H.

Bloom – Elegie pentru canon

La început canonul însemna alegerea cărților care se predau ăn instituțiile de învatamant

și in ciudat politicii actuale a multiculturalismului, adevarata intrebare ramane: ce ar trebui sa
citeasca cel care inca mai doreste sa o faca in acest moment inaintat al istoriei?
Suprapopularea, saturarea malthulsiană, reprezinta contextul autentic al anxietatilor
canonice. Arta este complet nefolositoare, dupa cum spunea sublimul Oscar Wild, care avea
intotdeauna dreptate. Tot el ne-a spus ca toata poezia proasta e sincera.
Esteticul este dupa parerea mea o chestiune individuala, nu sociala.
Critica literara este o arta straveche. Dupa Brono Snell inventatorul ei a fost Aristofac,
iar eu cred precum Heinrich Haine ca „exstita un D-zeu si numele lui este Aristofan”. Critica
literara, ca arta, a fost si va fi intotdeauna un fenomen elitist.
Canonul inteles ca relatie dintre cititor, ca individualitate, si scriitor cu ceea ce s-a
pastrat din tot ce s-a scris, și nu ca lista de carti obligatorii in scoala, s-ar putea indentifica doar
cu arta memoriei in forma ei literara, nu si cu sensul religios as canonului. Memoria este
intotdeuna o arta, chiar si atunci cand functioneaza involuntar.
Freud a definit anxietatea ca angst vor etwas sau asteptatori anxioase. Erosul considerat
ca fiind cea mai placuta dintre asteptari aduce constiintei reflexive propriile anxietati iar acest
lucru constituie obiectul de studiu al lui F.
In literatură cele mai mari anxietati sunt literare, ele definesc literarul dar nu sunt
identice cu ele. O poezie, un roman sau o piesa de teatru poarta in ea toate problemele omenirii,
inclusiv teama de moarte, care in arta literara devine dorinta de a apartine canonului de a
ramane in memoria colectiva sociala.
Retorica imortatilatii este si o psihologie a supravietuirii si o cosmologie. In ce moment
al literaturii laice au inceput oamenii sa vorbeasca despre poezii si povestiri „nemuritoare”?
Metafora apare la Petrarca si este dezvoltata de Shakespear in sonete. Se afla in stare laterna si
la Dante în Divina Comedie el isi considera propriul poem o profetie la fel de autentica precum
a lui Isaia. Am putea spune deci ca Dante insusi a inventat ideea noastra moderna de canon.
Curtius in Poezia ca perpetuare faptul ca ideea conform careia faima poetica este eterna
apare pentru prima data in Iliada si apoi in odere lui Horatiu, unde ni se spune că eroul nu
moare niciodata datorita elocventei si afectiunii muzei.
Jacob Burckhardt observa ca Dante, poetul filolog al renasterii italiene „este perfect
constient că reprezinta o autoritate, ba chiar una nemuritoare”. Aceasta constiinta a inceput să
se raporteze la ideea de canonicitate secularizata, nu eroul sarbatorit, ci sarbatorirea insasi era
considerata nemuritoare. Canonul secularizat in sensul de catalog de autori acceptati nu apare
decat pe la jum sec al XVIII-lea in timpul unei literaturi a sensibilitatii, a sentimentalismului și
a sublimului.
Canonul, termen religios la origine, a devenit o chestiune de alegere intre texte aflate
in continua competitie pentru supravietuire, indiferent cum am privi, alegerea lor: ca fiin facută
de grupuri sociale, instituții de învățământ și traditii critice dominante sau, asa cum cred eu, de
autori mai noi care se simt alesi de catre anumite figuri ancestrale.
 Originalitatea devine un echivalent literar al unor termeni precum „proiect individual,
incredere in sine, competitie” ceea ce nu prea ii incanta pe sustinatorii feminismului, ai
afrocentrismului, ai marxismului, ai neoistorismului de inspiratie foucaultian sau ai
desconstructivismului, adica pe cei care i-am numit mai devreme membrii ai Școlii
Resentimentului.
Fowler ne oferă un răspuns deosebit de complex la întrebarea de ce nu toate genurile
pot fi valabile indiferent de epocă: nu putem avea la dispoziție nici toate posibilităţile genurilor,
şi nici toate genurile la un moment dat.
