la forme primitive la forme
avansate; respingerea activităţii supranaturale în această dezvoltare evolutivă; şi presupunerea că
sursele erau produse umane ale contextului de viaţă (Sitz im Leben) a comunităţilor care le-au produs.
Diferite argumente interne pentru surse compuse în Pentateuh au fost folosite de către criticii
sursei: folosirea diferitor nume divine, variaţii de limbă şi stil, aşa-zise contradicţii şi anacronisme, şi
presupuse dublete şi repetări. Toate aceste argumente au fost analizate în detaliu de către cercetătorii
conservatori şi găsite ca fiind ne-convingătoare. Chiar şi cercetătorii critici de astăzi au opinii diferite
cu privire la multe aspecte ale Ipotezei Documentare, deşi în ciuda clătinării temeliilor sale, nu a fost
încă abandonată.
Aceleaşi presupoziţii care au consolidat critica sursei Pentateuhului – plus presupunerea
suplimentară care neagă existenţa oricărei profeţii predictive reale – au condus la o reconstrucţie
ipotetică a surselor şi în alte părţi din Scriptură, ca de exemplu fragmentarea cărţii lui Isaia în trei surse
majore (Isaia Ierusalimului (1-39), Deutero-Isaia (40-55), şi Trito-Isaia (56-66) şi a cărţii lui Zaharia în
două secţiuni (Zah. 1-8 şi 9-11). Din nou, studiile celor care acceptă propriile pretenţii ale Scripturii cu
privire la autorii acestor cărţi au arătat cum argumentele criticilor sursei sunt nefondate.
Critica sursei nou-testamentară s-a concentrat în cea mai mare parte asupra „problemei
sinoptice” – chestiunea posibilelor surse care stau la baza primelor trei Evanghelii, şi relaţiile dintre
aceste Evanghelii. O serie de soluţii moderne au fost sugerate pentru problema sinoptică. Dezvoltată
deja în ultima parte a secolului al XVIII-lea, ipoteza lui Griesbach presupunea precedenţa lui Matei, cu
Luca utilizându-l pe Matei ca sursă şi Marcu utilizându-i atât pe Matei cât şi pe Luca. Ipoteza
Lachmann, dezvoltată de către C. Lachmann în 1835, susţinea precedenţa lui Marcu, urmat de Matei şi
apoi de Luca. Ipoteza a fost modificată câţiva ani mai târziu pentru a include două surse apostolice,
primitive: Marcu şi Logia (care mai este numită şi sursa „Q” [de la germanul Quelle, „sursă”]).
Ipoteza celor două surse, cu diverse modificări, este încă cea mai larg acceptată teorie a criticii
sursei, chiar dacă au fost numeroase reacţii împotriva ei în ultima parte a secolului al douăzecilea.
Dezvoltările ulterioare includ ipoteza celor patru surse (B. H. Streeter, 1924) care adaugă la Marcu şi Q
o sursă L (material unic la Luca) şi sursa M (material unic la Matei), diferite ipoteze ale surselor
multiple, şi ipotezele sursei Aramaice. Recent Eta Linnemann, un eminent cercetător Bultmanian
devenit evanghelic, a respins cu tărie întreaga strădanie a criticii sursei asupra Evangheliilor, şi a
susţinut că nu există, totuşi, nici o problemă sinoptică; nici una dintre evanghelii nu depinde de o alta,
ci toate se întorc direct la martorii auditivi şi oculari apostolici ai cuvintelor şi faptelor lui Iisus.
În anii 1920 s-a dezvoltat o altă abordare a metodei istorico-critice: critica formei (în germană,
Formgeschichte, literal „Istoria formei'”. Această procedură critică, avându-i ca pionieri pe Hermann
Gunkel (1832-1932) în Vechiul Testament şi Rudolph Bultmann în Noul Testament, a păstrat multe

52
 Hermeneutică 53

dintre presupoziţiile naturaliste folosite în critica sursei, dar s-a concentrat asupra stadiului pre-literar al
tradiţiilor orale din spatele surselor scrise. Criticii formei susţin că materialul biblic a apărut aproape în
acelaşi fel ca şi literatura folclorică convenţională a timpurilor moderne, şi astfel au adoptat principiile
fundamentale ale criticilor formei seculari precum fraţii Grimm care studiau basmele germane.
Construind pe presupoziţiile criticii sursei, criticii formei au plecat de la premisa că forţele
sociologice ale comunităţii (în cadrul lor) au creat forma şi conţinutul tradiţiilor, şi că acest material s-a
dezvoltat într-un model de evoluţie uniliniară de la unităţi mai scurte şi mai simple la tradiţii mai lungi
şi mai complexe. Sarcina specifică criticii formei era de a analiza diferitele forme şi genuri ale
literaturii biblice (ex. diferitele forme literare din Psalmi), de a le diseca în ipotetice unităţi orale
originale mai mici, iar apoi de a reconstrui ipotetic împrejurările de viaţă care au dat naştere la aceste
forme.
În acest proces de reconstrucţie criticul formei ţine prea puţin seama de afirmaţiile clare din
Scriptură cu privire la acele împrejurări de la baza materialului (de exemplu antetul Psalmilor), din
moment ce acestea erau privite ca fiind adăugate mult mai tîrziu şi prin urmare nu sunt credibile din
punct de vedere istoric.
Nici criticii sursei timpurii şi nici criticii formei din prima parte a secolului al douăzecilea nu
au acordat prea multă atenţie rolului redactorilor sau editorilor care au compilat materialul pre-existent
într-o formă canonică: erau priviţi ca oameni ai 'foarfecelui şi lipiciului', compilatori care au lăsat puţin
sau nimic din propria identitate asupra materialului. Dar lucrul acesta avea să se schimbe pe la mijlocul
secolului al douăzecilea, cu apariţia unei noi proceduri în critica istorică: critica redacţională (în
germană Redaktionsgeschichte, literal, „istoria redactării”).
Trei învăţaţi în NT au fost pionierii abordării criticii redacţionale în examinarea Evangheliilor
Sinoptice - G. Bornkamm (1948, Matei), Hans Conzelmann (1954, Luca) şi W. Marxen (1956, Marcu)
– pe măsură ce au început să se concentreze asupra evangheliştilor ca adevăraţi teologi. Scopul criticii
redacţionale era să descopere şi să descrie împrejurările unice ale vieţii (motivaţiile sociologice şi
teologice) ale redactorului/scriitorului biblic care l-au determinat să modeleze, să modifice sau chiar să
creeze material pentru produsul final pe care l-au scris. Presupunerea de bază a acestei abordări este că
fiecare scriitor biblic are o teologie unică şi împrejurări ale vieţii care diferă de şi adesea contrazic
sursele lui şi pe alţi redactori. Rezultatul final al acestei proceduri este ruperea unităţii Scripturii, din
moment ce se constată că ea conţine nu una, ci mai multe teologii (adesea contradictorii).
O a patra procedură în critica istorică este numită istoria tradiţiei (în germană
Traditionsgeschichte). Având deja în anii 1930 un pionier în persoana lui Gerhard von Rad pentru
Vechiul Testament, s-a fundamentat pe critica sursei şi critica formei, încercând să traseze istoria pre-
compoziţională a tradiţiilor de la un stadiu la altul aşa cum au fost transmise prin viu grai din generaţie
în generaţie până la forma finală scrisă. Pe măsură ce critica redacţională a devenit populară, istoria
tradiţiei a ajuns să cuprindă întreaga istorie a tradiţiei, de la tradiţiile orale, la sursele scrise, până la
forma finală oferită de redactorul creativ. Presupunerea de la baza acestei abordări este că fiecare
generaţie a remodelat materialul din punct de vedere interpretativ.
O procedură recentă a metodei istorico-critice – numită critica canonului – reprezintă
concluzia logică la încercarea de a reconstrui ipotetic dezvoltarea istorică a textului biblic. Avându-l ca
pionier pe James Sanders în anii 1970 şi 1980, această abordare este fundamentată pe cele care au
apărut înainte, dar se axează în special asupra împrejurărilor (forţele sociologice şi teologice) din
sinagogă şi biserică ce au hotărât care documente să fie selectate drept canonice. Ca şi în cazul altor
proceduri istorico-critice, presupoziţia în această abordare este că forţele omeneşti, ale acestei lumi pot
explica procesul – în acest caz, procesul canonizării – fără a recurge la menţionarea călăuzirii de către o
Fiinţă supranaturală.

4. Alte abordări critice

Există o schimbare de paradigmă recentă majoră în studiile de critică biblică înspre diverse noi
abordări hermeneutice ale criticii literare. Aceste proceduri critice nu neagă rezultatele criticii istorice,
nici nu abandonează principiul central al criticii, ci mai degrabă scot la iveală întrebările istorice cu
privire la dezvoltarea istorică a textului biblic şi se concentrează asupra formei sale canonice finale.
Multe dintre aceste abordări hermeneutice ale criticii literare se concentrează asupra formei
finale a textului biblic ca o operă literară de artă. Acestea includ proceduri precum: critica retorică
(James Muilenberg), noua critică literar (Roben Alter), citirea îndeaproape (Meir Weiss) şi critica
narativă. Comună acestora este preocuparea pentru text ca operă de artă terminată. Producţiile literare
ale Bibliei sunt de obicei despărţite de istorie şi sunt privite ca lucrări de ficţiune sau mit, cu propriul
lor „univers imaginar autonom” şi „imitare a realităţii”. Accentul este pus asupra diverselor convenţii
literare utilizate (conştient sau inconştient) de către scriitor pe măsură ce el transformă „povestea”
biblică într-o operă literară de artă.

53
 54 Hermeneutică

O altă abordare sincronică recentă (abordare care are în vedere forma finală a textului) este
structuralismul. Structuralismul biblic construieşte pe teoria lingvistică modernă a francezului Claude
Levi-Strauss şi s-a dezvoltat în SUA prin învăţaţi precum Daniel Pane. Scopul ei principal este de a
„decoda” textul pentru a descoperi „structurile adânci” subconştiente universal inerente în limbaj care
s-au impus într-o manieră deterministă asupra scriitorului. Absolutul divin din această metodă este
înlocuit de un absolut inferior – structurile profunde ale limbajului. O abordare literară înrudită cu
aceasta este semiotica – sau „teoria semnului”, concepută de Ferdinand de Saussure şi Charles S.
Pierce, care se concentrează asupra codurilor lingvistice care formează cadrul în care mesajul textului
este oferit (asemănătoare cu portativul şi cheia pe care sunt aşezate note muzicale specifice).
Preocuparea acestor abordări nu este nici pentru istorie nici pentru semnificaţia textului, ci pentru
straturile de structuri lingvistice sau sistemele de semne care stau la baza mesajului.
În ultimele decade au fost dezvoltate o serie de alte abordări ale Scripturii care păstrează
presupoziţiile critice ale metodei istorico-critice, dar îşi concentrează atenţia asupra altor obiective
decât reconstrucţia în mod ipotetic a dezvoltării istorice a textului biblic. Unele dintre aceste abordări
moderne se bazează pe noi curente care au fost menţionate în paragrafele anterioare. Exemple majore
includ următoarele: hermeneutica filozofică (teoria hermeneutică metacritică a lui Gadamer şi
hermeneutica suspiciunii şi a restaurării a lui Ricoeur); hermeneutica teoriei socio-critice, inclusiv
critica sociologică (Gottwald), hermeneutica eliberării (Gutierez) şi feministă (Trible); critica
răspunsului cititorului (McKnight) şi deconstrucţionismul (Derrida).
Toate aceste abordări ulterioare tind să aibă o normă externă – fie ea filozofia, sociologia,
teoria politică marxistă, feminismul sau subiectivitatea cititorului – care înlocuieşte principiul Sola
Scriptura şi relativizează Biblia. Nu mai există o singură semnificaţie normativă, obiectivă a Scripturii:
mai degrabă există o citire feministă, o citire neagră, o citire asiatică, o citire luterană, o citire
adventistă, etc. Toate sunt privite ca având valabilitatea lor pe măsură ce orizontul cititorului
fuzionează cu acela al textului biblic. (Vezi bibliografia pentru lucrări care dezbat în detaliu
principalele curente recente în interpretarea biblică critică.)

