Eseu ,,Arta Bizantină”

Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476[1] până în
anul 1453.[2]
Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influențată
de arta Greciei Antice. O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea ca
principală însușire "abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a creea
reprezentări ce imitau realitatea cât mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste
încercări în favoarea unei abordări mai simbolice. Bizantinii își vedeau arta ca fiind profund
naturalistă cu rădăcini ce duceau până la capodoperele lui Fidias, Apelles și Zeuxis.

Caracteristici generale

 corelația cu creștinismul: cultura și arta bizantină au constituit instrumentul de propagandă a

religiei creștine, dar și a puterii imperiale, a autorității bazileului. Arta avea rolul de a
impresiona, de a înălța sufletul către divinitate.
 dualism: exista o artă oficială închinata bazileului și elaborată la curtea de
la Constantinopole și mai exista o componentă populară, specifică mediilor formate din
călugări și oameni simpli, care era promovată de mănăstiri și de școli locale. Între cele două
direcții existau influențe reciproce.
 tradiționalism: păstrarea regulilor și canoanelor care determină stabilitatea artei și lipsa ei de
libertate creativă și fantezie. Cu rare excepții, artiștii bizantini sunt anonimi, conservatori,
păstrători ai regulilor odata stabilite. Orice inovație adoptată devine regulă, ceea ce explică
evoluția înceată și fără salturi a întregii arte.
 lipsa de omogenitate și unitate: dincolo de un numitor comun, cum ar fi iconografia și
mijloacele de exprimare în pictură, există în plan local trăsături de individualizare, specifice
diferitelor școli și centre existente pe teritoriul imperiului.
Arhitectura bizantină este stilul arhitectonic dezvoltat în cadrul Imperiului Bizantin.
Această terminologie este folosită pentru a desemna arhitectura medievală din partea de
răsărit a Imperiului Roman, deoarece a evoluat ca o entitate artistică și culturală distinctă
având în centru noua capitală Constantinopol, spre deosebire de Roma și zona de apus a
vechiului imperiu. Imperiul Bizantin a avut o existență de mai bine de un mileniu influențând
în mod dramatic dezvoltarea arhitecturii din Europa și din Orientul Apropiat, devenind
precursorul principal al arhitecturii renascentiste și al celei otomane.

Arhitectura romană, numită şi arhitectura clasică romană este arhitectura Romei

antice (Republica şi Imperiul Roman).
Romanii au preluat din arhitectura anticilor greci coloanele caracteristice, aşa-
numitele ordine doric, ionic şi corintic, la care ei au adăugat încă două: ordinul
toscan (asemănător cu cel doric) şi ordinul compozit (combinaţie elaborată între ionic şi
corintic). Spre deosebire de grecii antici care foloseau un singur ordin pentru o construcţie,
romanii le combinau frecvent – exemplu faţada Colosseumului din Roma.
Ceea ce deosebeşte însă fundamental arhitectura romană clasică de cea grecească sunt câteva
elemente arhitecturale, folosite frecvent de romani: arcul roman, bolta şi cupola. Acestea,
împreună cu betonul pe care îl inventaseră, i-au ajutat pe romani să construiască câteva din
cele mai grandioase clădiri din Antichitate: Colosseumul (considerată cea mai complexă
construcţie antică) şi Panteonul (cea mai mare cupolă din beton nearmat din lume) – ambele
din Roma.
Decoraţii interioare şi exterioare cu care-şi înfrumuseţau romanii construcţiile erau: frescele,
mozaicurile, statuile, reliefurile sculptate.
Potrivit legii, toate uşile unei clădiri publice trebuie să se deschidă spre exterior.
Motivul este cât se poate de simplu: în caz de incendiu, uşile trebuie să poată fi
împinse în afară, fără a lovi pe nimeni. În schimb, dacă uşile s-ar deschide spre
interior, ele i-ar putea doborî pe cei care aleargă spre ieşire!