Sunteți pe pagina 1din 90

LECT. DR.

LOREDANA GHERASIM

PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

CUPRINS
I. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
I.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă
I.2. Caracteristicile metodei ştiinţifice
I.3. Instrumentele cercetării psihologice
II. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE
II.1. Relaţia de cauzalitate
II.2. Condiţii necesare şi suficiente
II.3. Definirea experimentului psihologic
II.4. Tipuri de experimente
II.5. Avantajele metodei experimentale
II.6. Dezavantajele metodei experimentale
II.7. Experimentul – aplicare a metodei ştiinţifice
III. IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE ŞI FORMULAREA IPOTEZELOR
III.1. Identificarea problemelor de cercetare
III.2. Formularea ipotezei
IV. VARIABILE
IV.1. Tipuri de variabile
IV.2. Variabila independentă
IV.3. Variabila dependentă
IV.4. Definirea operaţională a conceptelor
V. VALIDITATEA STUDIILOR EXPERIMENTALE
V.1. Tipuri de validitate
V.2. Factori care pot compromite validitatea
VI. STRATEGII DE OBŢINERE A CONTROLULUI
VI.1. Randomizarea
VI.2. Construirea grupelor echivalente
VI.3. Contrabalansarea
VI.4. Controlul efectelor participanţilor
VI.5. Controlul efectelor experimentatorului
VII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR EXPERIMENTALE
VII.1. Planuri experimentale care presupun comparaţii inter-grup
VII.2 Planuri experimentale care presupun comparaţii intra-grup
VIII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR CVASI-EXPERIMENTALE
VIII.1. Planuri cu grupe neechivalente
VIII.2. Validitatea internă
VIII.3. Compararea planurilor experimentale şi cvasi-experimentale
BIBLIOGRAFIE
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
▪ să ofere cursanţilor noţiunile teoretice şi abilităţile practice fundamentale pentru realizarea şi
înţelegerea cercetărilor experimentale absolut necesare progresului ştiinţific în domeniul
psihologiei.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE
▪ să definească problema de rezolvat într-o manieră riguroasă şi bine documentată;
▪ să construiască un cadru de examinare empirică a ipotezei de cercetare;
▪ să utilizeze instrumente adecvate pentru măsurarea şi manipularea variabilelor;
▪ să explice rezultatele sesizând justeţea acestora.

EVALUARE
1. Aprecierea calităţii rezolvării temelor obligatorii (pondere 50% din notă);
2. Aprecierea rezultatelor obţinute la examenul scris (pondere 50% din nota finală – nota minimă
de promovare este 5);

NOTĂ:

Prezenţa la tutoriale este obligatorie.


PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

I. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

I.1. DEFINIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Noţiunea de ştiinţă are două conotaţii, este definită ca fiind conţinut şi proces. Conţinutul ştiinţei
reprezintă ceea ce cunoaştem, o acumulare de cunoştinţe integrate (cum ar fi informaţiile pe care le
învăţaţi la cursurile de psihologie). Ştiinţa este şi proces, adică o activitate care include moduri
sistematice prin care se obţin informaţii, se observă relaţii şi se oferă explicaţii. Ştiinţa este o activitate
de descoperire a variabilelor importante în natură, de punere în legătură a acestor variabile sau de
explicare a acestor relaţii. Ştiinţa reprezintă serii de concepte interconectate şi scheme conceptuale
dezvoltate ca rezultat al experimentelor şi observaţiilor (Myers & Hansen, 1997).
Ştiinţa este definită ca metodă specifică care trebuie urmată în rezolvarea problemelor şi
achiziţionarea cunoştinţelor. Psihologia este o ştiinţă a comportamentului. Ca psihologi, avem o
abordare ştiinţifică în înţelegerea comportamentului. Cunoştinţele noastre cu privire la procesele
psihologice se bazează pe dovezi ştiinţifice acumulate prin cercetare. Ca cercetători ne bazăm pe
metode ştiinţifice atunci când realizăm o cercetare psihologică, cum ar fi specificarea condiţiilor de
realizare a observaţiilor, acceptarea sau respingerea explicaţiilor alternative ale comportamentelor pe
baza a ceea ce am observat. Cercetarea proceselor psihologice care stau la baza comportamentului
uman este cunoscută sub numele de ştiinţă psihologică. Toate ariile psihologiei utilizează metode
ştiinţifice, definite ca tehnici de culegere şi evaluare a datelor psihologice. Cercetătorii din domeniul
percepţiei, de exemplu, colectează date în urma realizării experimentelor de laborator; psihologii
interesaţi de înţelegerea atitudinilor şi comportamentele sociale pot obţine date în condiţii de laborator
bine controlate sau prin observarea şi înregistrarea comportamentelor oamenilor în condiţii naturale.
Psihologii clinicieni pot obţine informaţii prin administrarea testelor sau prin observarea manifestărilor de
personalitate în timpul sesiunilor terapeutice. Indiferent dacă datele sunt obţinute în urma desfăşurării
experimentelor de laborator, experimentelor în condiţii naturale, în urma aplicării testelor sau în timpul
şedinţelor terapeutice psihologii utilizează criterii ştiinţifice pentru evaluarea datelor.
În viaţa de zi cu zi oamenii colectează date şi utilizează datele psihologice pentru a înţelege
comportamentul altor persoane şi pentru a-şi ghida propriul comportament. De exemplu, nu cerem un
serviciu colegului de cameră dacă acesta nu este bine dispus sau nu invităm două persoane care nu se
simpatizează la aceeaşi petrecere. Aceste informaţii neştiinţifice modelează expectanţele şi
comportamentul faţă de alte persoane şi sunt cunoscute sub numele de psihologia simţului comun
(Heider, 1958). Totuşi, abilitatea de a obţine informaţii sistematice şi imparţiale este restrâns legată de
sursele de informaţii şi strategiile inferenţiale. De obicei oamenii obţin informaţii cu privire la
comportamentul altor persoane în urma propriilor observaţii şi experienţe şi din observaţiile şi
experienţele altor persoane. De asemenea, datele colectate în viaţa de zi cu zi sunt generate pornind
de la un eşantion mic de comportamente, iar concluziile formulate sunt distorsionate de o serie de
tendinţe şi influenţe care le limitează precizia şi utilitatea. Vom enumera câteva dintre problemele

