Sunteți pe pagina 1din 55

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

„”

Catedra: „”

TEZĂ DE LICENŢĂ

“RĂSPUNDEREA PENALĂ”

A efectuat:

Conducător ştiinţific:
.

Chişinău, 2015
CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................3

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN


GENERAL, ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ, ÎN SPECIAL................................................6
1.1. Aspecte generale privind răspunderea juridică......................................................6
1.2. Conceptul răspunderii penale. Trăsături......................................................................12
1.3. Limitele răspunderii penale........................................................................................21
1.4. Delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice.........................25

Capitolul II. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE............................................................28


2.1. Principiile fundamentale ale dreptului penal ca principii ale răspunderii penale ...........28
2.2. Principiile instituţionale caracteristice răspunderii penale..............................................34

Capitolul III. TEMEIUL ŞI MECANISMUL DE REALIZARE A


RĂSPUNDERII PENALE............................................................................................................41
3.1. Aspectul filozofic al temeiului răspunderii penale....................................................41
3.2. Aspectul juridic al temeiului răspunderii penale..........................................................43
3.3. Mecanismul de realizare a răspunderii penale...............................................................49

CONCLUZII GENERALE...................................................................................................54
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................57

2
INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Normele de conduită care disciplinează activitatea


umană conţin anumite prescripţii ce trebuie respectate, prin care societatea îşi apără interesele
sale. Membrii societăţii îşi conformează conduita acestor norme sau, dimpotrivă, prin activităţile
înfăptuite, dovedesc o neconformare, o conduită negativă faţă de prescripţiile normelor,
cînd apare un raport de conflict între individ şi societate, care se rezolvă în cadrul răspunderii
juridice. În doctrină, răspunderea juridică a fost definită, în general, ca fiind obligaţia celui
ce a încălcat ordinea de drept, prin acţiunea săvîrşită, de a suporta o sancţiune juridică, ce
constituie dezaprobarea socială faţa de o asemenea conduită.
Formarea şi evoluţia dreptului penal, precum şi a instituţiilor acestuia, poate fi analizată
din multiple unghiuri de vedere, dar poate, nici unul din ele nu este atât de sugestiv, atât de
încărcat de nuanţe şi semnificaţii profunde în toate palierele vieţii sociale, cum este cel al
răspunderii penale, pe care se întemeiază ordinea, armonia şi stabilitatea din societate.
Răspunderea penală are un conţinut socio-juridic bogat, conţinut determinat de natura noii
orânduiri, de relaţiile de producţie şi sociale bazate pe proprietatea privată, de stadiul şi nivelul
de dezvoltare a societăţii.
Instituţia răspunderii penale constituie una din secţiunile de bază ale ştiinţei dreptului
penal. Toate ideile, propunerile de care se conduce legiuitorul la stabilirea categoriilor acesteia,
se materializează în norme juridice. Reieşind din conţinutul acestor norme, urmează să analizăm,
determinăm şi să construim prognoze eficiente de aplicare a acestora, argumentate din punct de
vedere ştiinţific.
Propunându-ne să aducem o contribuţie la cercetarea instituţiei răspunderii penale în ştiinţa
dreptului penal (ceea ce înseamnă a releva unele căi noi de reflecţie în această materie şi
nicidecum de a elabora soluţii definitive, incontestabile), în mod firesc va trebui să clarificăm
conceptul răspunderii penale.
Cercetarea întreprinsă nu îşi propune să rezolve definitiv, pe baza unor soluţii
incontestabile problematica atât de complexă abordată, aceasta după părerea noastră nici nu ar fi
posibil de realizat, numai prin eforturile unui singur cercetător, oricât de experimentat şi dotat nu
ar fi, ci poate fi rodul eforturilor concomitente sau succesive ale unui număr mai mare de oameni
de ştiinţă şi prin studierea unui număr mult mai mare de izvoare decât se au la dispoziţie.
O analiză amănunţită, totuşi fără pretenţia de a fi exhaustivă, a unei instituţii atât de
importante a dreptului penal cum este răspunderea penală, necesită din punctul nostru de vedere,

3
în mod obligatoriu circumscrierea cadrului în care aceasta se situează, atât sub aspectul legal, cît
şi sub aspect ştiinţific.
În orice ştiinţă se manifestă tendinţa de a se identifica punctul de plecare ale fenomenelor
studiate, atât pentru a explica mai bine aceste fenomene, dar şi pentru a le sistematiza mai corect,
clasificându-le după trăsăturile lor comune, înlesnind prin aceasta, procesul de cunoaştere în
profunzime a conţinutului fenomenului analizat.
Totodată evoluţia instituţiei răspunderii penale în dreptul penal dezvăluie exigenţe
calitative noi ale modalităţii de realizare a acesteia, determinate de perfecţionarea continuă a
instituţiilor democratice.
Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul prezentei lucrări îl formează dezvoltarea ştiinţei
dreptului penal prin abordarea teoretică a răspunderii penale ca una din cele trei mari instituţii
fundamentale ale dreptului penal. Pentru o mai bună analiză a instituţiei răspunderii penale, se
impune explicarea acesteia, explicare cu valenţe juridico-penale.
Întru atingerea scopului vizat, sînt propuse următoarele obiective:
- efectuarea unui studiu terminologic cu referire la răspunderea juridică în general, şi
răspunderea penală, în special;
- identificarea limitelor sau perioadei de existenţă a răspunderii penale;
- scoaterea în evidenţă a trasăturilor răspunderii penale;
- explicarea noţiunilor şi termenilor utilizaţi de legiuitor în cadrul insttuţiei răspunderii
penale;
- delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice;
- analiza principiilor răspunderii penale;
- valorificarea concepţiilor teoretice ale unor autori, întîlnite în literatura de specialitate
autohtonă şi străină;
- înlăturarea conflictelor de interpretare ce rezultă din instituţia răspunderii penale;
- determinarea temeiului răspunderii penale.
Gradul de investigaţie a temei îl constituie studiile făcute în materia dreptului penal de
către autori autohtoni ca: I. Macari, Gh. Gladchi, S. Botnaru, M.Grama, A. Borodac, B. Glavan;
autori români: Costică Bulai, Vasile Bercheşan, N. Giurgiu, Oancea I., Dobronoiu V.; autori ruşi:
Brainin Ia.M, Kuzneţova N., V.N Kudreavţev, A.V. Naumov, Vetrova N.I, Zdravomîslov B.V,
Rarog A.I, precum şi a altor autori.
Suportul metodologic. In prezenta teză, la analizarea instituţiei răspunderii penali
urmează să fie utilizată metoda istorică, care presupune existenţa unui spectru larg de accepţiuni
a conceptului răspunderii penale, cauzele şi modul evoluţiei acestei instituţii.

4
O altă metodă utilizată este cea sociologică, care presupune studierea oricărui fenomen
social. Aferent acestei metode, în lucrarea de faţă se acordă un loc important legăturii instituţiei
răspunderii penale cu infracţiunea şi pedeapsa penală, scopul pedepsei penale.
La fel sunt utilizate următoarele metode: comparativă, analiza, sinteza, inducţia şi deducţia,
observaţia etc.
Volumul şi structura tezei. Acestea sînt dictate de scopul, obiectul şi natura instituţiei
cercetate. Teza este structurată în trei capitole, care conţin în total nouă paragrafe.
Primul capitol întitulat: „Noţiuni introductive privind răspunderea juridică în general şi
răspunderea penală, în special”, care conţine patru paragrafe: §1. Aspecte generale privind
răspunderea juridică – unde vom scoate în evidenţă conceptual răspunderii juridice în general şi
trăsăturile caracteristice acesteia; §2. Conceptul răspunderii penale. Trăsături - unde vom elucida
dimensiunile conceptuale atît cu privire la răspunderea penală cît şi răspunderea juridică în
general, şi trăsăturile acesteia; §3. Limitele răspunderii penale - unde vom determina care este
perioada de existenţă a răspunderii penale, adică momentul apariţiei şi momentul stingerii
răspunderii penale; §4. Delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice –
unde vom delimita răspunderea penală ca formă a răspunderii juridice de celelalte forme ale
răspunderii juridice.
Capitolul II întitulat: „Principiile răspunderii penale”, conţine două paragrafe: §1.
Principiile fundamentale ale dreptului penal ca principii ale răspunderii penale - unde vom face o
analiză a unor principii fundamentale ale dreptului penal dar care sunt caracteristice şi
răspunderii penale ca instituţie de bază a dreptului penal; §2. Principiile instituţionale
caracteristice răspunderii penale - unde vom enunţa care sunt trăsăturile caracteristice ale
principiilor răspunderii penale ca instituţie fundamentală în dreptul penal.
Capitolul III întitulat: „Temeiul răspunderii penale”, care cuprinde trei paragrafe: §1.
Aspectul filozofic al temeiului răspunderii penale, §2. Aspectul juridic al temeiului răspunderii
penale şi §3. Mecanismul realizării răspunderii penale.

5
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
ÎN GENERAL ŞI RĂSPUNDEREA PENALĂ, ÎN SPECIAL

1.1. Aspecte generale privind răspunderea juridică

Într-o societate democratică, statul - organismul politic care dispune de forţă şi decide cu
privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor.
Dimensiunile demersului în care omul poate să se mişte după bunul său plac sunt vizate de către
puterile publice în conformitate cu scopurile pe care ele însele şi-au propus să le atingă într-un
sistem politic pluralist. Aşa cum spunea Hegel, ideea dreptului este libertatea, şi pentru ca ea să
fie înţeleasă, observată, ea trebuie să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât şi în existenţa ei
reală.1
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: libertatea în raport cu natura; libertatea
în raport cu societatea şi libertatea omului în raport cu sine însuşi. în ordinea de idei care ne
interesează, acea a libertăţii la fundament al responsabilităţii, avem în vedere sensul libertăţii
sociale a omului (cunoaştere, decizie, acţiune).
Responsabilitatea însoţeşte libertatea, deoarece responsabilitatea este un fenomen social; ea
exprimă un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale
a omului, se admite, pe de o parte, că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilităţii, iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiţie fundamentală a
responsabilităţii.
Dobândind dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţie de
subordonare „oarbă“ şi supunere neînţeleasă faţă de norma de drept, ci în situaţia de factor care
se raportează la normele şi valorile unei societăţi în mod activ şi conştient Dreptul nu poate fi
privit şi apreciat doar prin posibilitatea pe care le are de a interveni post factum pe terenul răului
deja făptuit, moment în care sancţiunea se impune; el are posibilitate să contribuie prin
conţinutul prescripţiilor sale la fundamentarea unei atitudini culturale a individului faţă de lege,
atitudine ce presupune grija asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale legală
(implicând deci fenomenul responsabilităţii).
Dacă se menţionează despre existenţa la o anumită persoană a simţului răspunderii, atunci
cert este faptul că respectivul subiect a comis o acţiune fie ilicită, fie imorală fie de altă natură şi

1
Citat după: D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002, p. 131.

6
consimte că trebuie să răspundă, deci să suporte consecinţele inerente unui atare comportament.
La un moment dat am putea pune semnul egalităţii între aceste două sintagme, întrucât a-i
respecta pe ceilalţi ar însemna şi a accepta să porţi răspundere în faţa societăţii. Întru
argumentarea celor menţionate putem aduce şi poziţia autorilor DEX-lui limbii române2 (ediţia a
II-a): a avea simţ de răspundere sau simţul răspunderii = a fi conştient de însemnătatea sarcinilor
asumate sau primite, a lucra cu râvnă şi seriozitate pentru executarea lor.. Totuşi, opinăm că
responsabilitatea este sau ar trebui să fie preexistentă răspunderii, adevăr valabil cu atât mai mult
dacă ne referim la domeniul dreptului, întrucât răspunderea în sens juridic este o consecinţă
rezultată din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii legale.
Aşa cum am menţionat, în literatura de specialitate de multe ori se duc discuţii, chiar
contradictorii, referitoare la noţiunile de „responsabilitate“ şi „răspundere juridică”. 3
Unii autori identifică răspunderea cu responsabilitatea, pe când alţii consideră răspunderea
juridică o formă a responsabilităţii, deci aceste două noţiuni ar reprezenta fenomene interconexe.
Această legătură reciprocă se materializează în aceea că responsabilitatea dă naştere răspunderii,
întrucât, conform opiniei acestor autori, ultima nu este decât o manifestare specifică a celei
dintâi.
Totuşi, nu putem face abstracţie de faptul că, deşi este dominant termenul „răspundere“, în
literatura juridică se foloseşte, cu aceeaşi valoare şi sens, termenul „responsabilitate“.
Răspunderea juridică ca instituţie juridică, fiind o garanţie a dreptului, dispune de un
sistem diversificat şi eficient de mijloace de drept pentru a influenţa asupra subiecţilor
raporturilor juridice. În acest sens, nu putem să nu observăm că aceste mijloace, în ultimă
instanţă, sunt orientate să asigure respectarea dispoziţiilor normative şi protecţia valorilor sociale
pe care ele le afirmă. Acest scop se realizează prin stabilirea anumitor interdicţii juridice
(obligaţiuni juridice) şi posibilităţi juridice asigurate prin sancţiuni care se manifestă ca
stimulatori cu caracter pozitiv sau negativ. Stabilirea unor asemenea stimulatori are menirea să
blocheze, prin modalităţi şi mijloace egale pentru toţi, acţiunile ilegale şi să încurajeze acţiunile
pozitive şi comportamentul normal al subiecţilor de drept.4
Majoritatea autorilor leagă noţiunea de răspundere juridică cu constrângerea de stat,
fundamentată pe aprecierea juridică a comportamentului subiectului încălcării şi care se exprimă
prin stabilirea unor consecinţe negative pentru subiectul ilegalităţii, consecinţe sub formă de

2
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti, 1998, p. 889
3
Gh. Avornic. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2004, p. 485
4
D. Baltag. Probleme actuale în cunoaşterea esenţei şi conţinutului răspunderii juridice. Revista Studii juridice
universitare, nr.3-4, 2009.

7
limitări cu caracter subiectiv, personal sau patrimonial. Numai tandemul dintre aceste trei
elemente naşte răspunderea juridică.
Generalizînd opiniile expuse, privind răspunderea juridică, desprindem trei momente
importante: în primul rînd, răspunderea este indisolubil legată de ilicitate; în al doilea rînd, ea se
exprimă prin aplicarea faţă de subiectul ilicităţii a măsurilor de constrîngere de stat; în al treilea
rînd, însuşi actul de aplicare a forţei de constrîngere conţine condamnarea acţiunilor
comitentului.
În aceasta constă trăsătura distinctivă a acestei abordări şi prin aceasta, în ultimă analiză, se
explică caracterul specific şi măsura în care răspunderea juridică este inclusă în procesul de
reglementare a raporturilor sociale.
Din punctul de vedere al savantului D. Baltag,5 interpretarea răspunderii juridice ca o
varietate de obligaţiuni juridice a căror caracter constă în obligaţia delincventului de a suporta
reacţia negativă a statului, exprimată în măsura respectivă de constrângere, este suficient de
întemeiată şi importantă sub aspect teoretic şi practic, întocmai ca şi prima variantă de
interpretare. Cu atât mai mult cu cât aceste două variante nu trebuie puse în opoziţie, pentru că
ele constituie manifestarea aceluiaşi fenomen - răspunderea juridică - prezentate la niveluri
diferite de reglementare juridică. Dacă răspunderea juridică în calitate de sancţiune este un
domeniu al dreptului obiectiv, atunci răspunderea înţeleasă prin prisma obligaţiilor juridice este
deja domeniul dreptului subiectiv. De aceea, în cazul din urmă, ea este cercetată preponderent în
sistemul categoriilor dreptului subiectiv şi este exprimată prin noţiunea de obligaţie juridică.
Răspunderea juridica – este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma
încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în
scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate. Noţiunea de răspundere nu este specifică în
exclusivitate dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieţii sociale.
Din conceptul răspunderii juridice în general, unde se regăseşte şi rsăpunderea penală în
special, ca formă special a răspunderii juridice, evidenţiem următoarele trăsături caracteristice
acestui tip al răspunderii sociale:
- răspunderea juridică este obligaţia de a suporta consecinţa juridică a faptei ilicite,
contravenţiei delictului civil sau abaterilor disciplinare (obligaţia de a suporta pedeapsa
în cazul (răspunderii penale, obligaţia de a repara prejudiciul în cazul răspunderii
civile, obligaţia de a suporta o privaţiune în dreptul administrativ), deci răspunderea

5
D. Baltag. Probleme actuale în cunoaşterea esenţei şi conţinutului răspunderii juridice. Revista Studii juridice
universitare, nr.3-4, 2009.

