Sunteți pe pagina 1din 49

Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Mănăstirea Neamţ

Mântuirea în Iisus Hristos în Epistolele


Sf. Ap. Pavel, Romani și Galateni
-Lucrare de atestat-

Prof. Îndrumător Elev


Pr. Prof. Ioan Mihoc Chihaia Modest

1
Cuprins
Argument ................................................................................................................................................ 3
Învătătura ortodoxă despre mântuire .................................................................................................... 4
Viaţa întru Hristos ................................................................................................................................... 7
„Hristos în voi” .................................................................................................................................... 7
Mântuirea „în Hristos” ........................................................................................................................ 8
Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani ...................................................................................................... 10
Ce ştim despre Biserica din Roma ? .................................................................................................. 10
Împrejurările şi data scrierii Epistolei ............................................................................................... 11
Planul Epistolei .................................................................................................................................. 12
Cuprinsul Epistolei ............................................................................................................................ 13
Soteriologia Epistolei către Romani .................................................................................................. 25
Epistola Sf. Ap. Pavel către Galateni ..................................................................................................... 26
Introducere ....................................................................................................................................... 26
Sfântul Apostol Pavel şi galatenii ...................................................................................................... 27
Primii destinatari ai Epistolei către Galateni ..................................................................................... 28
Concluzie: .......................................................................................................................................... 30
Data şi locul scrierii Epistolei............................................................................................................. 31
Împrejurările şi scopul scrierii Epistolei ............................................................................................ 31
Planul Epistolei .................................................................................................................................. 31
Epistola către Galateni (scurtă interpretare) .................................................................................... 32
Hristologia și soteriologia epistolei. .................................................................................................. 45
Încheiere ............................................................................................................................................... 47
Bibliografie ............................................................................................................................................ 48

2
Argument

Învăţătura despre mântuire este centrală în creştinism. Într-o formă sau alta o găsim în
întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii. Ea este în acelaşi timp şi o problemă actuală.
Creştinismul este chemat să arate, să dea mărturie despre contribuţia pe care o aduce în slujba
omului în dorinţa lui de a trăi, de a fi desăvârşit şi de a fi nemuritor. Aproape în toate întrunirile
interteologice, în dialogurile teologice bilaterale sau generale, ea ocupă un loc principal.

Prezint acest referat, pe de o parte, cu un sentiment de bucurie fiindcă nu este ceva mai
interesant şi folositor decât să ai în faţă o astfel de problemă, care este legată de credinţa în
Hristos, pe de altă parte cu un sentiment de îngrijorare, de teamă pentru că problema mântuirii
este atât de vastă, încât cuprinde întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii: hristologia,
soteriologia, haritologia, eclesiologia şi eshatologia. Fiecare dintre aceste părţi ale învăţăturii
de credinţă creştină caută să dea răspuns la întrebarea pusă de un tânăr lui Iisus: „Ce să fac să
mă mântuiesc?” sau de un cărturar: „Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” (Matei 19,16;
Marcu 10,7; Luca, 10,25).

Mântuirea este scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, al jertfei de pe cruce şi al învierii
Lui. El a venit în lume ca să mântuiască lumea. Lucrarea Lui în lume este mărturia prezenţei
lui Dumnezeu în lume, este dovedirea dragostei şi a posibilităţii comuniunii omului cu
Dumnezeu, însăşi raţiunea şi scopul existenţei întregii lumi1. Sunt conştient că referatul meu
este ca un strop de apă în marele ocean al lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Sunt oarecum mângâiat că el nu e decât un referat introductiv, care va fi completat şi adâncit
de alte referate.

1
Ep. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în Ortodoxia, 1985, nr. 2, pag. 342.

3
Învătătura ortodoxă despre mântuire
Cuvântul mântuire vine din latinescul redimere, care înseamnă a răscumpăra, în sensul
foarte precis al răscumpărării unui sclav. Când Dumnezeu Şi-a eliberat poporul din sclavie, El
a fost răscumpărătorul lui. Această imagine a fost aplicată morţii şi învierii lui Hristos, nu
numai în legătură cu suferinţa Învăţătorului, după deutero-Isaia, ci din cauza cuvântului luttron,
răscumpărare, folosit de Iisus pentru a-Şi explica moartea voluntară: „…precum nici Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru
mulţi.”2

Cu toate acestea, Noul Testament nu vorbeşte deloc de răscumpărare în privinţa Crucii,


ci de eliberare. Eliberare în afara puterilor întunericului, victorie asupra morţii şi infernului,
împăcare a Tatălui care îi adoptă pe oameni în Fiul Său. Sclavia din care suntem răscumpăraţi
este cea a păcatului3, a morţii4, a întunericului5, a blestemului legii6 şi exterioritatea lui
Dumnezeu simbolizată de mânia sa7. Pavel preferă să folosească în loc de mântuire termenul
de eliberare, de vindecare, de salvare.

Înţelesurile cuprinse în termenul mântuire sunt redate în Noul Testament printr-o mulţime de
alţi termeni, care indică în acelaşi timp fazele mântuirii, până la faza ei finală: învierea şi viaţa
de veci. Iată unii din aceşti termeni: moartea cu Hristos pentru păcat şi arvuna învierii şi a vieţii
veşnice cu El (Rom. 6, 4-5; 8, 11, 12), „nimicirea trupului păcatului” şi „eliberarea din robia
lui” (Rom. 6, 6-7), „viaţa” adevărată în Hristos pentru Dumnezeu (Rom. 6, 10; Gal. 2, 20;),
viaţa întru „sfinţenie” (Rom. 6, 19, 22;), locuirea lui Hristos şi a Duhului vieţii în cel mântuit
(Rom. 8, 9, 10, 11), starea de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14, 16, 17, 23; Gal. 4, 7); perspectiva
măririi întru Hristos (Rom. 8, 18, 21), imprimarea chipului lui Hristos în cei mântuiţi,
asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. 8, 29; Gal. 4, 7; 3, 27), îmbrăcarea în Hristos (Rom.
8, 4), umblarea întru înnoirea vieţii (Rom. 4, 4), trăirea în Duhul, umblarea în Duhul (Gal. 5,
24), calitatea de mădulare ale lui Hristos, făcând parte din trupul Lui (I Cor. 12, 27),
cuprinderea în vasul de lut al trupului a cunoştinţei măririi lui Dumnezeu (II Cor. 4, 6); făptură
nouă în Hristos (II Cor. 5, 17), vieţuirea în dreptatea opusă fărădelegii (II Cor. 6, 14),

2
Mat. 20, 28.
3
Rom. 6, 18 și 8, 2.
4
Rom. 8, 21.
5
Col. 1, 23.
6
Gal. 3, 13 și 4, 5.
7
I Tes. 1, 10.

4
comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul (I In. 1, 2; I Cor. 1, 9), comuniunea Duhului Sfânt (II Cor. 13,
13), participarea la firea dumnezeiască (I Pt. 1, 4), apropierea de Tatăl prin Hristos (Efes. 2,
18), casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19), pietre în locaşul lui Hristos (Efes. 2, 21-22; I Pt. 2,
5), înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubirea lui Hristos (Efes. 2, 18), născuţi a doua oară nu din
sămânţă stricăcioasă, ci din Dumnezeu (I Pt. 1, 23; I In. 3, 9) etc.8

Diversitatea terminologiei îmbogăţeşte teologia paulină pentru că defineşte diferite


etape şi aspecte ale mântuirii subiective. Observăm din textul epistolei, că această bogăţie de
exprimări are caracter unitar şi scopul a fost ca fiecare să înţeleagă diferite trepte pe calea
desăvârşirii, să le trăiască şi să le experimenteze în viaţa proprie pentru a se mântui.

Termenul „mântuire” este folosit cel mai des în Noul Testament, fie ca nume pentru opera
înfăptuită de Domnul nostru Iisus Hristos, fie ca termen pentru Iisus Hristos-Mântuitor. În al
doilea rând acest termen este folosit mai des în cultul Bisericii primare, precum şi în Crezul
niceo-constantinopolitan şi, în al treilea rând, pentru că, cuvântul “mântuire” are un înţeles mai
adânc, mai larg şi cuprinzător al operei înfăptuite de Iisus Hristos.

Termenul acesta are şi un caracter dinamic, cuprinzând atât mântuirea obiectivă cât şi pe cea
subiectivă. El angajează pe lângă lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi colaborarea omului. El ne
descoperă nu numai acţiunea lui Dumnezeu în favoarea omului ci şi acţiunea pe care omul
trebuie să o depună pentru dobândirea acesteia.

Termenul „mântuire” nu arată numai caracterul indicativ al cuprinsului adică ceea ce face Iisus
pentru noi prin întrupare, moarte şi învierea Sa, ci şi caracterul imperativ, adică ceea ce trebuie
să facem noi.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a primit răstignire, a înviat, s-a suit la cer şi şade de-a dreapta
Tatălui „pentru a noastră mântuire”9. Iisus a folosit adeseori cuvântul „mântuire”. „Eşti
mântuit” sau „eşti mântuită” sau „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. De aceea şi Sfântul
Apostol Pavel îl numeşte „nădejdea mântuirii” (I Tes. 5,3). Iisus a venit să aducă mântuire
tuturor10.

8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1997, pag.152.
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1978, pag. 330.
10
Ep. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în Ortodoxia, 1985, nr. 2, pag. 347.

5
Cuvântul „mântuire” semnifică o eliberare de tot ceea ce este rău cum spune Sf. Ap. Pavel în
Epistola către Romani la cap. 5,12-15, o înnoire, o înaintare spre comuniunea cu Dumnezeu11,
dar, în acelaşi timp, şi răscumpărare din blestemul legii (Gal. 3, 13 și 4, 5).

Mântuirea adusă de Hristos nu poate fi exprimată complet de nici un termen şi nici de toate la
un loc. Ea este un mister cu neputinţă de cuprins şi definit complet. Orice termen folosit în
exclusivitate limitează înţelesul misterului, dar aceasta nu înseamnă excluderea lor. Fiecare
termen pune în valoare unul sau altul din aspectele mântuirii. De aceea trebuie să ţinem seama
de toţi aceşti termeni biblici.

11
Pr. Prof. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru
slujirea creştină în lume, în Ortodoxia, 1972, nr. 2, pag. 196.

6
Viaţa întru Hristos
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre viaţa „în Hristos”, întrucât, el însuşi o
trăieşte (Gal 2, 20), iar ca Apostol, el „naşte” pe credincioşi „în Hristos” prin
propovăduirea Evangheliei: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi
nu aveţi mulţi părinţi.

Sfântul Pavel vorbeşte câteodată că Hristos lasă în sufletele oamenilor tiparul


înfăţişării şi al formei Sale, iar altădată îi îmbracă pe creştini precum cu o haină. Astfel
se zice despre cel trecut la legea creştină că s-a îmbrăcat întru Hristos şi s-a botezat: Fiii
mei, pentru care din nou sufăr durerile naşterii, până în clipa în care Hristos va lua chip
în voi (Gal 4, 19), iar în alt loc: Iisus Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor voastre, şi
încă sub forma de om răstignit (Gal 3, 1). Tot Sf. Pavel scrie către Galateni următoarele:
Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Gal 3, 27).12

A primi Botezul înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o viaţă nouă sau să
fii adus la viaţă din nimic. Despre aceasta ne putem asigura cu destule mărturii. În primul
rând, din ordinea în care creştinul primeşte Sfintele Taine, căci Botezul e Taina cea dintâi
pe care o primim, ca una care, înaintea celorlalte, ne sădeşte în suflet viaţa cea nouă; în al
doilea rând, din numirile care se dau acestei Taine, iar în al treilea rând, din slujbele şi
cântările care se săvârşesc deodată cu Botezul.

„Hristos în voi”
„Hristos în voi” sau „Hristos în mine” sunt expresii complementare la „în
Hristos”. Ele apar în Epistolele pauline de 8 ori. Unii au văzut în ele formule baptismale.
Cea mai cunoscută dintre acestea este cea din Gal. 2, 20: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine”. Este mărturia personală a Sf. Ap. Pavel în urma experienţei sale de viaţă
„în Hristos”. Nu înseamnă că eul uman a fost înlocuit de Hristos, sau că acesta se
identifică cu Hristos, ci, că prezenţa lui Hristos devine factorul decisiv în viaţa umană,
astfel încât „...dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat” (Rom 8, 10), iar
omul devine „făptură nouă”.

12
Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a,
EIBMBOR, Buc. 1997, pp. 49-50.

7
Apostolul vorbeşte despre acest lucru ca despre o taină a iconomiei lui Dumnezeu.
Creştinul trebuie să fie conştient de prezenţa lui Hristos în el, acesta fiind şi un criteriu
intern al credinţei sale13. Hristos cel ce se sălăşluieşte în inimile noastre „ca într-un
tron”41 la Botez, „ia chip în noi” (Gal 4, 19) prin participarea noastră, ajutându-ne să
creştem până la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”
(Ef 4, 13). Vedem aşadar că aceste expresii şi expresia „în Hristos”, sunt complementare,
ele exprimă aceeaşi realitate a unirii cu Hristos, însă scot în evidenţă aspecte deosebite
ale ei.

„În Hristos”, Apostolul nu poate spune decât adevărul: „Spun adevărul în Hristos,
nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt” (Rom 9, 1). Chiar şi lauda sa
este tot „în Hristos” (Rom 15, 17). Dar Apostolul nu lucrează singur, el are „împreună
lucrători”: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus”
(Rom 16, 3); „Îmbrăţişaţi pe Urban, împreună lucrător cu mine în Hristos...” (Rom 9, 10).

Mântuirea „în Hristos”


Aşa cum deja am notat, în concepţia paulină omenirea se împarte în două: cei „în
Adam”, şi cei „în Hristos” (Rom 5, 14-21; I Cor 15, 29. 45-49). Diferenţa este aceea că
„în Hristos” omul devine „făptură nouă” (II Cor 5, 17), nu mai este sub robia păcatului şi
a morţii (Rom 8, 1-2; Gal 2,4), nici a Legii, care se desfiinţează în Hristos (II Cor 3, 14),
devine fiu al lui Dumnezeu (Gal 3, 26), prin încorporarea în Trupul lui Hristos cel înviat
şi preamărit, într-un cuvânt se „îndreptează” în Hristos (Gal 2, 17).Începutul se face în
Taina Botezului33 când murind şi înviind cu Hristos(Rom 6, 4), creştinul se „îmbracă în
Hristos” (Gal 3, 27)34. Sensul lui ,,ev” este de cele mai multe ori unul local, dar acest
lucru nu trebuie să ne ducă la concluzia că a fi „în Hristos”, este ceva static, că este vorba
doarde a sta în sfera de influenţă a lui Hristos. Viaţa „în Hristos” nu e altceva decât
participarea la viaţa dumnezeiască, iar viaţa lui Hristos – Care e însăşi Viaţa (In 14, 6) -
are un dinamism superior oricărei vieţi, de aceea, fiind „în Hristos”, creştinii sunt „vii” în
cel mai plenar sens al cuvântului:„Aşa şi voi socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii
pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom 6, 11).

Astfel, condiţia creştină este una dinamică, aceea de „alergare spre ţintă” (Filipeni
12-14), ţintă care nu este alta decât Însuşi Hristos. Acest dinamism are în concepţia

13
Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a,
EIBMBOR, Buc. 1997, p. 51.
8
paulină o finalitate universală: unirea tuturor în Hristos: „spre iconomia plinirii
vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ –
toate întru El...” (Ef 1, 10).