233
LOREDANA GHERASIM

specifice psihologiei simţului comun. Informaţiile furnizate de persoanele care sunt plăcute,
respectate sau admirate sunt acceptate fără a fi verificate. Persoanele atractive, cu statut ridicat, care
par a fi experte sau care afişează un nivel ridicat al încrederii sunt surse puternice de informaţii. Şi
procesul inferenţial poate fi afectat de o serie de erori. Psihologii simţului comun sunt teoreticieni ai
trăsăturii atunci când încearcă să explice comportamentul altor persoane. În explicarea
comportamentului altor persoane, datele situaţionale au un impact mai slab comparativ cu datele oferite
de explicaţiile prin intermediul trăsăturilor. Oamenii au tendinţa de a ignora date importante legate de
context şi de a supraestima probabilitatea ca ceilalţi să se comporte într-o manieră consistentă
trăsăturii, într-o mare varietate de situaţii. O altă problemă a inferenţelor neştiinţifice este ilustrată de
procesul de stereotipizare. De exemplu, dacă aflăm că Elena este bibliotecar presupunem că este o
persoană serioasă, deoarece această caracteristică este parte a stereotipului cu privire la bibliotecar.
De asemenea, predicţiile şi explicaţiile formulate sunt considerate ca fiind mai corecte decât sunt în
realitate. Cu cât avem mai multe date (precise sau nu) cu atât avem mai multă încredere în propriile
judecăţi cu privire la comportament. Toate aceste procese care influenţează procesarea informaţiilor
sunt modalităţi prin care creierul nostru încearcă să facă faţă volumului imens de informaţii (Dunning şi
col., 1990).
Există mai multe procedee prin care putem obţine informaţii cu privire la fenomene şi situaţii.
Helmstadter (1970) susţine că există şase modalităţi diferite de achiziţionare de cunoştinţe, doar
una dintre acestea fiind ştiinţifică. Deşi metodele neştiinţifice nu contribuie la acumularea de informaţii
ştiinţifice - metoda obstinaţiei (permite achiziţionarea de cunoştinţe pe baza superstiţiei şi obişnuinţei),
metoda intuiţiei (achiziţia de cunoştinţe se face direct, fără intervenţia raţionamentului sau inferenţelor),
metoda autorităţii (se bazează pe acceptarea cunoştinţelor susţinute de o sursă foarte credibilă),
metoda raţionalismul (utilizează raţionamentul pentru achiziţia de cunoştinţe şi presupune că informaţii
achiziţionate sunt precise dacă a fost utilizat un proces corect de raţionalizare), metoda empirică
(informaţiile achiziţionate prin propria experienţă) - totuşi acestea sunt utilizate în procesul de
implementare a metodei ştiinţifice. Metoda obstinaţiei operează în ştiinţă, atunci când o teorie este
menţinută în ciuda dovezilor contradictorii obţinute sau în absenţa dovezilor ştiinţifice. Este cazul teoriei
psihanalitice a lui Freud, teoria fiind susţinută chiar există puţine dovezi ştiinţifice care să susţină
existenţa supraeului sau sinelui. Din perspectivă ştiinţifică, metoda intuiţiei oferă informaţii care pot duce
la formularea ipotezelor de cercetare. Metoda autorităţii poate fi utilizată în dezvoltarea ipotezei şi
realizarea designului de cercetare, autoritatea având doar rol de expert. Cercetătorii pot utiliza metoda
raţionamentului pentru a formula ipoteze şi pentru identificarea manierei în care ipotezele să fie testate.
Metoda empirică este cel mai mult folosită în ştiinţă. Ştiinţa se bazează pe observaţii, iar empirismul
face referire la observarea unui anumit fenomen. Empirismul este un element vital al cercetării ştiinţifice,
însă empirismul ştiinţific se referă la culegerea datelor prin utilizarea metodei ştiinţifice nu prin
experienţa personală a evenimentului.
Dacă dorim să ne bazăm pe concluziile formulate şi să utilizăm aceste concluzii ca principii generale
pentru predicţia comportamentelor într-o varietate de situaţii şi condiţii, trebuie să procedăm într-o
manieră mai sistematică şi obiectivă – adică ştiinţific. Astfel, trebuie să adunăm informaţiile şi să le
verificăm, să răspundem la întrebări, să explicăm relaţiile şi să comunicăm informaţiile altor cercetători.
Toate aceste etape sunt cunoscute sub numele de metodă ştiinţifică.

