Sunteți pe pagina 1din 2

Membrană celulară

Membrana celulară (de asemenea numită și membrană plasmatică sau plasmalemă) este o
structură celulară ce delimitează și compartimentează conținutul celular. Constituie o barieră selectivă
pentru pasajul moleculelor și ionilor. Este o structură bidimensională continuă cu grosimea de 6-9 nm și cu
proprietăți caracteristice de permeabilitate selectivă, ce conferă individualitate celulei.

Istoric
Membrana celulară a fost pentru prima dată observată de Robert Hooke, însă acesta a considerat-o parte
integrală a unei celule unitare. Abia în 1855 Karl Wilhelm von Nägeli și Carl Eduard Cramer au emis
ipoteza existenței unei membrane celulare responsabile pentru secreția extracelulară și menținerea presiunii
intracelulare. În 1935, Hugh Daveson și James Frederic Danielli au sugerat structura bilipidică a
membranei celulare, iar în 1972, Nicholson și Singer au formulat modelul mozaicului fluid. Acest model
a fost modificat datorită descoperirii unor structuri ce compartimentalizează membrana celulară. Acestea
cuprind: zonele de joncțiune intercelulară; "barierele" membranare formate de complexe multiproteice sau
de specializări ale citoscheletului subcortical; subdomenii membranare cu o compoziție proteo-lipidică
specifică, cum ar fi cele insolubile in detergenți (lipid rafts). Aceasta organizare complexă a membranei
este importantă, între altele, pentru polaritatea celulei și pentru organizarea semnalelor primite din exterior.

Rol
 Transportul de substanțe;
 asigurarea homeostazei;
 protejarea spațiului celular;
 conferirea unei forme celulei;
 echilibru osmotic; (osmoză)
 permeabilitate selectivă (vezi mai jos);
 participă în cadrul proceselor metabolice;
 comunicarea bidirecțională între celule și mediul extern;
 locomoția.

Structură
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural fundamental al membranelor
celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor
aqua-solubile. Proteinele membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.
Lipidele
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide și steroli. Fosfolipidele și
glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil și o coadă hidrofobă. Colesterolul, cel mai cunoscut dintre
steroli, este cel care conferă membranei rigiditatea, fiind poziționat între capetele hidrofobe ale lipidelor și
nepermițându-le să se contracte.
Proteinele
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate suprafeței acesteia
(proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide). Există mai multe tipuri de proteine,
incluzând:

 enzime, care catalizeaza diferite reactii chimice;


 Proteină-marker;
 Receptori;
 de susținere;
 de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:

 transportul molecular și ionic transmembranar;


 realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea extracelulară;
 desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
 controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin recunoașterea, legarea și transmiterea
moleculelor-semnal;
 imunitatea celulară;
Modelul mozaicului fluid
Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer și Garth L. Nicholson, prezintă membrana
celulară ca un model fluid mozaicat, unde numeroasele componente structurale se pot deplasa liber.
La suprafața membranei celulei animale se află proteine periferice și glucide sub formă de glicolipide și
glicoproteine. Setul de proteine și glucide (de pe suprafata plasmalemei fiecărei celule animale) se numește
glicocalix și este specific, constituind “buletinul de identitate” al acesteia. Membrana celulei vegetale este
protejată de un perete celular rigid. Acesta este format din celuloză și este permeabil pentru apă, precum și
pentru unele molecule organice.
Fluiditatea bistratului lipidic
Lipidele și proteinele membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mișcări în interiorul membranei.
Aceasta se datorează mobilității moleculelor lipidice: capacitatea moleculelor lipidice de a difuza în
interiorul bistraturilor. Difuziunea laterală are loc foarte rapid, moleculele lipidice efectuând schimb de
locuri cu moleculele învecinate. O moleculă lipidică străbate aprox. 2 micrometri în timp de o secundă,
adică poate să ajungă de la un capăt la altul al unei celule bacteriene de talia E. coli. Mișcarea are loc în
planul bistratului. Mișcarea de rotație se referă la mișcarea pe care o efectuează fiecare moleculă lipidică în
jurul axei longitudinale a moleculei, de asemenea rapidă. Difuziunea trasversală este rară; apare, în medie,
o dată la o lună pentru fiecare moleculă (bistraturi lipidice artificiale). Cu alte cuvinte, moleculele lipidice
rămân o lungă perioadă de timp în același monostrat. În membranele celulare există proteine speciale
denumite translocatori fosfolipidici sau flipaze care potențează o mișcare „flip-flop” rapidă din
monostratul citosolic în cel lumenal.
Asimetria bistratului lipidic
Distribuția asimetrică a moleculelor membranare joacă un rol esenițal în realizarea funcțiilor celulare.
Distribuția asimetrică a componentelor lipidice pe cele două fețe ale dublului strat lipidic determină o
fluiditate diferită a celor două straturi lipidice. Explicația asimetriei în distribuția lipidelor membranare
constă în procesul de biosinteză a lipidelor și se bazează pe mișcarea flip-flop a acestor molecule, care este
catalizată de fosfatil-translocaza la nivelul reticulului endoplasmatic. În multe celule, distribuția asimetrică
a lipidelor și a proteinelor conduce la delimitarea unor domenii specfice în membranele plasmatice. Astfel,
membrana celulelor epiteliale este împarțită în două domenii distincte: apical și latero-bazal, ambele având
un conițnut proteic și lipidic diferit.