Sunteți pe pagina 1din 17

Personalitati istorice

Lahman Radu
CHARLES-LOUIS DE SECONDAT, BARON DE LA BRÈDE ET DE MONTESQUIEU
(1689-1755)

S-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați
aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri
ale iluminismului francez.

A studiat dreptul, apoi, în 1708, s-a mutat la Paris pentru a câştiga experienţă în
avocatură. După moartea tatălui său s-a reîntors în La Brède, a început să studieze dreptul roman
şi ştiinţele naturale, iar în anul 1714 a devenit consilier în Parlamentul de la Bordeaux. Apoi,
după moartea unuia din unchii săi, a moștenit titlul și funcția acestuia, devenind între anii 1716 –
1728, președintele Parlamentului de la Bordeaux.

În anul 1721 scrie opera sa remarcabilă „Scrisori persane”, considerată „o profundă


alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“, care a fost primită cu un deosebit interes.
Volumul cuprinde o colecție de scrisori, despre care se presupune că au fost concepute de
călători în Persia și de prietenii acestora din Europa – în fapt inventate de autor -, prin care sunt
satirizate instituțiile franceze. Astfel, lucrarea îl lua în derâdere chiar pe regele Ludovic al XV-
lea, dar ironiza şi religia ori teoriile filosofului englez Thomas Hobbes.
În anul 1728, Montesquieu a început să călătorească, iar în anul 1731, a ajuns în Anglia,
unde a fost ales membru al Societăţii Regale, a studiat activitatea Parlamentului aflat în sesiune
şi s-a împrietenit cu filosofi şi politicieni.
La revenirea în Franţa, în anul 1734, Montesquieu scrie o disertație istorică şi științifică
asupra înfloririi și decăderii Romei, „Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et
de leur décadence” („Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor”), în care
arată că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la
care republicile sunt extrem de vulnerabile“. Era o lucrare pregătitoare a cărţii care avea să-l facă
celebru în întreaga lume şi care a necesitat încă 16 ani de lucru.
În anul 1748, el scrie „De l’esprit des lois” („Spiritul legilor”) – definitivată însă doi ani
mai târziu – , prin care îşi propune să explice legile umane și legile sociale şi care lansează una
din teoriile majore ale lumii moderne, anume separarea puterilor în stat, care trebuie să rămână
distincte şi echilibrate, pentru a garanta libertatea individului.
„Spiritul legilor” avea 31 de volume şi a fost considerată o sinteză a evenimentelor
precedente din istoria teoriei politice şi din domeniul jurisprudenţei. Filosoful francez consideră
importantă existența unui sistem legislativ, repartizat în două camere, a unui sistem executiv,
care să poată bloca anumite propuneri de legi și a unui sistem judiciar, care să fie independent de
celelalte două.
Montesquieu a murit la 10 februarie 1755, la vârsta de 66 de ani, la Paris, fiind
înmormântat în Biserica Saint-Eustache situată în primul arondisment, în centrul cartierului Les
Halles.

2
DENIS DIDEROT (1713-1784)

Denis s-a născut pe 5 octombrie 1713 la Langres, în sânul unei familii înstărite de
burghezi. Tatăl său, fabricant, îl împinge să-și urmeze studiile pe lângă iezuiți, convins că o
carieră ecleziastică i s-ar potrivi fiului său. Diderot el însuși crede că este pe calea cea bună
urmând această carieră. Pleacă la Paris pentru a-și aprofunda cunoștințele. Filosofia, teologia,
dreptul, toate domeniile prezintă interes pentru tânărul Diderot. Obține titlul de profesor în arte în
1732.
La terminarea studiilor, Diderot își dă seama că preoția nu era ceea ce își dorea. Astfel, în
ritmul unei existențe boeme, se întâlnește cu Rousseau, cu care leagă o prietenie strânsă.
Ca urmare a întâlnirii sale cu Rousseau, Diderot se apucă de scris. Odată cu Cugetări
filosofice, în 1746, tinde spre noțiunea de deism și de religie naturală. Această primă lucrare este
condamnată. Atunci când scrie Scrisoare despre orbi, ultima etapă către ateism este străbătută.
În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect
celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.De asemenea, Diderot
este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări
filozofice, 1746) și Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o
contribuție fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane),
articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot
descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor
următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia.