234
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

I.2. CARACTERISTICILE METODEI ŞTIINŢIFICE

Metoda ştiinţifică este cea mai bună metodă de achiziţionare cunoştinţelor deoarece informaţiile
obţinute se bazează cât mai mult posibil pe realitate. Prin intermediul acestei metode cercetătorii
încearcă să achiziţioneze cunoştinţe evitând influenţele credinţelor, percepţiilor, valorilor, atitudinilor sau
emoţiilor personale. Aceste informaţii sunt obţinute pentru testarea empirică a ideilor şi credinţelor
conform unei proceduri specifice de testare, care este deschisă inspecţiei publice. Cunoştinţele obţinute
se bazează pe dovezi observate obiectiv. Procesul de cercetare de obicei începe cu o problemă şi se
finalizează cu o generalizare empirică. Generalizarea finalizează un proces de cercetare şi reprezintă
începutul altuia. Aceste procese continuă indefinit, reflectând progresul unei discipline ştiinţifice.
O primă caracteristică a metodei ştiinţifice este aceea că presupune obţinerea de informaţii
empirice în manieră sistematică şi ordonată. Oamenii de ştiinţă descoperă fapte şi inventează teorii
pentru a le explica. La baza efortului lor stă posibilitatea de a explica evenimentele luate în considerare.
Ştiinţa implică o continuă interferenţă între colectarea observaţiilor şi meditaţia asupra acestora, scopul
fiind acela de a găsi principiile care explică ceea ce a fost observat. Mulţi dintre cercetători îşi petrec
timpul observând cu atenţie evenimentele, punând întrebări, formulând răspunsuri şi verificându-le din
nou. Când lucrurile merg bine, sunt obţinute principii explicative şi teorii care pot explica faptele
observate. Aceste principii explicative şi teorii, la rândul lor, permit predicţii care sunt testate prin
intermediul altor observaţii. Esenţa metodei ştiinţifice este achiziţia de fapte şi testarea ideilor făcând
apel la dovezi (sau fapte). Indiferent de cât de mult cercetătorii doresc ca rezultatele să fie orientate într-
o anumită direcţie, o regulă a procedurii ştiinţifice este aceea că judecăţile sunt suspendate până când
apar dovezi. Această abordare a achiziţionării de cunoştinţe – prin observaţie şi experimentare – este
numită empirică. Toate ştiinţele care implică cercetare sunt empirice. Comunitatea ştiinţifică acceptă ca
valide cunoştinţe sau afirmaţii cu privire la evenimente, care sunt susţinute de dovezi.
Cercetătorii propun principii generale - legi şi teorii pentru a explica faptele observate. Când
principiile sunt generale şi pot fi aplicate tuturor situaţiilor, acesta sunt denumite legi. În psihologie, de
obicei, nu avem suficiente informaţii pentru a susţine legi. Din acest motiv putem propune explicaţii
intermediare care sunt cunoscute sub numele de teorii. Teoriile unifică diferite seturi de date care pot fi
folosite pentru a prezice noi comportamente. Teoriile nu pot explica toate situaţiile şi comportamentele
existente. Cu cât o teorie explică mai mult cu atât este mai bună. Popper (1963) susţine faptul că o
ştiinţă progresează doar prin teorii progresiv mai bune. Teoriile vechi sunt înlocuite cu teorii noi cu
putere explicativă mai mare. Deoarece legile sunt, de obicei, determinate din exterior (în ştiinţele fizice),
ştiinţele comportamentului, cum este şi psihologia, progresează în principal prin dezvoltarea unor teorii
mai bune. La rândul lor, teoriile ghidează noile observaţii, ceea ce observăm fiind în mare parte
determinat de ceea ce teoriile sugerează că ar trebui observat.
Pentru a elimina sursele de eroare oameni de ştiinţă au dezvoltat standarde ale testării şi evaluării
afirmaţiilor. Pentru a fi acceptate cercetările trebuie să îndeplinească criteriile obiectivităţii şi preciziei.
Sunt acceptate probleme la care se poate răspunde prin colectarea datelor. Măsurările, procedeele,
instrumentele, planurile de cercetare şi analiza datelor trebuie să fie acceptate ca practici ale
domeniului, în timp ce metodele şi procedeele originale trebuie să fie pe deplin explicate şi justificate.
Procesul de cercetare poate fi văzut ca o schemă a activităţilor ştiinţifice, pe care oamenii de ştiinţă le
angajează cu scopul de a produce cunoştinţe. Aceasta este paradigma cercetării ştiinţifice. Procesul de