G. Două metode hermeneutice comparate

Cele două metode hermeneutice majore pe care le-am prezentat – metoda istorico-critică şi cea
istorico-gramatică (numită şi istorico-biblică) – pot fi comparate schematic prin intermediul tabelului
următor:

O comparaţie a celor două metode hermeneutice majore moderne

Metoda istorico-critică Metoda istorico-biblică

A. Definiţie: Încercarea de a verifica veridicitatea şi de
a înţelege semnificaţia datelor biblice pe baza
principiilor şi procedurilor ştiinţei istorice seculare.
B. Obiectiv: de a ajunge la semnificaţia corectă a
Scripturii, aceasta fiind intenţia autorului, aşa cum este
ea înţeleasă de contemporanii lui.
C. Presupoziţii de bază
1. Normă seculară: principiile şi procedurile ştiinţei
istorice seculare constituie norma externă şi metoda
adecvată de evaluarea veridicităţii şi interpretarea
semnificaţiei datelor biblice.
2. Principiul criticii (îndoiala metodologică):
autonomia cercetătorului uman de a interoga şi
evalua pe cont propriu separat de declaraţiile
specifice ale textului biblic.
A. Definiţie: încercarea de a înţelege semnificaţia
datelor biblice prin intermediul consideraţiilor
metodologice care reies doar din Scriptură.
B. Obiectiv: de a ajunge la înţelesul corect al Scripturii,
adică la ceea ce a vrut Dumnezeu să comunice, fie că e
sau nu pe deplin cunoscut de autorul uman sau de
contemporanii lui (1 Petru 1:10-12).
C. Presupoziţii de bază
1. Sola Scriptura: autoritatea şi unitatea Scripturii sunt
de aşa natură că Scriptura este norma finală cu privire
la conţinut şi metoda interpretare. (Isaia 8:20)
2. Biblia este autoritatea finală şi nu este răspunzătoare
principiului criticii: informaţiile biblice sunt acceptate
ca atare şi nu sunt supuse normelor exterioare pentru a
determina veridicitatea, adecvarea, validitatea,
inteligibilitatea (Isaia 66:2).

3. Principiul analogiei: experienţa prezentă este 3. Suspendarea principiilor constrângătoare ale

criteriul evaluării probabilităţii ca evenimentele analogiei pentru a face loc activităţii unice a lui
biblice să se fi întâmplat, deoarece toate Dumnezeu descrisă în Scriptură şi în procesul formării
evenimentele sunt, în principiu, asemănătoare. Scripturii. (2 Petru 1:19-21)

54
 Hermeneutică
4. Principiul corelaţiei (sau cauzalităţii): un sistem
închis al cauzei şi efectului care nu lasă loc pentru
intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu în istorie.
5. Lipsa de unitate a Scripturilor, din moment ce
profeţiile ei implică mulţi autori sau redactori umani,
Scriptura, prin urmare, nu poate fi comparată cu
scriptura („proof-texts”) pentru a se ajunge la o
învăţătură biblică unificată.
6. Natura „condiţionată de timp” sau „condiţionată
de cultură” a Scripturilor; contextul istoric este
responsabil pentru apariţia Scripturii.
7. Elementele divine şi umane din Scriptură trebuie
deosebite şi separate: Biblia conţine, nu este
Cuvântul lui Dumnezeu.
D. Procedurile hermeneutice de bază
1. Critica literară (a sursei): Încercarea de a
reconstrui ipotetic şi de a înţelege procesul evoluţiei
literare care a condus la forma prezentă a textelor,
bazată pe presupunerea faptului că sursele sunt un
produs al împrejurărilor de viaţă ale comunităţii care
le-a produs (adesea în opoziţie cu afirmaţii biblice
specifice privind originea şi natura surselor.)
2. Critica formei: încercarea de a asigura o
reconstrucţie ipotetică a procesului dezvoltării pre-
literare (orale) din spatele diferitelor forme literare,
bazată pe presupunerea că materialul biblic are o pre-
istorie orală ca şi literatura folclorică convenţională,
şi, ca şi literatura folclorică, apare pe baza tradiţiilor
care s-au format conform legilor inerente în evoluţia
tradiţiilor folclorice.
3. Critica redacţională: încercarea de a descoperi şi
descrie împrejurările, motivaţiile sociologice şi
teologice care au determinat baza conform căreia
redactorul a selectat, modificat, reconstruit, editat,
alterat sau a adăugat la materialele tradiţionale pentru
a le face să spună ceea ce corespundea cu
circumstanţele vieţii sale în conformitate cu noile
preocupări teologice; presupune faptul că fiecare
redactor are o teologie şi circumstanţe unice care
diferă de (şi pot chiar contrazice) sursele sale şi alţi
redactori.
4. Istoria tradiţiei: încercarea de a trasa istoria pre-
compoziţională a tradiţiilor de la un stadiu la altul aşa
cum cuvântul oral a trecut din generaţie în generaţie
ajungând la forma scrisă finală; bazată pe
presupunerea că fiecare generaţie a remodelat
materialul în mod interpretativ.
5. Critica canonului: încercarea de a reconstrui
circumstanţele (forţele sociologice şi teologice) din
sinagogă şi biserica primară care au determinat forma
şi conţinutul prezent al canonului biblic; presupune
că mijloacele umane pot explica procesul canonizării.
Observaţi diferenţele în definiţie, obiective, şi presupoziţii de bază. Cu privire la presupoziţiile
metodei istorico-critice, cea dintâi („norma seculară”) reprezintă punctul de orientare fundamental al
metodei: „raţiunea umană şi supremaţia raţiunii ca ultim criteriu al adevărului” ( McKnight 1998, 45).
Presupoziţiile 2-4 arată principiile fundamentale ale metodei (vezi formularea clasică a acestora de
55
4. Suspendarea principiului corelaţiei (sau al cauzei şi
efectului naturale) pentru a face loc intervenţiei divine
în istorie aşa cum este descrisă în Scriptură (Evrei
1:1.2)
5. Unitatea Scripturii, din moment ce mulţii autori
umani sunt supravegheaţi de un singur Autor divin;
prin urmare, Scriptura poate fi comparată cu Scriptura
pentru a se ajunge la doctrina biblică (Luca 24:27; 1
Cor 2:13)
6. Natura atemporală a Scripturii: Dumnezeu vorbeşte
prin profet unei culturi specifice, totuşi mesajul
transcende cadrul cultural ca un adevăr atemporal
(Ioan 10:35)
7. Elementele umane şi divine în Scriptură nu pot fi
distinse sau separate: Biblia este Cuvântul lui
Dumnezeu.
D. Procedurile hermeneutice de bază
1. Analiza literară: examinarea caracteristicilor
literare ale materialelor biblice în forma lor canonică,
acceptând ca un tot unitar acele părţi ale Scripturii care
sunt prezente astfel şi acceptând ca atare afirmaţiile
biblice specifice privind originile şi natura materialelor
biblic.
2. Analiza formei: o încercare de a descrie şi clasifica
diferitele feluri de literatură găsite în Scriptură (în
forma canonică a ei), acceptând ca atare împrejurările
de viaţă pentru fiecare formă aşa cum este indicat de
informaţiile biblice.
3. Analiza teologică a cărţilor biblice: un studiu al
accentului teologic specific al fiecărui scriitor al
Bibliei (după mintea şi capacitatea lui de înţelegere)
văzută în contextul larg al unităţii întregii Scripturi
care permite Bibliei să fie propriul ei interpret şi
diferitelor accentuări teologice să fie în armonie unele
cu altele.
4. Analiza diacronică (tematică): încercarea de a
urmări evoluţia diferitelor teme şi motive (de-a lungul
Bibliei în forma ei canonică) bazată pe poziţia biblică
conform căreia Dumnezeu a adăugat revelaţie
(progresivă) generaţiilor mai târzii, care, totuşi, este în
deplină armonie cu toată revelaţia anterioară.
5. Istoria canonului: examinarea procesului
canonizării Scripturii susţinând că criteriile
canonicităţii sunt inerente în materialele biblice ca
inspirate de Dumnezeu, şi că Duhul Sfânt a călăuzit
comunităţile iudaice şi creştine să recunoască aceste
cărţi canonice care păstrează mărturia profeţilor
Vechiului Testament şi apostolilor Noului Testament.
55
 56 Hermeneutică

către Troeltzsch, 1913); iar ultimele trei arată că metoda conduce spre distrugerea unităţii, a relevanţei
atemporale şi a autorităţii depline a Scripturii.
Observaţi cum abordarea istorico-biblică a hermeneuticii respinge fiecare dintre aceste
presupoziţii bazându-se pe dovezile biblice. Cu privire la principiul criticii în particular, Gerhard
Maier, un important învăţat german, care s-a rupt de metoda istorico-critică, scrie: (1977, 23) „metoda
critică trebuie să cadă pentru că reprezintă o imposibilitate interioară. Deoarece corelativul sau
corespondentul revelaţiei nu este critica, ci ascultarea; nu este corectarea textului – nici măcar pe baza
unei revelaţii parţial-cunoscute şi aplicate – ci este o lasă-mă să fiu îndreptat.”
Cât despre procedurile hermeneutice fundamentale observaţi cum ambele metode analizează
contextul istoric, trăsăturile literale, genul sau specia literară, teologia scriitorului, dezvoltarea temelor
şi procesul canonizării. Însă, abordarea istorico-critică respinge principiul criticii; ea analizează, dar
refuză să critice Biblia; acceptă textul biblic ca atare şi-l consideră adevărat, şi refuză să se implice în
întreitul proces de fragmentare, presupunere şi reconstituire ipotetică (adesea contrară revendicărilor
textului) care stă în centrul tuturor analizelor critice.
Câţiva învăţaţi evanghelici din ultimele decade au încercat să „reabiliteze” metoda istorico-
critică prin îndepărtarea înclinaţiei sale anti-supranaturaliste şi a altor trăsături condamnabile, şi totuşi
să păstreze metoda. Acest lucru nu este totuşi posibil, deoarece presupoziţiile şi metoda se întrepătrund
în mod categoric. Baza metodei istorico-critice o reprezintă ştiinţa istorică seculară care, prin însăşi
natura sa, exclude metodologic supranaturalul şi caută în loc cauze naturale pentru evenimentele
istorice.
Presupoziţia centrală a metodei istorico-critice este principiul criticii, conform căruia nimic nu
este acceptat ca atare, ci totul trebuie verificat şi corectat prin reexaminarea dovezilor. Biblia este
totdeauna deschisă pentru corectare şi prin urmare, interpretul uman este determinantul final al
adevărului, iar raţiunea sau experienţa sa testul final al autenticităţii pasajului. Atâta timp cât principiul
fundamental este păstrat chiar în cea mai mică măsură, pericolul metodei istorico-critice nu este
prevenit, chiar dacă elementul supranatural poate fi acceptat teoretic. Iar dacă acest principiu al criticii
este dat la o parte, ea încetează să mai fie o metodă istorico-critică. Prezenţa sau absenţa principiului
fundamental al criticii este într-adevăr testul pentru a afla dacă metodologia critică este sau nu este
folosită.
Cei care urmează metoda istorico-critică aplică aceleaşi instrumente de studiu folosite în
critica istorică. Se acordă o atenţie deosebită detaliilor istorice, literare şi lingvistice, sintactico-
gramaticale şi teologice aşa cum am punctat în acest curs. Dar utilizând câştigurile aduse de metoda
istorico-critică în ascuţirea diferitelor instrumente de studiu pentru analiza textului biblic există o
intenţie consecventă în studiul istorico-biblic de a elimina elementul critic care stă ca judecător al
Cuvântului.

H. Hermeneutica biblică în Mişcarea Adventistă

Mişcarea milerită îşi are începuturile în predicarea lui Wiliam Miller care a dezvoltat un set
simplu de 13 reguli pentru interpretarea Bibliei (vezi reeditarea acestora în Damsteeegt, 1977, 299-
300). Toate aceste principii hermeneutice sunt fundamentate pe metoda istorico-gramatică de
interpretare sprijinită de reformatori, cu o atenţie specială interpretării profeţiei. Toţi pionierii adventişti
timpurii au folosit aceste principii în 1844. Ellen White putea scrie: „Cei care sunt angajaţi în
proclamarea soliei celui de-al treilea înger cercetează Scripturile pe baza aceluiaşi plan pe care
Părintele Miller l-a adoptat.” (RH, 11/25/1844). După citarea primelor patru dintre aceste principii care
rezumă principiile hermeneutice fundamentale, ea adaugă: „În studiul nostru asupra Bibliei, trebuie să
acordăm o mare atenţie acestor principii”.
Scrierile Ellenei White susţin cu putere toate presupoziţiile şi principiile călăuzitoare specifice
fundamentale pentru interpretarea Scripturii aşa cum au fost apărate de metoda istorico-gramatică
(istorico-biblică) şi aşa cum au fost prezentate în acest articol. (Vezi citatele selectate în secţiunea V).
De asemenea E. White sfătuieşte insistent împotriva folosirii metodei istorico-critice,
cunoscută atunci sub numele de „înalta critică” şi dovedeşte o sensibilitate ascuţită în ce priveşte
elementele constitutive esenţiale ale acesteia şi pericolele întrebuinţării ei. „Lucrarea înaltei critici, de
fragmentare, presupunere şi reconstituire (observaţi cele trei elemente de bază ale metodei, aşa cum le
vedem mai sus) este de a distruge încrederea în Biblie ca revelaţie divină. Ea răpeşte Cuvântului lui
Dumnezeu puterea de a controla, înnobila şi inspira vieţile omeneşti.” (Faptele Apostolilor, p. 474)
George Reid (1991, 69-70) a arătat faptul că înainte de 1950 hermeneutica adventistă
„tradiţională” se baza în mod esenţial pe metoda istorico-gramatică (istorico-biblică). Din 1950 câteva
voci din cadrul adventismului au susţinut o schimbare înspre o metodă istorico-critică modificată care
acceptă supranaturalul, dar care acceptă şi principiul criticismului. Însă în 1986, Consiliul Anual al
AZŞ a votat acceptarea raportului Comitetului pentru Metode de Studiu Biblic care respingea
întrebuinţarea metodei istorico-critice. Conform raportului „chiar o întrebuinţare modificată a acestei

56
 Hermeneutică 57

metode care păstrează principiul criticismului ce subordonează Biblia raţiunii umane este inacceptabilă
pentru adventişti.” ( Adventist Review – 22 ian. 1987, p. 18)
Biserica AZŞ afirmă hermeneutica scriitorilor Biblici, hermeneutica antiohiană şi protestantă,
respingând metoda alegorică alexandrină, catolică medievală, precum şi metoda istorico-critică a
iluminismului raţionalist cu dezvoltările sale ulterioare.
Procedând astfel, noi susţinem şi hermeneutica istorică a profeţiei specifică reformatorilor care
a fost abandonată practic de întreaga creştinătate de astăzi, cu excepţia Bisericii AZŞ. Adventiştii de
Ziua a Şaptea sunt moştenitorii hermeneuticii Reformei. Şi asemenea reformatorilor radicali din secolul
16, ei caută în mod continuu să meargă „înapoi la origini” pentru a-şi fundamenta toate presupoziţiile,
principiile de interpretare, credinţa şi practica lor pe autoritatea absolută a Cuvântului infailibil al lui
Dumnezeu.