Denis Diderot a contribuit prin erudiția sa debordantă și prin calitățile sale inovatoare la
dezvoltarea a numeroase domenii. S-a distins atât în roman, teatru, critică, cât și în eseu. Dar a
rămas în posteritate prin intermediul Enciclopediei, la care a lucrat fără odihnă mai mult de 20 de
ani. Asumându-și sarcina grea a Enciclopediei (care i s-a încredințat în 1747), Diderot
frecventează mediile savante și artistice. Nu se poate opri să nu-și așeze pe hârtie simțămintele și
analizele sale față de operele și lucrările pe care le descoperă în drumul său. Astfel, în 1759,
publică în Corespondența literară a lui Grimm primul său Salon, ceea ce face din Diderot unul
din fondatorii criticii de artă. În plus, Diderot acordă o mare importanță artei în Enciclopedie.
Enciclopedia tocmai este interzisă după publicarea Spiritului, eseu filosofic de Helvétius
care rănește considerabil Biserica. Diderot, lucrând la criticile sale de artă, nu dorește să
abandoneze un astfel de proiect pentru care lucrează din 1747. Cum d`Alembert renunțase,
Diderot urmează singur această sarcină. Astfel, Diderot redactează ultimele 10 volume ale
acestei opere monumentale. Publicate în 1766, îi vor lăsa un gust amar autorului, trădat de
editorul său care îl cenzurează în mai multe rânduri. Cu toate acestea, opera nu este chiar
terminată. Diderot va publica încă un volum de planșe în 1772, cât și un supliment la sfârșitul
anilor 1770.
Printre ultimele sale opere se numără Paradox asupra comediei (1773-1778, publicat în
1830), Convorbirea unui filosof cu doamna mareșal*** (1776), Eseu asupra domniei lui Claude
și a lui Nero (1778).
Bătrân și bolnav, abandonează ideea de a publica toate operele sale necunoscute. Diderot
se stinge pe 31 iulie următor, la vârsta de 70 de ani.

3
BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)

Benjamin Franklin a fost una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor
Unite ale Americii, diplomat, om de știință, inventator, filozof, profesor , promotor al culturii
și om politic.
Benjamin Franklin provenea dintr-o familie săracă de prezbiterieni care au emigrat în
America în 1682. El a fost un mare savant și gânditor iluminist, preocupat în egală măsură de
științele reale, filozofie, istorie, economie, politică, literatură etc., fiind cunoscut departe de
hotarele patriei sale.
A organizat prima bibliotecă din America, a fost un inventator care a creat multe obiecte,
care sunt indispensabile astăzi, printre care se pot menționa ochelarii bifocali și paratrăsnetul, și
i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experimentele sale din domeniul electricității.
În vremea sa era extrem de cunoscut și de influent și în Europa. Franklin a fost cel care i-
a convins pe englezi să retragă "Legea timbrului", respectiv i-a convins pe francezi să intervină
în Războiul de Independență al Statelor Unite de partea acestora.
Înainte ca timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să
plătească. În 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat sistemul de
plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de greutate și distanță.
De asemenea, a inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare distanța între două
orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină cu pietre, la fiecare milă, aruncau
câte o piatră. Înainte, poșta era transportată de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți
poștași pentru ca poșta să fie transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a
avut pentru prima dată profit în sistemul de poștă.
În Statele Unite ale Americii, a fost unul din semnatarii de frunte ai Declarației de
Independență a Uniunii și al Constituției americane.
Franklin a ajutat substanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru
al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts,
locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală
(Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a
Uniunii și mai târziu la scrierea Articolelor Confederației, prima constituție a Statelor Unite.
Totodată a fost ambasador în Anglia și apoi în Franța, dar și secretarul Adunării din
Pennsylvania.
Franklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un dispozitiv
prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis scrisori prietenilor și liderilor
politici : George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison. A scris articole și
o autobiografie. Ultimul său act politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei
negrilor.
Benjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind înmormântat
alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia.
Franklin a rămas fidel idealurilor democrației până la sfârșitul vieții sale. Ultimul său act
politic a fost semnarea petiției pentru interzicerea sclaviei.

4
IOSIF AL-II-lea DE HABSBURG (1741-1790)

A fost fiul imparatului Francisc I si al imparatesei Maria Tereza. Dupa moartea tatalui
sau, in anul 1765 a devenit imparat german si tot din acel an a fost asociat la domnie, de mama
sa, in Austria. De la moartea acesteia, in anul 1780, a condus singur, fiind imparat austriac pana
in anul 1790.

Prin reformele sale, a urmarit modernizarea, germanizarea si centralizarea statului


austriac. In anul 1781 a promulgat edictul de toleranta, acordand libertate de cult tuturor
confesiunilor din imperiu si abolind discriminarea fata de evrei. De asemenea, a fost secularizata
o treime din proprietatile manastiresti.

