Sunteți pe pagina 1din 2

1.

9 REZUMAT
Reţelele de calculatoare pot fi utilizate pentru numeroase servicii, atât pentru firme cât
şi pentru persoane particulare. Pentru companii, reţelele de calculatoare personale care
folosesc servere partajate asigură accesul la informaţiile corporaţiei. De obicei, acestea
urmează modelul client-server, cu staţiile de lucru clienţi pe mesele de lucru ale angajaţilor
accesând serverele puternice din camera maşinilor. Pentru persoane particulare, reţelele oferă
acces la o mulţime de informaţii şi de resurse de divertisment. De cele mai multe ori
persoanele particulare accesează Internet-ul folosind un modem pentru a apela un ISP, deşi
din ce în ce mai mulţi utilizatori au chiar şi acasă o conexiune Internet fixă, permanentă. Un
domeniu care se dezvoltă rapid este acela al reţelelor fără fir, care conduc la dezvoltarea de
noi aplicaţii, cum ar fi mobilitatea accesului la poşta electronică şi comerţul mobil. În mare,
reţelele pot fi împărţite în LAN-uri, MAN-uri, WAN-uri şi inter-reţele, fiecare cu
caracteristicile, tehnologiile, vitezele şi rolurile sale proprii. LAN-urile acoperă suprafaţa unei
clădiri şi lucrează la viteze mari, MAN-urile acoperă suprafaţa unui oraş – de exemplu reţeaua
de televiziune prin cablu, care este actualmente folosită de mulţi dintre utilizatori şi pentru
conectarea la Internet. WAN-urile se întind pe suprafaţa unei ţări sau a unui continent. LAN-
urile şi MAN-urile sunt necomutate (adică nu au rutere); WAN-urile sunt comutate. Reţelele
fără fir devin din ce în ce mai populare, în special la nivelul reţelelor locale. Reţelele pot fi
interconectate pentru a forma inter-reţele. Programele de reţea constau din protocoale, adică
reguli prin care procesele pot să comunice. Protocoalele pot fi fie fără conexiuni, fie orientate
pe conexiuni. Majoritatea reţelelor asigură suport pentru ierarhiile de protocoale, fiecare nivel
asigurând servicii pentru nivelurile de deasupra sa şi izolându-le de detaliile protocoalelor
folosite în nivelurile de mai jos. Stivele de protocoale se bazează în mod tipic fie pe modelul
OSI, fie pe modelul TCP/IP. Ambele modele posedă niveluri reţea, transport şi aplicaţie, dar
ele diferă în ceea ce priveşte celelalte niveluri. Problemele care apar în procesul de proiectare
a acestor protocoale includ multiplexarea, controlul traficului, controlul erorilor şi încă altele.
O mare parte a acestei cărţi este dedicată protocoalelor şi proiectării lor. Reţelele oferă servicii
utilizatorilor lor. Aceste servicii pot fi orientate pe conexiune sau fără conexiune. În anumite
reţele, serviciile fără conectare sunt oferite la un anumit nivel şi pot fi completate cu serviciile
orientate pe conexiune oferite de un alt nivel. Ca reţele bine-cunoscute sunt menţionate
Internet-ul, reţelele ATM, Ethernet-ul şi LAN-ul fără fir, standard denumit IEEE 802.11.
Internet-ul a evoluat din ARPANET, prin adăugarea de noi reţele pentru a se forma o inter-
reţea. În prezent, Internet-ul este în fapt o colecţie de multe mii de reţele şi nu o singură reţea.
Ceea ce caracterizează această colecţie este folosirea stivei TCP/IP peste tot. Reţelele ATM
sunt răspândite mai ales în sistemele de telefonie pentru trafic de date intensiv. Ethernet-ul
este cea mai populară reţea locală şi este implementată în majoritatea companiilor mari şi în
universităţi. În fine, reţelele locale fără fir, cu viteze de transfer surprinzător de mari (până la
54 Mbps) încep să fie folosite pe scară largă. Pentru a putea determina mai multe calculatoare
să comunice între ele este nevoie de o importantă muncă de standardizare, atât pentru partea
de echipamente (hardware), cât şi pentru partea de programe (software). Organizaţiile ca ITU-
T, ISO, IEEE şi IAB administrează diverse părţi din procesul de standardizare.
NIVELUL FIZIC
Nivelul fizic stă la baza tuturor reţelelor. Natura impune două limite fundamentale asupra
unui canal, iar acestea determină lărgimea de bandă. Este vorba despre limita Nyquist, care se aplică
asupra canalelor fără zgomot, şi limita Shannon, pentru canale cu zgomot. Mediile de transmisie pot
fi ghidate sau neghidate. Principalele medii ghidate sunt cablul torsadat, cablul coaxial şi fibra optică.
Mediile neghidate includ undele radio, microundele, undele în infraroşu şi razele laser care se
propagă prin aer. Un sistem de transmisie readus în actualitate este comunicaţia prin satelit, în
special sistemele LEO. Elementul cheie pentru majoritatea reţelelor pe arii geografic largi este
sistemul telefonic. Componentele sale principale sunt buclele locale, trunchiurile şi comutatoarele.
Buclele locale sunt circuite analogice de cablu torsadat, care necesită folosirea modemurilor pentru
transmisia datelor digitale. ADSL oferă viteze de până la 50 Mbps prin divizarea buclei locale în mai
multe canale virtuale şi modularea fiecăruia separat. Buclele locale fără fir reprezintă o noua direcţie
de dezvoltare de urmărit, în special LMDS. Trunchiurile sunt digitale şi pot fi multiplexate în mai
multe moduri, printre care: FDM, TDM şi WDM. Atât comutarea de circuite cât şi comutarea de
pachete reprezintă tehnologii importante. Pentru aplicaţiile mobile, sistemul de telefonie fixă (cu fir)
nu este adecvat. Radioul celular este folosit tot mai mult pentru transmisia de voce, iar în curând va fi
folosit frecvent şi pentru schimbul de date. Prima generaţie de mobile a fost analogică, dominată de
AMPS. A doua generaţie a fost digitală, cu D-AMPS, GSM şi CDMA ca opţiuni majore. A treia
generaţie va fi digitală şi bazată pe CDMA de bandă largă. Un sistem alternativ pentru accesul la reţea
este sistemul de televiziune prin cablu, care a evoluat gradat de la o antenă colectivă la un sistem
hibrid fibra optică–coax. Potenţial, acesta oferă lărgime de bandă foarte mare, dar lărgimea de bandă
reală disponibilă depinde semnificativ de numărul de utilizatori activi la un moment dat şi de ceea ce
fac ei.