Participarea la viaţa dumnezeiască a lui Hristos, înseamnă şi schimbarea pentru


credincioşi a percepţiei şi a înţelegerii timpului.14 Creştinii sunt „acum... îndreptaţi prin
sângele Lui...” (Rom 5, 9) şi au primit prin Hristos „...acum împăcarea...” (Rom 5, 11),
dar totuşi nu au dobândit încă mântuirea, ci „acum mântuirea este mai aproape de noi
decât atunci când am crezut” (Rom 13, 11b), şi „nu că am şi dobândit îndreptarea, ori că
sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde” (Fil 3, 12). Trăind „în Hristos”
creştinii se împărtăşesc de darurile împărăţiei lui Dumnezeu care a fost deja inaugurată
de Hristos, dar care îşi aşteaptă plinirea în eshaton. În acest sens, prezentul şi viitorul,
devenind timpuri ale harului şi ale mântuirii35. „În Hristos” moartea nu mai înseamnă
sfârşitul vieţii, ci doar o „adormire” (I Tes 4, 14-16) în vederea învierii în Hristos (I Cor
15,22)

După Sfântul Apostol Pavel, credincioşii trăiesc o viaţă nouă în Hristos, prin
participarea la viaţa dumnezeiască a Acestuia. Începutul vieţii în Hristos se face prin
Taina Botezului când creştinul este încorporat „în Hristos”.

14
Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza şi Mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996. p. 40.

9
Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani
(Epistolă soteriologică scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare; iarna 57/58)

Este cea mai mare din corpus paulinum având o mare valoare doctrinară. Este o
epistolă prin excelenţă doctrinară (soteriologică). Epistola către Romani nu este un tratat,
ea trebuie să rămână ceea ce este: o epistolă, o epistolă între celelalte. Protestantismul a
făcut din ea un tratat şi a pus-o deasupra celorlalte epistole. Lucrurile însă nu stau aşa.

Ce ştim despre Biserica din Roma ?


Nu ştim în ce împrejurări şi când anume a luat fiinţă. Există o lucrare despre
această problemă a părintelui Grigorie Marcu intitulată "Originea ierusalimiteană a
Bisericii creştine din Roma". În prefaţa şi în cursul acestui studiu autorul susţine că
Biserica din Roma îşi are originea în prezenţa la Ierusalim la Cincizecime a unor iudei
care locuiau la Roma: "...şi romani aflaţi în trecere..." (cf. Fapte 2,10). Aceşti convertiţi
şi botezaţi au constituit un mic nucleu din care s-a dezvoltat ulterior Biserica din Roma.
Biserica Romano-Catolică a susţinut multă vreme, începând din Evul Mediu, că Sfântul
Apostol Petru a întemeiat această Biserică şi că a fost timp de 25 de ani episcop la Roma.
Numai că Sfântul Petru n-a fost episcop ci apostol. Această poziţie se întemeiază pe o
informaţie vagă a Sfântului Irineu.

Teologii romano-catolici pretind că Sfântul Apostol Petru ar fi venit la Roma cu


mult înaintea Sfântului Pavel şi că ar fi organizat şi condus personal Biserica creştină de
acolo. Iată ce spune unul dintre ei: "În sfârşit, noi ştim că Sfântul Petru, obligat de sarcina
de a se deplasa în locul care trebuia să fie centrul Bisericii, a venit el însuşi la Roma ca
să organizeze această creştinătate născândă, cum a organizat-o pe cea din Antiohia, şi cu
multă vreme înainte de distrugerea Ierusalimului şi-a stabilit sediul în capitala lumii. Dacă
data nu este absolut sigură, faptul însuşi al stabilirii sale (în Roma) este incontestabil:
dovezile urcă până la Apostoli" (Brassac, Manuel Biblique, IV, p.327).

Ceva analog, străin de context, a scris iezuitul F. Prat în lucrarea "Saint Paul",
Paris 1932, p.200: "...aureola Sfântului Pavel trebuia umbrită (eclipsată) mai devreme sau
mai târziu de strălucirea Sfântului Petru. Şi aceasta pe bună dreptate (pe drept cuvânt),
căci Pavel, mare cum e, nu a fost indispensabil Bisericii lui Dumnezeu; Biserica nu era
Biserică fără Petru, piatra cea din capul unghiului pe care Hristos a construit-o".

Astăzi e clar şi pentru majoritatea cercetătorilor catolici că Sfântul Apostol Petru


a venit târziu la Roma. La anul 61 Sfântul Apostol Petru nu era acolo. În acest an Sfântul
10
Pavel a ajuns în lanţuri la Roma şi a stat aici în prima captivitate romană, între anii 61-
63. Când Sfântul Pavel a scris Epistola către Romani, Sfântul Petru nu era la Roma.

Oscar Cullmann în lucrarea "Sfântul Petru, ucenic, apostol, martir" afirmă că


Sfântul Apostol Petru a venit la Roma chemat de Sfântul Pavel pentru a pune capăt
disensiunilor care tulburau Biserica din cetatea eternă. Istoricul Eusebiu de Cezareea
spune că cei doi au murit martiri în anul 67 d.Hr. Teologii mai noi susţin ca dată a
martiriului celor doi apostoli anul 64, după începutul persecuţiei lui Nero.

Biserica din Roma era compusă din iudei convertiţi (Romani 2,1; Romani 3,21-
31; Romani 4,1; Romani 6,1-7,6 şi 9-11). În aceste texte e vorba despre opoziţia credinţă-
Lege, despre Avraam strămoşul nostru după trup sau despre situaţia lui Israel.

Tema principală a Epistolei către Romani este aceea a mântuirii prin credinţă fără
faptele Legii. Mântuirea se dobândeşte nu prin tăierea împrejur sau prin Lege ci prin
credinţa în Iisus Hristos.

Avem însă dovezi evidente că printre destinatarii epistolei se numărau şi păgâno-


creştini. Sfântul Pavel îşi exprimă dorinţa de a vizita Biserica din Roma: "Fraţilor, nu
vreau să nu ştiţi că de multe ori mi-am pus în gând să vin la voi..." (Romani 1,13). Sfântul
Apostol Pavel subliniază calitatea sa de apostol al neamurilor prin expresia: "Pentru ca
întru numele Său să fie credinţa adusă spre ascultare la toate neamurile" (Romani 1,5) sau
"...toate neamurile între care sunteţi şi voi chemaţi" sau "Căci v-o spun vouă, neamurilor:
În măsura în care eu sunt într-adevăr apostol al neamurilor" (Romani 11,13).

E vorba deci despre creştini veniţi din păgânism, dar Biserica din Roma cuprindea
şi o mică comunitate iudaică.

Împrejurările şi data scrierii Epistolei


De multă vreme Sfântul Apostol Pavel dorea să viziteze Roma: "După ce voi fi
acolo, trebuie să văd şi Roma" (cf. Fapte 19,21), vrând să se îndrepte spre Apus şi să
ajungă în Spania. În drum spre Spania dorea să treacă prin capitala imperiului: "...când va
fi să mă duc în Spania...Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi să fiu însoţit de voi acolo,
de va fi ca mai întâi să mă bucur de voi pentru o vreme" (cf. Romani 15,24). Ca apostol
al neamurilor Sfântul Pavel dorea să ia contact cu Biserica din Roma (capitala imperiului).
Aceasta era de fapt şi dorinţa Domnului: După ce a fost prins la Ierusalim, Domnul i s-a
arătat în timpul nopţii zicându-i: "Îndrăzneşte, Pavele !, că precum ai mărturisit despre

11
Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma" (cf. Fapte 23,11). Numărul
persoanelor care se îndreptau spre Roma era mare.

Epistola a fost scrisă tocmai cu scopul de a pregăti vizita apostolului în capitala


imperiului (Romani 1,15), şi face acest lucru prezentându-şi Evanghelia (îndreptarea prin
credinţă fără faptele Legii).

Sfântul Apostol Pavel a înţeles că mântuirea este un dar al lui Hristos, a înţeles
rolul lui Hristos în obţinerea mâtuirii şi pericolul oricărui adaos în această problemă.
Acest lucru a fost simţit de apostol încă din momentul convertirii sale. Cartea Faptele
Apostolilor şi Epistolele pauline vorbesc despre Evanghelia Sfântului Pavel. Sfântul
Apostol Petru şi ceilalţi apostoli au acceptat această Evanghelie (cf. Galateni 2,7; Galateni
2,9). În acelaşi capitol din Galateni (cap.2) în versetele 15-21 avem un rezumat al acestei
Evanghelii (cel mai scurt şi mai frumos din corpus paulinum). În Epistola către Romani
Sfântul Pavel reia argumentarea din Galateni, dar de această dată o face pe un ton calm,
lipsit de polemică, mai pe larg, mai cu răgaz.

Epistola tratează o temă îndelung meditată şi aprofundată de Sfântul Pavel.


"Îndreptarea" este un termen folosit de Pavel pentru a desemna mântuirea subiectivă, iar
"Răscumpărarea" este termenul folosit de apostol pentru a desemna mântuirea obiectivă.

Mântuirea este o putere dumnezeiască oferită de Dumnezeu omului prin harul Său
tuturor celor ce cred (Romani 1,16). Acest har e necesar iudeilor şi păgânilor deopotrivă.
Nimeni nu se poate mântui fără har.

Nici din Epistola către Romani nu lipsesc unele accente polemice dar ele nu sunt
la fel de pronunţate ca în Epistola către Galateni.

Epistola a fost scrisă la Corint spre sfârşitul călătoriei a III-a misionare (iarna
57/58). În Romani 16,1 este menţionată diaconiţa Febe a Bisericii din Chenhrea (port la
Corint), probabil ea a dus Epistola la Roma. În Romani 16,23 e menţionat Gaius (gazda
apostolului), acelaşi Gaius menţionat în I Corinteni 1,14. În Romani 15,25 Sfântul
Apostol Pavel declară că este pe punctul de a pleca spre Ierusalim (Fapte 20,2-3). În
preajma sa erau Timotei şi Sosipatru (Romani 16,21) despre care ştim din Fapte 20,4 că
l-au însoţit pe Sfântul Pavel în cursul călătoriei a III-a misionare în Grecia.

Planul Epistolei
Adresă şi salutare 1,1-7
Rugăciunea de mulţumire 1,8-15
Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36
12
A. Îndreptarea prin credinţă şi roadele ei 1,16-8,39
* Îndreptarea (enunţarea temei) 1,16-17
1) Universalitatea păcatului 1,18-3,20
2) Îndreptarea prin credinţă 3,21-4,25
* Roadele îndreptării (enunţarea temei) 5,1-11
1) Eliberarea de păcat, de moarte, de Lege 5,12-7,25
2) Viaţa în Duhul - cap.8
Situaţia poporului ales cap. 9-11
Partea a II-a parenetică 12,1-15,13
1) Viaţa creştină-jertfă lui Dumnezeu 12,1-2
2) Buna folosire a harismelor 12,3-8
3) Dragostea 12,9-21
4) Creştinii şi autoritatea de stat 13,1-7
5) Dragostea este plinirea Legii 13,8-10
6) Credinciosul creştin fiu al luminii 13,11-14
7) "Cei tari" şi "Cei slabi" 14,1-15,13
Epilog 15,14-16,23
1) Explicaţii personale 15,14-33
2) Apostolul o recomandă pe diaconiţa Febe 16,1-2
3) Salutări nominale 16,3-16
4) Un ultim avertisment 16,17-20
5) Salutări ale însoţitorilor Sfântului Pavel 16,21-23
Doxologie finală 16,24-27
Cuprinsul Epistolei
Adresa Epistolei (1,1-7) este de o solemnitate deosebită (am putea spune
neobişnuită). Sfântul Pavel îşi prezintă "scrisorile de acreditare" în faţa unei Biserici pe
care nu el a întemeiat-o. Salutarea către toţi "sfinţii" (creştinii sunt numiţi sfinţi - vers.7).
Originea apostolatului său este în Dumnezeu prin Iisus Hristos. Urmează rugăciunea de
mulţumire (vers.8-15) întâi pentru credinţa romanilor apoi pentru ca să ajungă la ei
(vers.10-11).

Partea I-a doctrinar-teologică 1,16-11,36

Partea doctrinară a Epistolei începe în versetul 16 prin expunerea temei.


Evanghelia revelează dreptatea lui Dumnezeu care este putere de mântuire pentru cei ce
o primesc în credinţă, din credinţă spre credinţă, aşa cum este scris: dreptul prin credinţă
va fi viu (vers.17; vezi Avacum 2,4 şi Psalmul 83,8).

În Iisus Hristos nu mai există diferenţă rasială sau religioasă, nu mai există
distincţia între iudei şi păgâni. Mânia lui Dumnezeu se descoperă atât iudeilor cât şi
păgânilor. Toţi sunt păcătoşi (vezi Înţelepciunea lui Solomon 13,1-9).

Sfântul Pavel afirmă în continuare că, chiar şi numai contemplarea creaţiei ar fi


trebuit să-i ducă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Avem aici un important text care vorbeşte
despre şi cunoaşterea naturală: "Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica Sa putere
13
şi dumnezeire se văd lămurit în făpturi..." (cf. Romani 1,20). Charles Baudelaire în
sonetul "Florile răului" descoperă legături tainice între natură şi sufletul uman: "Natura
este un templu...omul trece prin el prin păduri de simboluri care-l privesc cu priviri
familiare".

Păgânii în loc să-L cunoască pe Dumnezeu s-au închinat făpturii în locul


Făcătorului, au adorat în mod nebunesc creatura în locul Creatorului: "Au preschimbat
slava lui Dumnezeu Cel nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al
păsărilor şi al patrupedelor şi al târâtoarelor" (cf. Romani 1,23). Ca rezultat al acestei
nebunii, al acestei abateri de la credinţă s-a deteriorat şi morala. De aceea "Dumnezeu i-
a dat necurăţiei" (vers.24) şi au căzut în păcate împotriva firii. Oamenii au decăzut de la
dreapta credinţă. Imoralitatea este strâns legată de necredinţă. E permis astăzi omului tot
ceea ce-i convine, dar fără Dumnezeu. În versetele 26-27 este pomenit păcatul sodomiei.
Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor şi ei singuri şi-au făcut ce şi-au făcut (vers.28: "Şi
aşa cum ei n-au încercat să-Lpăstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, tot aşa şi Dumnezeu
i-a lăsat la mintea lor cea fără judecată, să facă ceea ce nu se cade"). Dumnezeu nu te
bate, El îţi ia mintea. Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie fără Dumnezeu, iar trufia
ei este fără de ruşine.

Urmează un pomelnic întunecat de patimi în versetele 29-31, iar în versetul 32 e


vorba de cei ce acceptă pe alţii pentru că ei înşişi sunt păcătoşi. Acceptă această "morală
imorală" pentru că ei înşişi o preferă.

Dacă în capitolul 1 Sfântul Apostol Pavel a vorbit despre păcatele abominabile


ale păgânilor, el continuă argumentarea în capitolul 2 şi spune că de fapt şi iudeii sunt
păcătoşi. Aşadar, în capitolul 2 Sfântul Apostol Pavel se referă la situaţia religios-morală
a iudeilor care nici ea nu poate asigura mântuirea. Iudeul nu se poate erija în postura de
judecător al păgânilor de vreme ce nici faptele sale nu sunt conforme cu Legea lui
Dumnezeu. Nici Legea, nici faptul de a poseda Scripturile nu te dispensează de împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu: "Pentru că nu cei ce aud legea sunt drepţi înaintea lui
Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea, aceia se vor îndreptăţi" (cf. Romani 2,13). Şi iudeii
şi păgânii vor fi judecaţi. Dumnezeu dă fiecăruia după faptele lui: Viaţa veşnică a promis-
o Dumnezeu celor care stăruie în săvârşirea binelui. E adevărat că păgânii nu au avantajul
unei legi pozitive dar şi ei au o lege, legea înscrisă în inimile lor, legea inimii, legea
conştiinţei, care o posedă prin creaţie tot omul care vine în lume: "Căci păgânii, care nu
au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ei arată fapta
legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc
14
sau chiar îi apără" (cf. Romani 2,14-15). Aceasta este legea firii (legea morală naturală).
Sfântul Pavel recunoaşte că iudeul are onoarea de a aparţine poporului ales-Israel, dar
numai această apartenenţă nu asigură prin ea însăşi mântuirea şi ca atare mulţi iudei s-au
arătat călcători de poruncă căci "Legea" ca normă exterioară nu are rolul de a ierta
păcatele, ea face pe om să ia cunoştinţă de faptul că păcătuieşte: "Noi ştim însă că cele
câte le spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, aşa ca orice gură să fie închisă şi ca
toată lumea să fie vinovată în faţă lui Dumnezeu. Pentru că din faptele Legii nimeni nu
se va îndreptăţii în faţa Lui, de vreme ce prin Lege vine conştiinţa păcatului" (cf. Romani
3,19-20). Legea sancţionează păcatul ca păcat, dar nu iartă păcatul. Sfântul Pavel poate
să tragă concluzia că în lume, în afară de Evanghelie nu există decât păcat şi pedeapsă
pentru păcat. În finalul capitolului 3 Sfântul Pavel trece la dezvoltarea tezei enunţate la
început - în Romani 1,17 - "Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă şi
spre credinţă.