Prin organizarea institutiilor de invatamant pentru viitorii preoti, seminariile generale,


care erau dependente de stat, imparatul a completat masurile prin care urmarea intarirea
supravegherii si controlului asupra Bisericii. Inca de la inceput, ajutat de Kaunitz, a intitat
reforme in spirit luminist. In afara de masura desfiintarii ordinelor calugaresti si a manastirilor
care nu exercitau activitate scolara si de ocrotire a bolnavilor, s-au mai adoptat si altele:
desfiintarea cenzurii cartilor si revistelor, acordarea catre tarani a dreptului de a prezenta plangeri
in fata functionarilor de stat, abolirea politiei senioriale, abolirea iobagiei in posesiunile ereditare
si in regiunile slave ale imperiului (toate aceste masuri au fost adoptate in anul 1781), iar prin
masuri succesive a fost abolita iobagia si in alte teritorii (precum Austria propriu zisa si Ungaria
pentru Transilvania), ca urmare a rascoalei condusa de Horia, Closca si Crisan din 1784-1785, a
fost data, la 22 August 1785, patenta prin care era abolita servitutea personala a iobagilor.

In 1783 a fost inlaturat criteriul apartenentei la o religie recepta in vederea ocuparii unor
functii in stat, iar in anii 1787 si 1788 a fost introdusa o legislatie generala in spirit luminist.

A introdus limba germana ca limba oficiala in intregul imperiu si a incurajat cultura


germana care, in acea perioada, avea un prestigiu mai scazut decat altele, precum cea franceza si
cea italiana. In cateva zone ale imperiului, unele clase sociale au opus rezistenta la aplicarea
reformelor. Asa s-a intamplat, de exemplu, in Ungaria, unde nobilimea nu era de acord cu
masura de abolire a serbiei.

Ca si mama sa, Iosif al II-lea a urmarit prin introducerea reformelor in spirit luminist, sa
intareasca monarhia si statul austriac. In timpul domniei sale, a cautat sa cultive mitul bunului
imparat. Astfel in 1773 si 1783, imparatul a vizitat Transilvania pentru a se interesa personal de
situatia locuitorilor de aici.

Dupa moartea lui la Viena, in anul 1790), majoritatea reformelor sale au fost anulate, din
cauza puternicei opozitii a nobilimii, in afara de Edictul de toleranta si de masura de desfiintare a
iobagiei.

5
ECATERINA A- II-A A RUSIEI

Născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de


la 9 iulie 1762, după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17
noiembrie 1796.

Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt


care guverna în Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac și era Guvernator al
Stettin (astăzi Szczecin, Polonia). Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica
lui Christian August de Holstein-Gottorp.
La 1 ianuarie 1744, împărăteasa Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, o cheamă la Curtea
Imperială pe Sophia însoțită de mama sa, cu scopul de a vedea cum decurge întâlnirea dintre
moștenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, și tânara prințesă, în vederea
căsătoriei. Ajunsă în Rusia, Sophie câștigă repede simpatia împărătesei, se impune demnitarilor,
câștigă simpatia celor slabi și a celor tari, pentru aceasta trebuind să devină o adevărată femeie
rusoaică, ca una născută pe acest pământ. Din ordinul împărătesei, se stabilește data de 28
iunie 1744 pentru convertirea Sophiei la religia ortodoxă, când primește și prenumele de
Ecaterina, care este și prenumele mamei împărătesei Elisabeta.
La 21 august 1745 are loc căsătoria dintre prințesa de Anhalt-Zerbst, devenită Marea
Ducesă a Rusiei Ecaterina, și Marele Duce Petru.
În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la
Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg; în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte
regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina,
suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina își face o intrare
triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al
III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie,
țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că
țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.
În 1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un
stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut
Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi.
Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie
de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă
în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.
În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a
profesorilor în 1783. Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte un
liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure
școlarizarea gratuită pentru băieți și fete.
Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară
cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în limba
rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat
primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat

6
reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției
franceze.
În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. La început războiul a avut rezultate
favorabile Rusiei, ale căror forțe au învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) și au
ocupat Moldova, Țara Românească și Crimeea. În ianuarie 1772, o convenție secretă este
încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în
vederea unei împărțiri a Poloniei.
Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislavl, cu un
total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu
900.000 de locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori.
Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la
Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul
Dunării, liberă navigație pe Marea Neagră.
La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează
acum și Marea Neagră. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat și asta
înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își proclamă
neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un
tratat de pace între Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va
recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea
dintre Rusia și Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște
oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.
În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri
a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia și Podolia, în total 3 milioane
de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-
a însușit Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și
Lublin iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.
În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat
din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea.
La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a
murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general
Samoilov anunță "Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron."