Canonul temporar este unul dat pentru toţi, cu excepţia scriitorilor celor mai mari,
puternici sau criptici. Fiecare epocă șterge anumite genuri din repertoriul ei. Însă repertoriul
activ al genurilor a fost întotdeauna restrâns şi supus la tot atâtea eliminări şi adaosuri.
Cel mai bine este să judecăm fluctuaţiile genurilor din punctul de vedere al alegerii
estetice.
Alegerea estetică s-a aflat întotdeauna la baza tuturor etapelor secularizante ale formării
canonului, dar acest lucru este greu de realizat astăzi, când apărarea canonului literar, precum
şi atacurile împotriva sa au devenit profund politizate.
Nimic nu e mai important pentru canonul occidental decât principiile de selecţie, care
sunt elitiste numai prin aceea că se bazează pe criterii exclusiv artistice. Cei care se opun
canonului susţin că formarea sa implică întotdeauna și o ideologie. Ba mai mult, se vorbește
despre o ideologie a formării canonului, susţinându-se că a crea (sau a perpetua) un canon este
în sine un act ideologic. Antonio Gramsci, care, în Selections from the Prison Notebooks
(Fragmente din caietele de închisoare), neagă posibilitatea ca un intelectual să poată exista
independent de grupul social dominant doar în virtutea ,,calificării speciale" pe care o împarte
cu colegii săi de breaslă (alţi critici literari, de exemplu).
Fuga de estetic sau reprimarea lui a devenit o boală în instituțiile noastre de învățământ
pretins superior. Shakespeare, a cărui valoare estetică a fost confirmată de judecata universală
a patru secole, este acum ,,istoricizat“ printr-un discurs pragmatic reducționist, pentru simplul
motiv că forța sa estetică stranie este o ofensă pentru orice ideolog. Principiul cardinal al
actualei Şcoli a Resentimentului poate fi formulat foarte clar: valoarea estetică este un produs
al luptei de clasă.
Sinele individual este singura metodă și unicul standard pentru înţelegerea valorii
estetice. Dar ,,sinele individual“ este, din păcate, definit doar în opoziție cu societatea și, parţial,
conflictul dintre el și comunitate ține de conflictul dintre clasele sociale și cele economice. Prin
izolarea sa, critica este, precum poezia, un fel de ,,furt din avutul comun.”
Libertatea de a înţelege valoarea estetică poate fi rezultatul luptei de clasă, dar valoarea
nu este acelaşi lucru cu libertatea, chiar dacă ea nu poate fi obţinută în absența acestei înțelegeri.
Valoarea estetică este, prin definiție, generată de o interacțiune între artişti, un proces al
influentei care înseamnă întotdeauna interpretare. Libertatea de a fi artist sau critic apare, în
mod necesar, din conflictul social.
Nu există poem în sine, şi totuși există ceva ireductibil în estetic. Orice valoare
ireductibilă se constituie printr-un proces de influență interartistică.
Samuel Johnson: „Nici un om inteligent n-a scris vreodată fără speranța unui câștig."
Totuși, de la Pindar până azi, aspectele economice ale literaturii nu sunt responsabile pentru
supremația estetică. Cei care sustin ,,deschiderea" canonului și tradiționalistii sunt de acord că
supremaţia îi apartine lui Shakespeare. Shakespeare este canonul secularizat sau chiar scriptura
secularizată; atât înaintaşii, cât şi urmașii se definesc numai în raport cu el din punct de vedere
canonic.
Shakespeare: el este mereu înaintea ta, conceptual și imagistic, oricine și oriunde ai fi.
Te face să te simți anacronic pentru că te include și pe tine, și nu îl poți cuprinde cu mintea
niciodată. Nu-l poţi explica printr-o nouă doctrină - fie că e vorba de marxism, freudism sau de
scepticismul lingvistic demanian. În schimb, el îți poate explica doctrina, și nu în sensul că o
anticipează, ci că a reprezentat-o el însuși deja.
Recunoaştem că există o diferență calitativă și de categorie între Shakespeare și oricare
alt scriitor, fie el Chaucer, Tolstoi sau oricine altcineva? Originalitatea este marele șoc pe care
resentimentul nu îl poate explica, iar Shakespeare rămâne cel mai original scriitor care va exista
vreodată. Originalitatea literară autentică devine întotdeauna canonică.