Declaraţiile Ellenei White referitoare la principiile interpretării

biblice
I. Interpretând Cuvântul lui Dumnezeu.

J. Revelaţie - Inspiraţie - Iluminare

"Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său, iar prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost
dată lumina lumii…Pregătirea Cuvântului scris a început pe vremea lui Moise. Revelaţiile inspirate au devenit
atunci o carte inspirată. Această lucrare a continuat într-o perioadă de timp lungă de 16 veacuri – de la Moise,
istoricul Creaţiei şi al Legii, până la Ioan, care a raportat cele mai sublime adevăruri ale Evangheliei.“ G.C. v.
"I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere lumii adevărul Său prin intermediul oamenilor şi El Însuşi, prin
Spiritul Sfânt, i-a pregătit pe oameni şi i-a înzestrat să facă lucrarea aceasta. Comoara a fost încredinţată vaselor
omeneşti şi, cu toate acestea, nu este mai puţin din ceruri. Mărturia este transmisă prin exprimarea nedesăvârşită a
limbajului omenesc, dar este mărturia lui Dumnezeu; iar copilul lui Duimnezeu, ascultător şi credincios, vede în ea
slava unei puteri divine, pline de har şi de adevăr.." GC vi-vii.
" Cand oamenii, în judecata lor limitată, cred că trebuie să pătrundă într-o examinare a Scripturii pentru a
defini ceea ce este inspirat şi ceea ce nu este inspirat, ei păşesc înaintea lui Iisus pentru a-i arăta o cale mai bună
decât cea pe care El ne-a condus.” „Eu accept Biblia aşa cum este, ca fiind Cuvantul inspirat al lui Dumnezeu.
Cred afirmaţiile din întreaga Biblie.” 1 SM 17
« Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra
cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut
cu gândurile Sale. Însă cuvintele primesc amprenta minţii individuale. Gândirea divină este difuză. Gândirea şi
voinţa divină sunt combinate cu gândirea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului reprezintă Cuvantul lui
Dumnezeu. "Creatorul tuturor ideilor poate impresiona diferite minţi cu acelaşi gând, şi fiecare poate să-l exprime
într-un fel diferit, totuşi fără contradicţie…”
“Prin inspiraţia Duhului Său, Domnul a dat apostolilor Săi adevăr care să fie exprimat în funcţie de
dezvoltarea minţilor lor de către Spiritul Sfânt.." 1SM 21-22
"Domnul vorbeşte fiinţelor umane printr-o vorbire imperfectă pentru ca simţurile degenerate, percepţia
greoaie, pământească a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Sale. Astfel este arătată condescendenţa lui
Dumnezeu. El întâlneşte fiinţele umane acolo unde sunt. Biblia, desăvârşită în simplitatea ei, nu poate reflecta
perfect marile idei ale lui Dumnezeu, deoarece ideile infinite nu pot fi îmbrăcate în mod desăvârşit în vehiculele
finite ale gândului. În loc ca expresiile Bibliei – aşa cum susţin mulţi, expresiile puternice pălesc înaintea gândului
măreţ, deşi scribul a ales limbajul cel mai expresiv prin care poate transporta adevărurile unei educaţii mai înalte.
Fiinţele păcătoase pot doar să aducă o privire asupra unei umbre a slavei cereşti." 1 SM 22
"Scriitori inspiraţi nu au depus mărturii mincinoase, pentru a preveni umbrirea scrierilor sacre cu raportul
slăbiciunilor şi greşelior umane. Scribii lui Dumnezeu au scris aşa cum le dicta Spiritul Sfânt, neavând control
asupra lucrării lor. Ei au scris cu putere adevărul literal şi faptele reprobabile au fost descoperite din motive pe care
mintea noastră limitată nu le poate înţelege pe deplin. Mintea umană este atât de supusă prejudecăţii încât este
aproape imposibil ca ea să trateze subiectul [unei biografii sau al unui individ] în mod imparţial…Dar ungerea
divină, ridicată deasupra slăbiciunii umanităţii, relatează adevărul veritabil." 4T 9-10

K. Nevoia de Interpretare
„Deşi minţile limitate ale oamenilor nu sunt adecvate pentru a intra la sfatul Celui Infinit sau pentru a
înţelege pe deplin realizarea planurilor Lui, totuşi, dacă adesea ei nu înţeleg atat de clar mesajele cerului este din
cauza unor erori sau a neglijenţei lor. Nu rareori minţile oamenilor, şi chiar a slujitorilor lui Dumnezeu, sunt atat de
orbite de părerile omeneşti, de tradiţiile şi învăţăturile false ale oamenilor, încât ei nu sunt în stare decât parţial să
culeagă marile lucruri pe care El le-a descoperit în Cuvântul Lui" GC 345
„Preocupaţi pentru menţinerea separării dintre ei şi neamuri, ei (evreii din timpul primei veniri a lui
Iisus) nu doreau să împărtăşească cunoştinţa pe care o deţineau cu privire la slujbele simbolice. Adevăratul
Interpret trebuia să vină. Cel spre Care arătau toate tipurile trebuie să le explice adevărata lor semnificaţie… El,

57
 58 Hermeneutică

Autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava declaraţiilor omului, care l-a făcut să devină fără efect.
Principiile guvernări lui Dumnezeu şi planul de răscumpărare trebuia să fie clar definite. Lecţiile Vechiului
Testament trebuia aşezate pe deplin în faţa oamenilor." DA 33-34.
"Ucenicii care călătoreau spre Emaus aveau nevoie să fie eliberaţi de sistemul lor de interpretare a
Scripturilor. Iisus le-a deschis înţelegerea astfel ca ei să poată înţelege Scripturile. Cât de repede a dezlegat El
firele încurcate şi a arătat unitatea şi acurateţea divină a Scripturilor. Cât de multă nevoie au oamenii zilelor noastre
de a avea înţelegerea deschisă. " 1 SM 21
“[Dumnezeu cheamă la] un studiu sârguitor al Scripturilor şi la cea mai critică examinare a poziţiilor pe
care le susţinem. Dumnezeu vrea ca toate implicaţiile şi poziţiile în privinţa adevărului să fie complet şi
sârguincios cercetate cu post şi rugăciune. Credincioşii nu trebuie să se sprijine pe supoziţii şi idei prost definite cu
privire la ceea ce constituie adevărul.
'Subiectele pe care le prezentăm lumii trebuie să fie pentru noi o realitate vie. Este important ca în
definirea doctrinelor pe care le considerăm articole fundamentale de credinţă, Să nu ne permitem folosireaa
argumentelor care nu sunt în întregime plauzibile. Trebuie să prezentăm argumente plauzibile care, nu numai că îi
reduc pe oponenţii noştri la tăcere, dar reprezintă rezultatul celei mai serioase cercetări. " CW 40.

V. Principiile de bază ale interpretării biblice.

A. Biblia şi numai Biblia

“În timpul nostru există o puternică abatere de la doctrinele şi preceptele Scripturilor şi este nevoie de o
întoarcere la marele principiu protestant – Biblia şi numai Biblia, ca regulă a crediţei şi datoriei”. GC 204-5
“Biblia şi numai Biblia ar trebui să fie crezul nostru, unica legătură de unire; toţi cei care subscriu la
acest Cuv\nt vor trăi în armonie. Vederile şi ideile noastre nu trebuie să ne controleze eforturile. Omul este failibil,
dar Cuv\ntul lui Dumnezeu este infailibil…Să înălţăm steagul cu inscripţia Biblia, regula noastră de credinţă şi
conduită.1 SM 416 (RH 12/15/85).

1. Primatul Scripturii
“Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca revelaţia autoritativă, infailibilă a voinţei Lui. Ele sunt
standardul caracterului, descoperă doctrinele şi sunt testul experienţei. … Duhul nu a fost dat – nici nu ar putea fi
vreodată acordat – pentru a înlocui Biblia: căci Scripturile subliniază explicit că Biblia–Cuvântul lui Dumnezeu–
este standardul prin care toată învăţătura şi experienţa trebuie să fie testată.”GC vii
“Dumnezeu doreşte să aibă un popor pe pământ care să susţină principiul Biblia şi numai Biblia, ca
măsură a tuturor învăţăturilor şi ca temelie a tuturor reformelor. Părerile oamenilor învăţaţi, deducţiile ştiinţei,
crezurile sau hotărîrile ecleziastice, atât de numeroase şi contradictorii, cum sunt şi bisericile pe care ele le
reprezintă, glasul majorităţii – nici una şi nici toate acestea laolaltă nu trebuie privite ca dovadă pentru sau
împotriva vreunui punct al credinţei religioase. Înainte de a primi orice învăţătură sau precept trebuie să cerem un
clar: “Aşa zice Domnul” în sprijinul ei. GC 595
“Cuvântul lui Dumnezeu este un standard de negreşit … Fie ca toţi să-şi dovedească poziţiile din
Scripturi şi să-şi argumenteze fiecare punct pe care îl pretind ca adevăr din Cuvântul revelat al lui Dumnezeu” Ev
256 “Îţi recomand dragă cititorule Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi practicii. După acest Cuvânt
vom fi judecaţi" II EW 78.
“Christos S-a referit la Scripturi ca la o autoritate de necontestat şi noi ar trebui să facem acelaşi lucru.
Biblia trebuie prezentată ca fiind Cuvântul Infinitului Dumnezeu, cea care încheie orice conflict în calitate de
fundament al credinţei” COL 39.
“Cu cât cercetătorul Bibliei cercetează mai mult Biblia, cu atât mai adâncă este convingerea lui că ea este
Cuvântului viului Dumnezeu, iar raţiunea umană se înclină în faţa maiestăţii revelaţiei divine” 5T 700
“Acela care are o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său printr-o experienţă personală are o
credinţă fundamentată pe Sfintele Scripturi. El a dovedit Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr şi el ştie că adevărul nu
se poate contrazice niciodată pe sine. El nu testează Biblia prin intermediul ideilor omeneşti ale ştiinţei; el
confruntă aceste idei cu standardul fără geşeală. El ştie că în adevărata ştiinţă nu poate fi nimic contrar învăţăturilor
Cuvîntului; de vreme ce amândouă au acelaşi Autor; o corectă înţelegere a amândurora le va dovedi ca fiind în
armonie. Orice din aşa numita ştiinţă care contrazice mărturia cuvântului lui Dumnezeu este o simplă presupunere
umană.” MH 462
“Toţi aceia care presupun că înţeleg filozofia cred că explicaţiile lor sunt necesare pentru a descifra
comorile cunoştinţei şi a preveni intrarea ereziilor în Biserică. Dar aceste explicaţii sunt chiar cele care au adus
înăuntru teorii false şi erezii”. COL 110
“Scripturile nu trebuie citite prin intermediul luminii neclare ale tradiţiei sau ale speculaţiei omeneşti. A
explica Scripturile prin tradiţia şi imaginaţia umană este ca şi cum am încerca să dăm lumină soarelui cu o
torţă.”COL III

2. Suficienţa Scripturilor
“Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru a lumina mintea cea mai confuză şi poate fi înţeles de către
cei care doresc acest lucru.”5T 663
“În Cuvântul Lui, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoştinţa necesară pentru mântuire.”GC vii
“Cuvântul lui Dumnezeu este standardul caracterului. Dându-ne Cuvântul Său, Dumnezeu ne-a pus în posesia
fiecărui adevăr esenţial pentru mântuire.” II GW 250 (Vezi de asemenea ‘Primatul Scripturii’)

58
 Hermeneutică 59

B. Integralitatea Scripturii

1. Unitatea inseparabilă a divinului şi umanului

“Dar Biblia cu adevărurile ei date de Dumnezeu, exprimate în limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a
divinului cu omenescul. O astfel de unire a existat şi în natura lui Christos, care era Fiul lui Dumnezeu şi Fiul
Omului. Acest lucru este adevărat cu privire la Biblie, tot aşa cum a fost adevărat şi cu privire la Christos –
‘Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi’, Ioan 1,14”GC vi
“Când oamenii, cuprinşi de infirmităţi umane, afectaţi într-un grad mai mare sau mai mic de influenţele
înconjurătoare, şi având tendinţe ereditare şi cultivate, care sunt departe de a-i face înţelepţi sau spirituali încearcă
să judece Cuvântul lui Dumnezeu şi să stabilească ceea ce este divin şi ceea ce este uman, ei lucrează fără sfatul lui
Dumnezeu” ST 709.