235
LOREDANA GHERASIM

cercetare presupune şapte stadii principale: problema, ipoteze, design de cercetare, măsurare,
colectarea datelor, analiza datelor şi generalizare. Fiecare dintre aceste stadii este legat de teorie, în
sensul că este influenţat de teorie şi influenţează la rândul lor teoria. În capitolul următor vom prezenta
detaliat aceste stadii, deocamdată ne vom limita la caracteristicile generale ale procesului de cercetare.
Nu trebuie să uităm că observaţiile obţinute sunt raportate şi interpretate în funcţie de teoriile de la
care au pornit observatorii. Teoriile bazate pe expectanţe ne fac să dăm mai multă atenţie informaţiilor
comportamentale prezise de teorie şi să trecem cu vederea comportamentele neprezise. Gândirea
critică este o altă caracteristică a metodei ştiinţifice şi este esenţială pentru a compensa predispoziţia
de a găsi numai ceea ce căutăm. Abordarea în colectarea şi interpretarea datelor trebuie să fie
sistematică, obiectivă şi raţională. Cercetătorii trebuie să evite ca expectanţele şi credinţele personale
să influenţeze observaţiile şi concluziile formulate. De asemenea, trebuie evitată evaluarea situaţiilor în
termenii noţiunilor preconcepute şi ignorarea sau respingerea semnelor contrarii. În final, concluziile
formulate pe baza datelor culese vor fi formulate indiferent dacă acestea sunt sau nu conforme
expectanţelor noastre.
Auto-corecţia reprezintă o altă caracteristică a metodei ştiinţifice. Cercetătorii acceptă nesiguranţa
concluziilor. Conţinutul ştiinţei se schimbă datorită noilor informaţii, vechile informaţii fiind reevaluate din
perspectiva noilor fapte. Schimbarea explicaţiilor ştiinţifice şi a teoriilor reprezintă o parte importantă a
progresului ştiinţei. Explicaţiile ştiinţifice sunt evaluate prin testarea ipotezelor formulate logic din
acestea. Dacă testarea indică faptul că ipotezele sunt false, explicaţia originală poate fi abandonată sau
poate fi modificată pentru ca o altă teorie să explice noile fapte. Este, de asemenea, posibil ca metoda
de testare să nu fie suficient de sensibilă pentru testare. Generalizarea concluziilor poate fi respinsă,
chiar dacă este adevărată, dacă procedurile de validare şi verificare (cum ar fi, designul de cercetare,
măsurarea sau analiza datelor) sunt deficitare. Pentru a minimiza riscul respingerii unei teorii adevărate,
trebuie reexaminat fiecare stadiu al procesului de cercetare anterior formulării unei noi teorii. Dacă
ipotezele nu sunt false, nu înseamnă că sunt în mod necesar adevărate. Ştiinţific noi putem demonstra
că la un moment dat ipoteza nu este falsă. Cu cât se acumulează mai multe dovezi care să susţină o
explicaţie particulară sau teorie, cu atât putem avea mai multă încredere asupra faptului că teoria este
adevărată.
Ştiinţa a devenit o activitatea publică. Cercetătorii se întâlnesc frecvent în grupuri profesionale şi la
conferinţe pentru a schimba informaţii cu privire la munca lor. Numărul de articole ştiinţifice este în
creştere şi anual apar noi publicaţii. Schimbul de informaţii este vital pentru progresul ştiinţei, oferind
posibilitatea de a incorpora noile descoperiri în studiile realizate. Fără aceste schimburi de informaţii s-
ar pierde timp cu duplicarea eşecurilor şi succeselor altor autori. Kneller (1978, Vadum & Rankin, 1998)
distinge două faze ale cercetării ştiinţifice. În prima fază, investigatorii lucrează singuri sau în echipe,
colectează date, formulează şi testează teorii. În a doua fază, de validare, studiile sunt revizuite de alţi
cercetători. Cu alte cuvinte, cercetătorii raportează rezultatele obţinute altor cercetări. La rândul lor,
aceştia pot evalua meritele lucrărilor, pot replica rezultatele obţinute sau pot testa o explicaţie
alternativă. Progresul ştiinţific depinde de ambele tipuri de activităţi. O activitate implică cercetătorii în
descoperirea şi testarea ideilor, iar cealaltă angajează cercetătorii în punerea sub semnul întrebării a
dovezilor şi interpretărilor, oferirea de interpretări alternative şi dovezi care le susţină. Scopul ştiinţei
este de a elimina observaţiile valabile doar pentru o persoană particulară sau acceptarea cunoştinţelor