Apostolul combină trei metafore:

a) metafora cu tribunalul pentru a vorbi despre îndreptare (δικαιoσύvη=


dreptate);

b) metafora cu robia pentru a vorbi despre eliberare (despre emancipare);

c) metafora cu ritualul de jertfă pentru a vorbi despre ispăşirea prin sânge.

Cele trei metafore apar concentrate în Romani 3,24-25. Toţi au păcătuit, dar
îndreptarea vine prin credinţă. Aceste metafore vor să înfăţişeze schimbarea realizată în
viaţa omului, schimbare realizată de harul dumnezeiesc care se primeşte prin credinţă. În
versetul 28 Sfântul Pavel spune: "Căci socotim că prin credinţă se va îndreptăţii omul,
fără faptele Legii".

Omul este cu totul incapabil de a-şi remedia situaţia în faţa lui Dumnezeu (aşa
cum un scalv nu se poate elibera singur), fără intervenţia harului lui Dumnezeu. Iisus prin
Jertfa Lui ne-a mijlocit harul şi în felul acesta schimbarea noastră este posibilă. În finalul
capitolului 3 Sfântul Pavel caută să justifice această deschidere a mântuirii către păgâni
prin afirmarea unicităţii lui Dumnezeu: "Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este
El şi Dumnezeul păgânilor ? Da, şi al păgânilor !, fiindcă unul este Dumnezeu, Cel Ce
din credinţă îi va îndreptăţii pe cei tăiaţi împrejur şi prin credinţă pe cei netăiaţi împrejur"
(cf. Romani 3,29-30). Faptul că se deschide uşa mântuirii către păgâni nu trebuie să
contrarieze pe nimeni, deoarece Dumnezeu este al tuturor.

15
Urmează demonstrarea ca şi în Epistola către Galateni, folosindu-se pilda lui
Avraam (cf. Romani 4,1-25). În tradiţia iudaică cel întotdeauna constant în încercare este
considerat un model al îndreptării prin fapte. Aşadar, Sfântul Pavel demonstrează printr-
un raţionament teologic sprijinit pe Sfânta Scriptură. Avraam s-a îndreptat prin credinţă
nu prin faptele Legii (căci el a crezut lui Dumnezeu înainte de a se da Legea). Avraam şi
îndreptarea lui prin credinţă au prefigurat iconomia mântuirii. Avraam apare ca cel dintâi
dintre credincioşi: "...I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate" (vers.9 şi 23). Tăierea
împrejur a venit ulterior (vers.10). Avraam a fost părinte al israeliţilor dar şi al celor care
se îndreptează prin credinţă. Argumentarea continuă: Nu se poate afirma că Avraam s-a
îndreptat prin faptele Legii câtă vreme Legea nu exista. Avraam prin credinţă a fost socotit
drept şi părinte al drepţilor (vers.17). El devine modelul celor ce se îndreptează prin
credinţa în Iisus Hristos. În finalul capitolului 4 Sfântul Pavel precizează în ce a constat
credinţa lui Avraam: a crezut pe Dumnezeu că va avea o seminţie din Sara. Avraam a
crezut că Dumnezeu poate împlinii promisiunea (făgăduinţa), iar credinţa lui i s-a socotit
ca dreptate. Avraam prin credinţa s-a a devenit prototipul celor care cred în Iisus Hristos.

Cu aceasta ajungem la partea centrală a Epistolei (roadele îndreptării).

În capitolele 5-11 Sfântul Apostol Pavel arată cum creştinul îndreptat prin credinţă
îşi află garanţia libertăţii sale în iubirea lui Dumnezeu şi în darul Duhului Sfânt. În Iisus
Hristos avem pace cu Dumnezeu Tatăl - vers.10 - (vezi II Corinteni 5,18-20). Iubirea lui
Dumnezeu s-a manifestat faţă de noi în Iisus Hristos şi aceasta încă pe când noi eram
păcătoşi: "În timp ce noi eram încă neputincioşi, la vremea cuvenită Hristos a murit pentru
cei nelegiuiţi" (cf. Romani 5,6); "Dar Dumnezeu Îşi arată iubirea faţă de noi prin aceea
că Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi" (cf. Romani 5,8). Chiar
păcătoşi fiind Dumnezeu ne-a iubit.

Sfântul Apostol Pavel caută să demonstreze că Hristos a reparat în mod prisoselnic


răul pe care l-a adus în fiinţa noastră păcatul. Apare mereu expresia: "cu atât mai mult"
(vers.9 şi 10), pentru a scoate în evidenţă revărsarea harului lui Hristos.

În capitolul 5 avem un important text despre păcatul strămoşesc. Textul nu este


fără dificultăţi în original. Este vorba de versetul 12: "De aceea, aşa cum printr-un om
a intrat păcatul în lume - şi prin păcat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toţi
oamenii prin acela în care toţi au păcătuit".

Este dificilă înțelegerea exactă a sensului acestui verset, mai ales a finalului său:
„din pricina căreia (pentru care) toţi au păcătuit”. Care este sensul exact al lui ef’on?

16
Urmașii lui Adam nu moștenesc, de fapt, vina păcatului lui Adam, ci numai efectele
căderii sale. Căci numai păcatele personale implică vina.

Totuși, în Vulgata traducerea este „prin care (adică prin Adam) toți au păcătuit”.
Augustin și Apusul catolic au mers pe această linie. Martin Luther reia argumentul
Fericitului Augustin şi adânceşte vina omului în faţa lui Dumnezeu. Salvarea omului este
prin har ("sola graţia"). Jean Calvin va spune că "religia este contemplarea misterului".
Tot ceea ce e contribuţie omenească nu are valoare. Dumnezeu acordă iertarea Sa şi omul
o primeşte.

Traducerea latină a acestui text a fost abandonată, deoarece expresia ef’on are
un alt sens ("pentru care" sau "deoarece"). "Moartea a trecut la toţi oamenii prin faptul că
(deoarece) toţi au păcătuit" - adică prin păcatele personale.

Versetele 13 şi 14 par să vină în sprijinul traducerii din Vulgata. Păcatul lui Adam
a produs o aservire a omului faţă de moarte, iar urmaşii lui Adam au luat-o şi ei prin
păcatele personale. S-ar părea că înainte de Moise oamenii nu puteau fi condamnaţi
neexistând Legea. Dar Scriptura dovedeşte că perioada de la Adam până la Moise a fost
dominată de păcat. Concluzia este că păcatul nu e în mod necesar călcarea unei porunci
pozitive cum a fost păcatul lui Adam. Moartea a împărăţit de la Adam până la Moise şi
peste cei ce nu păcătuiseră. Sfântul Apostol Pavel recunoaşte în sânul umanităţii o stare
generală de păcat şi consecinţa acestuia: Moartea. E vorba aici de păcatul strămoşesc care
afectează şi pe cei care nu au păcate personale. Acestui păcat Sfântul Pavel îi opune harul
adus de Hristos. În versetul 17 apare din nou expresia "cu mult mai mult". Harul lui
Hristos este prisoselnic, mai mult decât necesar pentru vindecarea păcatului strămoşesc
şi a tuturor păcatelor.

În prima parte a capitolului 6 Sfântul Apostol Pavel răspunde unei posibile


obiecţii: Dacă mântuirea este numai o lucrare a harului şi dacă noi nu putem face nimic
pentru mântuirea noastră de ce să nu rămânem în păcat ? (vers.1). Apare expresia [μ
γέvoιτo = să nu fie !] (vers.2 || Romani 3,31). Creştinul nu trebuie să rămână în păcat
deoarece Botezul operează în el o moarte şi o înviere reală.

În Romani 6,3-6 avem cel mai important text paulin despre Botez (textele paralele
le avem în Coloseni 2,11-13 şi Efeseni 2,5-6). Sfântul Apostol Pavel afirmă că Taina
Botezului operează în fiinţa celui ce se botează o moarte şi o înviere unită cu Moartea şi
Învierea lui Hristos. Credinciosul posedă prin Botez o viaţă tainică în Hristos: "Îngropaţi
fiind împreună cu El prin Botez..." (Coloseni 2,12a). Expresia "îngropaţi fiind" constituie

17
un temei liturgic pentru practicarea Botezului prin afundarea întreită în apa sfinţită în
numele Sfintei Treimi. Ne îngropăm cu Hristos în apa Botezului. Acest dar al încorporării
în Hristos îl posedăm de la Botez, nu ne va fi dat la Parusie: "Căci voi aţi murit, iar viaţa
voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viaţa voastră, Se
va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă" (Coloseni 3,3-4). La Parusie
se va releva viaţa noastră ascunsă cu Hristos. Botezul operează o eliberare a trupului faţă
de păcat şi o participare deplină la viaţa lui Hristos Cel Înviat.

În Coloseni 2,11-12 se vorbeşte despre Botez la trecut. Hristos vine în fiinţa


noastră. Credinciosul stă în comuniune cu Hristos de la Botez prin harul Sfântului Duh.
Această comuniune rămâne ascunsă până la Parusie. Prin Botez credinciosul a murit faţă
de păcat, dar rămâne supus ispitei datorită trupului muritor până când se va îmbrăca întru
nestricăciune: "Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi
fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se
va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci
va fi cuvântul care este scris: Înghiţitu-s'a moartea întru biruinţă. Unde-ţi este, moarte,
biruinţa ? Moarte, unde-ţi este boldul ? Iar boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului
este Legea" (I Corinteni 15,53-56). Moartea faţă de păcat este un dat sacramental (un dar
pe care credinciosul îl primeşte la Botez), dar şi o făgăduinţă care trebuie actualizată prin
efort personal.

În capitolul 7 versetele 1-7 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre eliberarea prin
Botez faţă de jugul Legii, dând exemplul femeii măritate care nu mai este supusă soţului
ei după moartea acestuia.

În continuare (vers.7-25) Sfântul Pavel vorbeşte despre rolul Legii. Legea este
bună şi sfântă în ea însăşi dar ea nu are darul de a-l îndrepta pe om. Legea este o lumină
care luminează conştiinţa dar nu dă puterea lăuntrică necesară de a rezista păcatului şi
nici nu-l poate preveni. Legea este într-un oarecare sens slujitoare a păcatului pentru că
face păcatul mai evident şi îl arată pe om vinovat.

Sfântul Apostol Pavel se pare că se pune în scenă pe sine, vorbind la persoana


întâi singular "eu": "Odinioară eu trăiam în lipsa Legii; dar când a venit porunca, păcatul
a prins viaţă" (vers.9). Argumentarea însă este biblică. Apostolul vorbeşte despre păcatul
lui Adam. Acest "eu" este Adam cel căzut (omul neîndreptat).

Versetul 19 este un text de inspiraţie clasică: "...căci nu fac binele pe care-l vreau,
ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc". Un autor clasic păgân zice: "...văd pe

18
cele bune şi le aprob, dar le fac pe cele rele". Omul credincios are forţa primită de la
Hristos de a rezista răului, dar mai ales de a face binele. Aşadar, acest "eu" este omul în
condiţia adamică, omul căzut. Sfântul Apostol Pavel nu se opreşte la această situaţie şi
vorbeşte despre Adam ca tip al umanităţii. Lăsat la puterile sale omul este într-o situaţie
disperată: "Om nenorocit ce sunt! Cine mă va mântui de trupul morţii acesteia ?..." (cf.
Romani 7,24). În versetul 25 Sfântul Pavel aduce mulţumire lui Dumnezeu prin Iisus
Hristos, care ne-a izbăvit din condiţia de robi: "Dar să-I dăm mulţumire lui Dumnezeu,
Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos !" (cf. I Corinteni 15,57).

În capitolul 8 Sfântul Apostol Pavel se întoarce spre omul îndreptat în Duhul lui
Dumnezeu. În viaţa omului credincios legea duhului vieţii în Hristos a înlocuit legea
morţii şi a păcatului. Venind în lume în asemănarea morţii şi a păcatului, Hristos a
sfărâmat puterea păcatului şi a morţii prin Jertfa pentru noi. Aşadar, omul nu trebuie să
mai trăiască după trup, ci după Duh: "Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, pe cele
de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de
sus cugetaţi, nu la cele de pe pământ." (Coloseni 3,1-2).

Dorinţa cărnii este spre moarte. Având viaţa în Duhul lui Hristos, trupul însuşi va
învia pentru viaţă veşnică. Chezăşia Sfântului Duh în noi este temeiul învierii trupeşti:
"Iar dacă Duhul Celui Ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat
pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său
care locuieşte în voi" (cf. Romani 8,11).

Odată cu venirea lui Hristos omul credincios a primit Duhul înfierii în sufletul
său, duh prin care strigă "Avva ! Părinte".

Lumea materială însăşi a împărtăşit destinul omului, fiind blestemată din pricina
păcatului (Facere 3,17). Această lume materială va participa şi ea (şi participă) la înnoirea
şi răscumpărarea omului: "Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din
pricina aceluia care a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din
robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu" (cf. Romani 8,20-21).

Concepţia antică greacă susţinea că creaţia (materia) este rea în sine. Omului îi
este necesară separarea de materie, de trup. Potrivit acestei concepţii mântuirea îl privea
numai pe om, realizându-se în afara naturii. În concepţia creştină omul aşteaptă
răscumpărarea alături de întreaga natură.

În versetul 26 Sfântul Apostol Pavel scrie: "...Duhul vine în ajutor slăbiciunii


noastre; că nu ştim să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul Însuşi mijloceşte pentru noi cu
19
suspine de negrăit". Se repetă mesajul din versetul 15 unde se spune că omul credincios
a primit odată cu venirea lui Hristos în lume "duhul înfierii" prin care strigă "Avva !
Părinte !". Rugăciunea adevărată este cea prin care Duhul se roagă în inimile noastre.
Rugăciunea este "susur al inimii plină de Duhul Sfânt". Creştinii ştiu că Dumnezeu,
pentru cei ce-L iubesc toate le lucrează spre bine.

În Romani 8,28-30 avem un text folosit în protestantism pentru a se susţine teza


(doctrina) predestinaţiei. Sunt prezentate etapele:

- cunoaşterea cea mai dinainte;

- hotărârea;

- îndreptarea;

- preamărire (slăvirea).

Pe primul loc stă verbul "I-a cunoscut". Aici este vorba de "preştiinţa" lui
Dumnezeu, nicidecum despre "predeterminare". Dumnezeu nu hotărăşte dinainte, El ştie
înainte datorită preştiinţei Sale. Chiar unii teologi ortodocşi au vorbit despre o
"predestinaţie relativă" care vrea să arate că Dumnezeu este prezent în destinul oamenilor
fără să hotărască pe unii pentru viaţa veşnică, iar pe alţi pentru moarte.

Capitolul 8 se încheie cu un imn prin care Sfântul Apostol Pavel laudă nădejdea
creştină şi certitudinea mântuirii în Iisus Hristos: "De dragul Tău suntem omorâţi toată
ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de înjunghiere. Dar în toate acestea noi suntem mai mult
decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit" (cf. Romani 8,36-37 || Psalmul 43,24; Zaharia
11,4-5).