2. Biblia este (nu doar „conţine”) Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biblia este glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte tot atât de sigur ca şi cum l-am auzi cu propriile
noastre urechi. Dacă am înţeles acest lucru, cu câtă teamă vom deschide Cuvântul lui Dumnezeu, şi cu câtă râvnă îi
vom studia preceptele atunci! Citirea şi contemplarea Scripturilor vor fi văzute ca o audienţă cu Cel Infinit. “ 6T
393
“Privim noi Biblia ca fiind “Cuvântul lui Dumnezeu”? Acesta este o comunicare divină în aşa fel încât
cuvintele ei vin la noi într-o voce auzibilă. 5T 533
“Mulţi slujitori ai Evangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind cuvântul inspirat. Un om înţelept
respinge o parte, chestionează o altă parte. Ei înalţă judecata lor deasupra Cuvântului, iar Scriptura pe care ei
trebuie să o vestească este aşezată pe autoritatea lor proprie. Autenticitatea ei divină este distrusă.” COL 39
“Sunt unii care se cred suficient de capabili cu judecata lor finită să ia Cuvântul lui Dumnezeu şi să
afirme care sunt cuvintele inspirate şi care nu sunt cuvintele inspirate. Vreau să avertizez despre aceasta pe toţi
fraţii mei din lucrare. ‘Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un teren sfânt.’ Nu există
nici un om finit care trăieşte, nu contează cine este sau ce poziţie are, pe care Dumnezeu să-l fi autorizat să
selecteze sau să aleagă din Cuvântul Său… Nu lăsaţi ca vreun om care vine la voi să disece Cuvântul lui
Dumnezeu, spunând ce este revelaţie, ce este inspiraţie şi ce nu este, fără să-l certaţi… Nu vrem să spună cineva:
‘aceasta voi respinge şi aceasta voi primi’, ci vrem să avem credinţă implicită în Biblie ca un tot întreg. » 7BC 919

C. Analogia Scripturii

1. “Scriptura este propriul ei interpret”

“Biblia este propriul ei interpret. Un pasaj se dovedeşte a fi cheia care va dezlega un alt pasaj, şi în acest
fel lumina se va revărsa asupra înţelesului ascuns al Cuvântului.» FE 187
“Am văzut că Scripturile Cuvântului lui Dumnezeu, ca întreg, sunt un lanţ perfect, o porţiune se leagă de,
şi explică pe alta.” EW 221 “Biblia est epropriul ei interpret. Scriptura trebuie comparată cu Scriptura.
Cercetătorul ar trebui să vadă Cuvântul ca un întreg şi să vadă relaţia dintre părţile lui.» Ed. 190
“Vechiul Testament aruncă lumină asupra Noului Testament, iar Noul asupra Vechiului. Fiecare este
descoperirea slavei lui Dumnezeu în Christos. Ambele prezintă adevăruri care vor descoperi continuu noi
semnificaţii adânci pentru căutătorul doritor… COL 128.
“Slujitorul Evangheliei ar trebui să obţină o cunoaştere întreagă a Vechiului şi Noului Testament. El
tebuie să le prezinte oamenilor în adevărta lor lumină, ca pe un întreg inseparabil – unul depinzând şi iluminându-l
pe celălalt.” “Nimic nu se obţine străduindu-ne să dovedim cu argumente originea divină a Bibliei; aceasta este
propriul ei interpret. Ea conţine propriile chei; Scriptura descifrează Scriptura » MS 40, 1895
“Biblia este propriul ei interpret. Cu o simplitate frumoasă, o parte se leagă de la sine cu adevărul unei
alte părţi, până când întreaga Biblie este legată într-un întreg armonios. Scânteie de lumină dintr-un text apar să
ilumineze anumite părţi din Cuvânt ce par a fi mai obscure. » MS nedatat 142.
“Noi nu trebuie să acceptăm opinia comentatorilor ca fiind vocea lui Dumnezeu. Ei au fost oameni
supuşi greşelii ca şi noi. Dumnezeu ne-a dat putere de a judeca tot aşa cum le-a dat şi lor. Trebuie să facem din
Biblie propriul ei interpret». 1TM 106

2. Consecvenţa Scripturii
“Am văzut că Scripturile Cuvântului lui Dumnezeu sunt un lanţ perfect, o parte legându-se de, şi
explicând-o pe alta. » EW 221
“Ar trebui să existe o credinţă puternică în autoritatea divină a Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu. Biblia
nu trebuie testată după ideile ştiinţei oamenilor. Cunoaşterea omenească este un ghid nesigur. … Tot adevărul, fie
din natură, fie din Revelaţie, este consecvent cu sine în toate manifestările lui. » PP 114
«Marele sistem al adevărului Bibliei nu este prezentat în aşa fel încât să fie înţeles de cititorul grăbit şi
neatent. Multe din comorile lui nu sunt la suprafaţă şi pot fi obţinute doar prin cercetare atentă şi efort continuu.
Adevărurile care alcătuiesc marele întreg trebuie să fie căutate şi strânse laolată, ‘puţin aici, puţin acolo’. Când
sunt căutate în felul acesta şi puse la un loc, se va vedea că se potrivesc perfect unele cu altele. Fiecare Evanghelie
este o completare a celeilalte, fiecare profeţie este o explicare a alteia, fiecare adevăr este o dezvoltare a altuia. »
Ed 123-4

59
 60 Hermeneutică

3. Claritatea Scripturii
„Biblia nu a fost scrisă doar pentru teologi; dimpotrivă, ea a fost destinată oamenilor simpli. Marile
adevăruri necesare pentru salvare sunt tot atât de clare ca ziua în amiaza mare; şi nimeni nu va greşi, nici nu va
pierde calea, decât aceia care vor urma propria lor judecată în locul voinţei lui Dumnezeu descoperită deplin.” SC
89
„Limbajul Bibliei poate fi explicat potrivit înţelesului lui evident, în afară de cazul că se foloseşte un
simbol sau o altă figură de stil.” GC 599
„Adevărurile descoperite cel mai deplin în Biblie au ajuns să fie învăluite în îndoieli şi întuneric de către
oamenii învăţaţi, care afirmă, ca dovadă de mare înţelepciune, că Scripturile au un înţeles ascuns, mistic sau
spiritual, şi nu aparent în limbajul folosit.” GC 589
“Nimeni nu trebuie să denatureze adevărul prin imaginări ieftine, punând o interpretare mistică şi forţată
deasupra Cuvântului.” 7BC 920
Chiar şi profeţii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin
importanţa descoperirilor încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce
poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele. (GC 344)

D. "Lucrurile spirituale sunt înţelese spiritual“

1. Rolul Spiritului Sfânt

"O adevărată cunoaştere a Bibliei nu poate fi dobândită decât cu ajutorul aceluiaşi Spirit prin care a fost
dat Cuvântul." Ed 189
"Însemnătatea profundă a adevărurilor Cuvântului Lui Dumnezeu este dezvăluită minţii noastre prin
Spiritul Său. " 8T 157
"Toţi cercetătorii, ca deschizători ai Scripturii, vor cere iluminarea Spiritului Sfânt; iar promisiunea este
sigură că va fi dată. " TM 108
"Faptul că Dumnezeu Şi-a descoperit voia prin Cuvântul Lui, nu face inutilă prezenţa şi călăuzirea
continuă a Spiritului Sfânt. Din contră, Duhul a fost promis de Mântuitorul nostru pentru a ne ajuta să aplicăm
învăţăturile Sale. " GC vii
"Fără călăuzirea Spiritului Sfânt am fi permanent predispuşi să deformăm Scriptura şi s-o înţelegem
greşit. " 5T 704
"Fără iluminarea Spiritului Sfânt, omul n-ar fi capabil să distingă adevărul de eroare şi ar cădea sub
ispitele puternice ale lui Satan. " COL 411

2. Viaţa spirituală a interpretului

"Am avansat în adevărul cunoştinţei spirituale doar în măsura în care am înţeles propria nimicnicie şi
întreaga noastră dependenţă de Dumnezeu; dar oricine se apropie de Biblie cu un spirit de învăţăcel şi de
rugăciune, s-o studieze ca pe “Cuvântul lui Dumnezeu”, va primi iluminare divină. Sunt multe lucruri aparent
dificile şi obscure pe care Dumnezeu le va face simple şi uşor de înţeles celor care caută să le înţeleagă. " ST 704
"Când se studiază Scriptura fără un spirit de rugăciune, umil şi gata să primească învăţătură, pasajele cele
mai simple şi mai lămurite ca şi cele mai grele vor fi jefuite de înţelesul lor adevărat." GC 521
"Nici un om nu este sigur nici măcar o zi sau o oră fără rugăciune. Îndeosebi trebuie să rugăm pe
Domnul pentru înţelpciune, să înţelegem Cuvântul Său. Aici sunt descoperite ademenirile ispititorului şi mijloacele
prin care ne putem împotrivi cu succes. Satan este expert în citarea Scripturii şi în a da propria interpretare
pasajelor prin care speră să ne facă să cădem. Trebuie să studiem Biblia cu inima umilă şi să nu pierdem niciodată
din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu. În timp ce trebuie să fim continuu atenţi la planurile Satanei, trebuie
să ne rugăm continuu în credinţă: ‘Şi nu ne du pe noi în ispită’". GC 530
Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o înţelegere clară a Cuvântului lui Dumnezeu, este acela că ei
îşi închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le pună în practică. O înţelegere a adevărului Bibliei nu
depinde aşa de mult de puterea intelectului capabil să cerceteze, cât de unitatea scopului, de seriozitatea dorinţei
după o viaţă dreaptă.
"Biblia nu trebuie să fie niciodată studiată fără rugăciune. Numai Spiritul Sfânt ne poate face în stare să
simţim importanţa acelor lucruri uşor de înţeles sau să ne ferească de interpretarea tendenţioasă a adevărurilor greu
de înţeles. Lucrarea îngerilor cereşti este aceea de a pregăti inima pentru a înţelege astfel Cuvântul lui Dumnezeu,
încât să fim încântaţi de frumuseţea lui, mustraţi de adevărurile lui sau însufleţiţi şi întăriţi de făgăduinţele lui. "
GC 599-600
"Spiritul în care vii să studiezei Scriptura va determina caracterul asistenţilor tăi. Îngerii din lumea
luminii sunt cu aceia care, în umilinţa inimii, caută călăuzirea divină. Dar, dacă Biblia este deschisă fără veneraţie,
cu un simţământ al îndreptăţirii de sine, dacă inima este umplută de prejudecăţi, atunci Satana îţi este alături şi te
va face să înţelegi afirmaţiile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu într-o lumină pervertită. " TM 108.
«Când Cuvântul lui Dumnezeu este deschis fără respect şi fără rugăciune, când gândurile şi afecţiunile
nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu, sau în armonie cu voia Sa, mintea este înceţoşată de dubii; şi în fiecare studiu
al Bibliei, scepticismul domneşte. Vrăjmaşul preia controlul asupra gândurilor şi sugerează interpretări care nu
sunt corecte. Când omul nu caută în cuvânt şi faptă să fie în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci el este
supus erorii în înţelegerea Scripturii şi nu e sigur să se încreadă în propria lor explicaţie. Aceia care caută Scriptura
pentru a găsi discrepanţe nu au o perspicacitate spirituală. Cu o viziune deformată, ei vor vedea în lucrurile simple
multe motive de necredinţă şi dubii." SC 110-111 705

60
 Hermeneutică 61

"Când căutăm cu adevărat să facem voia lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt face din preceptele Cuvântului
principiile vieţii noastre, scriindu-le pe tabla sufletului. Aceasta se împlineşte doar cu aceia care urmează lumina
dată deja, şi care speră să primească o lumină mai mare de la Duhul. " 5T 705
"Cel care studiază Biblia trebuie să se golească pe sine de orice prejudecată, să renunţe la propriile idei la
poarta investigaţiei, şi cu o inimă umilă şi supusă, fiind ascuns în Christos, cu o rugăciune sinceră să caute
înţelepciune de la Dumnezeu. " CT 463
"Dumnezeu n-a renunţat la poporul Său, pentru a alege un om solitar aici şi altul dincolo, ca fiind
singurii în stare să le încredinţeze adevărul Său. El nu dă unui om o lumină nouă contrară credinţei stabilite de
corpul Bisericii. Să nu fim atât de creduli încât să gândim că Dumnezeu le-a dat lor o lumină specială pentru fraţii
lor. " CW 45
'Singura siguranţă pentru oricare dintre noi este să nu primim doctrine noi, nici interpretări noi ale
Scripturilor, fără a le supune mai întâi judecăţii fraţilor cu experienţă. Puneţi-le înaintea lor cu spirit umil, de
învăţăcel, cu rugăciune arzătoare, şi dacă ei nu găsesc nici o lumină în ele, supuneţi-vă judecăţii lor, căci 'în
mulţimea sfătuitorilor este siguranţă'. ' (ST 293)
'Oamenii trebuie să fie ei înşişi sub influenţa Spiritului Sfânt pentru a înţelege glasul Duhului prin
profeţi' (2 SM 114).