236
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

care au fost verificate doar de o comunitate ştiinţifică. Din acest motiv rezultatele ştiinţei trebuie să fie
publice.
Replicarea este o altă caracteristică importantă a abordării ştiinţifice. Când cercetătorii pot repeta
procedura şi pot replica rezultatele studiilor anterioare, există o mare probabilitate ca ideile false să fie
detectate şi corectate. Cerinţa ca rezultatele să fie reproductibile permite verificarea sistematică a
erorilor produse de observatori, instrumente de măsurare sau alte particularităţi ale situaţiilor de testare.
Metodele ştiinţifice produc rezultate fără erori, aduc dovezi care sunt acceptate şi de alţi cercetători. O
modalitate de a reduce posibilitatea obţinerii accidentale a informaţiilor constă în repetarea sistematică
a observaţiilor şi calculelor. Când cercetătorii obţin acelaşi rezultat în mod repetat, adică atunci când
rezultatele sunt replicate, se reduce posibilitatea de a obţine informaţii accidentale. Replicarea este
importantă, putem avea mai multă încredere într-o teorie dacă efectele prezise sunt obţinute şi de alţi
cercetători. Ştiinţa progresează nu doar din cunoştinţele acumulate ci şi prin înţelegerea modului în care
s-a răspuns la întrebările formulate.