În capitolele 9-11 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre situaţia lui Israel şi îşi
exprimă mâhnirea profundă pentru necredinţa iudeilor. În capitolul 9 versetele 4-5
apostolul arată care sunt avantajele iudeilor: înfierea, cultul monteist, darea Legii şi
făgăduinţele, din ei (iudei) este şi Iisus Hristos după firea umană. Dumnezeu, spune
Sfântul Pavel, alege după voia Sa liberă pe cine vrea, şi îi dă ca pildă pe cei doi fii ai lui
Isaac. Dumnezeu alege pe cel mai mic nu pe cel mai mare. În versetul 15 avem un citat
din Ieşire 33,19. Nimeni nu Îl poate judeca pe Dumnezeu care este stăpânul absolut al
tuturor. Omul nu poate cere socoteală lui Dumnezeu: "Oare făptura va zice Celui ce a
făcut-o: De ce m-ai făcut aşa ?" (vers.20).

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acest lucru pentru a justifica chemarea
păgânilor la mântuire. În versetul 25 avem un citat din profetul Osea din care rezultă

20
libertatea incontestabilă a lui Dumnezeu în raport cu creaturile sale, iar în versetul 27
avem un citat din profetul Isaia, care spune că din Israel numai o rămăşiţă (un rest) se va
mântui. Neamurile dobândesc dreptatea sau îndreptarea nu din faptele Legii, ci din
credinţă. Israel n-a ajuns la dreptate deoarece n-a căutat-o în credinţă, ci în faptele Legii.
În acest fel Hristos a fost piatră de poticnire pentru Israel: "Iisus, răspunzând, le-a zis:
Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii
se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care
nu se va poticni întru Mine" (cf. Matei 11,4-6). În versetul 33 avem un citat din Psalmul
117,22 despre "Piatra de poticnire din Sion". Noul Testament aplică acest text la Mesia.
Faptele Legii sunt o piedică în calea mântuirii în loc să fie mijloace de dobândire a ei.

Capitolul 10 începe cu exprimarea aceleiaşi profunde mâhniri a apostolului în


faţa necredinţei lui Israel. Apostolul vede în iudei şi părţi bune (vers.2). "Ei se încred în
dreptatea lor şi nu se supun dreptăţii lui Dumnezeu" (vers.3).

Creştinismul spune că mântuirea este har al lui Dumnezeu. Ea se dă omului în dar.


Urmează o nouă argumentare cu citate biblice în care „dreptăţii proprii” i se opune
dreptatea din credinţă. O credinţă care nu poate da seama raţional despre articulaţiile ei,
ci este o primire a ceea ce spune și face Dumnezeu.

În versetul 9 avem o mărturisire centrală a soteriologiei Epistolei către Romani:


"Că dacă cu gura ta vei mărturisi că Iisus este Domnul, şi în inima ta crezi că Dumnezeu
L-a înviat din morţi, te vei mântui". În versetul 11 avem un citat din profetul Isaia 28,16:
"Tot cel ce crede în El nu va fi ruşinat".

În faţa lui Dumnezeu nu există deosebire între iudei şi păgâni. Aşadar, şi din acest
punct de vedere este justificată propovăduirea la păgâni. Apostolul Pavel se întreabă: "Nu
cumva Israel n-a înţeles ?" (vers.19). Citând texte din Vechiul Testament Sfântul Pavel
arată că neascultarea de acum a lui Israel are antecedente. Nu e prima dată când Israel nu-
L ascultă pe Dumnezeu. Versetele 20-21 sunt citate din cartea profetului Isaia: "Aflat am
fost de cei ce nu Mă căutau şi arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Iar către
Israel zice: Toată ziua mâinile Mi le-am întins către un popor neascultător şi împotrivă-
grăitor".

În capitolul 11 Sfântul Apostol Pavel caută să răspundă la întrebarea: "ce se


întâmplă cu Israel acum ?". " Nu cumva Dumnezeu Şi-a lepădat poporul ?". Apare din
nou expresia "să nu fie !". Poporul Israel nu se identifică cu necredincioşii lui. Poporul

21
Israel îşi are continuitatea în cei ce au crezut între iraeliţi în Iisus Hristos. În versetul 5
Sfântul Pavel vorbeşte despre o rămăşiţă aleasă prin har.

Poticnirea iudeilor nu este spre cădere sau definitivă. Dimpotrivă, această


împietrire a lor a fost un prilej pentru chemarea păgânilor. Intrarea neamurilor în
făgăduinţă are rolul de a stârni "gelozia" lui Israel. Sfântul Pavel însuşi, măcar că se
îndreaptă către păgâni, scopul acţiunii sale îi vizează în ultimă instanţă pe iudei: "În
măsura în care eu sunt într-adevăr Apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujirea în nădejdea
că voi aţâţa gelozia celor din neamul meu şi-i voi mântui pe unii din ei" (cf. Romani
11,13-14).

Sfântul Apostol Pavel dă exemple că Israel n-a fost lepădat de Dumnezeu


(exemplul cu măslinul). Trunchiul măslinului este poporul ales. Pe acest trunchi sunt
altoiţi păgânii care cred în Hristos. Dar cei altoiţi astfel să nu se trufească. În ce priveşte
pe israeliţi cu atât mai uşor se vor mântui ei decât cei ce nu erau măslini după fire
(vers.24).

În versetul 25 şi urm. ni se dezvăluie o taină: Că împietrirea lui Israel s-a făcut cu


scopul intrării neamurilor în făgăduinţă. În final întregul Israel se va mântui. Poporul
Israel în ansamblul său va primi pe Iisus Hristos. Dumnezeu i-a închis pe evrei în
neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască (vers.32).

Sfântul Apostol Pavel încheie această secţiune printr-un imn adus lui Dumnezeu,
Cel Ce în negrăita Sa înţelepciune vrea pe toţi să-i mântuiască. Imnul cuprinde texte vechi
testamentare. Cu aceasta se încheie partea doctrinară a Epistolei.

Partea a II-a parenetică - 12,1-15,13

Prima pericopă a părţii a doua prezintă viaţa creştină ca o jertfă adusă lui
Dumnezeu. Renunţarea la poftele trupului şi nepotrivirea la acest veac sunt ceea ce
jertfeşte creştinul în acest trup. Acest text şi multe altele din Noul Testament, surpă bazele
oricărui maniheism. Versetele 3-8 vorbesc despre harisme. Trupul (Biserica) şi
madularele (credincioşii). În versetul 6b şi urm. avem o listă de harisme. Versetele 9 şi
urm. până la versetul 21 cuprind îndemnuri la virtute şi mai ales la dragoste. Partea a doua
insistă asupra datoriei de a-i iubi pe vrăjmaşi. În versetul 20 avem un mod original de a
vorbi despre iubirea vrăjmaşilor: "Dacă duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce; dacă-
i e sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, cărbuni de foc vei grămădi pe capul lui" (se referă
probabil la mustrarea de conştiinţă). Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele îl biruieşte

22
(vers.21). Rugăciunea este forma cea mai înaltă a binelui pe care-l putem face vrăjmaşilor
noştri.

În capitolul 13 primele 7 versete vorbesc despre cinstirea autorităţilor de stat (vezi


I Timotei cap.2 vers.1 şi urm.). Sfântul Apostol Pavel dă creştinilor îndemnul de-a se ruga
pentru vrăjmaşi şi pentru autoritatea de stat. Indiferent cine este conducătorul trebuie să
te rogi pentru el, pentru că el de Dumnezeu este pus. Motivaţia în acest caz este teologică:
Dumnezeu îţi porunceşte să te rogi pentru conducători. Stăpânirea este slujitoare a lui
Dumnezeu pentru bine. Nu trebuie să uităm că în momentul în care Sfântul Pavel scria
aceste cuvinte, în sânul iudaismului mişcarea zelotă se înteţea (suntem în anul 57/58 în
preajma primei revolte iudaice).

Dar când statul nu mai e stat ci mamona ? întreabă Steinhardt. În Cartea Faptele
Apostolilor 4,19 şi 5,29 avem limitele ascultării faţă de autorităţile de stat: "Iar Petru şi
Ioan, răspunzând, le-au zis: Judecaţi voi dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să
ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu"; "Iar Petru şi Apostolii, răspunzând, au
zis: Noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni" [există astăzi în
lume excese; se vorbeşte despre teologia politică, teologia neagră, teologia anti-rasială;
toate caută să justifice teologic revoluţia armată împotriva stăpâniri. Toate acestea sunt
excese care nu pot fi susţinute teologic].

Creştinul trebuie să se supună autorităţilor de stat bazat pe porunca lui Dumnezeu


şi pe conştiinţă şi nu din oportunism sau din frică. Fericitul Augustin scrie: "Cel Ce a dat
stăpânirea creştinului Constantin, Acelaşi a dat-o şi apostatului Iulian". Am văzut în
Cartea Faptele Apostolilor care sunt limitele supunerii faţă de autorităţile de stat. Iisus
Însuşi a stabilit că nu poţi sluji la doi domni (şi lui Dumnezeu şi lui mamona). Atunci
când autoritatea de stat îşi depăşeşte rolul, când statul nu mai e stat ci instrument al lui
mamona, atunci creştinul trebuie să se opună stăpânirii.

Urmează pericopa "Creştinul fiu al luminii". Sfântul Apostol Pavel face îndemnul
de-a trăi ca nişte oameni treji, dea lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în
armura luminii. Citind acest pasaj al Epistolei, Fericitul Augustin şi-a dat seama că până
la convertire a trăit în întuneric. Versetele 11-14 constituie pericopa biblică nou-
testamentară care se citeşte în cultul divin la intrarea în Sfântul şi Marele Post.

În capitolul 14 avem o nouă pericopă "Cei tari şi cei slabi".

"Cei slabi" sunt aceia pe care trecutul lor necreştin îi face să aibă anumite scrupule.
Consumarea anumitor mâncăruri îi smintea pe unii (e vorba de idolotite). Nu ştim dacă
23
"cei slabi" sunt iudei sau păgâni. unii zic că ar fi iudeo-creştini, alţii zic că ar fi păgâno-
creştini. Pentru aceştia din urmă consumarea acestor cărnuri nu putea să nu-i ducă cu
gândul la idoli. În versetul 13 Sfântul Pavel spune că "cei slabi" trebuie menajaţi şi nu
dispreţuiţi, iar în versetul 14 este vorba despre cei cu conştiinţa neluminată îndeajuns.
"Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru
Duhul Sfânt" (cf. Romani 14-17).

Sfântul Apostol Pavel este încredinţat că nimic nu este întinat în sine. El se referă
în general la unele scrupule ale unor iudei. Acestea defapt nici nu sunt lucruri esenţiale.
Se poate face un compromis, de dragul păcii în Biserică. Sfântul Apostol Pavel nu
interzice consumarea cărnii, dar e bine să nu consumi carne şi vin. [Concepţia vegetariană
nu e creştină, ba chiar anticreştină; nu trebuie să confundăm vegetarianismul cu postul].

În prima parte a capitolului 15 Sfântul Apostol Pavel continuă ideea cu "cei


slabi". Psalmul 68,12 este citat în versetul 3: "Iisus n-a căutat plăcerea Sa, ci după cum
este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea". Sfântul Apostol
Pavel se prezintă apoi pe sine ca slujitor al lui Hristos la neamuri, iar în versetul 15 spune
motivul pentru care le-a scris Epistola. De remarcat în versetul 16 limbajul liturgic folosit
de Sfântul Pavel, vorbind despre misiunea apostolică, ca despre o lucrare sacerdotală
(slujitoare). El este slujitor al lui Iisus Hristos.

În versetul 14 începe epilogul Epistolei.

În versetul 19 Sfântul Apostol Pavel spune că a împlinit propovăduirea


Evangheliei lui Iisus Hristos de la Ierusalim şi până în Iliria, căutând să binevestească în
locurile unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidească pe temelia altuia (vers.20) [Acesta
este un principiu paulin]. În versetul 23 spune că nu mai are loc unde să binevestească şi
că doreşte să vină la ei, iar în versetul 24 îşi expune dorinţa de a merge în Spania, iar în
drum spre Spania nădăjduia să treacă prin Roma. În versetul 27 este vorba despre sensul
colectei, al ajutoarelor pentru creştinii din Ierusalim, iar în versetul 30 îi roagă pe
destinatari să-l pomenească în rugăciunile lor, ca să scape de oponenţii săi (iudaizanţi) şi
ca slujirea sa să fie primită la Ierusalim de către creştinii de acolo.

Capitolul 16 începe cu pomenirea diaconiţei Febe (curiera care va duce scrisoarea


la destinaţie). Aceasta era diaconiţă a Bisericii din Chenhreea [Fibi în traducere înseamnă
"strălucitoare" iar Febus este numele zeiesc al soarelui]. Această diaconiţă, spune
apostolul, i-a ajutat pe mulţi şi pe el însuşi.

24
În versetul 3 sunt pomeniţi Priscila şi Aquila. Observăm că Priscila e numită
înaintea soţului ei. De aici rezultă, pentru unii, că Priscila ar fi o doamnă de rang înalt. Ea
şi-a pus casa la dispoziţia Sfântului Pavel.

Capitolul 16, deşi cuprinde numai salutări personale, nu avem motive să spunem
că ar fi neautentic. În versetul 10 e pomenită "casa lui Aristobul" (se referă la întreaga
familie), iar în versetul 11 "casa lui Narcis". Cine era Narcis ? Aflăm date despre el din
"Analele lui Tacitus". Era un libert bogat care a contribuit la căderea Mesalinei, prima
soţie a lui Nero. Acesta s-a sinucis din porunca lui Nero. În versetul 13 sunt pomeniţi
"Alexandru şi Ruf" fiii lui Simon din Cirene, cel care L-a ajutat pe Domnul Iisus să-şi
ducă crucea la locul execuţiei (aceştia trăiau la Roma).

În versetul 18 este vorba despre eretici: "Unii ca aceştia nu-I slujesc Domnului
nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor; şi prin vorbe atrăgătoare şi cuvântări plăcute înşeală
inimile celor simplii". Salutările finale îi pomenesc pe Timotei , Lucius, Iason şi Sosipatru
şi pe Terţius (tahigraful Sfântului Pavel), pe Gaius (gazda apostolului).

Salutarea şi binecuvântarea finală: "Unuia Înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus


Hristos, fie slava în vecii vecilor. Amin!"

Soteriologia Epistolei către Romani


Soteriologia ca parte a hristologiei cuprinde mântuirea obiectivă, adică tot ceea ce
a înfăptuit Mântuitorul pentru eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii, înnoirea
fiinţei umane şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. Această lucrare
dumnezeiască se mai numeşte „răscumpărare”, „împăcare”, „mântuire” (Rom. 3, 24; 5,1).
Împropierea de către fiecare persoană umană a lucrării mântuitoare a Fiului lui
Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh (Rom. 5,5) cu care omul cooperează liber,
constituie cea de a doua parte a soteriologiei numită mântuirea subiectivă, ori „îndreptare”
cum o numeşte Sf. Ap. Pavel (Rom. 3,20).

Cercetând Epistola către Romani observăm că Sfântul Pavel nu desparte Persoana


Mântuitorului de lucrarea Sa, subliniind că de fapt credincioşii înşişi participă, se
împărtăşesc de jertfa lui Hristos: „Dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El ne şi
preamărim” (Rom. 8,17). Unitatea fiinţială între răscumpărare ca lucrare dumnezeiască
şi împăcarea fiecărei fiinţe umane cu Dumnezeu o subliniază limpede Sfântul Pavel în
textul de la Romani 5,10 „Căci dacă pe când eram vrăşmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu,
prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui”.

25
Una din caracteristicile epistolelor pauline este aceea că prezintă pe Hristos Fiul
lui Dumnezeu ca mântuitor al tuturor oamenilor şi ca model de comportare conformă cu
voia lui Dumnezeu. Gândirea Sf. Ap. Pavel este hristocentrică, e orientată total spre
Hristos, Mântuitorul lumii. Nu în sensul că tot ceea ce ne spune el ar constitui o învăţătură
care îl are pe Hristos ca subiect unic, ci în acela al unei pietăţi care exprimă legătura
intima cu Dumnezeu15.