William Empson, Dumnezeul lui Milton, și observația sa că Paradisul pierdut are
frumusetea barbară a sculpturilor africane primitive. Empson credea că barbarismul lui Milton
vine din creştinism, doctrină pe care o găsea detestabilă. Deși Empson era marxist și un mare
admirator al comuniștilor chinezi, nu a fost nicidecum un precursor al Şcolii Resentimentului.
A fost deosebit de talentat în a istoriciza competiția liberă dintre scriitori și a dovedit
mereu un profund simț al conflictului dintre clasele sociale, dar nu a redus Paradisul pierdut la
o interactiune de forţe economice. Cel mai mult l-a interesat esteticul - singurul lucru care ar
trebui să il intereseze pe criticul literar - și nu și-a transformat aversiunea morală faţă de
creștinism (și față de Dumnezeul lui Milton) într-o judecată estetică împotriva poemului.
Elementul barbar m-a impresionat și pe mine la fel ca pe Empson; dar ce m-a interesat mai
mult a fost triumfalismul combativ.
Nu există multe opere literare mai importante pentru canonul occidental decât Paradisul
pierdut. Printre acestea se numără marile tragedii ale lui Shakespeare, Povestirile din
Canterbury ale lui Chaucer, Divina Comedie a lui Dante, Tora, Evangheliile, Don Quijote al
lui Cervantes si epopeile homerice. Cu excepţia poemului lui Dante, probabil, nici una dintre
aceste opere nu este la fel de combativă precum întunecata operă a lui Milton. Fără îndoială că
Shakespeare răspundea prin textele sale multor provocări din partea dramaturgilor rivali, iar
Chaucer cita fermecător autorități fictive, trecând sub tăcere pe adevărații săi maeștri, Dante şi
Boccaccio.
Milton şi Dante sunt cei mai combativi dintre marii scriitori occidentali. Cercetătorilor
le scapă însă teribila forţă neîmblânzită a acestor doi poeți și ajung uneori să-i transforme în
poeți evlavioşi. Astfel, C. S. Lewis a descoperit un simţ ,,pur creştin" în Paradisul pierdut, iar
John Freccero găseşte în Dante un urmas fidel al lui Augustin, care se mulţumeşte doar să imite
Confesiunile în propriul său ,,roman al sinelui“. Abia acum încep să înțeleg că Dante l-a
corectat, în mod creativ, pe Virgiliu (printre mulți alții), tot aşa de cuprinzător cum a făcut-o și
Milton, care îi corectează prin propria sa creație pe absolut toți cei de dinaintea lui, inclusiv pe
Dante
De la Pindar până în prezent, scriitorul care vrea să devină canonic poate lupta în
numele unei clase sociale, cum a făcut-o Pindar pentru aristocraţi, dar, înainte de toate, orice
scriitor ambițios luptă pentru sine însuși și își va neglija sau trăda frecvent clasa în folosul
propriilor interese, care se construiesc exclusiv în jurul individuației. Dante și Milton au făcut
amândoi mari sacrificii pentru ceea ce ei au considerat a fi o evoluţie politică dreaptă si benefică
spiritului, dar nici unul dintre ei nu și-ar fi sacrificat poemul său major pentru nici un fel de
cauză. Acest lucru l-au reuşit transformându-și poemul în cauză, nu invers.
 Cei care pot crea opere canonice își consideră întotdeauna scrierile ca forme de expresie
ce depăşesc orice program social, oricât de exemplar ar fi acesta. Problema ține de incluziune,
iar marea literatură se consideră sieși suficientă în raport cu cele mai nobile cauze: feminismul,
multiculturalismul afro-american.
Marxiștii găsesc luptă și conflict peste tot, mai puțin în miezul artei. Există aici un
amestec ciudat de idealizare si subestimare a literaturii, care și-a urmărit întotdeauna propriile
scopuri egoiste.
Paradisul pierdut a devenit canonic înainte de existența unui canon secularizat, care a
apărut un secol mai târziu după Milton. La întrebarea ,,cine l-a făcut canonic pe Milton?“
răspunsul este John Milton însuşi, dar și mulți alți poeți majori; de la prietenul său Andrew
Marvell la John Dryden şi la aproape toți marii poeţi ai secolului al XVIII-lea și ai perioadei
romantice: Pope, Thomson, Cowper, Collins, Blake, Wordsworth, Coleridge, Byron, Shelley,
Keats.