I.3. INSTRUMENTELE CERCETĂRII PSIHOLOGICE

Am văzut anterior cum putem să obţinem informaţiile obiectiv şi sistematic. În continuare vom
prezenta instrumentele abordării ştiinţifice: observaţia, măsurarea şi experimentul.
Observaţia reprezintă observarea şi înregistrarea sistematică a evenimentelor. Doar evenimentele
care sunt observabile pot fi studiate ştiinţific. Multe dintre comportamentele umane, cum ar fi mersul,
zâmbetul, pot fi cu uşurinţă observate. Evenimentele interne, cum ar fi sentimentele sau gândirea, pot fi
şi ele observate dacă sunt folosiţi indicatori observabili ai acestora. Cheia studierii evenimentelor interne
constă în definirea acestora în termeni de evenimente ce pot fi direct observate (cum ar fi timpul
petrecut pentru rezolvarea unei probleme, răspunsurile subiecţilor la o scală de măsurare a emoţiilor).
Observaţiile sunt sistematice dacă cercetătorul a dezvoltat un sistem de realizarea observaţiilor, care
poate fi aplicat pentru fiecare observaţie. Observaţiile sunt obiective dacă un alt observator obţine
aceleaşi înregistrări ale evenimentelor.
Măsurarea reprezintă atribuirea unor valori numerice obiectelor, evenimentelor sau caracteristicilor
oamenilor după anumite reguli convenţionale. Când realizăm o cercetare evaluăm numărul de mărimi,
cantităţi şi calităţi ale evenimentelor observate. Suntem familiarizaţi cu dimensiunile fizice
convenţionale, cum ar fi lungimea, greutatea sau înălţimea şi folosim unităţi standardizate convenţionale
pentru definire, cum ar fi minutele sau metri. În psihologie utilizăm teste standardizate de inteligenţă şi
diferite teste pentru măsurarea personalităţii, adesea standardele fiind determinate de contextul
particular al studiului. Adesea, descriem un comportament într-o situaţie determinată (cât de mult vor
vorbi oamenii într-o situaţie stresantă) sau predeterminată (cum se vor simţi depresivii după o situaţie
stresantă) sau dorim să cuantificăm evaluările unui obiect sau persoane (într-o situaţie stresantă o
persoană necunoscută este evaluată mai puternic pe dimensiunea inteligenţei sau atractivităţii). De
asemenea, suntem interesaţi de compararea comportamentelor indivizilor expuşi în diferite seturi de
condiţii. Măsurările trebuie să fie consistente cu aceste condiţii, pentru a putea compara observaţiile
măsurate direct. Aceeaşi unitate de măsură trebuie utilizată de fiecare dată când măsurăm
comportamentele observate. Pentru a fi consistenţi trebuie să folosim aceleaşi instrumente şi procedee

237
LOREDANA GHERASIM

de fiecare dată când evenimentul este observat. Deoarece folosim metode statistice pentru a evalua
rezultatele obţinute, avem nevoie de valori numerice sau scoruri pentru a reprezenta diferite niveluri sau
cantităţi ale comportamentului observat.
Experimentul este folosit de cercetători pentru a demonstra condiţiile în care un comportament
particular apare cu regularitate. Când realizăm un experiment, manipulăm sistematic condiţiile pentru a
verifica predicţiile cu privire la comportamentul observabil. Pentru a realiza un experiment trebuie
îndeplinite două condiţii minime: trebuie să avem proceduri pentru manipularea contextului şi rezultatele
prezise trebuie să fie observabile. Experimentul trebuie să fie obiectiv, rezultatele nu trebuie influenţate
de modul de construire a condiţiilor experimentale. Metoda experimentală este singura care ne permite
să identificăm relaţiile cauzale dintre variabile.

238
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

II. SPECIFICUL PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE

Experimentul reprezintă o abordare cantitativă care are scopul de a analiza relaţiile de tip cauză-
efect. Metoda face posibilă identificarea relaţiei cauzale deoarece permite observarea efectelor
schimbărilor sistematice ale anumitor variabile în condiţii controlate. Datorită capacităţii de a identifica
cauzalitatea, abordarea experimentală reprezintă prototipul metodei ştiinţifice de rezolvare a
problemelor.

II.1. RELAŢIA DE CAUZALITATE

Cauzalitatea este definită ca acţiunea prin care sunt produse efectele (Nation 1997). Pentru apariţia
efectelor sunt necesare anumite condiţii antecedente. Acestea sunt evenimente sau circumstanţe care
preced anumite consecinţe sau comportamente. De exemplu, pentru a vorbi la telefon trebuie mai întâi
să formăm numărul.
În psihologie este imposibil să identificăm toate antecedentele care pot afecta la un moment dat un
comportament. Putem, însă, să ne oprim asupra unor antecedente particulare care pot determina
comportamentul. În psihologia experimentală seturile de condiţii antecedente sunt numite tratamente.
Prin compararea diferitelor condiţii de tratament putem testa sistematic şi ştiinţific explicaţiile cu privire
la comportamente. Termenul de tratament semnifică faptul că participanţii la experiment sunt expuşi
diferitelor condiţii antecedente. Explicaţiile comportamentului sunt testate prin crearea unor condiţii de
tratament diferite, în care unele persoane sunt expuse la un anumit set de condiţii antecedente, în timp
ce alte persoane sunt expuse unui set diferit de condiţii antecedente. Ulterior, sunt comparate efectele
acestor seturi de condiţii antecedente asupra comportamentului respectiv. Când putem specifica
antecedentele sau condiţiile de tratament care determină un comportament, însemnă că putem explica
comportamentul. Când comparăm efectele diferitor condiţii antecedente trebuie să controlăm procedura
experimentală, pentru a fi siguri că măsurăm ceea ce am intenţionat să măsurăm. Din acest motiv
trebuie controlate caracteristicile subiecţilor – grupele experimentale trebuie să fie echivalente. Dacă
subiecţii care primesc un anumit tratament diferă de subiecţii care primesc un alt tratament, nu vom mai
şti dacă diferenţele de comportament se datorează tratamentelor sau diferenţelor existente între grupele
de participanţi.
Relaţia cauzală stabilită prin intermediul experimentelor este numită relaţie temporală (Myers &
Hansen, 1997). Există o diferenţă de timp între elementele relaţiei: condiţiile de tratament apar
întotdeauna înaintea comportamentului. Relaţia temporală este construită în experimente. Mai întâi
prezentăm participanţilor diferite instrucţiuni, apoi vedem cum reacţionează aceştia. De exemplu,
arătăm copiilor diferite imagini din desene animate apoi urmărim cum se joacă. Există şi alte tipuri de
relaţii care sugerează cauza şi efectul, însă sunt mai puţin convingătoare. Să presupunem că o
persoană, care are în grijă un câine şi o pisică, aude într-o zi zgomot în camera de zi. Constată că unul