8
juridică constă în obligaţia de a suporta, nu în suportarea însăşi a consecinţelor care
decurg din conţinutul tragerii la răspundere;
- această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil, care poate fi atît subiect
individual, persoană fizică, cît şi subiect colectiv (persoana juridică, ONG-urile,
organele de stat, statul). Subiectul de drept este responsabil, adică dispune de
capacitatea de a răspunde, altfel spus de capacitatea de a acţiona liber şi conştient, de a
evalua corect consecinţele faptei sale şi de a înţelege obligaţiile ce îi revin, prin urmare,
şi suportarea sancţiunilor prevăzute de lege şi aplicate de organele competente. În
scopul asigurării garanţiilor depline împotriva arbitrariului, stabilirea concretă a
răspunderii juridice presupune, pe lîngă aprecierea socială (din partea unui colectiv, a
opiniei publice), o constatare oficială, realizată de organele special abilitate ale statului;
- această obligaţie se naşte ca urmare a constrîngerii de stat prin aplicarea sancţiunilor
juridice, o constrîngere de stat, prin care cel în cauză este obligat să execute exigenţele
dreptului. Constrîngerea nu înseamnă o răzbunare, o răsplată, dar este o acţiune din
partea statului încadrată în limitele determinate de lege, o reacţie instituţionalizată,
reacţie organizată prin lege şi limitată de lege;
- răspunderea juridică nu poate fi redusă la o simplă obligaţie, deoarece nici obligaţia
juridică nu este simplă, legea dispune obligatoriu celui care încalcă norma de drept să
răspundă, să suporte consecinţele pe care el însuşi le-a prevăzut;
- aplicarea sancţiunilor realizează constrîngerea din partea statului într-un cadru, scopul ei
este afirmarea ordinii de drept, adică a celei impuse de dreptul statului concret. Prin
repararea prejudiciului, autorul faptei ilicite nu-şi îndeplineşte doar obligaţia de
reparare faţă de cel pe care a prejudiciat, ci, indirect, îşi îndeplineşte şi o obligaţie faţă
de societatea organizată de stat, care ocroteşte ordinea de drept şi veghează restabilirea
ei în cazul încălcării.
Condiţiile răspunderii juridice:
a) Fapta (conduita) ilicită. Ea constă în săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr-o
conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o
conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă
perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Noţiunea de conduită este atitudinea rezultată
din voinţa şi conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita
încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare. Fapta se
compune din: acţiune care reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru
că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive şi inacţiune constă dintr-un fapt

9
negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o
săvârşească.

b) Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei
sau din conduita avută. În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale,
reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea
sau distrugerea unui bun) iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii
unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi).

c) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător. În toate
cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice,
organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau
inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui
fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care
determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul astfel determinat sau produs
se numeşte efect. In raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce
efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre
cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").

d) Subiectul răspunderii juridice. Subiecţii răspunderii juridice sunt:

1. Persoana fizică - poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică.
Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a
suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă
specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură
de drept.

2. Persoana juridică - răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul
acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei
organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele
ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.

10
e) Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul
acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite
prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau
rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară
săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia
caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da
seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele
faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauză în
vederea atingerii unui scop. Vinovăţia cunoaşte două forme: Intenţia care este de două feluri;
directa şi indirectă şi imprudenţa – este forma mai puţin gravă a vinovăţiei şi îmbracă în dreptul
penal două forme: încrederea exagerată şi neglijenţa.

11
1.2. Conceptul răspunderii penale. Trăsături

Răspunderea penală, fiind o formă a răspunderii juridice, face parte din noţiunile
fundamentale ale dreptului. Aceasta, pe lîngă infracţiune şi pedeapsă, reprezintă o componentă de
bază a întregului sistem de drept penal.6
Răspunderea juridică în general, şi răspunderea penală, în special, este legată de încălcarea
ordinii de drept prin săvîrşirea acţiunii ilicite, care determină aplicarea sancţiunii juridice.
Faptul ilicit este temeiul răspunderii juridice, iar sancţiunea este consecinţa faptei, reacţia
societăţii faţă de conduita ilicită, care implică intervenţia constrîngerii de stat pentru aplicare sa.
Orice fapt ilicit, inclusiv infracţiunea ca faptă ilegală de o gravitate înaltă, constituie o încălcare
a ordinii juridice, care generează un raport juridic a cărui finalitate este restabilirea ordinii
încălcate, iar restabilirea ordinii se face, în general, prin constrîngerea de stat, prin mijlocirea
căreia se aplică şi realizează sancţiunile prevăzute de lege pentru faptele ilegale săvărşite.
Raportul juridic penal ce se naşte ca urmare a săvîrşirii faptei ilicite este un raport de aplicare a
sancţiunii, este un raport de constrîngere.
Acest raport presupune existenţa subiecţilor răspunderi penale, a unui subiect activ care
exercită constrîngerea de stat prin aplicarea sancţiunii şi a unui subiect pasiv care suportă
consecinţele sîvărşirii faptei.
Ca subiect activ apare statul, ca titular al forţei de constrîngere, care are dreptul de a
aplica sancţiunea celui ce a săvîrşit acţiunea ilicită (infracţiunea).
Subiectul pasiv al raportului juridic penal este persoana care a săvîrşit infracţiunea
care trebuie să suporte consecinţele faptei sale. Statul, ca subiect activ, are dreptul de a aplica
sancţiunea persoanei ce a comis fapte, de a pretinde executarea acesteia, de a recurge la
forţa de constrîngere în vederea executării, ei. Dreptului statului îi corespunde obligaţia
subiectului pasiv de a suporta aplicarea sancţiunii şi de a o executa. Acest complex de drepturi
şi obligaţii se integrează în raportul juridic penal şi defineşte răspunderea penală. Deci,
răspunderea penală nu se rezumă numai la obligaţia celui ce a săvîrşit infracţiunea de a suporta
consecinţele faptei sale, ci constituie un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce reprezintă cadrul
prin care se realizează constrîngerea de stat în vederea aplicării sancţiunii penale.
Răspunderea penală prezintă una din garanţiile asigurării drepturilor şi
libertăţilor omului şi ale cetăţeanului, respectării şi consolidării ordinii de drept şi
legalităţii într-un stat democratic de drept.

6
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.229.

12
Noţiunea răspunderii penale în literatura juridică de specialitate este tratată diferit.
Punctul de tangenţă al tuturor opiniilor este acela, conform căruia chestiunea răspunderii penale
este examinată în limitele raportului juridico-penal, apărut între stat şi persoana care a comis
infracţiunea. Apare dreptul statului de a supune persoana cea comis infracţiune măsurilor de
constrîngere statală, prevăzute de norma penală ce a fost încălcată şi, în acelaşi timp, obligaţia
de a aplica anume această măsură.
Totodată, apare obligaţia persoanei care a săvîrşit infracţiunea de a se supune
constrîngerii şi dreptul la aplicarea anume a celei constrîngeri, care e prevăzută de norma penală
încălcată.
Una din divergenţe privind noţiunea răspunderii penale constă în întrebarea ce anume
trebuie inclus în conţinutul ei. Cu alte cuvinte, care element al acestui raport juridic penal (sau
raportul în întregime) trebuie declarat drept răspundere penală.
Asupra problemei date, doctrina penală cunoaşte următoarele concepţii de bază. Unii
autori, prin noţiunea de răspundere penală, înţeleg obligaţia persoanei ce a săvîrşit infracţiunea de
a suporta pedeapsa, care constă în privări cu caracter personal şi patrimonial. Această viziune
este expusă în multe manuale şi tratate ştiinţifice.7
Altă viziune asupra problemei date constă în aceea că, prin noţiunea de răspundere penală
se înţelege însăşi constrîngerea statală, care se aplica faţă de persoana ce a comis
infracţiune conform sentinţei de condamnare - condamnarea lui, stabilirea pedepsei, ce
generează antecedente penale.8 Conform opiniei lui Iu.M.Tkacevskii, răspunderea penală
poate fi definită ca „consecinţele negative, prevăzute de lege, survenite faţă de persoana ce a
comis infracţiunea, consecinţe ce se exprimă prin condamnare însoţită de pedeapsă penală şi
antecedente penale sau fără acestea".9
Alţi autori definesc răspunderea penală ca fiind „însuşi raportul juridic penal, adică
raportul, reglementat de legea penală, între stat, reprezentat prin organele sale de drept, şi
persoana ce a săvîrşit infracţiunea. Astfel, I. Ia. Kozacenko consideră că răspunderea penală este
raportul apărut din momentul săvîrşirii infracţiunii, în cadrul căruia statul e titularul dreptului de
a limita statutul juridic al persoanei care a săvîrşit infracţiune, cu scopul de corijare şi reeducare,
iar vinovatul e obligat de a suporta privări cu caracter personal, patrimonial ce reiese din

7
Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основание в советском уголовном праве. Москва: Изд-во
Юр.лит-ра, 1963, р.25.
8
Cоветское уголовное право. Общая часть. Москва, 1974, р.26.
9
Cоветское уголовное право. Общая часть. Москва, 1988, р.2.

13
condamnarea lui din numele statului şi aplicarea faţă de dînsul a pedepsei prevăzute de
legea penală pentru infracţiunea comisă."10
O poziţie asemănătoare este expusă de colegiul redacţional al manualului de Drept
penal al Federaţiei Ruse, Partea generală, din 2000 (profesor R.V. Zdravomîslov, Tu.A.
Krasikov, A.I. Ragor) care definesc răspunderea penală ca fiind formaţia structurală multi-
elementară, care include în primul rînd obligaţia persoanei ce decurge din faptul comiterii
infracţiunii, de a raporta statului despre fapta comisă, în al doilea rînd aprecierea negativă
exprimată în sentinţa de judecată a faptei comise şi mustrarea persoanei ce a comis-o, în al
treilea rînd pedeapsa stabilită persoanei vinovate, în al patrulea rînd antecedente penale ca
consecinţă juridică a ispăşirii pedepsei.11
Profesorul român, I. Oancea observă că prin răspundere penală, în sens restrîns se
înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o sancţiune penală, o pedeapsă fiindcă a săvîrşit o
infracţiune, iar în sens larg, se înţelege nu numai obligaţia de a suporta o sancţiune (o pedeapsă), ci
şi dreptul de a aplica o pedeapsă, care revine statului, prin instanţa de judecată. În concluzie,
spune profesor I.Oancea, „noţiunea de răspundere penală se apropie de însăşi conţinutul
raportului juridic penal, echivalînd cu dreptul de a aplica pedeapsa şi obligaţia de a suporta o
pedeapsă".12
C. Bulai este de părerea că răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de
constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală între stat, pe de
o parte şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul
statului ca reprezentat al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvîrşită şi de a-l constrînge să o execute, precum
şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate
în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legale.13
În opinia lui A. Borodac,14 prin răspundere penală trebuie să se înţeleagă condamnarea
publică a faptelor care prezintă pericol social şi a persoanelor care le comit.
Multitudinea opiniilor expuse privind definirea răspunderii penale mărturiseşte că această
problemă a fost investigată de mulţi autori, într-un mod foarte intens. Drept rezultat, în ştiinţa
dreptului penal nu s-a conturat o opinie unanima acceptată, ceea ce este normal după părerea
noastră din moment ce răspunderea penală este o noţiune cu valenţe mai mult teoretice.

10
Уголовное право России. Общая часть / под ред. А.И. Рарога. Москва, 1997, р.72.
11
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова Б.В. Москва, 2000, р.64.
12
I. Oancea. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1996, p.115.
13
C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997, p.311.
14
A. Borodac şi alţii. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, p.24.

14
Răspunderea penală nu trebuie confundată cu pedeapsa penală, prima exprimînd un
raport de constrîngere, iar a doua - pedeapsa – obiectul raportului de constrîngere. În conţinutul
raportului de constrîngere nu intră numai obligaţia celui ce a încălcat legea, de a suporta
consecinţele faptei ilicte, ci un complex de drepturi şi obligaţii conexe.
Conţinutul răspunderii penale nu a fost dezvăluit de Codul penal din 1961. Actualul Cod
penal din 18 aprilie 2002 (în continuare CP RM),15 în articolul 50 defineşte răspunderea
penală ca fiind condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care
le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.
Din definiţia legală a răspunderii penale rezultă următoarele trăsături caracteristice:
- răspunderea penală reprezintă o condamnare publică – ceea ce presupune că
condamnarea persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală are loc în mod public.
Ori, pronunţarea sentinţelor de condamnare se face în mod public. Totodată şi şedinţele de
judecată sunt publice cu excepţiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art.18 alin.(1) al Codului de
procedură penală al R.Moldova (în continuare CPP RM),16 în toate instanţele judecătoreşti
şedinţele sînt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul articol. Conform alin.(4) al
aceluiaşi articol, în toate cazurile, hotărîrile instanţei de judecată se pronunţă în şedinţă publică.
La fel, potrivit art.340 alin.(1) CPP RM, partea dispozitivă a hotărîrii motivate se pronunţă
în şedinţă publică de către preşedintele şedinţei sau de către unul din judecătorii completului de
judecată, asistat de grefier.
Gh. Gladchi şi B. Glavan sunt pe poziţia că prin condamnare publică se înţelege
dezaprobarea faptei infracţionale şi a persoanei care a săvîrşit-o, precum şi obligaţia acestei
persoane să suporte o anumită pedeapsă prevăzută de legea penală exprimată în sentinţa de
condamnare ce se pronunţă în mod public.17
- răspunderea penală se aplică în numele legii – adică sentinţa de condamnare se pronunţă
în numele legii. În acord cu prevederile art.384 alin.(1) CPP RM, instanţa hotărăşte asupra
învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal. Iar conform alin.(2) al aceluiaşi articol, sentinţa se adoptă în numele
legii. În doctrină, în acest sens se menţionează că, adoptînd sentinţa în numele legii, creşte
autoritatea acestui act, precum şi responsabilitatea judecătorilor pentru emiterea unui verdict

15
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129, 2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.72-74, 2009.
16
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003 publicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.104-110, 2003
17
Gh. Gladchi, B. Glavan. Noţiunea şi conţinutul răspunderii penale. Revista Naţională de Drept, 2010, nr.1, p. 20-
21.