In canon se poate pătrunde doar printr-o forţă estetică ce se compune înainte de toate
dintr-un amalgam de forţe: stăpânire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitivă,
cunoaştere şi efervescență a limbajului. Indiferent ce este canonul occidental, el sigur nu este
un program de salvare socială.
Receptarea forței estetice ne ajută să învățăm cum să stăm de vorbă cu noi înșine și cum
să ne tolerăm propria persoană. Adevăratul folos adus de lectura lui Shakespeare, Cervantes,
Homer, Dante, Chaucer sau Rabelais este accelerarea dezvoltării ființei noastre interioare.
Citind operele canonice nu vom deveni mai buni sau mai răi, și nici cetățeni folositori sau
dăunători societății.
Dialogul minții cu ea însăși nu e în primul rând o realitate socială. Tot ceea ce ne poate
oferi canonul occidental este o bună folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă
ultimă este confruntarea cu propria mortalitate.
Un vechi test al operelor canonice a rămas incontestabil valid: dacă nu solicită o recitire,
scrierea nu va rezista. Analogia inevitabilă este cea cu dragostea. Dacă ești Don Giovanni și
Leporello este cel care îți ţine catalogul cuceririlor, o scurtă întâlnire va fi de ajuns.
Indiferent ce ar spune unii parizieni, textul nu trebuie să ofere plăcere, ci o puternică
neplăcere sau o plăcere mai dificil de obtinut decât cea oferită de un text mai puțin bun
Nu vreau să spun că un roman precum Meridian al lui Alice Walker nu poate avea fanii
săi, roman pe care mi-am impus să-l citesc de două ori, iar a doua lectură a fost una din cele
mai remarcabile experiențe literare ale mele.
A avut efectul unei epifanii care mi-a dezvăluit principiul implicit aflat în spatele
sloganelor celor care susţin deschiderea canonului. Testul corect pentru noul concept de
canonicitate e simplu, clar și extrem de favorabil schimbării sociale: cartea nu trebuie şi nu
poate fi recitită, căci contribuţia ei la progresul social stă în generozitatea cu care se oferă
ingerării și eliminării rapide.
De la Pindar până la Hölderlin si Yeats, oda prin care poeţii s-au autocanonizat şi-a
proclamat nemurirea combativă. Oda social acceptabilă a viitorului nu ne va obosi cu asemenea
pretenții și va fi destinată în schimb umilității ce unește frățiile femeilor, noii sublimităţi a
lucrătoarelor de macaturi, care este acum metafora preferată a criticii feministe.
 Studiul literaturii, indiferent cum ar fi făcut, nu poate salva pe nimeni şi nici nu poate
îndrepta o societate. Shakespeare nu ne va face mai buni și nici mai răi, dar el ne-ar putea învăța
cum să ne ascultăm vocea interioară când vorbim cu noi înșine.
Astfel, ne-ar putea învăța cum să acceptăm schimbarea în ceea ce ne privește pe noi,
dar și pe ceilalți și poate chiar și cea din urmă formă a schimbării. Hamlet este pentru noi
ambasadorul morţii, probabil unul dintre puținii trimişi vreodată de către moartea care nu ne
amăgește niciodată în ceea ce privește inevitabila relaţie pe care o avem cu toții cu acel tărâm
necunoscut. Această relație este profund individuală, în ciuda tuturor încercărilor detestabile
ale tradiției de a o socializa.
Exista doua tipuri de analogii :
1. Paul de Man afirmă că solitudinea unui text este ca solitudinea morții.
2. Iar Bloom spune că ar trebui să comparăm nașterea unei ființe cu nașterea unui poem
datorită analogiei care spune că toate textile sunt legate între ele așa cum bebelușii sunt
conectati cu trecutul.
Ajunge insă la concluzia că singurul pe care il are in comun un text cu moartea este solitudinea.
Canonul este mesagerul mortii.