239
LOREDANA GHERASIM

dintre obiectele din ceramică a fost răsturnat de pe măsuţa de cafea, în timp ce pisica stătea pe masă
privind cu interes figurina căzută. În acest exemplu pisica şi obiectul din ceramică se află în relaţie
spaţială. Din această cauză personajul nostru a considerat că pisica a fost cea care a dărâmat obiectul
de pe masa de cafea. Totuşi de ce câinele a fugit cu coada între picioare? Utilizând relaţia spaţială, pot
fi inferate cauzele şi efectele, însă acestea nu sunt întotdeauna corecte. Alteori folosim relaţia logică
pentru a stabili cauza şi efectul. Să presupunem că acelaşi personaj găseşte într-o zi o gaură în
peretele de lângă canapea. De obicei, câinele în jurul orei 4 începe să fugă în jurul camerei cărând în
gură tot felul de obiecte, fuga în jurul canapelei fiind parte a ritualului. Câinele parcurge traseul cu mare
agilitate, dar se ştie că uneori câinele se loveşte de mobila sau oamenii care îi stau în cale. Logic, deşi
şi alte cauze sunt posibile, personajul nostru identifică câinele ca fiind autorul. Atunci când căutăm o
relaţie de tip cauză efect, în general, căutăm o relaţie temporală. Totuşi simplul fapt că un eveniment
precede un alt evenimente nu este suficient pentru a susţine existenţa unei relaţii cauzale. Dacă un
eveniment precede un alt eveniment nu înseamnă în mod necesar că primul este cauză pentru cel de al
doilea eveniment.

II.2. CONDIŢII NECESARE ŞI SUFICIENTE

În psihologie, în ştiinţă în general, pentru a stabili relaţiile cauză-efect trebuie să identificăm condiţiile
în care apar evenimentele. Trebuie făcută distincţia între condiţii necesare şi suficiente. Scoaterea
grăsimilor din alimentaţie este o condiţie suficientă pentru a pierde din greutate, dar nu este o condiţie
necesară. Scăderea în greutate poate să apără şi prin creşterea nivelului de activitate. În contrast o
motocicletă nu funcţionează fără benzină, astfel, benzina fiind o condiţie necesară pentru funcţionarea
acestui mijloc de transport. O condiţie trebuie să fie necesară şi suficientă pentru a fi calificată drept
cauză. Într-o astfel de situaţie efectul nu va apărea niciodată dacă condiţiile nu sunt prezente, iar dacă
condiţiile sunt prezente efectul va apărea. Aceasta înseamnă că o explicaţie completă a apariţiei
evenimentului a fost identificată şi că explicaţia nu se va schimba niciodată. Efectul poate să apară dacă
condiţia este doar suficientă. De exemplu, există şi alte cauze care pot duce la pierderea auzului. Dacă
o condiţie este doar necesară nu înseamnă că efectul va apărea. De exemplu, nu toţi oamenii care
consumă alcool devin alcoolici.
În mod obişnuit, relaţia cauză-efect stabilită prin cercetarea ştiinţifică implică identificarea condiţiilor
suficiente. De exemplu, un număr de studii psihologice au arătat că starea de bună dispoziţie creşte
dorinţa de a ajuta alţi oameni. Însă mulţi alţi factori, cum ar fi caracteristicile persoanei care solicită
ajutorul, numărul persoanelor care ar putea oferi ajutorul, ar putea să determine comportamentul de
ajutorare (Latane & Darley, 1970). Starea de bună dispoziţie nu este o condiţie necesară, dar este
suficientă pentru a determina oferirea ajutorului. Pentru a găsi cauze care să îndeplinească ambele
condiţii (să fie necesare şi suficiente) ar trebui realizate cercetări pentru identificarea cauzei primare.
Ţinând seama de complexitatea universului nostru, progresul în cercetare ar fi foarte scăzut dacă am
dori identificarea cauzelor necesare şi suficiente. Cercetătorii care studiază comportamentul de
ajutorare ar trebui să identifice cauza primară a comportamentului altruist, ajungând la lanţul molecular
care produce schimbările biochimice asociate comportamentului de ajutorare. Abordarea ştiinţifică a
cauzalităţii este mai practică având la bază cauzele suficiente ca explicaţii ale evenimentelor.