VI. Îndrumări pentru interpretarea biblică.

A. Text şi traducere
'Biblia este istoria cea mai veche şi cea mai cuprinzătoare pe care o au oamenii. Ea a venit proaspătă de
la Izvorul adevărului veşnic, şi de-a lungul veacurilor puritatea ei a fost păstrată de o mână divină.' (CT, 52)
'Dumnezeu are martori credincioşi, cărora le-a încredinţat adevărul şi care au păstrat Cuvântul lui
Dumnezeu. Manuscrisele Scripturilor în ebraică şi greacă au fost păstrate de-a lungul veacurilor printr-un miracol
al lui Dumnezeu.' (Scrisoarea 32, 1899)
'Dar Domnul a păstrat Cartea Sfântă, în forma ei prezentă, prin puterea Sa miraculoasă – o hartă sau un
indicator pentru familia omenească pentru a-i arăta calea spre cer.' (1 SM 16)
'Am văzut că Dumnezeu a păzit în mod special Biblia; totuşi, atunci când copiile erau puţine, oameni
învăţaţi au schimbat în anumite locuri cuvintele, gândind că 'o făceau mai clară, când în realitate învăluiau în
mister ceea ce era clar, făcând să se potrivească propriei lor înţelegeri, guvernate de tradiţie.' (EW, 220-221)
'Unii ne privesc cu gravitate şi spun: 'Nu credeţi că pot fi greşeli făcute de către copişti sau de către
traducători? E foarte posibil, iar mintea care este atât de îngustă încât va ezita şi se va poticni de această
posibilitate sau probabilitate ar fi la fel de mult gata să se poticnească de tainele Cuvântului inspirat, pentru că
minţile lor slabe nu pot întrevedea scopurile lui Dumnezeu... Toate greşelile nu vor tulbura nici un suflet, nu vor
face ca vreun picior să se poticnească, decât al aceluia care ar născoci dificultăţi chiar în cel mai clar adevăr
descoperit.' (1 SM 16)

B. Contextul istoric / Întrebări introductive

'Vieţile înregistrate în Biblie sunt istorisiri autentice ale faptelor indivizilor. De la Adam încoace, de-a
lungul generaţiilor, până pe timpul apostolilor avem o înregistrare clară, nemodificată a ceea ce s-a întâmplat cu
adevărat şi experienţa veritabilă a unor caractere reale.' (4T 9-10)
'Biblia este istoria cea mai veche şi cea mai cuprinzătoare pe care o au oamenii. Ea vine proaspătă din
izvorul adevărului veşnic şi de-a lungul veacurilor o mână divină i-a păstrat acurateţea. Ea aruncă lumină asupra
trecutului foarte îndepărtat în care cercetarea omenească se străduieşte în zadar să pătrundă. Doar în Cuvântul lui
Dumnezeu vedem puterea care a aşezat temeliile pământului şi care a întins cerurile. Doar aici putem găsi o
relatare autentică despre originea popoarelor. Doar aici ne este oferită o istorie a neamului nostru omenesc
neafectată de mândrie omenească sau prejudecată.' (Ed 173)
'Cele mai mari minţi, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetarea lor, se rătăcesc în
încercările lor de a face legătura dintre ştiinţă şi revelaţie... Cei care se îndoiesc de acurateţea celor consemnate în
Vechiul şi Noul Testament vor face un pas şi mai departe şi se vor îndoi chiar de existenţa lui Dumnezeu; atunci,
pierzându-şi ancora, se vor lovi de stâncile necredinţei.' (PP 113)
'Noi depindem de Biblie pentru cunoaşterea istoriei străvechi a lumii noastre, a creaţiei omului şi a
căderii lui. Daţi la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi ceea ce rămâne sunt poveşti şi presupuneri, care vor debilita
intelectul ca rezultat al acceptării erorii... Dar fiind în posesia unei istorii autentice a începuturilor lumii noastre, nu
trebuie să ne încorsetăm cu presupuneri omeneşti şi teorii înşelătoare.' (MM 89)
'O cunoaştere a obiceiurilor celor care au trăit în timpurile biblice, o cunoaştere a timpului şi locului
evenimentelor, înseamnă cunoaştere practică: pentru că aceasta face mai vii figurile din Biblie şi dă mai multă
putere lecţiilor lui Christos.' (CT, 518)
'Nu există întotdeauna o ordine (cronologică) perfectă sau o unitate evidentă în Scripturi. Minunile lui
Christos nu sunt consemnate în ordine exactă, ci în legătură cu împrejurările în care au fost făcute, care au făcut
necesară descoperirea divină a puterii lui Christos.' (1 SM 20)
'Înţelegând ce însemnau cuvintele lui Christos pentru cei care le auzeau, putem vedea în ele o nouă
prospeţime şi frumuseţe şi putem de asemenea aduna pentru noi înşine lecţiile lor profunde.' (MB)
' Iisus nu a oferit oamenilor noi descoperiri, ci a înfăţişat pentru înţelegerea lor adevăruri ascunse de
multă vreme sau încurcate de învăţătura falsă a preoţilor şi învăţătorilor. Iisus a reaşezat nestematele adevărului la
locul potrivit, în ordinea în care au fost date patriarhilor şi profeţilor.' (CT 462)

61
 62 Hermeneutică

C. Contextul literar / Analiza literară

'Biblia arată spre Dumnezeu ca Autor al ei; totuşi, ea a fost scrisă de mâini omeneşti; iar în stilurile
variate ale diferitelor ei cărţi prezintă caracteristicile mai multor scriitori...
Scrise în diferite veacuri, de oameni care erau foarte diferiţi în ce priveşte rangul şi ocupaţia, şi în ce
priveşte înzestrarea mintală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă un mare contrast în ce priveşte stilul, ca şi
diversitatea în ce priveşte natura subiectelor prezentate. Sunt folosite diferite forme de exprimare de către diferiţi
scriitori...' (GC iv)
'Domnul a dat Cuvântul Său chiar în modul în care El a dorit să ajungă, El l-a dat prin diferiţi scriitori,
fiecare având propria lui individualitate, deşi sunt preocupaţi de aceeaşi istorie. Mărturiile lor sunt reunite în
Biblie, şi sunt asemenea mărturisirilor dintr-o întâlnire socială. Ei nu prezintă lucrurile în acelaşi stil - fiecare are
propria sa experienţă, şi această diversitate lărgeşte şi adânceşte cunoaşterea care este oferită pentru a veni în
întâmpinarea nevoilor diferitelor minţi. Gândurile exprimate nu au o anumită uniformitate, ca şi cum ar fi turnate
în forme metalice, făcând chiar şi auzirea lor monotonă. Într-o astfel de uniformitate s-ar pierde graţia şi
frumuseţea lor deosebită'. (1 SM 22-23)
Cea mai timpurie precum şi cea mai sublimă exprimare poetică cunoscută de oameni se găseşte în
Scripturi. Înainte ca cei mai vechi poeţi ai lumii să cânte, păstorul din Madian a înregistrat Cuvântul lui Dumnezeu
către Iov într-o maiestate neegalată şi neatinsă de cele mai superbe produse ale geniului uman (Iov 38:4, 27, 31, 32,
citat).
Pentru frumuseţea exprimării, citeşte de asemenea descrierea primăverii, din Cântarea Cântărilor (Cânt.
2: 11-13), şi profeţia lui Balaam, în care binecuvântarea rostită forţat asupra lui Israel nu este inferioară în
frumuseţe. (Num. 23:7-23; 24:4-6, 16-19 citat), Ed 159-161.
“Ajută-i pe cercetătorii Bibliei să aprecieze minunata ei frumuseţe. Multe cărţi fără o valoare reală, cărţi
care sunt excitante şi nesănătoase sunt recomandate sau cel puţin permise să fie folosite datorită presupusei lor
valori literare. De ce să ne îndrumăm copiii să bea din aceste pâraie poluate când pot avea acces la fântâna pură a
Cuvântului lui Dumnezeu? Biblia are o plinătate, o putere, o adâncime a înţelesului care este inepuizabilă.
Încurajaţi copiii şi tinerii să caute şi să descopere ambele comori, ale gândirii şi ale expresiei.“ Ed. 188.
"Frumuseţea evidentă a Bibliei, frumunseţea figurilor de stil şi a expresiei, este numai cadrul, ca să
zicem aşa, pentru comoara ei reală – frumuseţea sfinţeniei." Ed. 192
Biblia este alcătuită din mai multe părţi – istorie, biografie, cântec şi laudă, rugăciune şi profeţie. Dar
totul este inspirat de Dumnezeu… În termenul ‘Scriptură’ este inclusă toată vistieria Revelaţiei şi cunoştinţei în
orice formă dată." MS nedatat 142.
"Fiecare principiu din Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul lui, fiecare faptă orientarea sa. Şi structura
completă în plan şi execuţie, depune mărturie despre Autorului ei. O asemenea structură nici o minte omeneasca,
decât cea a Eternului Dumnezeu, nu o pooate concepe sau modela." Ed. 124

D. Analiza verset cu verset

“Ca să susţină doctrine eronate sau practici necreştine, unii se vor repezi asupra pasajelor Scripturii
scoase din context, citând jumătate de verset pentru a-şi dovedi punctul lor de vedere, în timp ce porţiunea rămasă
ar arăta înţelesul ca fiind total opus.” GC. 521
“[Iuda] introducea texte scripturistice care nu aveau nici o legatură cu adevărurile pe care le prezenta
Christos. Aceste texte separate de legătura lor i-au uluit pe apostoli şi au mărit descurajarea care-i apăsa în mod
constant." DA. 719
"Unii vor lua textul, deformându-i orientarea şi forţându-l, pentru a-şi susţine anumite idei preconcepute.
Legând unele texte izolate ale Scripturii, acestea pot înşela pe alţii. Dar ceea ce pare a fi o dovadă biblică pentru
poziţia lor [doctrinală], nu este în realitate o dovadă, pentru că Scripturile nu sunt folosite în contextul lor. În acest
fel, eroarea este adesea mărită şi adevărul diminuat." MS nedatat 142.
"Trebuie să fim atenţi ca nu cumva să răstălmăcim Scripturile. Învăţăturile limpezi ale Cuvântului lui
Dumnezeu nu sunt pentru a fi spiritualizate în aşa fel încât realitatea să fie pierdută din vedere. Nu forţa înţelesul
propoziţiilor din Biblie într-un efort de a aduce ceva ciudat pentru a mulţumi pe cineva. Ia Scripturile aşa cum sunt
scrise.
"Biblia nu este dată întru-n limbaj supraomenesc. Iisus, pentru a ajunge la om acolo unde este, a devenit
om. Tot astfel, Biblia trebuia dată în limba oamenilor. Însă tot ce este omenesc este imperfect. Înţelesuri diferite
sunt exprimate de acelaşi cuvânt, nu există câte un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia a fost dată pentru
scopuri practice." ISM 20.
"Doar să auzi şi să citeşti Cuvântul nu este de ajuns. Cel ce vrea să câştige de pe urma Scripturilor
trebuie să mediteze la adevărul care i-a fost prezentat. Printr-o serioasă atenţie şi întru-n gând al rugăciunii el
trebuie să înveţe înţelesul cuvintelor adevărului şi să bea adânc din spiritul sfânt al profeţiilor." COL. 60

E. Contextul teologic / analiza teologică

1. Metode de studiu teologic

În studiul zilnic metoda verset cu verset este adesea cea mai folositoare. Cercetătorul să ia un verset, să-
şi concentreze mintea asupra descoperirii gândului pe care Dumnezeu l-a pus în acel verset pentru el, apoi să
insiste asupra gândului până când devine al lui. Un pasaj astfel studiat, pâna când semnificaţia lui este clară, este
de mai mare valoare decât citirea mai multor capitole fără nici un scop anume şi fără să câştige instrucţiuni
positive." Ed. 189