Este cunoscut faptul că Sf. Ap. Pavel n-a expus întreaga sa doctrină teologică într-
o anumită epistolă. Conţinutul teologic al fiecărei epistole este determinat de necesităţile
practice ale comunităţilor creştine întemeiate de el: clarificarea unor probleme ce aveau
ca obiect credinţa şi morala, combaterea ereziilor ce se iveau sau probleme pastorale şi
disciplinare16. Epistola către Romani constituie unul din momentele culminante ale
activităţii pastoral-misionare pauline între neamuri (Rom.15,18).

Epistola Sf. Ap. Pavel către Galateni

Introducere
Sfântul Apostol Pavel adresează această Epistolă “Bisericilor Galatiei” (Gal 1,2)
sau “galatenilor” (Gal 3,1). Galatenii erau o populaţie celtă, provenind din Galia. În epoca
Sfântului Pavel termenii “galatai” şi “keltoi” erau sinonimi. În secolul III î.Hr., trecuseră
în Asia Mică. Pentru multă vreme au fost groaza Asiei Mici, deoarece trăiau din jafuri.
Înfrânţi într-o luptă cu regele Bitiniei, au fost siliţi să se aşeze în centrul Asiei Mici, într-
un ţinut semideşertic (un platou arid, lipsit de vegetaţie) care se va numi “Galatia”.

Teritoriul Galatiei avea trei oraşe mai importante: Ancira (Ancara), Tavium şi
Pessinus. Teritoriul galatenilor a trecut ca moştenire prin mâinile mai multor regi. Ultimul
rege galatean, Amyntas, la moartea sa în anul 25 î.Hr., a lăsat regatul său ca moştenire
romanilor.

Galatia a devenit provincie romană cu capitala la Ancira. Aici exista un templu


dedicat împăratului Octavian Augustus (ridicat după moartea acestuia). Acest templu era

15
Pr. Conf. Ilie I. Moldovan, Învăţătura paulină cu privire la taina lui Hristos şi implicaţiile ei
ecumenice, în Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 1, pag. 114.
16
Diac. N. Nicolaescu, Prof. Dr. Grigorie T. Marcu, Studiul Noului Testament, Bucureşti,
1977, pag. 112.
26
o transformare (modificare) a vechiului templu construit în cinstea Cibelei (Magna Mater)
şi a zeului Men.

Pe lângă Galatia propriu-zisă, provincia cuprindea şi Pisidia, partea vestică a


Frigiei, cea mai mare parte a Licaoniei şi Isauria, la care s-au mai adăugat în anul 7 î.Hr.,
o parte din Paflagonia şi Pontul galatic. În timpul Sfântului Apostol Pavel acestui teritoriu
vast i s-au adăugat Pontul Ptolemaic şi Armenia, iar în timpul împăratului Vespasian şi
Capadocia.

La data scrierii Epistolei către Galateni, localităţile Antiohia Pisidiei, Iconiu,


Listra şi, probabil, Derbe aparţineau provinciei romane Galatia.

Sfântul Apostol Pavel şi galatenii


Sfântul Apostol Pavel trece prin “ţinutul Galatiei” în cursul celei de-a doua
călătorii misionare: “Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de Duhul Sfânt
să grăiască în Asia cuvântul” (Fapte 16,6) şi în cursul celei de-a treia călătorii misionare:
“Şi după ce a stat acolo câtva timp, a plecat şi a străbătut pe rând ţinutul Galatiei şi Frigia,
întărind pe toţi ucenicii” (Fapte 18,23).

Aşadar, în a doua călătorie misionară Sfântul Pavel a străbătut Frigia (teritoriu


aflat în centrul Asiei Mici) şi ţinutul Galatiei propriu-zise (adică teritoriul locuit, începând
din secolul III î.Hr., de triburile celtice de care am vorbit), fiind opriţi de Duhul Sfânt să
grăiască în Asia cuvântul (adică Provincia romană cu acest nume a cărui capitală era
Efesul).

Din Fapte 18,23 rezultă că Sfântul Pavel a desfăşurat în Galatia o activitate


misionară intensă. În acest al doilea text Galatia e amintită întâi, apoi Frigia, acest text
aducând şi o completare textului din Fapte 16,6 cu privire la întemeierea de Biserici
creştine în Galatia propriu-zisă. În Galatia existau deja “ucenici” pe care Apostolul Pavel
îi întăreşte în credinţa pe care o îmbrăţişaseră mai înainte. În a treia călătorie misionară
Sfântul Pavel nu-i mai “evanghelizează”, căci făcuse acest lucru atunci când vizitase
Galatia pentru prima dată (Fapte 16,6).

Despre activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel în Galatia şi despre


raporturile sale cu galatenii aflăm indicii chiar din cuprinsul Epistolei pe care el le-o
adresează. Din cuprinsul ei aflăm că Sfântul Pavel este întemeietorul Bisericilor din
Galatia (Gal 1,8 şi 1,10).

27
Prima oprire a Sfântului Pavel în Galatia şi activitatea misionară pe care a
desfăşurat-o cu acest prilej s-au datorat unei crize a bolii cronice de care suferea
Apostolul: “Dar voi ştiţi că din pricina unei slăbiciuni a trupului v-am binevestit vouă
întâia oară...” (Gal 4,13). Cu acest prilej, galatenii i-au făcut Sfântului Pavel o primire
cordială “ca pe Hristos Iisus” (Gal 4,14). Această dintâi vizită a Sfântului Pavel în Galatia
a fost urmată de cel puţin încă una, aşa cum reiese din folosirea expresiei “mai întâi; întâia
oară” (Gal 4,13b). Curând după a doua vizită a Sfântului Pavel iudaizanţii au produs aici
tulburare (Gal 1,6-7), făcând necesară intervenţia Apostolului.

Primii destinatari ai Epistolei către Galateni


O problemă care s-a pus în legătură cu Epistola către Galateni, mai ales începând
cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este aceea a primilor ei destinatari: “Cui a
adresat Sfântul Apostol Pavel Epistola către Galateni?” Unor Biserici din Galatia propriu-
zisă, întemeiate în cursul celei de-a doua călătorii misionare (Fapte 16,6), şi consolidate
în cursul celei de-a treia călătorii misionare (Fapte 18,23)? sau unor Biserici din provincia
romană Galatia (care includea Pisidia şi Licaonia, cu oraşele Antiohia Pisidiei, Iconiu,
Listra, Derbe, evanghelizate in prima călătorie misionară)? Locuitorii de aici, deşi nu erau
galateni, făceau parte din provincia romană Galatia.

Există două teorii sau ipoteze:

a) Ipoteza galatică nordică (Galatia propriu-zisă);

b) Ipoteza galatică sudică (provincia romană Galatia);

c) Ipoteza galatică mixtă (propusă şi susţinută de Theodor Zahn, după care


Epistola ar fi fost adresată ambelor provincii);

Pr. Prof. Vasile Gheorghiu a scris o lucrare pe această temă intitulată Adresaţii
Epistolei către Galateni, Cernăuţi, 1904, în care susţine ipoteza galatică nordică.

Ce argumente au fost aduse de susţinătorii teoriei galatice sudice? Multe, însă nu


toate au aceeaşi valoare:

– În cartea Faptele Apostolilor apar trei vizite ale Sfântului Pavel la Ierusalim
după convertirea sa, iar în Galateni nu sunt amintite decât numai două. De aici rezultă că
Epistola a fost scrisă înainte de Sinodul Apostolic. Între anii 45-48 a avut loc prima
călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel.

– Adepţii teoriei galatice sudice spun că în Galateni nu avem nici o aluzie la


“decretul apostolic”, iar în Galatia exista problema iudaizanţilor.
28
– Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de Macedonia, Ahaia sau Asia înţelege prin
acestea provinciile romane cu acest nume. De aici rezultă că Apostolul folosea denumirile
oficiale ale provinciilor romane. Aşadar, vorbind despre Galatia sau despre “Bisericile
Galatiei” (Gal 1,2), Apostolul s-ar referi la Galatia de Sud.

– În Galateni e menţionat Barnaba (însoţitorul Sfântului Pavel din prima călătorie


misionară), fără să dea date despre el, presupunându-se că era cunoscut de cititori.

– În sfârşit, faptul că nu se aminteşte în Fapte despre existenţa unor Biserici


creştine în Galatia propriu-zisă (cea de Nord) înseamnă că ele nu ar exista.

Nici unul din aceste argumente nu este hotărâtor.

Presupunerea că Sfântul Apostol Pavel a folosit denumirile oficiale romane este


fără temei. Adepţii ipotezei galatice sudice susţin că în Ep. Către Galateni lipseşte
relatarea Sinodului apostolic, ceea ce e fals. În Gal 2,1-10 avem relatarea paulină a
Sinodului apostolic (personajele sunt aceleaşi, locul de desfăşurare este acelaşi –
Ierusalim, problema pusă în discuţie este aceeaşi, iar rezolvarea ei de asemenea). Putem
pune aşadar, semnul egalităţii între Fapte 15,1-35 şi Gal 2,1-10. De aici rezultă că Epistola
către Galateni a fost scrisă după Sinodul apostolic. “Decretul apostolic” avea o destinaţie
precisă şi e foarte posibil ca Sfântul Pavel să nu-l fi cunoscut, el fiind redactat într-o
întrunire locală (alta decât Sinodul apostolic). Am văzut că în Fapte 21,25 Sfântul Iacov
îl informează pe Pavel despre decret ca şi cum acesta n-ar şti nimic despre el: “Cât despre
păgânii care au crezut, noi le-am trimis scrisoare, hotărându-le să se ferească de ceea ce
este jertfit idolilor şi de sânge şi de (animal) sugrumat şi de desfrâu”.

Nu este deloc adevărată afirmaţia cum că Sfântul Apostol Pavel a folosit


denumirile oficiale romane. În Gal 1,21, de pildă, vorbind despre Siria, el se gândeşte la
Antiohia Siriei (vechea Siria), nu la provincia romană Siria din care făcea parte şi
Palestina şi Ierusalimul.

Este adevărat că e pomenit Barnaba fără să dea amănunte despre el, dar nu numai
el e pomenit. Este menţionat, de asemenea, Iacov, fratele Domnului, iar în capitolul 2 sunt
pomeniţi Iacov, Chefa şi Ioan, “stâlpii Bisericii”, şi Apostolul nu simte nevoia să spună
ceva nici despre ei. De ce? Deoarece toţi îi cunoşteau (nu personal evident, dar auziseră
despre ei).

Dacă în Fapte nu citim despre fundarea unor Biserici în Galatia Nordică, aceasta
nu înseamnă că ele nu au existat. În a doua călătorie misionară, Sfântul Pavel a trecut prin
Galatia (Fapte 16,6), iar în cursul celei de-a treia călătorii misionare Apostolul a revenit
29
în Galatia “întărind pe toţi ucenicii...” (Fapte 18,23). Care ucenici? Cei formaţi în a doua
călătorie misionară. O dovadă clară că Apostolul a revenit în această regiune pentru a
consolida Bisericile întemeiate anterior.

Amintim aici precizarea pe care am făcut-o când am vorbit despre titlul cărţii
“Faptele Apostolilor”. Al doilea volum lucanic nu şi-a propus să descrie în amănunt
activitatea Sfântului Pavel sau a celorlalţi Sfinţi Apostoli. S-a spus că acestei cărţi i s-ar
potrivi mai degrabă titlul: “unele fapte ale unora dintre Apostoli şi ale unora dintre
ucenicii Apostolilor”.

Când spune “Galatia”, Sfântul Luca nu se referă la provincia romană Galatia, ci


foloseşte denumirea tradiţională, înţelegând prin această denumire Galatia propriu-zisă.

Împotriva ipotezei galatice sudice există şi alte argumente:

În Gal 3,1 Sfântul Pavel foloseşte expresia “fără minte”. Să le spui “galateni” şi
unor locuitori din Galatia de Sud (care nu erau galateni), şi încă „fără minte”, era o gravă
jignire, ştiut fiind faptul că denumirea de “galatean” în epocă echivala cu cea de
“brigand”, “barbar” sau “tâlhar”.

Sfântul Apostol Pavel însuşi era din Galatia Sudică; niciodată nu ar fi făcut el
eroarea tactică de a-i numi “galateni” pe locuitorii acestei zone.

Pe de altă parte trebuie să ţinem seama că Bisericile din Galatia propriu-zisă n-au
fost întemeiate potrivit unui plan misionar dinainte stabilit (Gal 4,13 ş. u.). Sfântul Pavel
ne spune că clar acest lucru. O criză a bolii sale cronice l-a oprit acolo.

Din Epistolă aflăm că a fost adresată unor păgâno-creştini (cf. Gal 4,8: “Atunci
însă, când voi nu-L cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeaţi celor care prin firea lor nu sunt
dumnezei”; Gal 5,2: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu
vă va folosi la nimic”; Gal 6,12-13: “Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi
împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniţi pentru crucea lui Hristos. Fiindcă nici ei înşişi,
cei care se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci vor ca voi să vă tăiaţi împrejur pentru ca să
se laude ei în trupul vostru”). Din aceleaşi texte aflăm că existau aici, totuşi şi iudei.

Germanul Theodor Zahn a emis ipoteza galatică mixtă, însă nimeni nu l-a urmat
în teoria lui.

Concluzie:
Galatenii cărora le adresează Sfântul Apostol Pavel Epistola nu sunt creştini ai
Licaoniei şi Pisidiei, ci creştini din Galatia propriu-zisă (de Nord), evanghelizaţi şi
30
convertiţi de Apostol în cursul călătoriilor a doua şi a treia misionare. Epistola are – cum
am menţionat deja la început – caracter de enciclică (de circulară). Sfântul Apostol Pavel
nu dă nici un indiciu topografic afară de singura denumire “Galatia”.

Data şi locul scrierii Epistolei


Epistola către Galateni a fost scrisă la Efes, în cursul anului 55 d. Hr.

Împrejurările şi scopul scrierii Epistolei


Prin Epistola pe care Sfântul Pavel o scrie galatenilor vrea să combată propaganda
şi erorile iudaizante care au stârnit în Galatia o mare tulburare. Pseudo-didascali veniţi de
aiurea au tulburat pe credincioşi, spunându-le că fără tăierea împrejur nu există mântuire.

Apostolul Pavel caută să combată această eroare şi să-şi “legitimeze” Evanghelia


pe care o propovăduieşte la neamuri. Legea a fost o instituţie provizorie, cu un rol
tranzitoriu, căci, venind Hristos, rolul ei s-a încheiat. Pentru creştini singurul mijlocitor
între Dumnezeu şi oameni este Iisus Hristos, iar prescripţiile Legii mozaice au devenit
perimate.

Iudaizanţii făcuseră, desigur, caz de Apostoli (Petru, Ioan şi Iacov), susţinând că


ei înşişi ar ţine Legea, punând prin aceasta sub semnul întrebării autoritatea apostolică a
Sfântului Pavel. Vor fi spus despre el că nici măcar nu e apostol, că dacă e apostol, atunci
e un apostol de la oameni şi nu de la Dumnezeu, că Evanghelia propovăduită de el diferă
de cea propovăduită de “adevăraţii apostoli”, şi că prin predica lui caută să placă
oamenilor, că îşi potriveşte învăţătura după împrejurări, că face pe învăţătorul contra
plată, predicând el însuşi uneori obligativitatea circumciziunii (cf. Gal 5,11).

Această “campanie” dusă împotriva Sfântului Pavel, a clătinat încrederea


galatenilor în el. Fără a ajunge încă la tăierea împrejur, ei au început să ţină unele rituri şi
prescripţii iudaice. Când Sfântul Apostol Pavel a auzit aceste lucruri a fost cuprins de o
sfântă mânie şi a scris în grabă această epistolă, pentru a-i întoarce pe galateni de pe
drumul rătăcirii. Stilul epistolei este neşlefuit, neîngrijit, Apostolul arătându-se foarte
puţin preocupat de echilibrul frazelor, Epistola către Galateni fiind, din acest punct de
vedere, cea mai “bolovănoasă” din Corpus paulinum, aşa cum o caracteriza profesorul
(pe atunci) Nicolae Colan.