Bloom vorbeste despre sentimental retardului cultural care este moștenit prin traditia
occidentală de noi cei de astăzi iar „educația bazată pe Iliada, Biblie, Platon și Shakespeare
rămâne un ideal dificil de obținut”
„Canon se află indirect în slujba preocupărilor şi scopurilor sociale, politice și chiar
spirituale ale clasei bogate din fiecare generație a societății occidentale” pentru că nu poate fi
cultivat.
Dacă rupi alianța dintre cei bogați și cultură - ruptură ce-i diferențiază pe Milton de
Blake și pe Dante de Whitman - ajungi să plătești marele și ironicul preţ de a ajunge la fel ca
aceia care vor să distrugă continuitățile canonului.
Pentru a face o diferențiere între autorii valorosi si simplii imitatori îi dă exemplu pe
cei care încearcă să-i urmeze pe Whitman și Blake. „Poeţii care merg învingători pe drumul
deschis de Whitman şi care îi seamănă profund, dar nu într-un mod superficial, sunt poeţi
extrem de preocupați de formă precum Wallace Stevens, T. S. Eliot şi Hart Crane.
Cei care încearcă să-i imite formele aparent deschise - poeţii exaltați rudimentari şi
cercetătorii impostori care răsar în urma solitarului lor părinte - pier cu toții in hățișurile acestei
sălbăticii. Nimic nu se obține fără efort, iar Whitman nu îți va face el treaba. Un poet minor
care îl urmează pe Blake sau un ucenic al lui Whitman este întotdeauna un fals profet, care nu
deschide nici un drum nou. . .”
„Nu mă încântă deloc faptul că poezia trebuie să se bazeze pe puterea care conduce
lumea; dar îi împărtășesc părerile lui William Hazlitt, singurul critic major care este autentic
de stânga. In splendida sa analiză a lui Coriolan din Personaje din piesele lui Shakespeare,
Hazlitt recunoaşte de la bun început că, din nefericire, cauza poporului nu este, din păcate, un
subiect pentru poezie.
Ea este un subiect potrivit pentru retorică, artă care se foloseste de argumentare şi
explicare, dar nu se asociază în mintea noastră cu nici un fel de imagine specifică și imediată“.
Hazlitt crede că astfel de imagini sunt întotdeauna puse în slujba tiranilor şi a instrumentelor
lor.”
 Subtila observatie a lui Hazlitt în ceea ce priveşte problematica intersectare dintre
puterea retoricii şi retorica puterii poate lămuri întru câtva dilemele noastre la modă. Părerile
politice ale lui Shakespeare nu sunt în mod necesar cele ale personajului său, Coriolan,
Shakespeare ştie implicit ceea ce Hazlitt ne spune cu umor: Muza, fie ea tragică sau comică, se
află de partea elitei.
În orice societate alți zeci de poeți mult mai puternici, care gravitează, în mod natural,
către partidul claselor dominante. Zelul şi excesele competiției sociale afectează imaginația
poetică, iar de-a lungul istoriei noastre occidentale imaginația creatoare s-a impus drept cea
mai competitivă dintre forme.
Nu știu dacă va reuşi critica feministă să schimbe natura umană, dar mă îndoiesc că
vreo formă de idealism, oricât de târzie, va putea schimba întreaga psihologie a creației în
lumea occidentală, fie ea feminină sau masculina.
Prin însăşi natura lui, canonul occidental nu se va ,,închide" niciodată, dar nici nu poate
fi forţat să se deschidă" de către actualii şefi de galerie. Numai cineva puternic îl poate
deschide, fie că e vorba de Kafka sau de Freud, ambii neclintiți în contestarea lor cognitivă.
Cercetătorul legitim al canonului occidental respectă puterea negațiilor inerente în
procesul cunoașterii, gustă plăcerile dificile ale percepției estetice, învață drumurile ascunse pe
care erudiţia ne îndeamnă să le urmăm respingând plăcerile facile, inclusiv chemările
neîncetate ale celor care postulează existența unei virtuți politice care transcende tot ceea ce
ştim despre experiența estetică individuală.
In prezent suntem bântuiți de forme ușor de obținut ale nemuririi pentru că esența
culturii noastre populare a încetat să fie concertul rock, care a fost înlocuit de videoul rock, a
cărui esență este nemurirea instantanee sau mai curând posibilitatea ei. Relația dintre concepţia
religioasă și cea literară despre nemurire a fost mereu una tensionată, chiar și la vechii greci și
romani, unde eternitatea poetică şi cea olimpiană se amestecau destul de haotic.