15
corect. Sentinţa emisă în numele legii este asemănătoare sub aspectul obligativităţii sale pentru
persoanele pe care le vizează.18
Au dreptate autorii care consideră că prin condamnare în numele legii se înţelege
caracterul imperativ, la rang de lege, al sentinţei de condamnare. În acest fel, nimeni, nici chiar
statul, nu poate pune la îndoială executarea sentinţei de condamnare definitive.19
- este o condamnare a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit – fapt ce
exprimă dezaprobarea acestor fapte şi persoane din partea statului, care din punct de vedere
juridic, se exprimă prin emiterea sentinţei de condamnare.
- răspunderea penală poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.
Pînă la emiterea în privinţa unei anumite persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală
a unei sentinţe de condamnare, aceasteia i se pot aplica unele măsuri de constrîngere stabilite de
legiuitor. Acestea pot fi prevăzute atît de legea procesual penală cît şi de legea penală. Ori,
legiuitorul nu specifică concret care anume măsuri de constrîngere pot fi aplicate. De aceea
considerăm că autoritatea legislativă a avut în vedere pasibilitatea aplicării şi unora şi altora.
Printre măsurile de constrîngere prevăzute de legea procesual penală evidenţiem:
1. Reţinerea (art.165 CPP RM);
2. Măsurile preventive. Conform art.175 alin.(1) CPP RM, măsurile cu caracter de
constrîngere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite
acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinţei
constituie măsuri preventive. Potrivit art.175 alin.(3) CP RM, măsuri preventive sînt: a. obligarea
de a nu părăsi localitatea; b. obligarea de a nu părăsi ţara; c. garanţia personală; d. garanţia unei
organizaţii; e. ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport; f.
transmiterea sub supraveghere a militarului; g. transmiterea sub supraveghere a minorului;
h. liberarea provizorie sub control judiciar; i. liberarea provizorie pe cauţiune; j. arestarea la
domiciliu; k. arestarea preventivă.
3. Alte măsuri procesuale de constrîngere. În conformitate cu art.197 alin.(1) CPP RM, în
scopul asigurării ordinii stabilite de prezentul cod privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi
executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau
instanţa, conform competenţei, sînt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte măsuri
procesuale de constrîngere, cum ar fi: 1) obligarea de a se prezenta; 2) aducerea silită; 3)
suspendarea provizorie din funcţie; 4) măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului
cauzat de infracţiune; 5) măsuri asiguratorii în vederea garantării executării pedepsei amenzii.

18
I. Dolea şi alţii. Drept procesual penal. Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.712
19
Gh. Gladchi, B. Glavan. Noţiunea şi conţinutul răspunderii penale. p. 21.

16
Iar conform alin.(2) art.197 CPP RM, În cazurile prevăzute de prezentul cod, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept să aplice faţă de partea vătămată, martor,
precum şi faţă de alte persoane participante la proces următoarele măsuri procesuale de
constrîngere:1) obligarea de a se prezenta; 2) aducerea silită; 3) amenda judiciară (se aplică doar
de către instanţă).
Printre măsurile de constrîngere prevăzute de legea penală evidenţiem:
1. Măsurile de constrîngere cu caracter medical: a. internarea într-o instituţie psihiatrică cu
supraveghere obişnuită, b. internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
2. Măsurile de constrîngere cu caracter educativ. Potrivit art.104 alin.(1) CP RM,
persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54, le pot fi aplicate următoarele
măsuri de constrîngere cu caracter educativ: a) avertismentul; b) încredinţarea minorului pentru
supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat; c)
obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerare
starea materială a minorului; d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de
reabilitare psihologică; e) internarea minorului, de către instanţa de judecată, într-o instituţie
specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
În viziunea unor autori,20 trăsăturile esenţiale ale răspunderii penale specifice în raport cu
alte forme ale răspunderii juridice sunt:
a. fapta ilicită, care atrage răspunderea juridică penală, este o infracţiune;
b. subiectele răspunderii penale sunt statul ca subiect activ şi făptuitorul ca subiect pasiv;
c. conţinutul raportului juridic de răspundere penală este alcătuit din drepturi şi obligaţii
specifice, corelative;
d. obiectul raportului juridic de răspundere penală are un caracter specific, constînd în
acţiuni de drept penal.
Răspunderea penală reflectă astfel, reacţia imediată a societăţii faţă de infractor. Ca
fenomen juridic, ea exprimă legătura dintre fenomenul infracţional şi persoana căreia i se
atribuie realizarea fenomenului, dînd conţinut specific raportului dintre stat şi această persoană şi
determinînd incidenţa pedepsei sau a măsurii educative respective.21
Răspunderea penală se stabileşte de normele penale care indică asupra faptelor
prejudiciabile ce constituie infracţiuni, le enumera exhaustiv în Partea specială a Codului
penal, prevăd pedepse pentru săvîrşirea lor. Astfel spus, normele penale interzic săvîrşirea
faptelor prevăzute în ele sub ameninţarea răspunderii penale. Însă, răspunderea penală are şi un

20
A. Ungureanu. Drept Penal Român. Partea Generală. Bucureşti: LuminaLex, 1995, p.238-239.
21
Citat după C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. p. 312.

17
caracter abstract. Norma legală avertizează pe toţi şi pe fiecare - nu săvîrşi fapta prevăzută de
ea, altfel vei purta răspundere penală, adică asupra inculpatului va fi aplicată forţa de
constrîngere a statului.
Cînd se săvîrşeşte o infracţiune, adică are loc faptul juridic, atunci se naşte raportul
juridic concret. Persona care a săvîrşit infracţiune, devine datoare de a suporta măsura de
constrîngere statală prevăzută de lege încălcată. Iar statul, în persoana organelor sale
specializate dobîndeşte dreptul de a aplica constrîngerea faţă de persoana vinovată.22
Însă obligaţia de a suporta o sancţiune nu prezintă răspundere însăşi, similar cazului în
care obligaţia de răspundere nu constituie răspunsul propriu-zis. Obligaţia poate fi nerealizată.
Spre exemplu, sunt posibile cazuri în care infracţiunea nu a fost descoperită, infractorul a
dispărut sau organele de drept n-au atras persoana la răspundere penală. În cazurile
examinate persoana nu se consideră că a suportat răspunderea penală, cu toate că i s-ar fi aplicat
măsurile de constrîngere statală, spre exemplu, ţinerea sub arest în timpul anchetei preliminare.23
Pentru atragerea persoanei concrete la răspundere penală este nevoie de un
document juridic. Astfel de document constituie sentinţa de condamnare pronunţată de
instanţa de judecata şi intrată în vigoare, fapt confirmat în mod indirect şi de prevederile
alin.(1) art.3 CP RM potrivit cărora: „Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei
infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în
strictă conformitate cu legea penală".
Dacă nu a existat sentinţa de condamnare intrată în vigoare, atunci şi persoana nu a
suportat răspundere penală.
Din cele spuse reiese, că prin răspundere penală trebuie de înţeles acţiunile de constrîngere
ale statului, prevăzute de norma juridică penală, aplicate persoanei ce a săvîrşit o infracţiune,
prin sentinţa de condamnare pronunţată de instanţa de judecată intrată în vigoare.24
În ce constau acţiunile de constrîngere ale statului ? Oare nu se reduce răspunderea
penală la pedeapsă ? Analiza legislaţiei penale ne dă posibilitatea să concluzionăm că noţiunea
de răspundere penală nu este identică cu noţiunea de pedeapsă penală.
Atît CP RSSM din 1961, cît şi noul Cod penal prevăd răspunderea penală cu stabilirea
pedepsei şi antecedentelor penale şi răspunderea penală fără stabilirea pedepsei şi
antecedentelor penale. Această concluzie se impune examinînd Capitolul IX al noului Cod
penal care prevede cazurile şi condiţiile liberării de pedeapsă penală. Spre exemplu alin.(1)

22
Уголовное право. Часть общая / под ред. Н.И.Ветрова, Ю.И.Ляпунова. Москва, 2001, р.71.
23
Ibidem, p.74.
24
Российское Уголовное право. Общая часть /под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В.Наумова. Москва, 2000, р.58.

18
art.93 CP RM stipulează că minorii condamnaţi pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave pot fi eliberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că
scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţămînt
şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor
măsuri de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute la articolul 104 CP RM. Aici este vorba
doar de liberarea de pedeapsă a minorilor, în acest caz instanţa de judecată pronunţă o
sentinţă de condamnare dar fără stabilirea pedepsei. În locul pedepsei, minorilor li se aplică
măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Dar, odată ce există sentinţa de condamnare
intrată în vigoare, răspunderea penală este pusă în sarcina persoanei cu toate ca pedeapsa nu a
fost stabilită.
Totodată, astfel de condamnare nu generează antecedente penale, deoarece în
corespundere cu pct.a) alin.(1) art.111 CP RM, persoana liberată de pedeapsă penală se
consideră ca neavînd antecedente penale.
Prin urmare art.93 CP RM prevede posibilitatea eliberării minorului doar de la
pedeapsă penală şi nu de la răspundere penală. Astfel, răspunderea penală şi pedeapsa penală
sunt noţiuni ce nu coincid, deoarece noţiunea răspunderii penale este mai larga decît noţiunea
pedepsei penale, ultima neputînd exista fără prima.25
Cu toate că răspunderea penală are aceleaşi scopuri ca şi pedeapsa penală, alin.(2)
art.61 CP RM stipulează doar scopurile pedepsei - restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului, prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. Şi dacă există posibilitate în cazuri
concrete, de a atinge scopurile date fără stabilirea pedepsei, instanţa foloseşte această
posibilitate.
Totodată CP RM prevede posibilitatea eliberării nu numai de pedeapsă penală,
dar şi de răspundere penală.
Astfel, în acord cu art.53 CP RM, sunt prevăzute cazurile şi condiţiile liberării de
răspundere penală. Potrivit acestuia, persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele
componenţei de infracţiune poate fi eliberată de răspundere penală de către instanţa de
judecată în cazurile:
1. minorilor;
2. tragerii la răspundere administrativă (a se citi – răspundere contravenţională);
3. renunţării de buna voie la săvîrşirea infracţiunii;
4. căinţei active;

25
Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основание в советском уголовном праве. p.28.

19
5. schimbării situaţiei;
6. liberării condiţionate;
7. prescripţiei de tragere la răspundere penală.
În acest sens, consemnăm că, tipurile liberării de răspundere penală presupun de fapt
punerea în liberate a persoanei care a comis o infracţiune, ca rezultat al unor circumstanţe
datorită cărora fapta infracţională şi-a pierdut din prejudiciabilitate sau nu mai prezintă
pericol social persoana care a comis infracţiunea. Coraportul dintre tipurile liberării de
răspundere penală şi răspunderea penală propriu-zisă decurge din faptul că, liberarea de
răspundere penală este posibilă pînă la survenirea de fapt a răspunderii, adică pînă la
emiterea de către instanţa de judecată a sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care
urmează a fi executată.26
În literatura de specialitate a fost expusă opinia conform căreia răspunderea penală nu are
gradaţie, mărimi fără pedeapsă penală.27 Această concluzie este bazată pe faptul că răspunderea
nu poate fi măsurată fără categoria şi termenile pedepsei şi antecedentelor penale. Nu putem fi de
acord cu poziţia expusă deoarece dimensiunile (gravitatea) răspunderii pot fi „măsurate". Ele se
stabilesc în dependenţă de gradul prejudiciabil al infracţiunii pentru care persoana este
condamnată - pentru o infracţiune uşoară sau o infracţiune mai puţin gravă. De aceasta
depinde gradul de diminuare a onoarei şi demnităţii condamnatului, gradul de diminuare a
aprecierii lui sociale, gravitatea mustrării din partea statului, exprimată prin pronunţarea
sentinţei de condamnare, cu alte cuvinte - gravitatea măsurii de constrîngere statală.
Răspunderea penală este aplicată rareori fără pedeapsă penală şi antecedente penale.
Totodată este un lucru tipic stabilirea răspunderii penale împreună cu pedeapsă penală şi
antecedente penale. Aceasta este mai aspră, deoarece include în sine nu doar mustrarea
persoanei din partea statului pentru fapta săvîrşită, exprimată prin sentinţa de condamnare ci şi
pedeapsa stabilită care atrage antecedente penale, adică lipsuri sau limitări de drepturi şi
libertăţi. Toate acestea constituie acţiunile de constrîngere din partea statului, care se aplică
prin sentinţă de condamnare a persoanei ce a săvîrşit o infracţiune.

26
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală. p.404
27
Cоветское уголовное право. Общая часть, р.23.

20
1.3. Limitele răspunderii penale

Răspunderea penală are limite în timp (perioada de existenţă). Perioada de existenţă a


răspunderii penale nu este reglementată în mod expres de legea penală a Republicii Moldova.
Dar începutul şi sfîrşitul răspunderii penale rezultă indirect din analiza momentului naşterii şi
stingerii raportului juridic penal. În mod firesc apare întrebarea: cînd ea se naşte şi cînd se
termină?
În literatura de specialitate nu găsim un răspuns unanim. Răspunsul depinde de aceea
ce anume trebuie de considerat drept răspundere penală, adică care poziţie trebuie recunoscută
ca fiind corectă.
În cazul în care răspunderea penală este concepută ca o obligaţie a persoanei ce a comis
infracţiunea de a suporta consecinţa prevăzută de lege, o astfel de obligaţie apare din momentul
săvîrşirii infracţiunii. În acest caz şi răspunderea penală trebuie să apară în acelaşi moment.28
Însă adepţii conceptului sus-menţionat al răspunderii penale nu au o viziune unică în
ceea ce priveşte momentul apariţiei acesteia. Astfel A.A. Piontkovskii consideră că
răspunderea penală ia naştere din momentul comiterii infracţiunii. 29 Conform opiniei l u i
Ia.M. Brainin, ea începe din momentul recunoaşterii persoanei care a comis o infracţiune în
calitate de învinuit, adică din momentul în care este stabilită de către organele de cercetare
persoana concretă care este învinuită de comiterea infracţiunii.30
Din momentul apariţiei pînă-n momentul stingerii ei, are loc realizarea răspunderii
penale. Dacă prin aceasta subînţelegem obligaţia persoanei de a se supune constrîngerii din
partea stalului, atunci realizarea răspunderii penale se petrece sub forma atragerii la ea în timpul
urmăririi penale (reţinerea persoanei suspectate în comiterea infracţiunii, aplicarea faţă de ea a
măsurilor de constrîngere, de exemplu ţinerea sub arest etc.), în timpul examinării judiciare a
cauzei penale, a pronunţării sentinţei de condamnare, la fel ca şi în procesul executării
pedepsei, dacă ultima a fost stabilită, sau în cel al curgerii termenului de probă, în cazul
condamnării condiţionate şi al termenului antecedentelor penale.
V. Bercheşan31 consideră că, în plan teoretic, atunci cînd este vorba de un raport juridic de
conformare,32 momentul începutului răspunderii penale coincide cu momentul intrării în vigoare

28
Коробов П.В. Пределы уголовной ответственности / Мужвузовский сборник научных статей. Куйбышев,
1970, р.8-9.
29
Курс советского уголовного права. Том.3 / под ред. А.А. Пионтковского. Москва, 1970, р.8-9.
30
Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основание в советском уголовном праве, p.27.
31
V. Bercheşan. Drept penal. Partea generală. Craiova: Universitaria, 2007, p.246.
32
Prin raport juridic de conformare înţelegem acel raport cînd norma de drept penal este respectată de destinatari.