Planul Epistolei
Adresă şi salutare (1,1-5);
Tema Epistolei: Există o singură Evanghelie (1,6-10);

31
Partea I-a: autobiografic-apologetică (1,11-2,21);
Partea a II-a: doctrinar-teologică – “Evanghelia Sfântului Pavel” (3,1-5,12);
Partea a III-a: parenetică (morală) (5,13 - 6,10);
Epilog-autograf (scris de însăşi mâna Apostolului) (6,11-18).
Epistola către Galateni (scurtă interpretare)
Începutul Epistolei (vers. 1-5) este de o solemnitate neobişnuită. De la început,
Sfântul Apostol Pavel afirmă originea divină a apostolatului său. Apoi afirmă deplina
putere mântuitoare a Jertfei lui Hristos, lăsând la o parte obişnuita “rugăciune de
mulţumire. În versetul 3 Iisus Hristos este numit alături de Tatăl izvor al binecuvântării,
iar în versetul 4, unii comentatori mai noi cred că avem o mărturisire de credinţă
prepaulină, o formulă hristologic-soteriologică a Bisericii primare.

Prima parte a acestei formule hristologic-soteriologice este construită pe baza


bine-cunoscutului text mesianic din Cartea profetului Isaia 53,6: “Şi Domnul a făcut să
cadă asupra Lui păcatele noastre”; şi vers. 12: “Şi El a purtat fărădelegile multora şi S-a
dat pentru păcatele lor”. Domnul Iisus Hristos S-a dat pentru păcatele noastre, adică din
cauza păcatelor noastre, dar şi cu scopul de a ne izbăvi din aceste păcate, oferindu-ne
darul vieţii Sale. Păcatele noastre au fost motivul, iar izbăvirea din ele a fost scopul morţii
de bunăvoie a Mântuitorului Hristos. Expresiile “pentru păcatele noastre” (Gal 1,4; I Cor
15,3), “pentru noi” (Gal 3,13; Rom 8,32), “pentru voi” (I Tim 2,6) cu referire la Jertfa lui
Hristos, sunt paralele, ele arătând, toate, că Hristos a primit să moară de bunăvoie, din
iubire pentru oameni şi că Jertfa Sa, Patimile Sale au avut un rol substitutiv: Iisus
pătimeşte şi moare pentru oameni. Despre versetele 3-5, un comentator (John Bligh)
spune că sunt scrise într-un limbaj liturgic.

În versetul 6 Sfântul Apostol Pavel îşi exprimă mirarea pentru atitudinea lor şi le
reproşează sever nestatornicia. Adversarii îl acuză că îşi potriveşte Evanghelia ca să fie
pe placul ascultătorilor, ca să atragă cât mai mulţi, şi că doreşte să placă oamenilor.
Acestor acuze Sfântul Pavel le răspunde în versetul 10: “Căci acum caut bunăvoinţa
oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă
oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înţelesul acestui
verset este următorul: “Dacă aş fi vrut să plac oamenilor, aş fi încă printre iudei, aş prigoni
Biserica!”. Sfântul Apostol Pavel ştie că există o opoziţie fundamentală între a căuta
favoarea oamenilor (dorinţa de a plăcea lor) şi slujirea lui Dumnezeu. Ştie că între “a
plăcea cuiva” şi “a sluji cuiva” există o strânsă legătură, iar el doreşte să fie robul lui
Hristos, să placă lui Hristos şi nu oamenilor. Înţelesul acestui verset (10) mai poate fi:

32
“Cuvintele mele pot să vă pară aspre, dar acum nu-i momentul de a căuta plăcerea
oamenilor”.

În versetul 9 este scoasă în evidenţă valoarea tradiţiei primite. În acest verset apare
expresia “...ceea ce aţi primit”. Această expresie a devenit la Sfântul Pavel termenul
tehnic al “tradiţiei primite” (“Fiindcă eu de la Domnul am primit ceea ce v-am predat şi
vouă”, I Cor 11,23; “Că înainte de toate, v-am predat ceea ce şi eu am primit”, I Cor 15,3),
aşa cum “a preda” desemnează “tradiţia transmisă” (“Fraţilor, vă laud că întru toate vă
aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” I Cor 11,2; cf. I Cor 15,3).
“Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât ceea ce aţi primit – să fie anatema!”
(anatema înseamnă despărţire de Hristos şi de Biserică). Epistola întâi către Corinteni
prezintă despărţirea de Biserică a unui om păcătos (incestuosul, 1 Cor 5,1 ş. u). În textul
nostru din Galateni anatema este pronunţată împotriva oricărui om care predică altă
evanghelie, deoarece Evanghelia este una singură.

Partea I-a: autobiografic-apologetică (Gal 1,11-2,21)

Sfântul Apostol Pavel continuă, în secţiunea autobiografic-apologetică, să-şi


apere apostolatul, afirmându-şi autoritatea apostolică şi autenticitatea Evangheliei sale.
Evanghelia pe care o propovăduieşte nu este de la oameni (vers. 11) (apostolul fusese
acuzat că a deformat Evanghelia şi că ceea ce propovăduieşte el diferă de ceea ce
propovăduiesc Cei Doisprezece). El a primit Evanghelia prin descoperire de la Iisus
Hristos (vers. 12). Este vorba aici, evident, despre convertirea sa pe drumul Damascului
(Fapte 9). El nu a primit toată învăţătura creştină prin revelaţie. „Evanghelia” Sfântului
Pavel, adică ceea ce constituia accentul său special ca Apostol al neamurilor, era
învăţătura despre mântuirea prin credinţa în Hristos, fără faptele Legii lui Moise. Această
„Evanghelie” n-a învăţat-o de la oameni. Antecedentele sale precreştine nu prevesteau
convertirea, nimic din biografia sa de dinainte de convertire nu anunţa schimbarea din
prigonitor al lui Hristos în ucenic al Său. Iar după convertire, a avut puţine contacte cu
Apostolii Domnului, înainte de a propovădui în Galatia. Versetele 12-13 vorbesc despre
conduita Apostolului înainte de convertirea sa. Din versetul 13 ne dăm seama că trecutul
Sfântului Pavel era cunoscut cititorilor. El însuşi (Fapte 22,2-21; Fapte 26,4-23; I Cor
15,8-10), dar, desigur, şi adversarii săi, i-au informat pe galateni asupra lui Saul,
prigonitorul Bisericii. Dar acestea s-au întâmplat “odinioară”; contrastul dintre acest
“odinioară” şi “acum” este exprimat de Sfântul Pavel în versetul 23.

Cât priveşte această perioadă anterioară chemării sale, Sfântul Pavel e convins că
ostilitatea sa împotriva Bisericii şi dorinţa sa de a fi un iudeu desăvârşit sunt o garanţie
33
suficientă a faptului că întoarcerea operată în viaţa sa se datorează unei intervenţii divine
speciale. Convertirea sa a fost una teologică, nicidecum una morală. Sfântul Pavel nu
asociază niciodată perioada precreştină a vieţii sale cu degradarea morală; nu în acest sens
se numeşte el pe sine “cel dintâi dintre păcătoşi” (I Tim 1,15). Dimpotrivă, el era, “în ce
priveşte dreptatea cea din Lege, fără prihană” (Fil 3,6). Prigoana pe care el a pornit-o
împotriva Bisericii îşi avea temeiul nu în cruzimea firii sale, ci în convingerea că
creştinismul însemna o apostazie de la Lege.

El a fost ales “din pântecele maicii sale” şi a fost chemat “prin harul lui
Dumnezeu” (vers.15). Aşadar, chemarea nu a primit-o de la oameni, ci direct de sus de la
Iisus Hristos, prin harul Sfântului Duh (vers. 16).

După convertire, Sfântul Pavel s-a dus în Arabia, unde a stat trei ani, s-a întors
apoi la Damasc, iar apoi s-a dus la Ierusalim ca să-l cerceteze pe Chefa (vers. 18). La
Ierusalim s-a întâlnit cu Iacov, fratele Domnului (vers. 19), care nu era Apostol, dar era
întâistătătorul Bisericii-mame. Ca atare, în aceste versete Sfântul Apostol Pavel neagă
orice amestec omenesc la originea apostolatului şi a Evangheliei sale.

În Gal 2,1-10 avem relatarea paulină a Sinodului apostolic de la Ierusalim. Alături


de apostolul Pavel erau Barnaba şi Tit (vers. 1). Suirea la Ierusalim s-a datorat unei
“descoperiri”. La Ierusalim Sfântul Pavel a arătat “celor mai de seamă” Evanghelia pe
care o propovăduia la neamuri (vers. 2). La Sinodul apostolic s-a pus problema
obligativităţii Legii mozaice pentru creştinii dintre păgâni. Acesta a fost motivul pentru
care Sfântul Pavel s-a suit la Ierusalim, dar şi cel pe care deja l-am văzut, acela de a
prezenta Evanghelia sa “celor mai de seamă”. În versetul 6 Sfântul Pavel spune că cei din
Ierusalim “...n-au adăugat nimic la Evanghelia mea”, adică au aprobat fără rezerve
„Evanghelia” lui Pavel, propovăduirea lui. Versetele 7-9 prezintă hotărârea Sinodului
privind cele două arii de propovăduire: la cei tăiaţi împrejur (iudei) şi la neamuri (păgâni).
Sfântul Apostol Petru este “campionul” propovăduirii la cei tăiaţi împrejur, iar Sfântul
Apostol Pavel este “campionul” propovăduirii la neamuri. Originea celor două apostolate
este identică – Iisus Hristos: “Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur
a lucrat şi prin mine la neamuri” (vers. 8).

În versetul 9 avem expresia “cunoscând harul ce mi-a fost dat...”, acest


„cunoscând” însemnând, totodată, “recunoscând”. Iacov, Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi
“stâlpi(i Bisericii)”, zice Apostolul, „mi-au dat dreapta spre comuniune cu ei, pentru ca
noi să binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur”. În versetul 10 se face referire
la strângerea colectei pentru săracii Bisericii din Ierusalim.
34
În Gal 2,11-14 Sfântul Pavel spune că la Antiohia l-a înfruntat pe Simon Petru în
mod public. Sfântul Apostol Petru venise la Antiohia (nu ştim când anume) şi stătea
bucuros la masă cu păgânii, dar când au venit “unii de la Iacov” (vers. 12), adică unii
creştini din Iudeea, Sfântul Petru a început a se feri, dându-se deoparte, astfel că împreună
cu el au căzut în făţărnicie şi unii creştini din Antiohia şi chiar însuşi Barnaba (vers. 13).
Pentru această atitudine Sfântul Apostol Pavel l-a înfruntat pe Petru în mod public.

În versetele 15-21 avem un rezumat al “Evangheliei” Sfâîntului Pavel, cel mai


concis şi mai frumos. Nu ştim dacă în aceste versete sunt cuvinte pe care Sfântul Pavel i
le-a spus Sfântului Petru sau sunt cuvinte adresate acum galatenilor.

În versetul 16 Sfântul Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci


„prin credinţa în Iisus Hristos”. În acelaşi verset avem expresia “am crezut şi noi”, adică
„noi, iudeii”: am crezut în Iisus Hristos pentru că am înţeles că nu ne putem mântui
(îndrepta) prin Legea iudaică. Căci, pur şi simplu, nu era rolul Legii să îndrepteze pe
cineva. Pe de altă parte, faptul că suntem creştini nu înseamnă că nu mai putem păcătui
(vers. 17). A zidi la loc ceea ce odată am dărâmat înseamnă “călcare de poruncă”. Dacă
iarăşi revin la Lege după ce am lepădat-o „mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă)”
(vers. 18).

Versetul 20 este unul din textele pauline cele mai frumoase: “M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de
acum, în trup, o trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce m-a iubit şi S-a dat
pe Sine Însuşi pentru mine”. În acest text este vorba de o răstignire sacramentală prin
Botez, o răstignire a trupului cu faptele şi cu poftele sale. În Epistola către Romani avem
un text paralel (cel mai important text paulin despre Botez, text paralel cu cele din Col
2,11-12 şi Ef 2,5-6). În toate aceste texte este vorba despre răstignirea sacramentală cu
Iisus Hristos, prin Taina Sfântului Botez. Botezul este moarte şi înviere reală împreună
cu Iisus Hristos.

Viaţa creştină are două dimensiuni (una sacramentală şi una morală). Există
tendinţa la creştinii de astăzi de a disocia aceste două dimensiuni. În cazul Sfântului
Apostol Pavel, cele două dimensiuni sunt unite în chip de nedespărţit. Este vorba, în Gal
2, 20, de o identificare cu Iisus Hristos nu numai sacramental, ci şi în viaţa noastră
religios-morală. „Iisus Hristos m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” – este
vorba aici de mântuirea obiectivă. În Epistola a doua către Corinteni (II Cor 4,10-11)
Sfântul Pavel spune că poartă în sine “omorârea lui Iisus Hristos”, şi că este dat spre
moarte „pentru Iisus”, explicând în continuare că viaţa lui Iisus trebuie să se arate în viaţa
35
fiecărui credincios creştin. Chemarea, aşadar, este pentru toţi creştinii, toţi fiind chemaţi
să trăiască răstignirea (şi învierea) lor împreună cu Hristos.

Creştinul adevărat poartă în trupul său “mersul spre moarte al lui Iisus”. El trăieşte
în fiecare moment, în chip sacramental, moartea Domnului şi a sa împreună cu Domnul,
dorind prin aceasta ca viaţa lui Iisus să se arate în trupul lui cel muritor. În Epistola I
Corinteni capitolul 15, Sfântul Pavel scrie: “Că de vreme ce printr-un om a venit moartea
(Adam), tot printr-un om (Iisus) a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în
Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (vers. 21-22).

În versetul 21 Sfântul Pavel spune că Legea a fost complect neputincioasă în a


mântui pe cineva. A te întoarce la Lege, înseamnă a zădărnici moartea (Crucea)
mântuitoare a lui Hristos.

Partea a II-a: doctrinar-teologică (Gal 3,1-5,12)

Gal 3,1-5 introduce această secţiune cu o aspră interpelare a destinatarilor, pe care


Sfântul Pavel îi numeşte „galateni fără minte”. După ce vi l-am propovăduit pe Hristos,
le zice el, cum de v-aţi întors la Lege? El le aduce aminte de faptul evident de darurile
primite de ei de la Dumnezeu şi de roadele evidente ale credinţei lor, dovadă că nu este
nevoie de faptele Legii pentru a fi adevărat creştin.

Începând cu versetul 6, Sfântul Apostol Pavel prezintă argumentarea biblic-


teologică a soteriologiei sale. Începe invocând pilda lui Avraam. Numele acestui patriarh
biblic apare de şapte ori în această pericopă. Potrivit Vechiului Testament, Avraam este
primul evreu (Fac 14,13), şi tatăl evreilor (Is 51,2), adică al celor tăiaţi împrejur.

În Evanghelia după Ioan, în controversa lui Iisus cu şefii spirituali ai iudeilor,


aceştia îi răspund Domnului că sunt “urmaşi ai lui Avraam” (In 8,33); Iisus le răspunde
că ştie acest lucru şi nu-l contestă: “ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam” (In 8,37), iar ceva
mai încolo ei repetă că tatăl lor e Avraam (In 8,39).

În textul din Galateni Sfântul Pavel dovedeşte că patriarhul biblic Avraam este,
din punct de vedere spiritual, tatăl tuturor celor credincioşi, fie ei tăiaţi împrejur sau
netăiaţi împrejur. Numai că Avraam a primit făgăduinţa de la Dumnezeu înainte de a se
da Legea. Credinţa sa în Dumnezeu (atunci când a fost gata, din ascultare de Dumnezeu,
să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul său) „i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 15,6; Gal 3,6). La
acest citat din Fac 15,6 care arată că Avraam s-s îndreptat prin credinţă, Apostolul adaugă
un alt citat, din Fac 12,3: „Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile” (Gal 3,8), care
întemeiază ideea universalităţii mântuirii. Un al treilea text biblic, din Avac 2,4,
36
dovedeşte că această mântuire oferită tuturor este din credinţă, iar nu din faptele Legii:
„Dreptul din credinţă va fi viu” (Gal 3,11). Această argumentare se regăseşte în Epistola
către Romani (cf. Rom 4,11-12: “Iar semnul tăierii-împrejur l-a primit (Avraam) ca pecete
a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor
celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti şi lor (credinţa) ca dreptate, şi părinte
al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi al celor care
umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam, pe când era netăiat
împrejur”; etc.).