7
OLIVER CROMWELL ( 1599-1658)
A fost una dintre marile personalități ale istoriei Angliei, participant direct la
evenimentele din timpul Revoluției și figura centrala a Protectoratului. Născut la Hettington, într-
o familie de mici nobili de confesiune puritana, Cromwell și-a făcut studiile la colegiul din
Cambridge.
A fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la
transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de
Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regaliști
în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat
Commonwealth-ul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector
din 1653 până la moartea sa în 1658.
Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în
Parlamentul Scurt (1640) și în Parlamentul Lung (1640-1649), și s-a implicat mai apoi
în Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor.
Fiind un soldat excelent, a trecut de la comanda unei singure trupe de cavalerie la
comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui
Carol I în 1649, și a fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să
preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650).
A condus apoi o campanie împotriva armatei scoțiene între 1650-1651. Pe 20
aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută
ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16
decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și centralizarea
administrativă.
În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele
protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene.
Ca orice puritan, el a privit învățământul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din
pământurile bisericești.
El devine unul dintre conducătorii opoziției în Parlamentul convocat de Carol I în 1640.
Se evidenția printre deputați prin figura sa puternica, trăsăturile dure ale fetei, vocea
impunătoare, cuvântările adânc religioase, accesibile și convingătoare. Pentru eroismul
manifestat în prima mare bătălie cu armata regala de la Marston Moor, cavaleria lui Cromwell a
fost numită "coastele de fier". Dictatura militară, stabilită de Cromwell cu sprijinul armatei și
burgheziei, a devenit ereditară, dar Lord Protectorul-Cromwell a renunțat să se încoroneze ca
rege. După moartea lui, "Lord Protector" fost numit fiul său, Richard Cromwell, o figură politică
neînsemnată, înlăturată de Stuarți.

8
NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821)
Napoleon Bonaparte, cunoscut și sub numele de Napoleon I, a fost un lider militar
francez care a cucerit cea mai mare parte a Europei la începutul secolului al XIX-lea. În timpul
domniei sale ca împărat, el a purtat război împotriva diferitelor coaliții europene înainte de a fi
exilat de către concetățenii săi. Conducerea sa a format o societate franceză, o cultură, o
economie și o tehnologie.
Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, în Corsica. Abilitatea lui Napoleon de
a folosi tactici de arme, tehnologie și luptă nu se potrivea niciunui altul. El a fost un mare lider
militar și a avansat pentru a deveni general în armata franceză la vârsta de 25 de ani. Într-o
campanie militară de cucerire a Egiptului în 1797, Napoleon a suferit pierderi mari din cauza
bolii. În timp ce acolo, trupele sale au găsit Piatra Rosetta, o placă de piatră cu aceeași inscripție
în trei limbi, permițând cercetătorilor mai târziu să descifreze hieroglifele egiptene antice.
În octombrie 1799, Napoleon a ajuns la Frejus, Franța, unde a ajutat la răsturnarea
directorului francez, corpul de guvernare nepopular al Franței. A fost numit primul consul în nou
consulatul francez. În 1800, el și-a condus armata în Italia, unde a învins pe austrieci și a adus
Italia sub control francez. Napoleon a refăcut armonia dintre francezi și romano-catolici și a
îmbunătățit condițiile în Franța prin reorganizarea educației, înființarea Băncii Franței și
reformarea sistemului juridic al Franței prin introducerea Codului Napoleonic.
Napoleon a luptat pentru a restabili siguranța Franței după revoluție, prin centralizarea
guvernului, reformarea instituțiilor precum sistemul bancar și susținerea științei și a artei. Una
dintre cele mai importante realizări ale regimului Napoleon a fost Codul Napoleonic, care a fost
primul cod juridic ce urma să fie stabilit pe un teritoriu european cu un sistem juridic civil. Codul
Napoleonic a influențat țările dincolo de frontierele europene, deoarece a avut un impact mai
mare asupra legilor multor țări formate în timpul și după războaiele napoleoniene. Codul
Napoleonic abordează legi și persoane, inclusiv căsătoria, drepturile civile, relațiile părinte-copil,
proprietatea și proprietatea, moștenirea prin căsătorie, printre alte drepturi.
Deși în 1805, armata britanică a distrus puterea navală franceză, Napoleon a reușit să
învingă Austria și Rusia în bătălia de la Austerlitz și, în 1806, forțele sale au distrus armata
prusacă. În iunie 1807, liderul rus Alexandru I a făcut pace în Tilsit, făcându-i lui Napoleon
libertatea de a-și reorganiza Europa de Vest și Europa centrală așa cum a plăcut.
În încercarea de a răni Anglia, a introdus Sistemul Continental, care a blocat porturile
continentale europene din comerțul britanic, frustrând majoritatea puterilor europene. Țările
aliate au învins armata lui Napoleon la bătălia de la Leipzig în octombrie 1813, iar Napoleon a
fost exilat în Elba, o insulă mică. A rămas acolo doar trei sute de zile înainte de a scăpa în Franța
și de a restabili puterea. În 1815, puterile europene s-au unit pentru a se opune regimului lui
Napoleon în bătălia de la Waterloo. La 18 iunie 1815, Napoleon a fost învins de armatele
britanice și prusace, forțând pe Napoleon să demisioneze trei zile mai târziu. Napoleon s-a predat
ulterior trupelor britanice pe 3 iulie și a fost trimis în exil pe insula Sf. Helena, unde a murit de
cancer pe 5 mai 1821.