21
a normei incriminatoare. Pe cale de consecinţă, momentul încetării răspunderii penale coincide
cu momentul ieşirii din vigoare a normei de incriminare.
Nu putem fi de acord cu o asemenea aserţiune. Suntem de părerea că răspunderea penală
apare doar în cazul raportului de drept penal de conflict, adică atunci cînd norma de drept penal
este încălcată. Or, răspunderea penală nu poate să survină în ipoteza respectării de către
destinatarii legii penale a normelor de drept, lucru alogic, din moment ce răspunderea penală
reprezintă o condamnare publică a faptelor infracţionale şi a persoanelor ce le-au comis.
Totodată, acelaşi autor,33 în continuarea ideii sus enunţate, afirmă că avînd în vedere că
una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii este aceea că infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale rezultă, fără echivoc, că răspunderea penală i-a naştere din momentul
săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală.
De asemenea nu s-a ajuns la o opinie comună unică referitor la momentul finisării
răspunderii penale. Astfel, în literatura de specialitate se contestă poziţia conform căreia
răspunderea penală se sfîrşeşte în momentul stingerii sau anulării antecedentelor penale. 34În
cadrul acestei poziţii se propunea ca antecedentele penale să fie privite nu ca un proces de
realizare a răspunderii penale ci ca o consecinţă a acesteia. Insă această poziţie nu este acceptată
de toţi autori.
Într-adevăr antecedentele penale nu pot să fie incluse în conţinutul răspunderii penale,
întrucît se determină volumul, gravitatea acesteia, inclusiv şi de termenele antecedentelor
penale. Astfel, în literatura de specialitate se discuta concluzia care prevedea că răspunderea
penală se termină în momentul stingerii sau al suspendării antecedentelor penale. 35
Potrivit alin.(3) art.111 CP RM, stingerea antecedentelor penale anulează toate
incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale.
Astfel din acest moment, încetează mustrarea persoanei din partea statului, limitarea ei în
drepturi, care decurgea din faptul condamnării persoanei. Dacă prin răspundere penală
înţelegem însuşi raportul juridic penal care apare între persoana ce a săvîrşit infracţiune şi
statul în persoana organelor sale specializate, atunci limitele ei în timp (durata existenţei ei) vor
fi ca cele sus-menţionate.
Unii autori sunt pe poziţia că răspunderea penală încetează în momentul în care se sting
ultimele consecinţe ale activităţii infracţionale, mai exact atunci cînd infractorul este obligat să

33
Ibidem, p.246
34
Курс советского уголовного права. Том.3 / под ред. А.А. Пионтковского. р.12.
35
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова Б.В., р.68.

22
suporte aceste consecinţe, în calitate de subiect pasiv al răspunderii penale.36
Există însă şi cazuri cînd momentul încetării răspunderii penale nu coincide cu momentul în
care a intervenit reabilitarea, astfel:
- în caz de dezincriminare a faptei;
- decesul persoanei care a săvîrşit infracţiunea;
- alte considerente precis reglementate de lege ca: lipsa plîngerii prealabile sau retragerea
acesteia, împăcarea părţilor, amnistia, graţierea, prescripţia etc.
Dacă concepem răspunderea penală ca fiind acţiunile de constrîngere ale statului
asupra persoanei ce a săvîrşit o infracţiune exprimate prin sentinţa de condamnare intrată în
vigoare (această concepţie pare a fi mai argumentată), atunci limitele ei vor fi altele. Mai întîi de
toate, ele vor depinde de faptul dacă este vorba despre stabilirea răspunderii penale fără
aplicarea pedepsei şi naşterii ulterioare ai antecedentelor penale sau stabilirea răspunderii
penale cu aplicarea pedepsei şi survenirii ulterioare a antecedentelor penale.
Răspunderea penală fără pedeapsă şi antecedente penale este unimomentană. Începutul şi
sfîrşitul ei coincid. Începutul şi sfârşitul răspunderii penale în cauză constituie intrarea în
vigoare a sentinţei de condamnare pronunţate de instanţa de judecată. Anume din momentul dat
acţiunile de constrîngere statală asupra persoanei ce a săvîrşit infracţiunea dobîndesc o putere
legală.37
Din acelaşi moment încetează acţiunea răspunderii penale, deoarece nu este stabilită
pedeapsa şi nu există antecedente penale, adică nu există mustrarea de stat a persoanei
condamnate care durează în timp, şi limitările ei în drepturi. În acest caz, răspunderea penală
se realizează numai în forma recunoaşterii persoanei prin sentinţă de condamnare în calitate
de vinovat în comiterea infracţiunii, prin urmare, ea se realizează prin mustrarea
unimomentană de stat a ei şi a faptei comise de ea.
Răspunderea penală stabilită cu aplicarea pedepsei şi antecedentelor penale la fel se naşte
în momentul intrării în vigoare a sentinţei de condamnare. Însă astfel de răspundere durează în
timp şi încetează odată cu stingerea sau anularea antecedentelor penale. Ea se realizează
prin recunoaşterea persoanei drept vinovată de comiterea infracţiunii, executarea pedepsei
stabilite sau curgerea termenului de probă (în cazul condamnării condiţionate) şi prin curgerea
termenilor antecedentelor penale.

36
V. Bercheşan. Drept penal. Partea generală. p.246
37
Уголовное право. Общая часть / под ред. Л.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.В.Максимова. Москва, 1999,
р.57.

23
1.4. Delimitarea răspunderii penale de alte forme ale răspunderii juridice

Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice. Răspunderea penală
este caracterizată de semnele proprii, ansamblul cărora o distinge de alte categorii de
răspundere juridică - de cea contravenţională, disciplinară sau civilă. Aceste semne pot fi
clasificate în felul următor:
1. După temeiul aplicării. Răspunderea penală survine doar pentru săvîrşirea faptei
ce conţine toate semnele componenţei de infracţiune prevăzute de CP RM. Alte categorii
de răspundere, spre exemplu cea disciplinară, civilă, contravenţională, pot surveni doar
atunci cînd persoana comite o abatere disciplinară (în cazul răspunderii disciplinare), un
delict civil, o neexecutare a obligaţiilor contractuale sau o executare necorespunzătoare
a acestora (în cazul răspunderii civile delictuale sau contractuale), o faptă
contravenţională (în cazul răspunderii contravenţionale).
În mod implicit, răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, fiind
rezultatul încălcării dispoziţiei cuprinse în norma juridică penală, comparativ cu
răspunderea contravenţională, disciplinară, civilă, care apare ca rezultat, al încălcării
normelor de drept contravenţional, de dreptul muncii sau de drept civil.
Dintre toate tipurile răspunderii juridice, cea contravenţională se aseamnă cel mai
mult cu răspunderea penală. Acest lucru este dictat de faptul precum că contravenţiile, ca
temei al răspunderii contravenţionale nu sunt altceva decît mici infracţiuni, adică fapte
prejudiciabile cu un grad prejudiciabil mai redus comparativ cu infracţiunea. Asupra
acestui fapt s-a pronunţat şi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale în cauza Ziliberberg contra Moldovei (2005) care a statuat că
contravenţiile au un caracter penal. 38
Potrivit art.10 Cod contravenţional al RM (în continuare CC RM), 39 constituie
contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît
infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este
prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
2. După conţinutul răspunderii. Răspunderea penală include mustrarea publică a persoanei
şi a faptei comise de ea, deoarece sentinţa se pronunţă în numele legii, iar aplicarea pedepsei este

38
http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ZILIBERBERG%20(ro).pdf
39
Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.3-6, 2009.

24
constrîngerea din partea statului exprimată prin restricţii juridice grave aplicate.40 Astfel, după
conţinutul său răspunderea penală este categoria cea mai aspră de răspundere. Pe de altă parte,
răspunderea contravenţională, civilă, disciplinară sunt forme mai blînde a răspunderii juridice care
nu de fiecare dată presupune o condamnare publică în numele legii efectuată de instanţele de
judecată. Spre exemplu, în cazul răspunderii disciplinare, angajatorul este cel competent să aplice
sancţiunile disciplinare pentru abaterile disciplinare comise de salariat, şi nu instanţa de judecată
prin hotărîre. Potrivit art.206 alin.(1) al Codului Muncii al Republicii Moldova (în continuare CM
RM),41 pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat
următoarele sancţiuni disciplinare:a) avertismentul; b) mustrarea; c) mustrarea aspră; d)
concedierea (în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r). Iar conform alin.(2) art.206
legislaţia în vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariaţi şi alte sancţiuni
disciplinare.
În concluzie, la respectivul criteriu de delimitare, menţionăm că, anume datorită faptului că
răspunderea penală este cea mai aspră formă a răspunderii juridice, doar în dreptul penal ca
ramură a dreptului întîlnim acea starea defavorabilă persoanei care a comis o încălcare de lege
numită antecedent penal.
3. După subiectul aplicării. Răspunderea penală este aplicată doar de instanţa de
judecată şi doar prin sentinţa de condamnare. Nici un alt organ sau persoană cu funcţie de
răspundere nu pot aplica cuiva răspunderea penală. Celelalte categorii de răspundere juridică pot fi
aplicate atît de instanţa de judecată, cît şi de alte organe sau persoane.
La concret, privitor la răspunderea contravenţională doar în unele cazuri, competent să
aplice sancţiunile contravenţionale pentru comiterea unei contravenţii este instanţa de judecată,
în acest caz, răspunderea contravenţională asimilîndu-se răspunderii penale sub aspectul că
constituie o condamnare public în numele legii de către instanţele de judecată. Doar că, spre
deosebire de răspunderea penală, în cazul răspunderii contravenţionale, abilitat să aplice
sancţiunile contravenţionale este nu doar instanţa de judecată. În cele mai dese cazuri CC RM
prevede alte enităţi de drept competente să examineze cauzele contravenţionale. Astfel, în acord
cu art.393 CC RM, sînt competente să soluţioneze cauzele contravenţionale: a) instanţa de
judecată; b) procurorul; c) comisia administrativă; d) agentul constatator (organele de specialitate
specificate la art. 400–4235).

40
Уголовное право. Общая часть / под ред. И.Я.Козаченко, З.А.Незнамова. Москва, 2001, р.76.
41
Codul Muncii al Republicii Moldova nr.154 din 28.03.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159-162,
din 2003.

25
4. După ordinea aplicării. Legislaţia procesual-penală prevede o ordine specială de aplicare
a răspunderii penale. Codul de procedură penală reglementează activitatea organelor de urmărire
penală şi a instanţelor de judecată în vederea aplicării răspunderii penale. Aplicarea altor
categorii de răspundere juridică este reglementată de alte norme juridice. Ordinea aplicării
răspunderii contravenţionale este prevăzută de CC RM, cea disciplinară de CM RM, iar ordinea
aplicării răspunderii civile contractuale, în general poate fi reglementată atît de lege cît şi de
contract.
5. După cercul subiecţilor cărora li se aplică răspunderea. Regula este că legea penală
prevede în mod special răspunderea penală a persoanelor fizice care au vîrsta răspunderii penale
şi sunt responsabile. Totodată, alin.(3) art.21 CP RM stabileşte răspunderea penală şi a
persoanelor juridice cu excepţia autorităţilor publice, unde potrivit alin.(4) al aceluiaşi
articol, persoanele juridice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvîrşirea cărora este
prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul cod. Comparativ
cu alte ramuri de drept, în dreptul penal, răspunderea penală a persoanelor juridice este mai puţin
aplicată, ori, cercul infracţiunilor pentru comiterea cărora persoana juridică este pasibilă de
pedeapsă penală este unul restrîns.
Astfel, persoana juridică poartă răspundere penală numai şi numai pentru faptele
strict prevăzute de legea penală, pe timp ce persoanele fizice poartă răspundere pentru
toate infracţiunile prevăzute în Partea specială a CP RM fără excepţie. Prin urmare, putem afirma
că răspunderea penală poartă în cele mai multe cazuri un caracter personal, pe cînd alte categorii
de răspundere juridică pot fi aplicate atît persoanelor fizice, cît şi persoanelor juridice.

26
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE

2.1. Principiile fundamentale ale dreptului penal ca principii ale răspunderii penale

Evident, ca şi instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este


guvernată de anumite principii, care au valoarea de reguli, teze, idei de bază care sunt
diriguitoare pentru normele ce stabilesc răspunderea penală.
Cuvîntul principiu derivă de la latinescul principium care înseamnă „început”, având şi
sensul de element fundamental. În general, prin principii ale dreptului se are în vedere, acele
idei, teze fundamentale care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de relaţiile
sociale, fiind expresia concentrată a valorilor promovate şi apărate de drept – idei diriguitoare
ale conţinutului tuturor normelor juridice care orientează reglementările juridice şi aplicarea
dreptului.42
După G. K. Fiodorov, principiile dreptului sunt începuturile de bază, ideile
fundamentale, care posedă universalitate, imperativitate şi importanţă generală supremă,
formează conţinutul principial al dreptului, redau legităţile unei formaţii social-economice,
care organic sunt legale cu esenţa unui timp concret de drept.43
Este cert că principiile dreptului sunt caracteristice şi dreptului penal ca ramură de drept
ce face parte din întregul sistem de drept dintr-un stat sau altul. Astfel că, dreptul penal este
guvernat şi el de unele idei cu valoare de teze fundamentale menite să stabilească pilonul
pentru totalitatea normelor de drept penale.
Prin principii ale dreptului penal în literatura de specialitate,44 se subânţelege, acele
orientări de bază care călăuzesc atît elaborarea, cît şi realizarea normelor penale, ce se
regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa
penală.
45
În literatura juridică, s-a subliniat că „prin principii ale răspunderii penale se
subînţelege acele idei de bază, diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a
răspunderii penale. În reglementarea răspunderii penale îşi găsesc reflectarea, în primul
rînd, principiile fundamentale ale dreptului penal, fiindcă este firesc ca aceste principii să
guverneze reglementarea juridico-penală începînd cu instituţiile fundamentale. Dar aşa cum s-
a observat în doctrină, „unele principii ale răspunderii penale sunt chiar principii

42
Gh. Avornic, E. Aramă, B. Negru, R. Costaş. Teoria Generală a Dreptului. Chişină: Cartier juridic, 2004, p. 342
43
Г. К. Федоров. Теория государства и права. Кишинэу: Cartier, 1998, p.219
44
S. Botnaru, A. Şavga, Vl. Grosu, M. Grama. Drept penal. Partea generală. Vol.I., p.17
45
R. Stanoiu. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1992, p.169.