62
 Hermeneutică 63

"Biblia este propriul ei comentator. Trebuie comparată scriptură cu scriptură. Cercetătorul ar trebui să
înveţe să vadă Cuvântul ca întreg şi să vadă relaţia dintre părţile lui. Ar trebui să câştige pricepere despre marea
temă centrală, despre scopul original al lui Dumnezeu cu lumea, despre sursa marii controverse şi a lucrării de
izbăvire. El ar trebui să înţeleagă natura celor două principii care deţin supremaţia, şi ar trebui să desluşească prin
munca sa documentele istorice şi profetice până la desăvârşire." Ed. 190
„Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia se adună toate celelalte, este planul mântuirii, planul
restaurării sufletului uman după chipul lui Dumnezeu. De la prima sugestie a speranţei dată în sentinţa din Eden la
acea ultimă şi glorioasă promisiune a Apocalipsei ” Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“ (Ap
22:4), povara fiecărei cărţi şi a fiecărui pasaj al Bibliei este desfăşurarea acestei minunate teme, ridicarea omului
prin puterea lui Dumnezeu.”Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Iisus
Christos.“ 1 Corinteni 15:57.
“Cel care înţelege acest gând are în faţa lui un domeniu de stufiu infinit. El are cheia ce-i va deschide
întreaga vistierie a Cuvântului lui Dumnezeu." Ed. 125-126.
"Biblia este propriul ei comentator. Un pasaj se va dovedi a fi o cheie care va descuia alte pasaje, şi în
acest fel lumina va fi revărsată asupra înţelesului ascuns al Cuvântului. Comparând diferite texte ce tratează acelaşi
subiect, văzându-le legătura pe ambele părţi, adevăratul înţeles al Scripturii va fi făcut evident." FE. 187
"Faceţi din Biblie propriul ei interpret, aducând împreună tot ceea ce spune despre un subiect în diferite
timpuri şi sub circumstanţe variate. " CG 511
"Nu trebuie să primim învăţăturile nici unui om drept învăţături ale Sfintelor Scripturi, ci în mod
personal trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu…Puterea intelectuală se va dezvolta dacă ea este folosită spre
a înţelege legătura dintre subiectele Sfintelor Scripturi, spre a compara text cu text şi lucrurile spirituale cu
lucrurile spirituale…Unele părţi ale Sfintelor Scripturi sunt cu adevărat prea clare pentru a fi înţelese greşit, dar
sunt şi alte părţi al căror înţeles nu se află la suprafaţă spre a fi văzut dintr-o singură privire. Atunci trebuie să
comparăm text cu text. Trebuie să cercetăm totul cu grijă, reflectând asupra lor cu multă rugăciune. " SC 90-91
„Dragă frate, te-ai înşelat singur şi ai înşelat şi pe alţii. Tu nu ai cercetat Scripturile aşa cum
trebuia.Trebuie să le cercetezi pentru a învăţa înţelepciunea de la Dumnezeu, nu pentru a-ţi susţine teoriile. Tu
citeşti Cuvântul lui Dumnezeu în lumina propriilor tale păreri. Tu construieşti o falsă structură şi apoi o baricadezi
cu texte despre care pretinzi că o dovedesc a fi adevărată; dar treci cu vederea pasajele care dovedesc a fi
neadevărată. " 2SM 82
“Pentru educator, nici o altă parte a Bibliei nu este mai valoroasă decât biografiile acesteia. Aceste
biografii sunt deosebite de toate celelalte prin aceea că sunt perfcct conforme cu realitatea. Oricărei minţi finite îi
este cu neputinţă să interpreteze corect, în toate lucrurile faptele alteia. Nimeni în afară de Acela care citeşte în
inimă, care sesizează izvoarele tainice ale motivaţiei şi acţiunii, nu poate să contureze caracterul după adevărul
absolut sau să ofere imaginea perfect valabilă a unei vieţi omeneşti. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu se face o
asemenea descriere. " Ed 146

2. Pasajele teologice problematice

"Greutăţile din Scriptură nu pot fi niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite în lupta cu
problemele filozofice. Nu trebuie să ne angajăm în studiul Bibliei cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi
păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu o dependenţă de Dumnezeu prin rugăciune şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte
voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi gata de a învăţa pentru a primi cunoştinţe de la marele EU SUNT.
Altfel, îngerii cei răi vor orbi atât de mult minţile noastre şi ne vor învârtoşa atât de mult inimile, încă nu vom mai
fi impresionaţi de adevăr." GC 599
„Dacă n-ar fi fost nimic greu de înţeles în Scriptură, omul, cercetându-i paginile, ar fi devenit mândru şi
atotsuficient” ST 533
"Atât în revelaţia divină, cât şi în natură, Dumnezeu a dat oamenilor taine, care să ceară de la ei credinţă.
Aşa trebuie să fie. Trebuie să fim într-o continuă cercetare, căutare, învăţare, şi totuşi, Scriptura este inepuizabilă.."
ST 261
„Sunt folosite diverse forme de exprimare de către diferiţii ei scriitori; adesea, acelaşi adevăr este mai
clar prezentat de unul decât de altul. Deoarece totalitatea scriitorilor ei prezintă un subiect sub diferite aspecte şi
relaţii, pentru cititorul superficial, neglijent sau cu prejudecăţi, poate părea o nepotrivire sau o contradicţie, acolo
unde cercetătorul evlavios, cu o pătrundere mai clară, vede armonia care există în profunzime.” GC vi
Cei care aruncă o privire doar la suprafaţă asupra Scripturii, prin cunoştinţa lor superficială, pe care o
cred profundă, vor vorbi de contradicţii în Biblie şi vor pune la îndoială autoritatea Scripturilor. Dar aceia ale căror
inimi sunt în armonie cu adevărul şi datoria, vor cerceta Scripturile cu o inimă pregătită să primească opiniile
divine. Sufletul iluminat vede o unitate spirituală, un fir de aur care străbate întregul, dar aceasta necesită răbdare,
meditaţie şi rugăciune pentru a trasa preţiosul fir de aur." 1 SM 20
"Bărbaţi capabili şi-au dedicat viaţa de studiu şi rugăciune cercetării Scripturilor şi totuşi încă mai există
multe cărţi ale Bibliei care n-au fost exploatate pe deplin. Unele pasaje ale Scripturii nu vor fi niciodată înţelese
perfect până când, în viaţa viitoare, Christos le va explica. Există taine care nu trebuie să fie dezlegate, declaraţii pe
care minţile omeneşti nu le pot potrivi '. GW 312

3. Scripturile arată dincolo de ele însele

a) Profeţia predictivă
"Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire

63
 64 Hermeneutică

până la urmă, prin Biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El “a dat via altor vieri”, chiar poporului care păzeşte
legământul Său şi care, cu credincioşie,” Îi dau roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu S-a lăsat fără
reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Lui propriile lor interese. Aceşti martori pentru
Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând Israelului spiritual, şi faţă de ei se vor împlinui toate făgăduinţele
legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară. " PK 713-714
”Sunt prea puţini cititori şi cercetători ai Scripturilor care compară profeţiile Vechiului Testament cu
declaraţiile Noului Testament şi cercetând găsesc cheia care descuie visteria cerului ” MS 67, 1898
"Chiar şi proféţii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin
importanţa descoperirilor încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce
poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele. " GC 344
"Este nevoie de un studiu mai aprofundat al Cuvântului lui Dumnezeu; în special cărţii lui Daniel şi
Apocalipsei trebuie să li se acorde o atenţie deosebită, ca niciodată mai înainte în istoria lucrării noastre. . .Citiţi
cartea lui Daniel. Evocaţi punct cu punct istoria împărăţiilor prezentate acolo…" TM 112
"Lumina pe care Daniel a primit-o de la Dumnezeu a fost dată în mod special pentru aceste ultime
zile.Viziunile pe care le-a avut pe malurile marile râuri ale Şinearului, Ulai şi Hidekel, sunt acum în plin proces de
împlinire şi toate evenimentele prezise se vor desfăşura în curând… Cartea Apocalipsei începe cu o poruncă pentru
noi de a înţelege înstrucţiunea pe care o conţine. . .Când noi ca popor vom înţelege semnificaţia acestei cărţi pentru
noi, se va vedea o mare redeşteptare… " TM 113
Când cărţile Daniel şi Apocalipsa vor fi mai bine înţelese, credincioşii vor avea o experienţă religioasă
cu totul diferită. Ei vor primi raze de lumină prin porţile deschise ale Cerului, aşa încât inima şi mintea vor fi
imprimate cu caracterul, pe care toţi trebuie să-l dezvolte pentru a primi binecuvântarea menită să fie răsplata
unei inimi curate. Domnul va binecuvânta pe toţi aceia care, cu umilinţă şi blândeţe, caută să înţeleagă ceea ce este
dezvăluit în Apocalipsă. Această carte conţine atât de mult încât este plină de nemurire şi încărcată de slavă, aşa
încât toţi cei ce-o citesc şi-o cercetează cu stăruinţă, primesc fericirea adresată acelora “care aud cuvintele acestei
profeţii şi păzesc lucrurile scrise în ea.”
Pietrele kilometrice ale adevărului, care ne arată poziţia noastră în istoria împlinirii profeţiei, trebuie să
fie cu atenţie păzite, ca nu cumva să fie smulsi şi înlocuite cu teorii care ar aduce mai degrabă confuzie, decât
lumină autentică. Profeţiile lui Daniel şi Ioan trebuie să fie cu atenţie studiate.
Scriptura este cu totul adevărată, dar prin folosirea greşită a ei, oamenii ajung la concluzii greşite. Unii
vor lua adevărul aplicabil pentru timpul lor şi îl vor plasa în viitor. Evenimentele care, potrivit desfăşurării
profetice, şi-au avut împlinirea în trecut, devin după interpretarea lor evenimente viitoare şi prin asemenea teorii,
credinţa unora este subminată…2 SM 101-102
b) Tipologie şi
c) Simbolism
Întregul sistem al tipurilor şi simbolurilor a fost o profeţie compactă în vederea Evangheliei, o
prezentare în care erau păstrate făgăduinţele mântuirii.” AA 14
Dispensaţia iudaică, purtând semnătura cerului, a fost instituită de Christos Însuşi. În tipuri şi simboluri
au fost ascunse marile adevăruri ale m\nturii. » COL 105
“Dar a fost necesar pentru ei [ucenicii pe drumul spre Emaus] să înţeleagă mărturia adusă în favoarea
Lui prin tipurile şi profeţiile Vechiului Testament. Credinţa lor trebuia să fie fundamentată pe acestea . II DA 799
“ Însuşi Christos a fost întemeietorul sistemului iudaic al închinării, în care, tipurile şi simbolurile, erau umbra
lucrurilor spirituale şi cereşti. 7BC 933
Tabernacolul sau templul lui Dumnezeu pe pământ erau un model al originalului din ceruri. Toate
ceremoniile legii iudaice au fost profetice, tipice pentru tainele din planul mântuirii.” 6 BC 1095
Şi ceea ce a fost făcut ca tip în slujirea din sancturul pământesc este împlinit ca realitate în slujirea din
sanctuarul ceresc » GC 420
În sistemul tipic, care a fost o umbră a jertfei şi preoţiei lui Christos, curăţirea sanctuarului era ultimul
serviciu împlinit de marele preot în ciclul anual al slujirii. Mutarea sau îndepărtarea păcatului din Israel era
lucrarea de încheiere a ispăşirii. Acest lucru prefigura lucrarea de încheiere a activităţii Marelui Nostru Preot în
ceruri, a îndepărtării sau ştergerii păcatelor poporului Său, care sunt înregistrate în cărţile din ceruri. GC 352
“[În şcolile profeţilor] Marile adevăruri dezvăluite înainte prin tipuri au ieşit la iveală şi credinţa a prins
obiectul central al întregului sistem –Mielul lui Dumnezeu care trebuia să ridice păcatul lumii.» pag 594
Sistemul ceremonial era realizat din simboluri care arătau spre Christos, spre sacrificiul Lui şi spre
preoţia Lui. Această lege ritualică, cu sacrificiile şi cerinţele ei, a fost împlinită de evrei până ce tipul a întâlnit
antitipul în moartea lui Christos, Mielul lui Dumnezeu Care a ridicat păcatul lumii” pp 365
Tipurile dispensaţiei ebraice au fost împlinite prin Evanghelie. Ed 124
Semnificaţia dispensaţiei ebraice nu este încă pe deplin înţeleasă. Adevăruri vaste şi profunde sunt
prefigurate în ritualuri şi simboluri. Evanghelia este cheia care descifrează tainele ei. Printr-o cunoaştere a Planului
Răscumpărării, adevărurile ei sunt dechise înţelegerii. COL 133
Limbajul Bibliei ar trebui să fie explicat în conformitate cu înţelesul ei evident, exceptând folosirea unui
simbol sau a altei figuri de stil. GC 599
Alţii, care au o imaginaţie vie, folosesc imaginile sau simbolurile Cuvântului Sfânt, interpretându-le
potrivit fanteziei lor, cu puţină atenţie faţă de mărturia Scripturii ca fiind propriul ei interpret şi apoi îşi prezintă
elucubraţiile ca fiind învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu.