9
TUDOR VLADIMIRESCU (1780-1821)
Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780
în satul Vladimiri (judeţul Gorj), dintr-o familie de moşneni. El „a învăţat carte şi limba greacă”
în casa boierului Ioan Glogoveanu, care voia să-şi facă din isteţul băiat’ un bun administrator de
moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite. Tudor are astfel
prilejul să facă mai multe călătorii în Transilvania, unde Glogoveanu exporta până la 2.000 de
capete de vite şi să-şi constituie un capital cu care a făcut apoi comerţ pe cont propriu.
La 18 ani Tudor a intrat în rândul pandurilor, (corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii
inamiclui) după datina judeţului în care se născuse. Pandurii constituiau o categorie privilegiată
în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite şi de alte privilegii. Faptul de a fi
făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte,
ceea ce l-a pus în legătură cu căimăcămia Craiovei şi l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale
Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra vătăşia până la sfârşitul anului 1820, când va fi
chemat la Bucureşti pentru marea lui misiune revoluţionară. În timpul vătăşiei sale, Tudor s-a
îndeletnicit şi cu comerţul, cu arendăşia şi cu morăritul. Făcea comerţ de cereale, vite, peşte sărat
şi ceară cu turcii din Ada-Kale, cu negustorii de la Orşova şi Craiova.

Prin aceste îndeletniciri, Tudor a devenit membru al clasei mijlocii în formaţie, care era
interesată în abolirea relaţiilor feudale şi a venit în contact cu toate păturile sociale din Oltenia.
El a cunoscut toate formele de exploatare şi de asuprire ale stăpânirii boiereşti şi turco-fanariote
şi a experimentat pe propia-i piele năpăstuirile, stoarcerile şi nedreptăţile organelor ei.

În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în
detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor e numit „comandir”
şi ajunge să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. El s-a distins în luptele de la
Cerneţi, Rahova, Negotin şi Cladova prin curajul, iniţiativa şi însufleţirea lui. Comandanţii ruşi
au lăudat promptitudinea şi succesul cu care Tudor şi-a îndeplinit, „ca cel mai bun ofiţer”, toate
misiunile, disciplina perfectă a trupelor sale şi l-au dat ca exemplu. Pentru faptele sale a fost
înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade şi gratificat cu un inel de
aur, gravat cu iniţialele ţarului. Aceste distincţii i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi
calitatea de sudit(protejat) rus. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu,
decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, el a făcut o călătorie la Viena, în perioada
congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814). Cunoscând limbile germană şi greacă,
Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă.

Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kale -
prădase Oltenia. Ei distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi.

Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi,


Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, într-un rând i-a călcat moşia ca să-i
dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au
numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa în această materie l-a atins cel mai dureros şi l-a
îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală exasperează
temperamentul său violent şi susceptibil şi dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă.
10
Astfel, coborând scările clădirii divanului domnesc, unde pierduse un procesul cu Nicolae
Glogoveanu, Tudor a ameninţat pe boieri cu degetul, zicând: „Pe unde pun azi cocoanele voastre
panglicile, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opinicilor”. Tudor ar fi declarat episcopului de
Argeş, Ilarion: „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece
boieri divaniţi”. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta contra
stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt
boieri divaniţi; îi voi “umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile
împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, posomorât şi
aspru. Vorba lui era scurtă, poruncitoare şi elocventă. Toată înfăţişarea lui avea „un aer de
comandir”. Pe cât de puţin era respectat şi temut de soldaţii săi Ipsilanti, pe atât era Tudor de ai
săi. Zilot Românul a prins toate aceste trăsături într-o frază pătrunzătoare şi justă: „Cu adevărat
avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gânduri; şi când îl frigea cărbunele
ce-l avea ascuns în inimă scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei”. Iată însuşirile pe care
Tudor avea să le pună în serviciul misiunii sale revoluţionare: o minte ageră şi o largă experienţă
a oamenilor, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică, un dar natural de comandant şi hotărârea de-a
merge până la capăt. În clipa în care a ridicat steagul pentru cucerirea „drepturilor patriei” sale, el
s-a îmbrăcat „cu cămaşa morţii”. Patria pentru Tudor nu era „tagma jefuitorilor”, ci poporul, cu
al cărui „sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc”.

11
MIHAIL KOGĂLNICEANU (1817-1891)
A fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar
din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din
1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit
ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I.
S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie
Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul
1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin
Mavrocordat).
Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit
de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat
cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui
Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au
studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a
dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.
Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în
orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé) și
mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.
A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost
unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul
moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de
colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului
Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion
Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane.
Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-
naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova,
fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea
unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista
unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc,
și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor
boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la
o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai
1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea,
Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus
bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia
României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea
independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte
al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza
entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. În
12
timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se
apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza) i-a fost suspendat pașaportul.
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima
linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-
proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost
considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu
a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și,
astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se
realizează de fapt unirea Principatelor.
Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua
în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant. La
sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a
Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept
capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor
cancelariilor de la Iași către București.
Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o
serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat asupra
alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales
după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović. La începutul lui 1865,
domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt
timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată
plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit,
ultimul declarându-se dezgustat de politică. Alecsandri s-a retras la mosia sa de la Mircești, în
care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții politice.
În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de
interne în guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869.
Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880), devenind primul trimis oficial
român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. În ianuarie 1880-1881, a
supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China dinastiei Qing, sub forma unui
schimb de corespondență între ambasada română din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în
Regatul Unit.
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al
Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și
1889.] Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice
din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din
perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate
de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Parisîn timpul unei operații, fiind înmormântat
la Cimitirul Eternitatea din Iași.

13
ALEXANDRU IOAN CUZA (1820-1873)
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar
de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de
origini fanariote Cozadini.
Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație
europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel.
Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24
ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru
recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman)
și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea
unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și
Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de
România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5
ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. În 1862, cu ajutorul
unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante
reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma
învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare
al țării.
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din
reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme,
Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea
Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului,
prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază
mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul
domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru
obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară,
respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în
această perioadă a fost organizată și armata națională.
Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza
cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în
proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și
schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a
instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor
seminarii, centre de asistență socială etc.
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției
pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin
14
instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma
deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem
fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului
moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate
a țării, cea ieșeană.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă
și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o
lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus
la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma
agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de
pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat
dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei
României din secolul al XIX–lea.
După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor
partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari
corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în
lucrări de infrastructură ating cote ridicate.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor
radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a
animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui
Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor
o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe
domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al.
I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se
arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele
divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului
la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar nu a reușit.
A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la
Ruginoasa, conform dorinței sale.

15
CAROL I AL ROMÂNIEI (1839-1914)
Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl
von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-
Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine.
Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți
din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1
ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a
terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar
în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la
asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul
ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un
politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia
sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații
excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze,
iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii
politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia
posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea
lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza
un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von
Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din
1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul
arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea.
Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până
în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost
primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu
regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la
proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866
prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă, una dintre
cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care
dobândise independența din 1831.
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman,
după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de
Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost
decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe
Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi
între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae , prințul român a primit la 28
august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe
16
generalul rus Totleben. Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10
decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a
sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna,
trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la
12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost cucerit de trupele române.
Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la
Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea
fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au
consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens
prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar)
până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea
„schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție,
care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei
„șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24
ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României
ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de
sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea
tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul
descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand,
nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic,
terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud
a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria.
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în
război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a
semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia
activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol
era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21
iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol
le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție
fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27
septembrie/10 octombrie 1914.

17

S-ar putea să vă placă și