27
fundamentale ale dreptului penal, iar altele sunt specifice şi exclusive instituţiei răspunderii
penale".
De aceea, principiile dreptului penal, ca ramură a dreptului sunt clasificate în principii:
1. fundamentale şi 2. instituţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului penal de regulă vizează întreaga materie de drept
penal, fiind reguli care stau la baza tuturor normelor, instituţiilor de drept penal, inclusiv
instituţiei răspunderii penale. Asemenea principii vin să orienteze normele de drept penal nu
doar din cadrul unei singure instituţii cum ar fi instituţia pedepsei penale, dar din cadrul
tuturor instituţiilor de drept penal.
Principiile instituţionale sunt acele reguli de bază care au menirea de a fundamenta
normele de drept penal doar din cadrul unei instituţii sau subinstituţii a dreptului penal. Spre
exemplu: principiile retroactivităţii legii penale, sau principiul personalităţii sunt principii
caracteristice doar unei singure instituţii ale dreptului penale şi anume aplicării legii penale în
timp şi spaţiu. Aşa şi principiul inevitabilităţii răspunderii penale este unul principiu
caracteristic doar răspunderii penale ca instituţie fundamentală a dreptului penal.
În continuare, în paragraful de faţă, studiul nostru va fi focalizat asupra investigării
principiilor fundamentale ale dreptului penal, principii care pe lîngă instituţii ale dreptului
penal ca, infracţiunea, pedeapsa penală, au menirea să orienteze şi normele de drept penal care
reglementează răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal. Respectivele
principii sunt caracteristice prin urmare şi răspunderii penale.
1. Principiul legalităţii, inclusiv a răspunderii penale. Suportul normativ ale
respectivului principiu îl regăsim în cadrul art.3 CP RM. Este un principiu unanim admis în
doctrină şi exprimă ideea că în dreptul penal întreaga activitate penală se desfăşoară pe baza
legii şi în conformitate cu ea.
Principiul legalităţii exprimă de fapt două aspecte: a. legalitatea incriminării ceea
presupune că nici o persoană nu va fi trasă la răspundere penală pentru o faptă decît dacă aceasta
nu este prevăzută de legea penală drept infracţiune, şi b. legalitatea pedepsei ceea ce presupune
că unei persoane vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni şi pasibilă de a fi supusă răspunderii
penale urmează să i se aplice numai o pedeapsă prevăzută de legea penală pentru infracţiunea
dată şi numai în limitele stabilite de lege.
Astfel, acest principiu reflectă faptul că exercitarea dreptului statului de a aplica o
sancţiune de drept penal şi obligaţia infractorului de a suporta acea sancţiune nu se poate face,
decît numai în cazurile şi în limitele prevăzute de legea penală şi procesual - penală. În

28
baza acestui principiu, răspunderea penală nu poate exista, decît numai atunci cînd o persoană
a săvîrşit o infracţiune, aşa cum prevedea legea.
Principiul legalităţii mai este caracterizat şi de faptul că pedepsele aplicabile infracţiunilor
sunt stabilite dinainte de lege, instanţa avînd posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită
natură şi durată.46
Răspunderea penală poate fi agravată sau atenuată, tot în condiţiile prevăzute de lege
(circumstanţe agravante sau atenuante), după cum aceeaşi răspundere penală uneori poate fi
înlăturată atunci cînd sunt prezente cauzele care înlătură răspunderea penală şi care sunt
stabilite tot de către legiuitor.
Nici legalitatea incriminării şi nici cea a pedepsei prin ele însele nu presupun în mod
necesar şi cerinţa legalităţii instituirii ori stabilirii răspunderii penale. În adevăr, chiar în situaţia
respectării cerinţelor ca numai legea să instituie infracţiuni sau pedepse, nici una din acestea nu ar
putea împiedica rezolvarea chestiunilor legate de constatarea răspunderii penale şi în alte condiţii
decît cele prevăzute de lege.
Potrivit cerinţei legalităţii răspunderii penale, înţelegem într-o formulare mai elastică, că o
persoană poate fi trasă la răspundere penală numai în temeiul, cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.47
Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în
vigoare din 1953, acordă la rîndul ei, o atenţie deosebită acestui principiu cu implicaţiile sale pe
planul dreptului penal şi al respectării drepturilor, în mod deosebit. Semnificative sunt în acest
sens şi formulările generale folosite în textul Convenţiei cum ar fi: „în condiţiile legii”, „conform
legii”, „prescrise de lege”, „stabilite prin lege”, „potrivit căilor legale”, etc., dar mai ales
prevederile art.7 din Convenţie.
Principiul legalitatii raspunderii penale după cum se ştie, este un principiu fundamental al
întregului sistem de drept si al dreptului penal. În domeniul răspunderii penale principiul
legalităţii presupune ca aparitia, desfasurarea ca si solutionarea raportului penal are loc pe baza
legii si in stricta conformitate cu aceasta. Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea
incriminarii si legalitatea sanctiunilor de drept penal.
2. Principiul umanismului, inclusiv a răspunderii penale. Suportul normativ ale
respectivului principiu îl formează art.4 din CP RM. Potrivit alin.(1) al respectivului principiu,
întreaga reglementare juridică are menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă

46
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.Lazăr, Drept penal. Partea generală, Bucureşti:
Europa Nova, 1999, p.22
47
N. Giurgiu. Legea penală şi infracţiunea. Iaşi: Gama, 1994, p.31

29
a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia. De aici şi concluzia că în centrul activităţii de
apărare se află omul cu drepturile şi libertăţile sale. Alin.(2) art.4 CP RM stabileşte că legea
penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni
nu poate fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Derivînd din umanismul dreptului pozitiv în ansamblul său, principiul umanismului
dreptului penal a fost recunoscut ca un principiu fundamental al întregului drept penal pozitiv.
Umanismul legii penale este rezultatul transpunerii în cadrul reglementărilor penale a
cerinţei ca toate instituţiile dreptului penal să reflecte natura raţională a persoanei umane, atît
regimul incriminării, al sancţiunii cît şi al tragerii la răspundere penală, trebuind să protejeze
capacitatea şi demnitatea fizică şi morală a infractorului şi să urmărească reeducarea acestuia.
Funcţionînd la nivelul unui deziderat moral, cultivat de majoritatea concepţiilor şi tendinţelor
ştiinţei dreptului penal modern, principiul umanismului îşi găseşte reflectări legislative
diferenţiate de la o cultură sau civilizaţie la alta. Cu toate acestea, nici unul din sistemele penale
actuale nu-şi refuză tendinţa către umanizarea din ce în ce mai profundă şi nuanţată a mijloacelor
juridico-penale folosite.
Umanismul, ca principiu fundamental al dreptului penal, îşi găseşte expresia nu numai în
determinarea sistemului de valori ocrotite penal şi a exigenţelor de conduită impuse de
necesitatea acestei ocrotiri, dar şi în condiţiile şi conţinutul constrîngerii juridice ce trebuie sa
intervină atunci cînd se încalcă obligaţia de conformare şi se săvîrşeşte o infracţiune.
Principiul umanismului, care este caracteristic dreptului penal, se reflectă cel mai bine în
umanismul răspunderii penale. Mecanismul răspunderii penale, aşa cum este el stabilit de
legiuitor, ţine seama de condiţia umană, de determinismele conduitei sociale a omului şi de
posibilitatea lui de a-şi dirija în mod liber voinţa.48
Răspunderea penală apare în sistemul dreptului nostru penal ca o instituţie cu caracter
democratic şi umanist.
Cerinţa umanizării progresive a dreptului penal pozitiv nu rezultă cum s-ar părea la prima
vedere, nici din principiul fundamental al legalităţii, care nu a împiedicat de-a lungul timpului şi
incidenţa multor dispoziţii cu caracter excesiv şi nici din principiul egalităţii legii penale, care
poate preveni discriminarea şi privilegiul, dar nu şi excesul represiunii.49
În domeniul răspunderii penale principiul umanismului îşi găseşte expresia în condiţiile şi
conţinutul constrîngerii juridice, care intervine în cazul săvîrşirii de infracţiuni, ca şi prin
prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma.

48
I. Oancea. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1996, p.420
49
N. Giurgiu. Legea penală şi infracţiunea. p.45

30
În materia dreptului penal, principiul umanitar, cum este numit de unii autori,50 acţionează
într-un dublu sens:
- în primul rînd, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure persoanei fizice, incriminînd
faptele ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei, dar şi alte categorii de fapte care pot afecta interesele omului cum sunt: infracţiunile contra
patrimoniului, infracţiunile contra familiei, infracţiunile contra sănătăţii publice etc.;
- în al doilea rînd, principiul umanitar îi vizează pe cei care au încălcat legea penală,
constrîngerea penală avînd un caracter uman, respectîndu-se drepturile infractorului la asistenţă
juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
În domeniul răspunderii penale principiul umanismului işi găseste expresie în condiţiile si
conţinutul constrîngerii juridice, care intervine în cazul săvîrşirii infracţiunii ca şi prin
prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma.
3. Principiul egalităţii în faţa legii penale. Deşi nu-şi găseşte o reglementare explicită în
normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului de
drept. Potrivit alin.(1) art.5 CP RM, persoanele care au săvîrşit infracţiunea sunt egali în faţa legii
şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.
De aici decurge ideea că, toţi membrii societăţii, fie că sunt cetăţeni ai Republicii Moldova,
cetăţeni străini sau apatrizi, fie că sunt de gen masculin sau feminin, intelectuali, funcţionari sau
simplu muncitori, se află într-o poziţie egală în raport cu prevederile legii penale atît în calitate de
beneficiari ai ocrotirii juridico-penale cît şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Deşi egalitatea nu înseamnă identitate, ea presupune diferenţierea şi individualizarea
răspunderii penale. Aceasta înseamnă că diferenţierea şi individualizarea răspunderii penale şi a
sancţiunilor între diverşi infractori pentru săvîrşirea unor fapte asemănătoare urmează să se facă
numai în funcţie de criteriile de factură penală strict prevăzute de lege şi în condiţii care să le
asigure o poziţie penală echitabilă şi nediscriminatorie.51
Egalitatea legii penale nu rezultă cum se consideră unepri în mod pripit din principiul
legalităţii, întrucît, deşi ambele decurg din aceleaşi rădăcini umaniste, funcţionînd într-un proces de
complementarietate, legalitatea incriminării sau a pedepsei nu exclude prin ea însăşi privilegiul sau
discriminarea.52

50
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.Lazăr, Drept penal. Partea generală, p.23
51
N. Giurgiu. Legea penală şi infracţiunea. p.43
52
Ibidem, p.44

31
2.2. Principiile instituţionale caracteristice răspunderii penale

Pe lîngă principiile dreptului penal, instituţiei răspunderii penale îi sunt caracteristice


anumite principii care guvernează dacă nu în mod exclusiv atunci în mod principal, normele ce
reglementează răspunderea penală.
În doctrina penală nu există unanimitate cu privire la numărul şi cadrul principiilor
răspunderii penale.
Unii consideră că în calitate de principii ale răspunderii penale trebuie de reţinut:
- principiul personalităţii răspunderii penale;
- principiul inevitabilităţii răspunderii penale;
- principiul unicităţii răspunderii penale;
- principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.53
1. Principiul răspunderii penale personale sau altfel numit principiul personalităţii
răspunderii penale. Suportul normativ în materie îl reprezintă art.6 CP RM. Acesta presupune
că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvîrşit în mod direct, nemijlocit
infracţiunea ca autor al acesteia, sau a participat indirect la săvîrşirea ei, în calitate de
organizator, instigator sau complice.54 În cazul infracţiunilor comise în participaţie şi anume în
ipoteza autoratului mediat sau mijlocit, pasibil de răspundere penală şi implicit de pedeapsă
penală va fi nu persoana care nemijlocit sau direct a comis fapta prevăzută de legea penală
(deoarece aceasta nu poate fi supusă răspunderii penale din cauza lipsei vîrstei răspunderii
penale, fie este iresponsabilă fie nu poate fi supusă răspunderii penale din alte cauze prevăzute
de lege), dar persoana care a comis infracţiunea indirect sau mediat adică prin intermediul
minorului, persoanei iresponsabile sau persoanei constrînse, aceasta din urmă fiind folosită în
calitate de instrument de comitere a infracţiunii.
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal, ea incumbă exclusiv
persoanei care, avînd obligaţia de a respecta legea penală şi săvîrşind cu vinovăţie fapta
prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect pasiv al răspunderii penale.55
Personalitatea răspunderii penale are drept consecinţă personalitatea pedepsei sau măsurii
educative, care trebuie să fie aplicată şi să fie executată personal de către subiectul pasiv al
răspunderii penale.56

53
C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. p.316-321.
54
S. Botnaru, A. Şavga, Vl. Grosu, M. Grama. Drept penal. Partea generală, p.233
55
C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. p.319
56
Ibidem, p.320.

32
Totodată, conform respectivului principiu, este inadmisibil răspunderea penală pentru
fapta altuia şi răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup a persoanelor legate între ele
prin raporturi personale (de familie, naţionale, religioase etc.) pentru infracţiunea săvîrşită de
către unul sau unii dintre membrii acestora.
Dacă o infracţiune este comisă în grup, trebuie de stabilit rolul şi vina fiecărui membru al
grupului pentru săvîrşirea acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a
infracţiunii concrete.
Principiul raspunderii penale personale a fost examinat şi în cadrul principiilor
fundamentale ale dreptului penal, ca o garanţie a libertăţii persoanei.
Principiul răspunderii penale personale presupune ca răspunderea penală revine numai
persoanei care a savarşit ori a participat la săvîrşirea unei infracţiuni. Răspunderea penală nu
poate interveni pentru fapta altuia, dupa cum nu poate fi colectivă, adica pentru fapta unei
persoane sa raspunda un colectiv, grup (familie, etnie etc.).

2. Principiul unicităţii răspunderii penale. Suportul normativ îl formează alin.(2) art.7


CP RM potrivit căruia nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale
pentru una şi aceeaşi faptă. Acest principiu exprimă regula că o persoană care a săvîrşit o
infracţiune, pentru aceasta nu poate fi tras la răspundere penală decît o singură dată (principiu
exprimat sub forma adagiului latinesc non bis in idem). Principiul „non bis in idem” nu exclude
posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice celui care a săvîrşit-o mai multe sancţiuni
penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează din raţiuni diferite şi daca ele
au funcţii diferite.
În conformitate cu acest principiu, persoana care a săvîrşit infracţiunea nu poate fi trasă la
răspundere penală decît o singură dată. De aceea stingerea raportului juridic de răspundere
penală în modurile prevăzute de lege face ca răspunderea penală să nu mai poată acţiona în
viitor. Au dreptate astfel autorii,57 care afirmă că respectivul principiu presupune că pentru o
singură infracţiune există o singură răspundere penală.
Totodată, unicitatea răspunderii penale nu exclude pluralitatea de pedepse penale pe care
le atrage în condiţiile legii atunci cînd sunt comise mai multe fapte prevăzute de legea penală.
Astfel, acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să se aplice
aceluiaşi infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se
cumulează din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite.58

57
S. Botnaru, A. Şavga, Vl. Grosu, M. Grama. Drept penal. Partea generală. p.234
58
A. Boroi. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.262.

33
Principiul „non bis in idem” este cunoscut în doctrina şi practica judiciară sub
denumirea de „autoritate de lucru judecat”.
În conformitate cu acest principiu, răspunderea penală pentru o fapta savarşită este unica,
adica se stabileste o singura data, iar daca raportul juridic de raspundere penala se stinge, aceasta
nu mai poate actiona in viitor.
În legislatia autohtonă, corespunzator acestui principiu, pentru savarsirea unei infractiuni,
raspunderea penala se stabileste si atrage o singura pedeapsa principala, ori o singura masura
educativă.
3. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că
răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei infracţiuni. El se realizează
în practică prin intermediul altui principiu şi anume celui al oficialităţii procesului penal,
în vedrea tragerii la răspundere penală şi sancţionării făptuitorului. Atunci cînd s-a comis o
infracţiune, organele de stat competente au obligaţia de a interveni din oficiu pentru
identificarea autorului şi cercetarea lui pentru stabilirea vinovăţiei, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia. Astfel, potrivit art.28 alin.(1) CPP RM, procurorul şi organul de
urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în
care sînt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua
acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate.
Numai prin inevitabilitatea răspunderii penale se poate realiza prin constrîngere ordinea
de drept penal ce a fost încălcată. Necesitatea răspunderii penale şi inevitabilitatea ei derivă din
faptul că odată cu săvîrşirea infracţiunii sunt prejudiciate valorile sociale şi viaţa socială nu mai
poate continua în condiţii de securitate. Doar intervenţia constrîngerii de stat şi a răspunderii
penale poate asigura restabilirea ordinii de drept şi a sentimentului de securitate al membrilor
societăţii.
Inevitabilitatea răspunderii penale cunoaşte anumite limite, în sensul că atunci cînd
există vreo cauză care înlătură răspunderea penală (amnistia, graţierea, împăcarea părţilor),
acest principiu nu poate opera.
În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că principiul inevitabilităţii răspunderii
penale este dictat de necesitatea asigurării securităţii sociale, cum şi de principiul egalităţii
tuturor membrilor societăţii în faţa legii penale.59
Inevitabilitatea răspunderii penale are un impact deosebit atît în planul prevenţiei generale,
cît şi celei speciale.60

59
Traian Dima. Tratat de drept penal. Bucureşti, 1998, p.15.
60
S. Botnaru, A. Şavga, Vl. Grosu, M. Grama. Drept penal. Partea generală, p.235

34
Acest principiu presupune ca oricine săvîrşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal.
Raspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei infractiuni.

Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevazute de lege (amnistie, lipsa plîngerii


prealabile, împacarea părţilor, prescriptie s.a.) nu diminueaza importanta principiului care
corespunde si principiului egalitatii tuturor persoanelor in fata legii penale.

Principiul inevitabilitatii raspunderii penale este realizat de principiul oficialitatii actiunii


penale in vederea tragerii la raspundere penala a infractorului si care functioneaza pentru marea
majoritate a infracţuinilor.

4. Principiul individualizării răspunderii penale. Conform art.7 alin.(1) CP RM, la


aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de
persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea
penală. Potrivit acestui principiu, răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de
gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atît sancţionarea corectă a
infractorului, cît şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.Într-adevăr, aşa cum observă prof.
V. Dobrinoiu, ideea de individualizare străbate întreaga reglementare a răspunderii penale şi
vizează, pe de o parte, să evalueze în mod just gradul de pericol social abstract sau concret al
infracţiunilor şi, în raport de această evaluare să se stabilească şi represiunea necesară,
represiune, care se reflectă în sistemul de sancţiuni care se instituie, în natura şi durata sau
cuantumul acestor sancţiuni.61
Individualizarea răspunderii penale este efectuată pentru a asigura atît sancţionarea corectă a
infractorului, cît şi pentru realizarea prevenţiei generale şi speciale.
În general, individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu normele
Capitolului VIII din CP RM. Conform art.75 alin.(1) CP RM, persoanei recunoscute vinovate de
săvîrşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială a
prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii generale a prezentului cod. La
stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea
infracţiunii săvîrşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei
care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi
reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

61
V. Dobrinoiu. Drept penal român. Bucureşti, 1996, p.396.

35
Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe etape, fapt
ce reprezintă o garanţie a eficienţei luptei împotriva criminalităţii. Doctrina deosebeşte trei forme
ale individualizării răspunderii penale, în dependenţă de etapa la care s-a ajuns, şi anume:
a. Individualizarea legală care este realizată de legiuitor în momentul adoptării legii
penale prin fixarea expresă a pedepsei şi limitele acesteia.
b. Individualizarea judiciară care este realizată de instanţa de judecată odată cu aplicarea
pedepsei penale persoanelor vinovate de săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală
c. Individualizarea administrativă sau executivă care presupune procesul de adaptare a
executării pedepsei prin diferenţierea regimului de executare a pedepselor.
5. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestui principiu,
răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie, adică prin trecerea unui anumit interval de
timp, prevăzut de lege, de la săvîrşirea infracţiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la
răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită.62
Prin prescripţie are loc stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiunii
infractorului de a suporta consecinţele faptei sale. Prin urmare, dacă răspunderea penală nu a
fost stabilită într-un anumit interval de timp de la sîvărşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, ca
urmare a faptului că statul renunţă de a mai da eficienţă raportului juridic penal. Această
renunţare a statului de a mai trage la răspundere penală pe infractor după scurgerea unui
interval de timp de la data săvîrşirii infracţiunii, se întemeiază pe raţiuni de politică penală.
Astfel, cu cît răspunderea penală intervine mai tîrziu faţă de data săvîrşirii infracţiunii, cu atît
eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat, iar stabilirea răspunderii
penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale căreia urmări au putut fi repetate,
înlăturate sau şterse prin trecerea timpului, nu mai apare ca necesară.
Atunci cînd răspunderea penală intervine mai tîrziu, după săvîrşirea infracţiunii, se
diminuează eficienţa ei, iar rezonanţa infracţiunii scade treptat. În ceea ce priveşte infractorul,
aflat în tot acest interval sub ameninţarea răspunderii penale şi a pedepsei, s-a putu îndrepta şi
ca atare nu mai este necesară o limitare în timp a răspunderii penale şi înlăturarea acesteia prin
prescripţie.63
În legislaţia penală a RM sunt prevăzute dispoziţii prin care este stabilită prescripţia
răspunderii penale pentru aproape toate categoriile de infracţiuni. Astfel, în acord cu alin.(1)
art.60 CP RM, persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrşirii infracţiunii au
expirat următoarele termene:

62
C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. p.321
63
A. Boroi. Drept penal. Partea generală. p.263.

36
a) 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
Răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrangere, pentru a fi
eficienta, trebuie sa intervina prompt, cat mai aproape de momentul savarsirii infractiunii. In
acest fel se realizeaza atat preventiunea speciala cat si generala, se creeaza sentimentul de
securitate a valorilor sociale, se restabileste ordinea de drept incalcata, se intareste increderea in
autoritatea legii.
Cu cît răspunderea penală intervine mai tîrziu, faţa de data săvîrşirii infracţiunii cu atît
eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea raspunderii
penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale carei urmari au putut fi reparate,
înlaturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară. Pe langă aceste aspecte nu
trebuie neglijata nici situatia infractorului care s-a aflat in tot acest interval sub amenintarea
raspunderii penale, care s-a putut indrepta si deci nu mai este necesara stabilirea raspunderii
penale si a pedepsei. Iata argumente care justifica o limitare in timp a raspunderii penale.
Dacă răspunderea penală nu a fost stabilită intr-un anumit termen de la săvîrsirea
infractiunii, aceasta se prescrie, adica se stinge dreptul de a mai fi stabilita răspunderea penală.
V. Bercheşan64 scoate în evidenţă şi principiul promptitudinii răspunderii penale.
Potrivit autorului enunţat, finalitatea legii penale, în general, şi a răspunderii penale, în special,
este realizată în totlitate atunci cînd aceasta este mai rapid angajată, de unde şi rezultă
necesitatea descoperirii infracţiunilor şi a infractorilor la un moment cît mai apropiat de cel al
săvîrşirii. După părerea noastră, respectivul principiu este în strînsă corelaţie cu principiul
prescriptibilităţii răspunderii penale.
Pentru a fi eficace, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cît mai
aproape de momentul săvîrşirii infracţiunii, căci numai aşa se poate da eficienţă
prevenţiei generale şi speciale şi se poate întări sentimentul de securitate a membrilor societăţii
faţă de încălcările legii penale65.

64
V. Bercheşan. Drept penal. Partea generală. p.244
65
I. Oancea. Drept penal. Partea generală. p.423.

37
CAPITOLUL III. TEMEIUL ŞI MECANISMUL DE REALIZARE A RĂSPUNDERII
PENALE

3.1. Aspectul filozofic al temeiului răspunderii penale

În ceea ce priveşte temeiul răspunderii penale, acesta este examinat sub două aspecte -
filosofic şi juridic.
Aspectul filosofic constă în faptul că răspunderea (nu numai penală, dar şi orice
altă formă a răspunderii juridice) trebuie să survină doar în cazul cînd subiectul a avut
posibilitatea alegerii conduitei, adică a putut să acţioneze în conformitate cu cerinţele legii, dar a
ignorat această posibilitate şi a procedat altfel, încâlcând dispoziţiile legale.66
Omul este liber în acţiunile sale fapt ce presupune că acesta răspunde pentru ele, în
primul rînd deoarece îi sunt cunoscute cerinţele moralei şi dreptului.
Problema însă este în ce măsură persoana a fost liberă în alegerea conduitei sale.
Răspunsul la această întrebare se dă în trei direcţii.
Adepţii uneia consideră că circumstanţele externe influenţează în mod brutal asupra
persoanei, determină conduita ei, forţînd-o să procedeze în aşa mod, şi nu altfel. Conform
acestei opinii fataliste, omul este prezentat ca fiind o marionetă, care supune mecanic
circumstanţelor ce-1 conduc, neputînd să li se opună.
De fapt, aici se ignorează conştiinţa şi voinţa omului, ceea ce duce la concluzia
despre lipsa posibilităţii alegerii conduitei sale, acesta fiind lipsit de dreptul la opţiune.
În aşa mod, este vorba despre lipsa temeiului răspunderii sau despre
responsabilitate obiectivă, adică atragerea la răspundere a persoanei fără vina lui.
Pentru altă direcţie de idei privitoare la conduita omului - cea indeterministă
este caracteristică o exprimare opusă. Ideea principală a direcţiei date constă în afirmaţia
că conduita persoanei nu este condiţionată de nimic, persoana are libertate să procedeze
după alegerea sa.
Această afirmare a libertăţii voinţei, a independenţei de circumstanţele exterioare,
contrazice cu adevărata starea lucrurilor, nu conţine o argumentare ştiinţifică corectă în ceea ce
priveşte condiţionarea cauzală a conduitei omului.67

66
M. Zolyneak. Drept penal. Vol.III. Bucureşti, 1985, p.793.
67
Дж.Флетчер, А.В. Наумов. Основные концепции современного уголовного права. Москва, 1998, р.286.

38
A treia direcţie neagă atît opiniile fataliste, cît şi cele indeterministe asupra сonduitei
umane, ca fiind unele neştiinţifice. Ea recunoaşte determinismul, adică сondiţionarea
cauzală a conştiinţei şi a voinţei persoanei şi ca urmare a conduitei ei.
Persoana nu poate fi independentă de circumstanţele ce-1 înconjoară, adică de fenomenele
naturii, societate. Dar această dependenţă nu-1 lipseşte de posibilitatea alegerii unui sau altui
mod de conduită într-o situaţie concretă. Avînd conştiinţa şi voinţa, omul descoperă
circumstanţele lumii înconjurătoare şi le foloseşte în activitatea sa. Aceasta şi este
libertatea de voinţă, care presupune a lua hotărîri corecte şi, în consecinţă, a avea răspundere
de ele.68
Dacă n-ar exista posibilitatea alegerii libere a conduitei, de exemplu, persoana a acţionat
în stare de iresponsabilitate sau în rezultatul impunerii fizice de neînvins, pentru care a fost
lipsită de posibilitatea de a dirija acţiunile (inacţiunile) sale, spre exemplu medicul a fost
legat şi nu a putut acorda un ajutor persoanei grav rănite (adică a fost supus unei
constrîngeri fizice ca cauză care înlătură caracterul penal al faptei, alin. ( 1 ) art.39 CP
RM), în aceste cazuri n-ar exista vinovăţie. Iar principiul vinovăţiei este stabilit în art.6 alin
(1) CP RM, care stipulează-că persoana este supusă răspunderii penale numai pentru fapte
săvîrşite cu vinovăţie.
Cei ce tratează aspectul filozofic al răspunderii penale recunosc drept temei general al
răspunderii penale vinovăţia persoanei.69
Totuşi, răspunderea penală nu poate interveni dacă se constată numai existenţa vinovăţiei,
dovedindu-se că o persoană a luat hotărîrea de a comite o infracţiune. Este de principiu, în
domeniul dreptului penal, că simpla hotărîre infracţională nemanifestată într-o faptă periculoasă nu
se pedepseşte, răspunderea penală intervenînd numai în măsura în care rezoluţia infracţională s-a
manifestat într-o acţiune sau inacţiune prevăzută de lege, care are aptitudinea de a vătăma sau
periclita valorile sociale ocrotite de legea penală. 70
Dreptul penal, punînd la baza răspunderii penale infracţiunea, respinge „imputabilitatea
obiectivă”, în baza căreia o persoană poate fi obligată să suporte consecinţele unei fapte săvîrşite
de ea, care a produs urmări periculoase, chiar dacă nu i se poate imputa vreo formă a vinovăţiei.71
Anume care răspuns la teza enunţată, este învederat şi aspectul juridic al răspunderii penale
despre care vom vorbi în continuare.

68
Уголовное право. Общая часть / под ред. Л.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.В.Максимова, p.55.
69
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова Б.В., р.75.
70
Zolyneak M., Drept penal. Partea generală. Iaşi: editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, p.34.
71
Ibidem, p.34.

39
3.2. Aspectul juridic al temeiului răspunderii penale

Aspectul juridic al temeiului răspunderii penale constă în a decide: pentru ce


fapte concrete şi în ce condiţii trebuie să survină răspunderea penală. 72 În general,
opiniile sunt împărţite în două mari grupe: unul care susţine că sub aspect juridic,
temeiul răspunderii penale îl constituie infracţiunea, iar alţii sunt de părerea că în
calitate de temei al răspunderii penale apare componenţa de infracţiune.
Conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, răspunderea penală poate
surveni doar în prezenţa temeiului indicat în art. 51 CP RM care prevede că: "Temeiul real al
răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii,
stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale”.
Astfel, legea recunoaşte ca temei al răspunderii penale o acţiune determinată a conduitei
umane, care conţine toate semnele componenţei de infracţiune prevăzute în norma juridico-
penală concretă. Partea specială a noului Cod penal determină care fapte social-periculoase
reprezintă infracţiuni, descriind semnele lor concrete.
Pentru atragerea persoanei la răspunderea penală şi recunoaşterea acesteia în
calitate de vinovat e necesar de a stabili în acţiunile ei semnele unei infracţiuni,
persoana este atrasă la răspunderea penală indiferent de opinia ofiţerului de urmărire penală,
procurorului sau judecătorului privind această persoană, ci datorită faptului că ea a săvîrşit o
faptă, care conţine toate semnele unei componenţe de infracţiune, stabilite de norma penală.73
O îndelungată perioadă de timp, doctrina penală a Republicii Moldova a consfinţit, atît
legal cît şi teoretic, componenţa de infracţiune ca temei al răspunderii penale.
Pînă la adoptarea CP RM din 1961, sau chiar a Bazelor legislaţiei penale ale fostei
URSS, temeiul răspunderii penale nu a fost apreciat de legea penală şi, fiind lăsată pe seama
ştiinţei dreptului penal, soluţionarea acestei probleme a provocat discuţii aprinse în rîndul
penaliştilor.
Unii autori,74 opinează că, componenţa infracţiunii, avînd un conţinut abstract, nu poate realiza
funcţia de temei al răspunderii penale, pentru ce apare necesitatea unui temei real al răspunderii penale,
care efectiv este constituit de săvîrşirea infracţiunii.
Totuşi, majoritatea autorilor considerau că temeiul unic al răspunderii penale este
componenţa de infracţiune. O parte din autori recunoşteau, în afară de componentă, şi alte

72
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală. p.384
73
Уголовное право. Общая часть / под ред. Л.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.В.Максимова, p.56.
74
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală. p.239