În versetul 13 Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii devenind El blestem, pentru noi. În Epistola a doua către Corinteni,
Sfântul Apostol Pavel scrie, la fel, că Dumnezeu “pe El (Hristos), Care n-a cunoscut
păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II
Cor 5, 21). (Cf. Didahia XVI, 5: “Atunci va merge făptura oamenilor în focul cercării şi
se vor sminti mulţi şi vor pieri, iar cei care vor stărui în credinţa lor vor fi mântuiţi de Cel
ce Însuşi a fost supus blestemului”).

Iudeul aştepta de la Dumnezeu viaţa veşnică prin împlinirea poruncilor Legii,


astfel încât el trăia din şi prin aceste porunci. “Cel din credinţă” (omul credincios) nu se
încrede în sine şi în faptele sale, ci în Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Răspunsul din partea
lui Dumnezeu nu este o “plată”, ci o “ răsplată”, care reflectă nu măsura faptelor
credinciosului, ci nemărginirea harului dumnezeiesc.

În versetul 19 Sfântul Apostol Pavel răspunde la întrebarea: ”Ce este Legea?”

Legea, zice el, „a fost adăugată” dat din pricina călcărilor de lege şi a avut un
caracter temporar. Timpul ei a expirat la “plinirea vremii” (Gal 4,4). Legea a ţinut trează
conştiinţa păcatului. Nu i se poate atribui Legii un rol pe care niciodată nu l-a avut, anume
acela de a conferi îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Legea şi făgăduinţa
au acelaşi autor, pe Dumnezeu. Ca atare, ele nu pot fi în contradicţie (vers.21).

Legea a fost “călăuză (în original: pedagog) spre Hristos” (vers. 24). În antichitate,
pedagogul era sclavul care-l ducea pe copil la şcoală; nu era el însuşi învăţătorul. Rolul
Legii a încetat atunci când a venit Hristos: „Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub
călăuză” (vers. 25; cf. Rom 10,4: „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui
ce crede”). În una din rugăciunile Bisericii, Domnul Hristos este numit drept “plinirea
Legii şi a proorocilor”. „Venirea credinţei” este un fapt istoric (Gal 4,4-5), care coincide
cu venirea lui Iisus Hristos în lume (Întruparea).

37
Conjuncţia “căci”, care face legătura între versetul 27 şi afirmaţia precedentă, are
sens cauzal: credincioşii creştini sunt fiii lui Dumnezeu prin credinţă deoarece ei s-au
îmbrăcat în Hristos prin Taina Sfântului Botez. Credinţa şi Botezul sunt două realităţi
distincte, cu funcţiuni complementare în procesul de îndreptare a omului în faţa lui
Dumnezeu. Omul nu e pus în situaţia de a alege între credinţă şi Botez, respectiv între
credinţă şi Sfintele Taine, ca mijloace de mântuire. Credinţa este incompletă fără Botez,
iar Botezul presupune credinţa (Mc 16,16), şi este el însuşi un act de credinţă. Botezul
este semnul autentic că credinţa a ajuns în mod real la obiectul ei, care este moartea faţă
de păcat şi participarea la viaţa lui Hristos Cel răstignit şi preamărit.

Apostolul Pavel numeşte Botezul “îmbrăcare” în Hristos. Imaginea o vom regăsi


în Col 3,9-11: “Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi,
dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină
cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit... Îmbrăcaţi-vă, deci, ca aleşi ai lui Dumnezeu...”.

Prin Taina Botezului se creează o relaţie ontologică între Hristos şi credincios. În


Botez credinciosul devine una cu El (nu printr-o ficţiune juridică, ci prin comunicare de
viaţă). Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: “Fiind botezaţi în Hristos şi îmbrăcându-vă
în Hristos, voi aţi devenit conformi Fiului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu Care ne-a
rânduit de mai înainte pentru adopţiunea ca fii, ne-a făcut conformi trupului slavei lui
Hristos... Fiind deci participanţi ai lui Hristos, voi sunteţi numiţi pe drept hristoşi
(unşi)...”.

Din unirea intimă cu Hristos, prin Botez, decurge strânsa unire a celor botezaţi
întreolaltă. Din apa Botezului se ridică un om nou (şi implicit o omenire nouă). O omenire
reconciliată, restaurată în unitatea voită de Dumnezeu. Iisus Hristos Cel Înviat îi aduce pe
toţi, prin credinţă şi Botez, la starea libertăţii adulte (Gal 4,7). Prin noul Adam, toate se
fac noi; de aceea, Botezul, prin care oamenii “se îmbracă” în Hristos, este numit “naştere”
(In 3,3-7).

Discriminările care caracterizau omenirea de dinainte de venirea lui Hristos nu


mai există. Diferenţele de ordin religios (iudei şi păgâni), social (robi şi liberi) sau natural
(bărbaţi şi femei) nu mai implică vreo inegalitate din punct de vedere religios. Aceasta
este marea revoluţie realizată în Hristos. Creştinii sunt moştenitori ai făgăduinţei,
moştenitori ajunşi la maturitate. Noi, creştinii, trăim “plinirea vremii”. În Epistola către
Efeseni, Sfântul Apostol Pavel scrie: “Căci El (Hristos) este pacea noastră, El Care a făcut
din cele două – una, surpând peretele cel din mijloc al despărţirii” (Ef 2,14).

38
Creştinii galateni sunt invitaţi să tragă singuri consecinţele practice care decurg
din această argumentare şi să opună propagandei iudaizante convingerea că nu mai e
nimic de adăugat la harul mântuirii pe care l-am primit prin Iisus Hristos. În Biserică,
fiecare persoană stă ca un egal lângă aproapele său (vers. 28).

În primele 11 versete ale capitolului 4 Sfântul Apostol Pavel continuă


argumentarea cu privire la rolul tranzitoriu al Legii, în situaţia de “minorat spiritual” a
omenirii. Sfântul Pavel se inspiră în această argumentare din anumite prevederi legale ale
vremii sale (minorat/majorat), aplicând apoi această situaţie temei pe care o dezvoltă:
“Câtă vreme moştenitorul este copil, el nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân
peste toate; ci este sub epitropi şi iconomi până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi
noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii” („stihiilor” lumii, în
original). În antichitate se socotea că toate componentele lumii au la bază câteva elemente
sau „stihii” (pământul, apa, aerul şi focul). Cum erau iudeii robi „stihiilor lumii” prin
supunerea lor faţă de Lege? Prin Lege, iudeii erau ancoraţi în prescripţii cu caracter
material. Apoi, Legea a fost dată prin îngeri (cf. Fapte 7,53; Evr 2,2), iar îngerii sunt
guvernanţii cosmosului din partea lui Dumnezeu. În spatele elementelor materiale se află
puteri spirituale care asigură bunul mers al lumii materiale. Astfel că, a te supune Legii
înseamnă a te supune spiritelor care guvernează lumea. Aşa înţelegem de ce adoptarea
prescripţiilor iudaice de către creştini este interpretată de Apostol, în Col 2,15-23 ca fiind
deopotrivă o dependenţă de „stihiile lumii” (a se vedea şi Col 2,8) şi o „făţarnică închinare
la îngeri” (Col. 2,18). În Gal 4,9, Sfântul Pavel califică „stihiile lumii” drept “slabe şi
sărace”. Regimul harului este infinit superior regimului Legii.

Când a venit “plinirea vremii” (to pleroma tou kairos), adică timpul rânduit de
Dumnezeu pentru mântuirea lumii, “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (vers.
4-5). Venind credinţa, nu mai suntem sub Lege (Gal 3,25). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul
Său, născut din femeie (adică făcut Om deplin) şi născut sub Lege (Iisus a fost supus Legii
prin naşterea Sa după firea umană ca iudeu). El s-a supus Legii nu pentru că avea nevoie
de această supunere, ci pentru ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere. Hristos a adus o
întreită izbăvire: de păcat, de moarte şi de Lege (cf. Rom 7). Prin El, am dobândit
“înfierea” (huothesia) dumnezeiască, am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, nu după natură,
ci prin har.

Versetul 6: “Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în
inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!”. În Epistola către Romani Sfântul Apostol
39
Pavel scrie la fel: “Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit
Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, Părinte!”. De multe ori în Noul Testament pneuma
înseamnă nu numai Persoana Sfântului Duh, ci şi harul Sfântului Duh. Noi creştinii am
primit Duhul Sfânt trimis de Fiul ca rod al preamăririi Sale prin Jertfă şi Înviere.

Când Îl numim pe Dumnezeu “Avva = Tată, Părinte” nu o facem prin noi înşine,
ci prin harul Sfântului Duh. Rugăciunea creştină nu este rugăciunea omului fără har, ci
este o rugăciune prin şi în Duhul Sfânt. În Epistola către Efeseni Sfântul Apostol Pavel
scrie: „Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri” (Ef 6,18).
Aşadar, rugăciunea creştină e o rugăciune în Duhul Sfânt. Duhul este Cel care se roagă în
inimile noastre. Prin Duhul se roagă inima noastră, de aceea vorbesc Părinţii despre
“rugăciunea cea duhovnicească”. Rugăciunea este susur al inimii plină de Duhul Sfânt.
A-L numi pe Dumnezeu “Tată” este un dar al lui Hristos, iar dacă Îl numeşti pe Dumnezeu
Tată, înseamnă că eşti fiu (nu după natură, ci prin har). “Avva” este o adresare de foarte
mare căldură şi intimitate. Aşa ne-a învăţat Iisus să ne rugăm Tatălui Celui din ceruri.
Joachim Jeremias în lucrarea “Abba. Jésus et son Père” (Avva. Iisus şi Tătăl Său)
demonstrează că “Avva” este în mod sigur un cuvânt care vine de la Iisus Însuşi (o
„ipsissima vox Jesu”). Sfântul Apostol Ioan, în prologul Evangheliei sale, zice: “Şi celor
câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu,
care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu
s-au născut” (In 1,12-13).

Urmează concluzia acestei pericope, în versetul 7: “Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci
fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Versetele 12-20 conţin o rememorare făcută de Apostol a relaţiilor calde dintre el


şi credincioşii din Galatia, de la început, îndemnându-i să fie aşa cum este el (vers.12);
iată un temei biblic în favoarea urmării exemplului sfinţilor. “Dar ştiţi că din cauza unei
slăbiciuni a trupului am binevestit vouă mai întâi” (vers. 13) – este vorba, desigur, de o
criză prin care se manifesta, din când în când, boala lui cronică (care era, poate, o febră
malarică).

În versetul 19 Apostolul Pavel se prezintă ca părintele lor duhovnicesc, cel care i-


a născut pentru Hristos. Pentru ei suferă iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua
chip în ei. Aşadar, credincioşii trebuie să devină, prin conlucrarea cu harul, chipuri ale lui
Hristos.

40
Apostolul zice apoi că ar vrea să poată fi acum la ei (vers.20), dar acest lucru era
cu neputinţă, deoarece între Efes şi Galatia erau aproximativ 600 km.

După această paranteză autobiografică, Sfântul Apostol Pavel reia argumentarea


doctrinară, prezentând o interpretare alegorică a istorisirii biblice despre Sara şi Agar.
Apostol vede în cele două femei ale lui Avraam şi în copii lor chipuri ale celor două
Testamente. Agar a fost roabă şi, ca atare, fiul ei s-a născut rob; ea preînchipuia Legea
Mozaică. În versetul 25 Sfântul Apostol Pavel spune că Agar este Muntele Sinai în Arabia
şi corespunde alegoric Ierusalimului de acum, care zace în robie împreună cu fiii lui (este
vorba de o robie religioasă, dublată de una politică). Cum este Agar Muntele Sinai (v.
25)? Ea este un tip al Muntelui Sinai. Dar de ce zice Apostolul că Muntele Sinai este în
Arabia? Iată o întrebare la care e greu de dat un răspuns sigur! Peninsula Sinai este
separată de Peninsula Arabică printr-un golf (Akaba). Niciodată Muntele Sinai n-a fost în
Arabia. Însă urmaşii lui Ismael, fiul lui Agar trăiau în Arabia. Poate la aceasta se gândeşte
Apostolul.

Sara simbolizează Noul Testament (Legământ), iar Agar simbolizează Vechiul


Testa-ment. Vechiul şi Noul Testament sunt denumiri pauline. Agar-Sinai-Ierusalimul de
acum (pământesc) ţin de domeniul robiei. Sara, în schimb, femeia cea liberă, este chip al
Ierusalimului cel de sus (ceresc), adică al Bisericii, care, în deplinătatea realizării ei
eshatologice este denumită şi „noul Ierusalim”. În Apoc 21,2 citim: “Şi am văzut cetatea
sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă,
împodobită pentru mirele ei”.

Creştinii sunt deja cetăţeni sau fii ai acestui Ierusalim. Ierusalimul cel ceresc este
“mama noastră”, zice Apostolul (vers. 26). Iar în versetul 27 este citată proorocia din Is
54,1: “Veseleşte-te, tu, cea stearpă, tu, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu,
care nu ai durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei
care are bărbat”.

Isaac se născuse „după Duh”, prin făgăduinţă, adică printr-o intervenţie a lui
Dumnezeu, iar Ismael se născuse „după trup”. Creştinii sunt din Isaac, adică fii ai
făgăduinţei (vers. 28). “Ci precum atunci cel ce se născuse după trup îl prigonea pe cel ce
se născuse după Duh, tot aşa şi acum” (vers. 29). Cum prigonea Ismael pe Isaac? Scriptura
ne spune numai că Sara l-a văzut pe Ismael jucându-se (sau râzând) cu Isaac, fiul ei, şi i-
a cerut lui Avraam să alunge pe roabă şi pe fiul ei, căci, a zis ea „fiul roabei acesteia nu
va fi moştenitor cu fiul meu, Isaac (Fac 21,9-10; Gal 4,30). În comentariile rabinice la
Cartea Genezei, rabinii caută fel de fel de motive pentru a justifica atitudinea Sarei.
41
Interpretarea Apostolului privind „prigonirea” lui Isaac de către Ismael reflectă, de fapt,
formaţia sa rabinică. În versetul 31 avem concluzia: “Deci, fraţilor, nu suntem copii ai
roabei, ci a celei libere”. Adică, prin credinţă, suntem nu numai fii ai lui Avraam, ci şi fii
ai Sarei şi, ca şi Isaac, născuţi „prin făgăduinţă”, „după Duh”.

În primele 11 versete ale capitolului 5 Sfântul Apostol Pavel reia ideea de baza a
argumentării sale anterioare, despre mântuirea prin credinţă, iar nu din faptele Legii. A te
întoarce la Lege înseamnă a cădea din har. Supunerea sub Lege înseamnă îndepărtarea de
Hristos, Cel care ne-a eliberat de subb jugul robiei (vers. 1). “De vă veţi tăia împrejur,
Hristos nu vă va folosi la nimic” (vers. 2). Dacă Hristos nu-ţi este de ajuns pentru
mântuire, înseamnă că e opera Lui este insuficientă. Să nu fie! Dar nu o credinţă goală
este mântuitoare, ci “credinţa lucrătoare prin iubire” (vezi şi I Cor 13). Nu există credinţă
adevărată fără fapte. Toată doctrina protestantă despre sola fide este o vorbă goală. “Sola”
din această expresie este, de fapt, este adaos protestant. Credinţa autentică implică faptele
bune, implică iubirea lucrătoare.