d) Parabole

64
 Hermeneutică 65

Iisus a învăţat prin ilustraţii şi parabole luate din natură şi din evenimentele familiare ale vieţii cotidiene.
În felul acesta El a asociat lucrurile naturale cu cele spirituale, legând lucrurile naturale şi experienţa vieţii
ascultătorilor Săi, de adevărurile sublime ale Cuvântului scris. Ori de câte ori ochii lor se aşezau peste obiectele cu
care El a asociat adevărul veşnic, lecţiile Sale erau repetate.
Lucrurile naturale erau învelişul celor spirituale; lucrurile naturii şi experienţei de viaţă ale ascultătorilor
Săi erau conectate cu adevărurile Cuvântului scris. Conducându-i astfel de la împărăţia naturală la cea spirituală,
parabolele lui Christos sunt zale în lanţul adevărului care uneşte pe om cu Dumnezeu şi pământul cu cerul. Iisus a
dorit să provoace curiozitatea. El a căutat să stârnească pe cei pasivi şi să imprime adevărul în inimă. Învăţătura
parabolei era populară şi impunea respectul şi atenţia, nu numai evreilor, ci şi a oamenilor dintre neamuri. Iisus nu
ar fi putut să folosească o metodă mai eficientă de instruire. » COL 21

F. Aplicaţie contemporană
Dacă citeşti Biblia cu atenţie, vei vedea de ce este necesară reforma în tine însuţi pentru ca să fii un
păstor credincios al turmei lui Christos. Compară Scriptură cu Scriptură şi apoi deschide-ţi inima. Caută lumina
pentru tine şi apoi dintr-o cunoaştere experimentală, poţi aşeza în faţa poporului lui Dumnezeu ceea ce constitie
caracterul creştin. Letter 13, 1888
Pentru a avea câştig prin citirea cuvintelor lui Christos, trebuie să facem o corectă aplicare a lor la
cazurile noastre individuale. » MM 37
"Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul Spiritului Sfânt
ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset, să ne concentrăm mintea în scopul de a înţelege gândul
pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim
"ce zice Domnul". Iisus îmi adresează mie făgăduinţele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult
încât a dat pe unicul Său Fiu, ca eu crezând să nu pier, ci să am viaţă veşnică. Experienţele arătate în Cuvântul lui
Dumnezeu trebuie să devină experienţele mele. Rugăciunea şi făgăduinţa, învăţătura şi avertismentul sunt pentru
mine… Atunci când credinţa primeşte şi asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a fiinţei, o parte
care pune în mişcare viaţa. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea
caracterului.” HLL 390-391
“În privinţa celor care studiază Scriptura este o diferenţă între ceea ce citesc şi cum înţeleg Cuvântul,
dacă-l „mănâncă” sau nu. Cuvântul lui Dumnezeu, dacă este „mâncat”, va produce resorturi şi muşchi spirituali.
Aceia care mănâncă şi digeră acest cuvânt o vor practica. Ochii lor, unşi cu balsamul ceresc vor vedea alte lecţii
decât cele văzute de cititorii ai căror inimi nu sunt curate, rafinate, şi înalte.” Scrisoarea 34, 1896
“Să mergem înapoi în imaginaţia noastră la acea scenă, şi pe măsură ce stăm cu ucenicii pe munte, să
pătrundem gândurile şi sentimentele care le-a umplut inimile.” Cugetări de pe M.F. 1
“Nu este îndeajuns numai să citim învăţătura dată în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să citim cu
rugăciune şi meditaţie, cuprinşi de o dorinţă sinceră de a fi ajutaţi şi binecuvântaţi. Şi adevărul pe care-l învăţăm
trebuie să fie aplicat la experienţa zilnică.” II Letter 69, 1901
“Slujitorii lui Dumnezeu să predice un ‘Aşa spune Domnul’. Să se familiarizeze cu învăţăturile Sale, să
citească şi să studieze fiecare propoziţie, fiecare cuvânt, cu inimi înmuiate, supuse, apropiindu-i de Dumnezeu, ca
Mângâietorul să-i poată învăţa. Învăţăturile lui Cristos sunt lecţiile noastre pentru astăzi, lecţiile noastre pentru
mâine. Cu cât sunt studiate mai frecvent, cu atât vor fi mai bine înţelese.” Ms 22, 1890

VII. Istoria interpretării biblice

A. Hermeutica Biblică Internă

“Urmărind menţinerea separării dintre ei şi celelalte naţiuni ei (evreii din timpul primei veniri a lui Iisus)
nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care încă o posedau cu privire la serviciile simbolice .
Adevăratul interpret trebuia să vină. Acela pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau trebuia să explice
însemnătatea lor… El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti care îl făceau
fără nici un efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite.
Învăţăturile Vechiului Testament trebuia să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.”.HLL 33-34
“Ucenicii care călătoreau către Emaus trebuia să fie scoşi din încurcătură cu privire la interpretarea
Scripturilor. Iisus…i-a făcut să vadă că ei ar putea să-nţeleagă Scripturile. Cât de repede a îndreptat încurcăturile şi
a arătat unitatea şi adevărul divin al Scripturilor. Cât de mult au nevoie oamenii ca minţile lor să se deschidă.” ISM
21
“După învierea Sa, Iisus S-a arătat ucenicilor Săi în drumul spre Emaus şi, începând "de la Moise şi de la
toţi Profeţii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El" (Luca 24,27). Inimile ucenicilor s-au trezit,
credinţa s-a aprins. Ei erau "născuţi din nou la o nădejde vie" chiar înainte ca Iisus să li Se descopere. Planul Lui
era să le lumineze înţelegerea şi să le prindă credinţa de "Cuvântul cel temeinic al profeţiei". El dorea ca adevărul
să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susţinut de mărturia Sa personală, ci datorită
dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile şi umbrele legii tipice şi de către profeţiile Vechiului Testament.
Urmaşii lui Christos trebuie să aibă o credinţă inteligentă nu numai pentru ei, ci şi pentru a putea duce lumii
cunoştinţa despre Christos. Şi, ca prim pas în răspândirea acestei cunoştinţe, Iisus i-a îndreptat pe ucenici către
"Moise şi toţi Profeţii". Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul cel înviat cu privire la valoarea şi importanţa
Scripturilor Vechiului Testament.” Marea Luptă 349 (315/316 ed. rom.)

B. Hermeneutica iudaică timpurie

65
 66 Hermeneutică

”Rabinii vorbeau cu îndoială şi ezitare, ca şi cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne odată un
lucru sau altădată tocmai lucrul contrariu. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o şi mai mare nesiguranţă. Dar
Iisus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială.” HLL 253
“Ei (conducătorii lui Israel în timpul lui Iisus) au studiat Scripturile numai în sprijinul tradiţiilor şi pentru
a le aplica ceremoniile lor omeneşti. Prin interpretarea lor le-au făcut să exprime sentimente pe care Dumnezeu nu
le-a intenţionat niciodată. Explicaţia lor mistică a transformat în neclar ceea ce El a făcut limpede. S-au certat
asupra amănuntelor şi în realitate au negat cele mai fundamentale adevăruri. Cuvântul lui Dumnezeu a fost jefuit
de puterea lui şi spiritele rele şi-au realizat voia lor.” CT 439

C. Hermeneutica creştină timpurie

“Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în Biserica creştină. Spiritul de
compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude pe care Biserica le-a suferit sub
păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o
parte simplitatea umilă a lui Christos şi a apostolilor Lui în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor
păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti.”ML 49-50 (ed.rom., p.42)"

D. Hermeneutica medievală
“Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i
înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice atac, Christos prezenta scutul
adevărului veşnic, spunând: "Stă scris". La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea
Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea
uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi. Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi
aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuia ascunse şi oprimate.
Această logică a fost adoptată de Biserica Romană. Timp de sute de ani credinţa Bibliei a fost interzisă. Oamenilor
le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în case, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei
pentru a susţine pretenţiile lor.” GC 51
“În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei, au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas
aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost
contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe
dintre adevărurile ei.” GC 63
„Bisericile valdenzilor, în curăţia şi simplitatea lor, se asemănau cu Biserica din timpurile apostolice.
Respingând supremaţia papilor şi a prelaţilor, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă.”
GC 68

E. Hermeneutica Reformei şi metoda istorico-gramatică

„El (Wycliffe ) a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza
neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din
nou restabilită în Biserică.” GC 81
„Wycliffe acum (urmând traducerea lui de limbă engleză a Bibliei) învăţa doctrinele distinctive ale
Protestantismului – mântuirea prin credinţa în Christos şi infailibilitatea unică a Scripturilor. ... Wycliffe a primit
Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de
credinţă şi practică. El fusese instruit să privească Biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să
accepte cu neîndoielnic respect învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar el s-a îndepărtat de
toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna
poporul să o recunoască. În locul Bisericii care vorbea prin papă, el declara că singura autoritate reală este glasul
lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a
voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Spiritul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul
învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papă şi de la Biserica Romei,
la Cuvântul lui Dumnezeu.” GC 89, 93
După primirea titlului de Doctor în Teologie „a declarat categoric că creştinii nu trebuie să primească
alte învăţături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în
temelia supremaţiei papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
Luther a văzut primejdia de a înălţa teoriile omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat
fără teamă necredinţa speculativă a scolasticilor şi s-a împotrivit filozofiei şi teologiei care avuseseră multă vreme
o influenţă covârşitoare asupra oamenilor. A denunţat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar şi
distrugătoare şi a căutat să întoarcă minţile ascultătorilor de la sofistăriile filozofilor şi ale teologilor la adevărurile
veşnice susţinute de profeţi şi apostoli.” GC 126
„Luther scria unui prieten al Reformei: "Nu putem ajunge la înţelegerea Scripturilor doar prin studiu sau
prin inteligenţă. Prima datorie este să începi cu rugăciune. Roagă pe Dumnezeu să-ţi acorde marele Său har,
înţelegerea adevărată a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul acestui
Cuvânt, aşa cum El Însuşi a spus: 'Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu'. Când vrăjmaşii apelau la obicei şi la tradiţie
sau la susţinerile şi autorităţile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia şi numai cu Biblia.” GC 132
„S-a supus Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă îndestulătoare şi infailibilă. A văzut
că ea era propriul ei interpret. N-a îndrăznit să încerce a explica Scriptura pentru a susţine o teorie sau învăţătură
preconcepută, ci socotea de datoria lui să predice învăţăturile ei directe şi neîndoielnice. A căutat să se folosească
de orice mijloc de care dispunea pentru a ajunge la o înţelegere deplină şi corectă a sensului ei şi cerea ajutorul