Această tensiune era tolerabilă, ba chiar benignă în literatura clasică, dar a devenit tot
mai ameninţătoare în Europa creştină. Distinctia catolică între nemurirea divină și faima de
care se poate bucura un om, ambele înrădăcinate în teologia dogmatică, a rămas destul de clară
până la venirea lui Dante, care se considera profet și în consecință i-a conferit Divinei Comedii
statutul unei noi scripturi.
Cu un puternic simţ practic, Dante a anulat distinctia dintre formarea canonului sacru
şi a celui secularizat, distinctie care s-a păstrat de-atunci, motiv pentru care confundăm uşor
puterea cu autoritatea.
Termenii ,,putere" și ,,autoritate" au sensuri practic opuse în domeniul politic și în cel
al literaturii.
Cel care citește o face pentru sine și pentru străini. Canonul occidental nu există pentru
a confirma elitele sociale preexistente.
Autoritatea estetică, la fel ca puterea estetică, este un trop sau o exprimare figurată a
unor energii funciar solitare, nu sociale. Hayden White a denunțat cu multă vreme în urmă
marea slăbiciune a lui Foucault: orbirea faţă de propriile lui metafore, o slăbiciune ironică
pentru un discipol declarat al lui Nietzsche.
Autoritatea estetică şi puterea creatoare sunt tot tropi, dar ceea ce semnifică ei - hai să
spunem ,,ceea ce este canonic" -are un aspect brut cuantificabil, care constă în a afirma că
William Shakespeare a scris de piese, dintre care 24 pot fi considerate capodopere, în timp ce
energia socială n-a scris nici măcar o singură scenă. Moartea autorului e un trop, ba chiar unul
periculos, în timp ce viața lui este o entitate cuantificabilă.
 Toate canoanele, chiar și anticanoanele la modă azi, sunt elitiste, și cum nici un canon
secularizat nu e vreodată „închis“, mult lăudata ,,deschidere a canonului“ e de-a dreptul
redundantă.
Dar nu pot fi de acord cu marxistii care găsesc în canonul occidental o altă formă a ceea
ce ei numesc ,,capital cultural".
Când o operă devine canonică, ea este o supravieţuitoare a unei lupte uriaşe date în
cadrul relaţiilor sociale, relaţii care însă nu au nimic în comun cu lupta de clasă. Valoarea
estetică apare în urma luptei dintre texte la nivelul cititorului, al limbii, în sala de clasă sau în
societate.
Dacă am putea construi un canon universal, multicultural și plurivalent, cartea lui de
bază n-ar fi una religioasă - fie ea Biblia, Coranul sau alte texte din Orient -, ci Shakespeare,
mai degrabă, pentru că e citit şi jucat pretutindeni, în orice limbă şi circumstanță.
Arta memoriei, cu antecedentele ei retorice și dezvoltările ei magice, este o poveste
despre locuri imaginare sau despre locuri reale transpuse în imagini.
Moartea autorului, proclamată de Foucault, Barthes și de clonele lor, este un alt mit
anticanonic. Canonul este, într-adevăr, un etalon de vitalitate, o normă care încearcă să
cartografieze incomensurabilul. Vechea metaforă a nemuririi scriitorului este relevantă aici şi
reînnoiește puterea canonului pentru noi.
Noii istorişti, care îi combină într-un mod straniu pe Marx și pe Foucault, sunt doar un
episod minor din istoria nesfârşită a platonismului. Platon spera că odată cu alungarea
poeților din cetate îi va alunga și pe tirani.
„Shakespeare este mult deasupra celorlalți autori importanți, precum și deasupra
mulțimii. Inţelepciunea sa este de neconceput, lucru care nu se poate spune despre ceilalți. Un
cititor bun poate pătrunde și continua gândul lui Platon, dar nu și pe cel al lui Shakespeare.
Aici rămânem invariabil în afară. Prin facultatea sa directoare și prin creaţia sa, Shakespeare
este unic.“
Fără Shakespeare nu avem nici un canon, și nici nu ne-am putea cunoaşte propriul sine.
Ii datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci și o mare parte din
capacitatea noastră cognitivă.