În finalul părţii doctrinare a Epistolei, Sfântul Apostol Pavel subliniază îndemnul


adresat galatenilor de a nu da importanţă pseudodidascalilor, de a nu se amesteca cu ei şi
cu rătăcirea lor, căci “puţin aluat dospeşte toată frământătura”(5,9). În acest text “aluatul”
este simbolul alterării (prin fermentaţie). În I Cor 5, 6 Apostolul zice la fel: “Oare nu ştiţi
că puţin aluat dospeşte toată frământătura?” Este vorba acolo despre “amestecul cu
desfrânaţii”. Domnul Iisus Însuşi S-a folosit de această expresie când le-a zis Apostolilor
să se ferească de „aluatul fariseilor şi al saducheilor” (Mt 16,6).

Partea a III-a, parenetică (Gal 5,13-6,10)

Secţiunii doctrinar-teologice îi urmează partea parenetică (morală).

Sfântul Apostol Pavel precizează, mai întâi, că libertatea creştină nu înseamnă


nicidecum un libertinaj moral: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să
nu vă folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (vers.
13). Nu este vorba despre o libertate faţă de morala creştină, ci faţă de prescripţiile
înrobitoare ale Legii. Ca atare, nu se poate pune semnul egalităţii între libertate şi
libertinaj deşi, mai târziu, unii aşa vor înţelege să facă. În Evanghelia de la Matei este
vorba de cei a căror ucenicie se reduce la a zice „Doamne, Doamne!”, fără a avea faptele
credinţei, ci, dimpotrivă, sunt lucrători ai fărădelegii (Mt 7,15-27). Iar în Epistolele
Pastorale sunt combătuţi cei care confundau libertatea cu libertinajul moral. Maniheismul
de mai târziu, cu variatele sale expresii, reflectă aceeaşi tendinţă.

42
Iisus a rezumat poruncile la două: iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui.
Sfântul Apostol Pavel le rezumă la una singură: „Căci toată Legea se cuprinde într-un
singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal 5,14). Şi aceasta
deoarece pentru el prima poruncă, aceea a iubirii de Dumnezeu, este realizată prin
credinţă.

Există o opoziţie între legea Duhului şi cea a trupului (vezi şi Rom 7-8). Sfântul
Apostol Pavel arată, în mod concret, această opoziţie în două liste: o listă de “fapte ale
trupului” (versetele 19-21) şi una de “roade ale Duhului” (versetele 22-23). Selecţia pe
care o face Apostolul are un anumit criteriu. Apostolul insistă pe acele fapte ale trupului
care distrug comuniunea şi, de asemenea, pe acele roade ale Duhului care zidesc
comuniunea. De ce vorbeşte însă Apostolul despre faptele bune folosind un singular,
“roada Duhului”? Deoarece virtuţile creştine sunt, toate, în viaţa credinciosului, roade ale
lucrării Aceluiaşi Duh Sfânt. “Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”- zice
Apostolul (vers.25). Credinţa creştină îşi are adevărata expresie într-o trăire
duhovnicească.

Pericopa din Gal 6,1-10 cuprinde noi îndemnuri pentru galateni: “Purtaţi-vă
sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (o nomos tou Christou)” (v. 2).
Este singurul loc în Noul Testament unde apare o expresie ca aceasta, în care normele
vieţii creştine sunt denumite „lege”. Le dă apoi îndemn la smerenie (vers. 3), la cercetarea
propriilor fapte (vers. 4), căci fiecare îşi va purta propria sa povară (adică fiecare va
răspunde pentru faptele pe care le-a făcut). În versetul 6 le aminteşte galatenilor datoria
lor de a face parte învăţătorilor lor din bunurile pe care le au (este vorba despre principiul
după care propovăduitorul Evangheliei are dreptul de a trăi din această muncă a). “Nu vă
amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”
(vers.7) – revine la ideea responsabilităţii pentru faptele proprii, pe care o dezvoltă şi
versetul următor (8). În final Apostolul adresează îndemnul de a nu slăbi în săvârşirea
binelui. Acelaşi îndemn l-a făcut Apostolul credincioşilor tesaloniceni: “Iar voi, fraţilor,
nu pregetaţi să faceţi ce este bine” (II Tes 3,13).

Versetele 11 până la 18 conţin epilogul-autograf al Epistolei (adică un text scris


de Sfântul Apostol Pavel cu propria sa mână). Această pericopă rememorează câteva
dintre ideile principale ale Epistolei. Din nou sunt arătate motivele necurate ale
propagandei iudaizante. “Iar mie – zice Apostolul – să nu-mi fie a mă lăuda decât numai
în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi
eu pentru lume” (vers. 14). Răstignirea pentru lume înseamnă lepădarea păcatului lumii,
43
a mentalităţilor şi a duhurilor ei. Prescripţiile Legii mozaice îşi pierd puterea „în Hristos”.
Ceea ce contează este numai „făptura cea nouă” : “Căci în Iisus Hristos nici tăierea
împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (vers. 15), adică fiinţa
umană reînnoită prin Sfintele Taine şi prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc primit prin
acestea.

Expresia “Israelul lui Dumnezeu” din vers. 16 este folosită pentru Biserica
creştină.

Sfântul Apostol Pavel încheie Epistola cerându-le galatenilor să nu-i mai


pricinuiască nici o supărare, deoarece el poartă pe trupul său “semnele Domnului Iisus”
(ta stigmata tou Christou, v. 17), adică semnele rănilor primite în viaţa sa de slujire a lui
Hristos, ca Apostol. În acest text nu este vorba, aşadar, de stigmatele de care auzim la unii
sfinţi catolici, ci de cicatricele rănilor pe care le-a primit el în de dragul lui Iisus, ca apostol
a lui Iisus Hristos. În Epistola a doua către Corinteni, Apostolul Pavel prezintă o lungă
listă de suferinţe ale sale în slujba Evangheliei, un minunat “palmares” apostolic al
„stigmatelor” sale. Răspunzând unor afirmaţii denigratoare ale pseudodidascalilor,
Sfântul Pavel zice: “Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebuneşte vorbesc: eu, mai mult decât
ei! În osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; în bătăi peste măsură, la moarte, adeseori.
De la iudei, de cinci ori am luat cele patruzeci de lovituri fără una (vezi Deut 25,3). De
trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia
cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii, adeseori; primejdii de
râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni;
în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii
cei mincinoşi! În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi
de multe ori, în frig şi în lipsă de haine” (II Cor 11,23-27). Şi cea mai mare dintre toate:
“Pe lângă cele din afară (adică cele enumerate mai sus), ceea ce zilnic mă împresoară în
toate zilele este grija de toate Bisericile” (II Cor 11,28).

Măcar ai săi să nu-i mai facă supărare. El nu umblă după avantaje (aşa cum era
acuzat), el nu caută profit şi nici nu slujeşte intereselor sale. Urmele rănilor pe care el le-
a primit de dragul lui Iisus, pe care le poartă în trupul său, oare nu sunt acestea suprema
pecete a identităţii sale de Apostol, oare nu sunt ele o destulă şi grăitoare dovadă a
autenticităţii apostolatului său?

Încheierea este tipic paulină: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu
duhul vostru, fraţilor!” „Aminul” de la sfârşit este, de sigur, un adaos liturgic.

44
Hristologia și soteriologia epistolei.
„Teologia paulină în ansamblul ei – scrie Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu - este o
teologie hristologică a mântuirii, e o soteriologie”17.

Această caracterizare generală a teologiei pauline se potrivește mai ales în cazul


particular al Epistolei către Galateni, considerate, din punct de vedere al
conținutuluidoctrinar, drept o Epostolă soteriologică, alături de Epistola către Romani18.

În centrul soteriologiei Pauline se află însă Persoana și opera mântuitoare a lui


Iisus Hristos. De aceea, la baza soteriologiei pe care Apostolul neamurilor o expune pe
scurt în Epistola către Galateni stă o hristologie bine conturată și nu e de mirare că în
această Epistolă numele „Hristos” (singur sau împreună cu numele „Iisus”) apare de 37
de ori.

Iudaizanții nu contestau valoarea mântuitoare a jertfei și învierii lui Hristos.


Învățăturile lor se dovedeau eronate mai ales în ceea ce privește modul însușirii mântuirii
realizată de obiectiv de Hristos, adică în ceea ce privește mântuirea subiectivă. Încercând
să facă un compromise între Legea mozaică și Evanghelie, ei învățau că, pentru a-și însuși
mântuirea sau pentru a fi îndreptați în fața lui Dumnezeu, credincioșii creștini trebuie să
adauge la credința în Hristos „ faptele Legii” (2, 16; 3, 2. 5. 10; cf. Rom. 3, 20. 28).
Această învățătură eretică implică o diminuare a valorii mântuitoare a jertfei și învierii
lui Hristos19.

Combătând erezia soteriologică iudaizantă, Sf. Pavel înfățișează în Epistola către


Galateni învățătura apostolică despre mântuirea prin credința în Hristos, fără faptele
Legii.

Înțelesurile cuprinse în termenul „mântuire” sunt redate în această Epistolă prin


termeni și expresii diferite, care indică în acelaşi timp faptele mântuirii: răscumpărarea
(1, 4; 4, 5), îndreptarea (2, 21; 3, 21; cf. 2, 16-17; 3, 8), viața pentru Dumnezeu (2, 19),
viața lui Hristos în cel credincios (2, 20), sau imprimarea în el a chipului lui Hristos (4,
19), îmbrăcarea în Hristos (3, 27), viața în Duh (3, 2-3; cf. 3, 14), sau umblarea în calea

17
Diac. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Originea și originalitatea teologiei pauline, în Idem, Studii biblice, Sibiu,
1940, p. 6.
18
Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit., ed. II-a, p. 106.
19
Pr. Asist. Dr. Vasile Mihoc, Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Galateni, IBMBOR, București, 1983, p.
249.
45
Duh (5, 16. 25), înfierea dumnezeiască (3, 26; 4, 5), moștenire (4, 7), calitatea de urmaș
al lui Adam (3, 29) și de moștenito prin făgăduință (3, 18. 29) sau de fiu al făgăduinței (4,
28), dobândirea de condiției de fiu al femeii celei libere (4, 31), adică fiu al Ierusalimului
de sus (4, 26), făptura cea nouă (6, 15).

Așadar, este absolut clar că în conceptul paulin, credința este mijlocul de mântuire
ce cuprinde și faptele bune, care sunt manifestări ale credinței active, prin iubire.

46
Încheiere

„Mântuirea lumii, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu este o faptă a creării ei, ci, dacă
trebuie să spunem ceva minunat, este chiar superioară. Înseamnă mult a produce ceva din
nimic, dar a conserva lucrurile care tind spre neexistenţă şi a le ţine laolaltă când vor să
se împrăştie, este o faptă mare şi minunată şi un semn de multă putere”.20 Prin moartea
Sa pe cruce Fiul lui Dumnezeu a creat sau a recreat lumea, sau mai bine zis a pus bazele
recreării la a cărei împlinire suntem chemaţi să colaborăm.

Mântuirea este deci o „refacere reală” a naturii umane. „Dumnezeu s-a făcut om
pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”, spun Părinţii Bisericii. „Îndumnezeirea nu
înseamnă înlocuirea omenescului, ci plenitudinea lui, căci omul nu e cu adevărată om
decât în Dumnezeu”21. Înviind cu Hristos în adâncul misterului sacramental al Bisericii,
creştinul începe o viaţă nouă, devine „omul cel nou”. Trebuie menţionat că lucrarea
mântuirii este o lucrare teandrică. Atât în mântuirea obiectivă ca şi în cea subiectivă
întâlnim cooperarea sinergică între Dumnezeu şi om.

Mântuirea este un act divin absolut gratuit şi universal, dar un act care a solicitat
consimţământul omului şi s-a realizat prin consimţământul lui. Dumnezeu nu a mântuit
şi nu mântuieşte pe oameni automat fără voia şi fără consimţământul lor.

Mântuirea şi înnoirea omului devin reale prin legătura cu Hristos şi prin înaintarea
credincioşilor spre viaţa veşnică. De vreme ce noi ne botezăm devenim părtaşi ai învierii.
Botezul ca moarte în Hristos este începutul mântuirii subiective. Abia atunci este
desăvârşită îndreptarea, abia atunci este deplină arătarea sfinţeniei. Până atunci
credinciosul este dator să lucreze, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Lucraţi cu frică şi cu
cutremur la mântuirea voastră” (Filip. 2,12).

Lucrarea mântuirii este împlinirea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi voinţei
Domnului nostru Iisus Hristos: „Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la

20
Hristu Andrutsos, Dogmatica, trad. rom. Pr. D. Stăniloae, pag. 12, apud. Ep. Vasile Coman, Învăţătura
ortodoxă despre mântuire, în Ortodoxia, anul 1985, nr.2, pag. 346-348
21
Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, pag. 87-90, apud. Ep. Vasile Coman,
„Învăţătura ortodoxă despre mântuire”, în Ortodoxia, anul 1985, nr.2, pag. 346-348.
47
cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Hristos ne dă altă viaţă, devenim mădulare şi
ne dă putere ca să ne pregătim pentru viaţa veşnică.22

Mântuitorul a venit în lume pentru a împăca prin moartea şi învierea Sa pe oameni


cu Dumnezeu. Această împăcare a lui Dumnezeu cuprinde pe toţi oamenii „drepţi şi
păcătoşi”. Dar mântuirea se dobândeşte individual prin îndreptare; ea trece de la chemarea
tuturor oamenilor la preamărirea lui Dumnezeu de către fiecare şi la trăirea în Biserică.

Mântuirea subiectivă nu este ceva în afară de noi, ci în noi înşine, constând din
îndreptarea noastră în Hristos. Pe această cale atingem scopul creaţiei, adică ajungem fii
ai lui Dumnezeu - după har.

Bibliografie
Ediţii coordonate ale Sfintei Scripturi:
Ep. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în Ortodoxia, 1985, nr. 2, pag. 342.
Mat. 20, 28.
Rom. 6, 18 și 8, 2.
Rom. 8, 21.
Col. 1, 23.
Gal. 3, 13 și 4, 5.
I Tes. 1, 10.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1997, pag.152.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1978, pag. 330.
Ep. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în Ortodoxia, 1985, nr. 2, pag. 347.
Pr. Prof. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea
pentru slujirea creştină în lume, în Ortodoxia, 1972, nr. 2, pag. 196.
Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a, EIBMBOR,
Buc. 1997, pp. 49-50.

Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a,
EIBMBOR, Buc. 1997, p. 51.
Mitropolit Nicolae MLADIN, Asceza şi Mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996. p. 40.

Pr. Conf. Ilie I. Moldovan, Învăţătura paulină cu privire la taina lui Hristos şi implicaţiile ei
ecumenice, în Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 1, pag. 114.
Diac. N. Nicolaescu, Prof. Dr. Grigorie T. Marcu, Studiul Noului Testament, Bucureşti,
1977, pag. 112.

22
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, pag. 150, apud. Ep. Vasile Coman, Învăţătura ortodoxă
despre mântuire, în Ortodoxia, anul 1985, nr. 2, apr-iun, pag. 346-348.
48
Diac. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Originea și originalitatea teologiei pauline, în Idem, Studii biblice, Sibiu,
1940, p. 6.
Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit., ed. II-a, p. 106.
Pr. Asist. Dr. Vasile Mihoc, Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Galateni, IBMBOR, București, 1983, p.
249.
Hristu Andrutsos, Dogmatica, trad. rom. Pr. D. Stăniloae, pag. 12, apud. Ep. Vasile Coman, Învăţătura
ortodoxă despre mântuire, în Ortodoxia, anul 1985, nr.2, pag. 346-348
Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, pag. 87-90, apud. Ep. Vasile Coman,
„Învăţătura ortodoxă despre mântuire”, în Ortodoxia, anul 1985, nr.2, pag. 346-348.
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, pag. 150, apud. Ep. Vasile Coman, Învăţătura ortodoxă
despre mântuire, în Ortodoxia, anul 1985, nr. 2, apr-iun, pag. 346-348.

49