40
circumstanţe în calitate de temei al răspunderii penale, de exemplu, caracterul periculos al
faptei, calităţile personale ale subiectului. Unii considerau că trebuie de avut în vedere două
temeiuri: obiectiv - fapta şi subiectiv - vinovăţia, motivul.75
Alţi autori de asemenea se pronunţau pentru existenţa a două temeiuri, dar evidenţiate
conform altor criterii: componenţa de infracţiune ca o abstracţie juridică şi infracţiunea
însăşi.
Analizînd prevederile art.51 CP RM, la prima vedere, s-ar putea face unele concluzii
greşite, precum că legea penală stipulează de fapt două temeiuri diferite: cel real şi cel
juridic.
În acest sens, B. Glavan susţine că opinia despre existenţa mai multor temeiuri ale
răspunderii penale a fost din start concepută greşit, fiind provocată de faptul că în titlul
art.3 al Bazelor a fost folosit termenul „temei”, la plural, ceea ce a creat impresia
despre existenţa mai multor temeiuri ale răspunderii penale. De aceea, autorul sus
enuţat precizează în acest context că nu orice condiţie, orice motiv poate fi numit temei
al răspunderii penale, ci numai condiţia, cauza suficientă pentru apariţia acestei
răspunderi. 76
Acelaşi autor, menţionează că devine absolut inexplicabil de ce relaţiile juridico-
penale de conflict, la baza cărora de fapt stă răspunderea penală, apar din momentul
săvîrşirii infracţiunii (faptei prejudiciabile), iar pentru apariţia răspunderii penale, pe
lîngă acestea, mai e nevoie şi de temeiul juridic – componenţa de infracţiune. Astfel se
creează impresia că infracţiunea nu întotdeauna corespunde semnelor unei componenţe
de infracţiune şi, respectiv nu întotdeauna este generatoare de răspundere penală. 77
Considerăm că o astfel de concluzie este una eronată, deoarece fapta prejudiciabilă
săvîrşită va fi recunoscută ca infracţiune doar dacă această faptă conţine toate semnele
unei componenţe de infracţiune prevăzute de Partea specială a Codului penal.
Astfel, noţiunile „fapta prejudiciabilă" şi „componenţa infracţiunii" sunt inseparabile,
împreună formînd noţiunea de „infracţiune".
Componenţele infracţiunilor prevăzute de Partea Specială a Codului Penal nu pot servi
de sine stătător ca temei unic şi suficient al răspunderii penale. Răspunderea penală poate fi

75
Карпушин М.П., Курляндский В.И. Уголовная ответственность и состав преступления. Москва, 1974, р
183-200.
76
B. Glavan. Infracţiunea – temei al răspunderii penale şi condiţie principială a liberării de răspundere penală.
Revista Naţională de Drept, 2010, nr.12, p.51
77
Ibidem, p.52

41
generată doar de fapta persoanei, care conţine semnele componenţei infracţiunii concrete.78
Altfel spus, nu componenţa infracţiunii ca o abstracţie ştiinţifică, ci acţiunea sau inacţiunea
persoanei, în care se conţin semnele unei componenţe de infracţiune concrete, reprezintă
temeiul răspunderii penale pentru infracţiunea dată. Ca confirmare a acestui fapt poate servi
şi folosirea la singular în denumirea art. 51 Cod penal termenului de „temei" al răspunderii
penale. Astfel, organele de drept nu pot atrage persoana la răspundere penală pentru
comiterea faptei care prezintă un pericol evident pentru societate, adică are caracter
prejudiciabil, dar care nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune (alin. 2 art. 51 Cod
penal). Mai mult ca atît, persoana nu va fi trasa la răspunderea penală pentru săvîrşirea faptei
care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de legea penală, dar, fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
De aceea susţinem întru totul opinia autorului moldovean, A. Borodac, potrivit căreia,
componenţa de infracţiune descrisă în lege reprezintă unicul temei juridic (de iure) al răspunderii
penale, în timp ce faptul săvîrşirii infracţiunii constituie unicul temei real (de facto) al răspunderii
penale.79
Analizînd cele expuse mai sus, putem concluziona că temeiul răspunderii penale
reprezintă fapta prejudiciabilă săvîrşită care conţine semnele componenţei de infracţiune
prevăzute de legea penală.
Explicaţia admiterii acestui temei are multiple şi majore semnificaţii, care constau în
următoarele:80
1. În primul rînd, în sistemul dreptului penal al Republicii Moldova, răspunderea penală nu
poate exista decît pentru persoana care a săvîrşit o faptă, ce constituie în condiţiile legii penale, o
infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe simpla periculozitate, chiar reală, a
persoanei, atîta timp cît această stare nu a fost dată în vileag prin săvîrşirea unei infracţiuni. Ideile,
gîndurile, convingerile, însuşirile de caracter ale persoanei, ori cît de negative ar fi ele, nu pot
servi drept temei pentru răspunderea penală. În acest sens, funcţionează o garanţie a libertăţii
individuale a persoanei care nu poate fi recunoscută subiect al răspunderii penale în mod arbitrar,
ci numai pe baza conduitei sale caracterizate de lege ca infracţiune.
2. În al doilea rînd, răspunderea penală se întemeiază pe vinovăţia persoanei respective
pentru săvîrşirea actului său de conduită. Nu se poate concepe răspunderea penală numai pe baza
actului de conduită exterioară a omului, aşa-numita răspundere penală obiectivă. Actul de

78
Курс уголовного права. Общая часть. Том 1. Учение о преаступлении / под ред. Н.Ф.Кузнецовой, И.М.
Тяжковой. Москва «Зерцало», 1999.
79
A. Borodac. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, p.29
80
C. Bulai. Manual de drept penal. Partea generală, p.311.

42
conduită socialmente vătămător, indiferent dacă este un act conştient sau inconştient, săvîrşit cu
vinovăţie sau fără, nu este un temei suficient pentru tragerea la răspundere penală.
3. În al treilea rînd, răspunderea penală survine pentru toate formele infracţiunii incriminate
şi sancţionate de legea penală. Se are în vedere atît infracţiunea consumată cît şi cea neconsumată
(pregătirea şi tentativa), precum şi infracţiunile săvîrşite prin participaţie de către organizatori,
instigatori, executori şi complici.
Temeiul unic al răspunderii penale - este prezenţa în fapta comisă a componenţei
de infracţiune. Codul penal declară care din faptele social - periculoase constituie infracţiuni
descriindu-le în dispoziţiile articolelor Părţii speciale şi Părţii generale. Prin intermediul
semnelor obiective sunt descrise relaţiile sociale (obiect al atentării) care sunt ocrotite, însăşi
fapta social-periculoasă şi consecinţele ei (latura obiectivă). Prin intermediul semnelor
subiective sunt descrise vinovăţia, motivele şi scopurile comiterii faptei (latura subiectivă),
precum şi cerinţele pe care trebuie să le respecte persoana care săvîrşeşte fapta infracţională
(subiectul infracţiunii).
Componenţa de infracţiune se conţine doar în fapte. De aici, rezultă că
Codul penal garantează neatragerea la răspunderea penala pentru idei, convingeri, opinii,
care n-ar fi ele, dacă ele sunt exprimate în orice alt mod, în afară de comiterea faptei prevăzute
de norma juridică penală. Numai comiterea unei asemenea fapte constituie temeiul
răspunderii penale.
Fapta în care se observă componenţa de infracţiune trebuie să aibă
caracterul prejudiciabil. Caracterul prejudiciabil al faptei este o categorie obiectivă. Dacă
Codul penal a declarat fapta ca fiind infracţională, aceasta nu înseamnă că el a investit-o şi
cu caracter social-periculos.81 Dimpotrivă, fapta a fost declarată infracţională datorită
caracterului social-periculos, indiferent de voinţa legislatorului. Sarcina legislatorului constă
tocmai în relevarea pericolului social al faptei şi în stabilirea celei mai eficiente modalităţi de
combatere a lui. Daca pericolul social al faptei lipseşte, deşi formal conţine semnele unei fapte
prevăzute de Codul penal, această faptă nu constituie o infracţiune. Prin urmare nu există nici
temeiul răspunderii penale (alin. 2 art. 14 Cod penal).
Pentru stabilirea temeiului răspunderii penale, e necesar de a compara fapta
prejudiciabilă comisă cu cea prevăzută în Codul Penal. Dacă ele coincid, aceasta înseamnă că
fapta comisă conţine componenţa de infracţiune şi, ca urmare, există şi temeiul răspunderii
penale. Şi invers, dacă fapta comisă prezintă un pericol social, din cauza necoinciderii a unuia din

81
Карпушин М.П., Курляндский В.И. Уголовная ответственность и состав преступления, р.53.

43
semnele ei cu cel prevăzut în Codul Penal, atunci fapta dată nu constituie componenţă de
infracţiune şi deci, nu poate fi vorba despre existenţa temeiului răspunderii penale.82
Cerinţa de stabilire în fapta comisă a tuturor semnelor componenţei de infracţiune ca
temei al răspunderii penale exista şi în perioada CP RSSM din 1961. Dar uneori nu se respecta,
ceea ce ducea la o învinuire neîntemeiată. În literatura de specialitate se duce o discuţie asupra
tezei, conform căreia temeiul de atragere la răspundere penală ar fi nu numai prezenţa
componenţei de infracţiune în fapta persoanei, ci şi a unui ansamblu de semne ce caracterizează
personalitatea infractorului, caracterul faptei comise, precum şi consecinţele şi condiţiile
săvîrşirii ei. 83 Însă căutarea temeiului răspunderii penale, în afară de componenţa de
infracţiune, şi anume în caracteristica personalităţii vinovatului, ar însemna înlocuirea termenului
de temei al răspunderii penale cu cel al raţionalităţii tragerii la răspundere penală. Aşa, de
exemplu, eliberarea minorului de la răspunderea penală, în conformitate cu articolul 54 al
CP RM, şi aplicarea faţă de el a măsurilor cu caracter educativ, nu înseamnă lipsa temeiului
răspunderii penale, el există. Aici este vorba despre scopurile aplicării răspunderii penale, care
poate fi atins prin metode mai blînde - aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. Şi
dacă există aşa cale, e raţional de a o folosi.
Circumstanţele care nu fac parte din componenţă de infracţiune nu pot înlătura
caracterul infracţional al faptei, ca urmare, nu exclude temeiul răspunderii penale. Ele
influenţează asupra chestiunii cu privire la raţionalitatea tragerii la răspundere penală, iar în
cazul tragerii - la alegerea categoriei şi a volumului de pedeapsă.
Temeiul răspunderii penale apare din momentul comiterii faptei prejudiciabile care
conţine componenţa de infracţiune. Dar pentru punerea ei în sarcina persoanei concrete, e
necesar de un act juridic - sentinţa de condamnare a instanţei de judecată, intrată în vigoare.84
Această sentinţă şi este temeiul realizării răspunderii penale.
În concluzie menţionăm că, infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, săvîrşită cu vinovăţie, prevăzută de
legea penală şi pasibilă de pedeapsă penală, constituie temeiul real al răspunderii penale, iar componenţa
de infracţiune adică, totalitatea semnelor obiective şi subiective ce califică o faptă prejudiciabilă drept
infracţiune, formează temeiul juridic al răspunderii penale. Acest lucru însă nu înseamnă că temeiul
răspunderii penale este unul dualist, fapt datorat interdependenţei noţiunilor de faptă infracţională şi
componenţa de infracţiune. Una fără de alta nu poate exista, acestea fiind două noţiuni inseparabile.

82
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова Б.В., p.72.
83
Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основание в советском уголовном праве, p. 38.
84
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова Б.В., p.73.

44
3.3. Mecanismul de realizare a răspunderii penale

Reglementând relaţiile de apărare socială, dreptul penal fixează prin normele sale modul în
care trebuie să se desfăşoare aceste relaţii pentru a se respecta ordinea de drept, iar atunci cînd
valorile sociale sunt periclitate sau vătămate, măsurile ce pot fi luate pentru sancţionarea
făptuitorilor şi prevenirea infracţiunilor.
Datorită acestei legături de interdependenţă dintre normele penale şi relaţiile de apărare
social împotriva criminalităţii, raporturile juridice penale apar ca norme ale dreptului penal în
acţiune.
În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi
diverse, în dependenţă de tipul infracţiunii comise, pericolul pentru societate pe care-l comportă
infracţiunea, totalitatea trăsăturilor caracteristice ale infractorului, personalitatea acestuia, gradul
de pericol social pe care-l comportă infractorul.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. În
contextul drepturilor şi obligaţiilor correlative, dominant apare dreptul statului de a plica o
sancţiune celui care a săvîrşit infracţiunea şi de a-l constringe să o execute. Prevederea în lege a
sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat
competente pun în mişcare mecanismul de realizare a răspunderii penale.85
Realizarea răspunderii penale este atestată în contextul raporturilor de drept penale de
conflict, atunci cînd persoana căreia îi este destinată norme de drept penal pentru respectare, se
abate de la norma legală şi comite o infracţiune care nu este altceva decît o faptă prejudiciabilă
incriminată printr-o normă de drept penal concretă care obligă sau interzice la un anumit
comportament.
În cadrul unor atare raporturi, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe făptuitor
şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare. Acest drept al statului se completează cu
obligaţia care-i revine de a acţiona în spiritual principiilor dreptului penal, în strict conformitate
cu legea, aplicînd o sancţiune legală numai aceluia care a săvîrşit infracţiunea evitînd orice
eroare judiciară.86
Totodată, destinatarii legii penale deveniţi infractori au obligaţia de a se supune tragerii la
răspundere penală şi la executarea pedepsei, precum şi celorlalte măsuri coercitive prevăzute de
legea penală. Dar, infractorul are dreptul de a pretinde statului să respecte strict prevederile

85
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală, p.237.
86
Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol.I. – Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p.87

45
legale şi să nu suporte o altă sancţiune decît cea care decurge în mod strict din dispoziţiile
normelor penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.
Făcîndu-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este
realizată momentan, aceasta avînd loc prin intermediul mai multor etape.
Autorul rus, L.L. Kruglikov87 consideră, că stingerea momentană a răspunderii penale are
loc doar în două situaţii:
1. ca rezultat al decesului infractorului;
2. ca rezultat al executării pedepsei capitale.
În ceea ce priveşte ultima ipoteză, avem careva rezerve, şi anume: din moment ce a fost
abolită în Republica Moldova şi în practic toate statele europene (cu excepţia Bielorusiei)
pedeapsa cu moartea ca pedeapsă din sistemul pedepselor penale, suntem pe poziţia căderii în
desuitudine a unei astfel de posibilită, cînd răspundetrea penală să înceteze momentan ca rezultat
al aplicării pedepsei capitale. Dar şi în condiţiile în care în trecut se aplica o atare pedeapsă nu
putem afirma că aplicarea pedepsei capitale ducea în mod automat la stingerea răspunderii
penale, ori, pînă a fi pusă în executare o astfel de pedeapsa, era necesară desfăşurarea urmăririi
penale, judecarea cauzei, pronunţarea sentinţei ca ulterior, la faza punerii în executare a pedepsei
să se recurgă la aplicarea pe viu a pedepsei capitale.
Regula de bază este aşadar, parcurgerea anumitor etape întru realizarea răspunderii penale.
De fapt răspunderea penală se manifestă în mod diferit avînd diverse forme în dependenţă de
etapa procesului de realizare.
Practic în unanimitate se susţine că mecanismul răspunderii penale presupune trecerea
acesteia prin cinci etape.
I. Prima etapă de realizare a răspunderii penale rezidă în momentul apariţiei raportului
juridic penal de conflict. Astfel, în cadrul respectivei etape, răspunderea penală este cuprinsă de
momentul săvîrşirii infracţiunii ca moment iniţial şi cel al începerii urmăririi penale ca moment
final.
În cadrul etapei enunţate, organele de urmărire penală întreprind anumite acţiuni în scopul
identificării faptei prejudiciabile comise, a făptuitorului, colectarea de anumite probe în acest
sens pentru formarea unei bănuieli rezonabile, lucru necesar posibilităţii de apreciere dacă fapta
comisă are carecter penal sau nu şi dacă există vreun temei al răspunderii penale.
II. A doua etapă a răspunderii penale presupune tragerea la răspundere penală a persoanei
vinovate de săvîrşirea infracţiunii. Respectiva etapă se suprapune cu urmărirea penală ca fază