66
 Hermeneutică 67

Spiritului Sfânt care, spunea el, îl descoperă tuturor acelora care-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune. ...
Scripturile, spunea Zwingli, vin de la Dumnezeu şi nu de la om; chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, îţi va da
să înţelegi că vorbirea vine de la El. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate greşi; el este luminos, el învaţă, el descoperă,
el iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, mângâie în Domnul, umileşte, încât se reduce şi chiar
dispare pentru a cuprinde pe Dumnezeu". Zwingli verificase pentru sine adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre
experienţa lui de la data aceea, el scria mai târziu: "Când am început să mă consacru deplin Sfintelor Scripturi, cu
filozofia şi teologia scolastică, am venit totdeauna în conflict. În cele din urmă am ajuns la această concluzie:
trebuie să părăseşti orice minciună şi să înveţi înţelesul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. După aceea am
început să cer lui Dumnezeu lumina Sa, iar studiul Scripturilor a început să-mi fie mult mai uşor"” GC173-4
„Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformei, şi anume: Cuvântul lui Dumnezeu ca
regulă suficientă de credinţă şi practică, şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi
nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost
deschisă pentru Satan calea de a stăpâni minţile oamenilor după buna lui plăcere.” GC 186
"Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care au venit din toate părţile. Cuvântul lui
Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în toate luptele. Cu acest Cuvânt a luptat împotriva autorităţii uzurpatoare
a papei şi a filozofiei raţionaliste a scolasticilor, în timp ce stătea tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta
să se alăture Reformei.
"Fiecare din aceste elemente împotrivitoare îndepărtau în felul său Sfintele Scripturi şi înălţau
înţelepciunea omenească, declarând-o izvor al cunoaşterii şi al adevărului religios. Raţionalismul zeifică raţiunea şi
face din ea un criteriu pentru religie.
Pretinzând că inspiraţia suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli şi a rămas
neschimbată de-a lungul timpului, romanismul face ca tot felul de absurdităţi şi falsuri să fie ascunse sub sfinţenia
însărcinării apostolice. Inspiraţia pretinsă de Münzer şi de tovarăşii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât din
capriciile imaginaţiei, iar influenţa ei submina orice autoritate, omenească sau divină. Creştinismul adevărat
primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat şi ca piatra de încercare a oricărei
inspiraţii." GC 193
“'Poftim! Noi [prinţii protestatari din cadrul Dietei de la Speier] ratificăm acest edict!. . .Nu există nici o
învăţătură sigură decât aceea care este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu.. . . Domnul interzice învăţarea
oricărei alte doctrine. . . . Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai lămurite din ele; . . . această Carte
Sfântă este întru totul necesară pentru un creştin, uşor de înţeles şi destinată să împrăştie întunericul. Suntem
hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să menţinem predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se
găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la el nimic care ar fi în contradicţie cu
el. Acest Cuvânt este singurul adevăr; el este regula sigură a oricărei învăţături şi a oricărei vieţi şi niciodată nu
poate da greş sau să amăgească. Acela care clădeşte pe temelia aceasta va sta tare împotriva tuturor puterilor
iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care se vor opune vor cădea în faţa lui Dumnezeu.'" GC 203
“În prezenţa monarhului şi a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusinţă, a apărat credinţa
reformată împotriva susţinerilor Romei. El a declarat că învăţăturile Părinţilor trebuie să fie primite numai atunci
când sunt în concordanţă cu Scripturile; că învăţăturile esenţiale ale credinţei sunt prezentate în Biblie într-un mod
atât de clar şi simplu, încât toţi oamenii le pot înţelege. . . . El a arătat că decretele Bisericii nu au nici o autoritate
atunci când sunt în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu şi a susţinut marele principiu protestant că 'Biblia şi
numai Biblia' este singura regulă de credinţă şi practică." GC 243
"Marele principiu apărat de aceşti reformatori [englezi de mai târziu]--acelaşi care fusese susţinut de
către valdenzi, de Wycliffe, de Jan Huss, de Luther, de Zwingli şi de către toţi aceia care s-au unit cu ei--era
autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi viaţă. . . . Biblia era autoritatea lor, şi prin
învăţătura sa ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile." GC 249
"Maria [regina Scoţiei] spuse: 'Tu [John Knox] interpretezi Scripturile într-un fel, iar ei [învăţătorii
romano-catolici] o interpretează altfel; pe cine să cred, şi cine să fie judecător?' 'Să credeţi pe Dumnezeu care
vorbeşte lămurit în Cuvântul Său', a răspuns reformatorul; 'şi mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeţi nici pe
unii, nici pe ceilalţi. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; şi dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Spiritul Sfânt,
care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o
îndoială decât pentru aceia care rămân ignoranţi din rea credinţă.' ” GC 251

F. Hermeneutica iluministă şi metoda istorico-critică

"Războiul împotriva Bibliei, purtat atât de multe veacuri în Franţa, a culminat cu scenele Revoluţiei.
Acea răbufnire teribilă n-a fost decât urmarea firească a prigonirii pe care Roma a dus-o împotriva Scripturilor.”
GC 265
"Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cererile Sale, iar acum [la revoluţia
franceză] oamenii lepădau atât Biblia, cât şi pe Autorul ei. Roma ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub
pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarăşii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu
cu totul şi au răspândit pretutindeni otrava necredinţei. . . .
Când rătăcirea îmbrăcată într-o anumită haină este demascată, Satan o maschează într-o altă travestire şi
mulţimile o primesc cu tot atâta uşurinţă ca şi pe cea dintâi. Atunci când poporul a văzut că romanismul este o
amăgire prin care nu-l mai poate duce la călcarea Legii lui Dumnezeu, el i-a determinat să privească orice religie
ca fiind o escrocherie, iar Biblia ca pe o legendă; dând la o parte rânduielile divine, poporul s-a predat nelegiuirii
fără frâu." GC 281,285
"Timp de 50 de ani, până în anul 1792, s-a dat puţină atenţie misiunilor străine. . . . Dar spre încheierea
secolului al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu s-au mai mulţumit cu rezultatele raţionalismului

67
 68 Hermeneutică

şi şi-au dat seama de nevoia descoperirii divine şi a unei religii practice. De la această dată, lucrarea misiunilor
străine a ajuns la o creştere fără precedent." GC 288
"Bisericile protestante din America, – precum şi cele din Europa, – atât de mult favorizate de primirea
binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în timp, s-au ridicat oameni
credincioşi pentru a vesti adevărul cel nou şi pentru a demasca rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea,
asemenea iudeilor din zilele lui Christos sau ca papistaşii din timpul lui Luther, s-au mulţumit să trăiască aşa cum
au trăit aceia. De aceea religia a degenerat iarăşi în formalism; iar rătăcirile şi superstiţiile care ar fi continuat să
meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. În felul acesta spiritul Reformei a dispărut
treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în Bisericile protestante cum fusese
nevoie şi în Biserica Romei din timpul lui Luther. . . .
"Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a sec. al XIX-lea împreună cu lumina cea mare răspândită
asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoaşterea adevărului descoperit sau în viaţa
religioasă. Satana nu mai putea, ca în veacurile trecute, să ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese
pus la îndemâna tuturor, dar pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulţi să-l trateze cu
superficialitate. Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile şi în felul acesta au continuat să primească interpretări
false şi să cultive învăţături care nu-şi aveau temeiul în Biblie. " GC 298 "Mulţi predau doctrina poruncilor
omeneşti, iar susţinerile lor sunt considerate drept adevăr. Poporul a primit teoriile fabricate de om. Astfel,
Evanghelia este pervertită, iar Scripturile folosite în mod greşit. . . Teoriile şi supoziţiile omeneşti sunt respectate
mai presus de Cuvântul Domnului Dumnezeului oştirilor. Adevărul este neutralizat de către erori. Cuvântul lui
dumnezeu este denaturat, divizat şi deformat de către înalta critică [metoda istorico-critică]. . . .
"Atunci când oamenii vorbesc despre înalta critică; atunci când renunţă la judecata lor bazată pe
Cuvântul lui Dumnezeu, acestea le atrag atenţia asupra faptului că ei au uitat cine a fost primul şi cel mai înţelept
critic. El are mii de ani de experineţă practică. El este cel care-i învaţă pe aşa numiţii înalţii critici din lumea de
astăzi. Dumnezeu va pedepsi pe toţi aceia care, ca înalţi critici, se înalţă pe ei înşişi şi critică Sfântul Cuvânt a lui
Dumnezeu." The Bible Echo, Feb. 1,1897, pp. 34-35.
"Chiar studiul Bibliei, aşa cum prea adesea este realizat în şcoli, jefuieşte lumea de comoara nepreţuită a
Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea "înaltei critici", disecând, presupunând şi reclădind, nimiceşte credinţa în
Biblie, ca o descoperire divină. Ea jefuieşte Cuvântul lui Dumnezeu de puterea de a-i călăuzi, înălţa şi inspira pe
oameni." Ed 227
"Care este situaţia din lume astăzi? Nu este credinţa în Biblie aproape nimicită de către "înalta critică" şi
speculaţiile zilelor noastre, aşa cum a fost distrusă de către tradiţie şi rabinism în zilele lui Christos?" MA 142
"Ca şi în zilele apostolilor, oamenii încearcă azi ca, prin tradiţie şi filosofie, să nimicească credinţa în
Scripturi, iar prin părerile "înaltei critici", ale evoluţiei, spiritismului, teosofiei şi panteismului, care plac
oamenilor, vrăjmaşul neprihănirii caută să îndrume suflete spre cărări oprite. Pentru mulţi, Biblia este o candelă
fără untdelemn, pentru că ei şi-au îndrumat minţile spre căile credinţei speculative, care aduc ca roade o greşită
înţelegere şi confuzie. Lucrarea "înaltei critici", disecând, presupunând şi reclădind, nimiceşte credinţa în Biblie, ca
o descoperire divină. Ea jefuieşte Cuvântul lui Dumnezeu de puterea de a-i călăuzi, înălţa şi inspira pe oameni. "
AA 474
"Opinia cum că nu are nici o importanţă ce cred oamenii este una dintre amăgirile cele mai pline de
succes ale Satanei. . . . Ilie, Ieremia, Pavel s-au împotrivit cu hotărâre şi fără teamă acelora care abăteau pe oameni
de la Cuvântul lui Dumnezeu. Acele vederi liberale care socotesc credinţa religioasă corectă ca neimportantă nu au
nici un succes la aceşti apărători sfinţi ai adevărului. . . . Pretinzând că au concepţii largi, oamenii sunt orbiţi faţă
de planurile vrăjmaşului lor, în timp ce el lucrează tot timpul neabătut la împlinirea scopului lui. Dacă reuşeşte să
înlocuiască Biblia cu speculaţiile omeneşti, Legea lui Dumnezeu este pusă deoparte, iar Bisericile sunt sub robia
păcatului, în timp ce pretind că sunt libere." GC 520,522
"Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin
preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii.
Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în Biserică. Mulţi au ajuns să
combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele cele mari ale Creaţiei, aşa cum
sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, Căderea omului, Ispăşirea, Perpetuitatea Legii lui Dumnezeu sunt practic
lepădate, fie total, fie parţial, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii de oameni care se mândresc cu
înţelepciunea şi cu independenţa lor socotesc că este o dovadă de slăbiciune să-ţi pui încrederea în Biblie; ei
socotesc că este o dovadă de talent superior şi de cultură să găsească greşeli în Scripturi, să spiritualizeze şi să nege
cele mai importante adevăruri ale ei." GC 583

G. Fundamentele biblice ale hermeneuticii în Mişcarea Adventistă

“El [William Miller] s-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate
contrazicerile aparente se pot armoniza. “Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la
comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un
mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, n-a mers mai repede decât pe măsura
înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l elibereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar,
obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi
era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi, dacă înţelegerea lui se armoniza cu
pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea
explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea
ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor
psalmistului: „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.” Psalmul 119: 130

68
 Hermeneutică 69

„Cu un interes profund a studiat cărţile lui Daniel şi Apocalips, folosind aceleaşi principii de interpretare
ca şi în celelalte cărţi ale Bibliei, şi a descoperit, spre marea lui bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înţelese.
A văzut că toate profeţiile care s-au împlinit se împliniseră literal; că toate figurile, metaforele, parabolele,
asemănările etc., fie că erau explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiţi în
altă parte a Scripturii, şi se explicau în felul acesta, trebuia să fie înţelese literal. „Am fost în felul acesta
satisfăcut,” spunea el, „că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite, date atât de clar şi simplu, încât omul
nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se rătăcească în ea.” GC 320- 321
“Ea [marea dezamăgire de la 1844] urma să-i înveţe [pe milleriţi], aşa cum numai o astfel de experienţă
putea s-o facă, primejdia de a primi teoriile şi interpretările oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul ei
interpret. ...Ei urmau să fie învăţaţi să examineze mai cu atenţie temeiul credinţei lor şi să respingă orice lucru,
oricât de mult ar fi acceptat de lumea creştină, care nu era întemeiat pe Scripturile adevărului " GC 354
"Toţi cei ce sunt angajaţi în proclamarea mesajului întreitei solii îngereşti, cercetează Scripturile pe baza
aceluiaşi plan pe care părintele Miller l-a adoptat. În broşura intitulată Views of the Prophecies and Prophetic
Chronology, părintele Miller oferă următoarele reguli simple, dar importante şi inteligente, în vederea studierii şi
interpretării Bibliei:
Fiecare cuvânt trebuie să aibă cuvenita lui importanţă pe marginea subiectului prezentat în Biblie;
Toată Scriptura este necesară, şi poate fi înţeleasă după un studiu şi o aplicaţie sârguincioase;
Nimic revelat în Scriptură nu poate sau nu va fi ascuns acelora care întreabă prin credinţă şi nu sunt
şovăitori;
Pentru a înţelege doctrina, adună laolaltă toate textele scripturistice privind subiectul pe care vrei să-l
cunoşti. Apoi lasă ca fiecare cuvânt să aibă influenţa lui cuvenită; iar dacă poţi alcătui propria ta teorie fără nici o
contradicţie, nu poţi să te afli în eroare;
Scriptura trebuie să fie propriul ei interpret, din moment ce ea este regula ei însăşi. Dacă eu depind de un
învăţător care să mi-o explice, iar el ar face presupuneri în privinţa semnificaţiei ei, sau doreşte să înţeleagă aşa din
cauza crezului său sectar, sau ca să fie considerat înţelept, atunci presupunerile, dorinţa, crezul sau înţelepciunea
lui devin regula mea, şi nu Biblia. Cele de mai sus sunt o parte a acestor reguli; iar în studiul nostru al Bbiliei ar fi
bine să ţinem seama de principiile expuse." RH Nov 25, 1884.

69