87
Л.Л. Кругликов. Уголовное право России. Часть общая, Москва, БЕК, 2000, p.107

46
obligatorie a procesului penal. Momentul iniţial constă în începerea urmăririi penale iar cel final
în terminarea urmăririi penale.
La această etapă, organul de urmărire penală întreprinde toate acţiunile procesuale necesare
de adunare a probelor atît a celor de dovedire a vinovăţiei persoanei cît şi a celor de dovedire a
nevinovăţiei persoanei. Aici are loc recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, audierea
acestuia etc. La fel, tot la această etapă are loc recunoaşterea persoanei în calitate de învinuit,
audierea acestuia, ca în final, la faza terminării urmăririi penale toate materialele urmăririi penale
să fie aduse la cunoştinţa participanţilor la proces. Evident, în final este întocmit rechizitoriul
care conţine împrejurările faptei infracţionale comise, infracţiunea propriu-zisă comisă,
încadrarea acţiunilor persoanei vinovate, datele acestuia, rechizitoriu care este expediat în
instanţa de judecată unde urmează a se lua o decizie finală.
Observăm astfel că la această etapă, drepturile şi obligaţiile correlative pe care răspunderea
penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete. Din care considerente, unii autori88
sunt de părerea că anume această etapă în realizarea răspunderii penale este prima.
III. A treia etapă constă în etapa condamnării, care are loc la judecarea cauzei penale.
Aceasta aşadar se suprapune cu judecata ca fază a procesului penal. Momentul iniţial al acesteia
rezidă în terminarea urmăririi penale şi expedierea cauzei penale în instanţa de judecată iar
momentul final constă în emiterea sentinţei de condamnare care trebuie în mod neapărat să fie
una defenitivă şi irevocabilă. Aici, vorbind de raportul de drept penal existent între stat ca subiect
activ şi infractor ca subiect pasiv, dreptul primului de a pedepsi se exprimă în sancţiunile aplicate
cauzei concrete, prin hotărîrea de condamnare.
Unii autori,89 opinează că, în cadrul etapei date, realizarea răspunderii penale poate avea
loc şi în alte forme ca: liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de
condamnare, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei etc.).
IV. A patra etapă constă în etapa executării pedepsei penale şi care are loc la faza
executării pedepsei. Momentul iniţial al respectivei etape este momentul în care sentinţa de
condamnare devine definitivă şi se sfîrşeşte atunci cînd sancţiunea aplicată a fost executată
efectiv sau considerată executată în temeiul legii.
În cadrul etapei date, răspunderea penală se realizează prin mai multe forme şi anume:
a. executarea propriu-zisă a pedepsei, fie că este vorba de una privativă de libertate fie că
este vorba de una neprivativă de libertate.

88
Mircea I. Temeiul răspunderii penale în Republica Socialistă România, Bucureşti: editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1987, p.179.
89
Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl., Grama M. Drept penal. Partea Generală, p.237.

47
b. aplicarea unor anumite tipuri ale liberării de pedeapsă penală, ca liberarea de pedeapsă
condiţionată înainte de termen (potrivit art.91 CP RM) sau înlocuirea părţii din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blîndă (potrivit art.92 CP RM).
V. A cincea etapă, presupune etapa existenţei consecinţelor răspunderii penale, numită
altfel etapa antecedentelor penale. Aceasta este cuprinsă între momentul terminării executării
pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea, fie de drept fie judecătorească.
Deşi în acestă etapă răspunderea penală nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să
existe sub forma unor interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după
executarea sancţiunii penale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopul de reintegrare
social deplină.90
Etapa antecedentelor penale este diferită, în dependenţă de sancţiunea concretă aplicată.
Art.111 alin.(1) CP RM, prevede că, se consideră ca neavînd antecedente penale
persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate
prin sentinţa de condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de
probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost
anulată;
f) condamnate la o pedeapsă mai blîndă decît închisoarea – după executarea pedepsei;
g) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave
– dacă au expirat 2 ani după executarea pedepsei;
h) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6
ani după executarea pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au
expirat 8 ani după executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave –
dacă au expirat 10 ani după executarea pedepsei.
În concluzie, menţionăm că, etapele procesului de realizare a răspunderii penale, fiind
relative autonome, pot exista de sinestătător. Astfel, răspunderea penală poate fi realizată în
oricare dintre etapele menţionate atît separate cît şi fiind correlate între ele. În prezenţa anumitor

90
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.Lazăr, Drept penal. Partea generală, p.401

48
circumstanţe, etapele procesului de realizare a răspunderii penale se completează reciproc una pe
alta, transformînd răspunderea penală dintr-o abstracţie într-o realitate social-juridică.
Autorii români, V. Ponta, R. Nemeş, M. Mitroi,91 opinează că răspunderea penală se
extinde în timp între momentul săvîrşirii infracţiunii şi finalizarea executării pedepsei, trecînd
prin mai multe faze:
- faza situată între momentul săvîrşirii infracţiunii şi declanşarea urmăririi penale;
- faza urmăririi penale;
- faza situată între sesizarea instanţei şi rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare;
- faza executării pedepsei;
- faza reabilitării pedepsei.
Deşi autorii sus citaţi denumesc altfel etapele răspunderii penale aceştea susţin opinia
majoritară precum că răspunderea penală parcurge cinci etape obligatorii.

91
V. Ponta, R. Nemeş, M. Mitroi. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti: LuminaLex, 2004, p.82.

49
CONCLUZII GENERALE

Răspunderea penală, fiind o formă a răspunderii juridice, face parte din noţiunile
fundamentale ale dreptului. Aceasta, pe lîngă infracţiune şi pedeapsă, reprezintă o componentă de
bază a întregului sistem de drept penal.
Răspunderea penală prezintă una din garanţiile asigurării drepturilor şi
libertăţilor omului şi ale cetăţeanului, respectării şi consolidării ordinii de drept şi
legalităţii într-un stat democratic de drept.
Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de constrîngere, născut ca
urmare a săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală între stat, pe de o parte şi infractor, pe de
altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentat al
societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea săvîrşită şi de a-l constrînge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de
a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii
de drept şi restaurării autorităţii legale.
Răspunderea penală nu trebuie confundată cu pedeapsa penală, prima exprimînd un
raport de constrîngere, iar a doua - pedeapsa – obiectul raportului de constrîngere. În conţinutul
raportului de constrîngere nu intră numai obligaţia celui ce a încălcat legea, de a suporta
consecinţele faptei ilicte, ci un complex de drepturi şi obligaţii conexe.
Din definiţia legală a răspunderii penale rezultă următoarele trăsături caracteristice:
- răspunderea penală reprezintă o condamnare publică.
- răspunderea penală se aplică în numele legii.
- răspunderea penală este o condamnare a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au
săvîrşit.
- răspunderea penală poate fi precedată de măsurile de constrîngere prevăzute de lege.
Răspunderea penală are limite în timp (perioada de existenţă) limita inferioară fiind
momentul săvîrşirii faptei prevăzute de legea penală, iar cea superioară constînd în emiterea de
către instanţa de judecată a unei sentinţe de condamnare.
Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice fiind caracterizată
de semne proprii, ansamblul cărora o distinge de alte categorii ale răspunderii juridice - de cea
contravenţională, disciplinară sau civilă. Iar delimitarea acestor forme ale răspunderii juridice de
răspunderea penală are loc în baza următoarelor criterii: 1. După temeiul aplicării. 2. După
conţinutul răspunderii. 3. După subiectul aplicării. 4. După ordinea aplicării. 5. După cercul
subiecţilor cărora li se aplică răspunderea.

50
Evident, ca şi instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este
guvernată de anumite principii, care au valoarea de reguli, teze, idei de bază care sunt
diriguitoare pentru normele ce stabilesc răspunderea penală. În acest sens, toate principiile
sunt clasificate în două categorii: a. principii fundamentale ale dreptului penal, şi 2. principii
caracteristice instituţiei răspunderii penale.
La prima categorie atribuim: 1. Principiul legalităţii, 2. Principiul egalităţii, 3. Principiul
umanismului. La a doua categorie raportăm: 1. Principiul personalităţii răspunderii penale, 2.
Principiul unicităţii răspunderii penale, 3. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale, 4.
Principiul individualizării răspunderii penale, 5. Principiul prescriptibilităţii răspunderii
penale, şi 6. Principiul promptitudinii răspunderii penale.
În ceea ce priveşte temeiul răspunderii penale, acesta este examinat sub două aspecte:
filosofic şi juridic.
Aspectul filosofic constă în faptul că răspunderea (nu numai penală, dar şi orice
altă formă a răspunderii juridice) trebuie să survină doar în cazul cînd subiectul a avut
posibilitatea alegerii conduitei, adică a putut să acţioneze în conformitate cu cerinţele legii, dar a
ignorat această posibilitate şi a procedat altfel, încâlcând dispoziţiile legale.
Aspectul juridic al temeiului răspunderii penale constă în a decide pentru ce fapte
concrete şi în ce condiţii trebuie să survină răspunderea penală. În general, opiniile
sunt împărţite în două mari grupe: unul care susţine că sub aspect juridic, temeiul
răspunderii penale îl constituie infracţiunea, iar alţii sunt de părerea că în calitate de
temei al răspunderii penale apare componenţa de infracţiune. Conform legii penale a
Republicii Moldova, fapta infracţională reprezintă temeiul real al răspunderii penale
iar componenţa de infracţiune exprimă temeiul juridic al răspunderii penale.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. În
contextul drepturilor şi obligaţiilor correlative, dominant apare dreptul statului de a plica o
sancţiune celui care a săvîrşit infracţiunea şi de a-l constringe să o execute. Realizarea
răspunderii penale este atestată în contextul raporturilor de drept penale de conflict, atunci cînd
persoana căreia îi este destinată norme de drept penal pentru respectare, se abate de la norma
legală şi comite o infracţiune care nu este altceva decît o faptă prejudiciabilă incriminată printr-o
normă de drept penal concretă care obligă sau interzice la un anumit comportament.
Etapele realizării răspunderiin penale în opinia majorităţii autorilor sunt:
1. Etapa apariţiei raportului de drept penal de conflict.
2. Etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvîrşirea infracţiunii.

51
3. Etapa condamnării.
4. Etapa executării pedepsei penale.
5.Etapa antecedentelor penale.

52
BIBLIOGRAFIE

Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 27.09.1994., Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1994, nr.1.
2. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110/447.
4. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat la 24.10.2008 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6.
5. Codul muncii al Republicii Moldova, adoptat la 28.03.2003 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2003, nr.159-162.

Manuale, monografii, articole


1. Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria Generală a Dreptului. Chişină:
Cartier juridic, 2004.
2. Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol.I. – Bucureşti: Lumina Lex, 1997, p.87
3. D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.
4. D. Baltag. Probleme actuale în cunoaşterea esenţei şi conţinutului răspunderii juridice.
Revista Studii juridice universitare, nr.3-4, 2009.
5. Borodac A. şi alţii. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
6. Borodac A. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996.
7. Bercheşan V. Drept penal. Partea generală. Craiova: Universitaria, 2007,
8. A. Boroi. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.262.p.246.
9. Botnaru S., Şavga A., Grosu Vl. Grama M., Drept penal. Partea generală. -Chişinău:
Cartier Juridic, 2005.
10. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. - Bucureşti: ALL, 1997.
11. Dolea I. şi alţii. Drept procesual penal. – Chişinău: Cartier juridic, 2005.
12. Dobrinoiu V. Drept penal român. Bucureşti, 1996.V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar,
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.Lazăr, Drept penal. Partea generală, Bucureşti: Europa Nova, 1999,
p.22.
13. Dima T. Drept penal. Partea generală. Vol.III. - Bucureşti, 2001
14. Giurgiu N. Legea penală şi infracţiunea. Iaşi: Gama, 1994.

53
15. Gladchi Gh., Glavan B. Noţiunea şi conţinutul răspunderii penale. Revista Naţională
de Drept, 2010, nr.1.
16. Glavan B. Infracţiunea – temei al răspunderii penale şi condiţie principială a liberării
de răspundere penală. Revista Naţională de Drept, 2010, nr.12.
17. Macari I. Drept penal al Republicii Moldova: Partea generală. - Chişinău: CE
USM, 2003.
18. Mircea I. Temeiul răspunderii penale în Republica Socialistă România, Bucureşti:
editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1987, p.179.
19. Oancea I. Curs de drept penal. partea generală. - Bucureşti, 1999.
20. Ungureanu A. Drept Penal Român. Partea Generală. Bucureşti: LuminaLex, 1995,
p.238-239.
21. Ponta V, R. Nemeş, M. Mitroi. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti:
LuminaLex, 2004, p.82.
22. Rodica-Mihaela Stanoiu. Drept penal. Partea generală. - Bucureşti:
HYPERION XXI, 1992.
23. Zolyneak M. Drept penal. Vol.III. Bucureşti, 1985.
24. Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основание в советском
уголовном праве. Москва: Изд-во Юр.лит-ра, 1963.
25. Уголовное право России. Общая часть / под ред. А.И. Рарога. Москва, 1997.
26. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть /под ред. Здравомыслова
Б.В. Москва, 2000.
27. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / под ред. А.В.
Наумова. – Москва: Юрист, 2000.
28. Уголовное право. Часть общая / под ред. Н.И.Ветрова, Ю.И.Ляпунова. Москва,
2001.
29. Российское Уголовное право. Общая часть /под ред. В.Н. Кудрявцева,
А.В.Наумова. - Москва, 2000.
30. Коробов П.В. Пределы уголовной ответственности / Межвузовский сборник
научных статей. Куйбышев, 1970.
31. Карпушин М.П., Курляндский В.И. Уголовная ответственность и состав
преступления. - Москва: Юридическая литература, 1974.
32. Уголовное право. Общая часть / под ред. Л.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина,
С.В.Максимова. Москва, 1999.

54
33. Уголовное право. Общая часть / под ред. И.Я.Козаченко, З.А.Незнамова.
Москва, 2001.
34. Дж.Флетчер, А.В. Наумов. Основные концепции современного уголовного
права. Москва, 1998.
35. Курс уголовного права. Общая часть. Том 1. Учение о преступлении / под ред.
Н.Ф.Кузнецовой, И.М. Тяжковой. Москва «Зерцало», 1999.
36. Л.Л. Кругликов. Уголовное право России. Часть общая, Москва, БЕК, 2000,
37. Пинтковский А.А. Курс советского уголовного права. Общая часть. Учение о
преступлении. – Москва, 1961.
38. Г. К. Федоров. Теория государства и права. Кишинэу: Cartier, 1998.

Surse internet
1.http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ZILIBERBERG%20(ro).pdf
Dicţionare
1. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti, 1998.

55