240
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

II.3. DEFINIREA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC

Zimney (1961) defineşte experimentul psihologic ca observarea obiectivă a fenomenelor care au loc
într-o situaţie strict controlată, în care unul sau mai mulţi factori sunt strict variaţi, iar alţii sunt menţinuţi
constanţi. Această definiţie permite o bună înţelegere a modului în care experimentul permite
identificarea relaţiei de cauzalitate.
Pentru a putea identifica cauzalitatea experimentatorul nu trebuie să influenţeze rezultatele. Ştiinţa
cere să facem observaţii empirice pentru a putea răspunde la întrebările formulate. Observaţiile sunt
necesare deoarece ele furnizează date care permit obţinerea răspunsurilor. Din acest motiv
experimentatorii trebuie să evite apariţia erorilor în înregistrarea observaţiilor. Zimney (1961) prezintă
trei reguli ce permit reducerea erorile de observare şi înregistrare. Prima regulă este acceptarea
posibilităţii ca să apară erori. Observaţiile nu sunt perfecte, percepţiile şi răspunsurile noastre putând fi
influenţate de motivele, dorinţele personale. Identificarea situaţiilor în care aceste erori pot să apară,
reprezintă a doua regulă. Acest lucru presupune analiza şi testarea fiecărui segment al experimentului
în scopul de a identifica surse sau cauze potenţiale de eroare. A treia regulă constă în evitarea erorilor.
Acest lucru implică construirea unor scenarii mai elaborate sau construirea unor echipamente şi
procedee mai potrivite. Eforturile trebuie să fie direcţionate pentru a construi un experiment în care să
fie înregistrate cât mai corect observaţiile.
Fenomenele studiate de psihologia experimentală sunt fapte sau evenimente observabile. În
psihologia experimentală fenomenele se referă la comportamente observabile, cum ar fi acţiuni, afirmaţii
verbale, răspunsuri la chestionare sau înregistrări. Centrarea asupra comportamentelor observabile
satisface cerinţa de definire operaţională şi replicare a experimentelor. Prin definirea operaţională a
proceselor, precum memoria, percepţia personalitatea, emoţiile, cercetătorii investighează
comportamente observabile şi inferează, pornind de la observarea comportamentelor, proceselor
observate. De exemplu, inteligenţa este inferată plecând de la răspunsurile obţinute la un test de
inteligenţă, agresiunea este inferată pe baza atacurilor fizice sau verbale asupra unei alte persoane.
Psihologii nu au acces direct asupra factorilor care influenţează comportamentul, însă pot controla
condiţiile antecedente ce produc acel comportament.
În experiment, cercetătorul manipulează precis una sau mai multe variabile şi observă obiectiv
fenomenul care trebuie să apară după manipulare. Această parte a definiţiei se referă la faptul că
experimentatorul manipulează condiţiile care sunt cauze ale unui anumit efect. Relaţia dintre cauză şi
efect este identificată observând efectul sau lipsa efectului produs de manipulările experimentale.
Experimentul este o situaţie strict controlată. Experimentul implică eliminarea influenţelor altor
variabilelor cu excepţia celor manipulate de către experimentator. După cum se poate vedea controlul
este una dintre cele mai presante probleme ale experimentului. Fără control relaţia cauzală nu poate fi
identificată.
În experiment unii factori sunt menţinuţi constanţi iar alţii sunt manipulaţi. Acest lucru presupune ca
toate condiţiile experimentului să fie menţinute constante cu excepţia factorului care este variat după un
rang bine definit (variabila independentă). Rezultatul acestei variaţii este măsurat ca variabilă răspuns
(variabila dependentă). Constanţa se referă la controlul sau eliminarea influenţei tuturor variabilelor cu
excepţia efectului variabilei care interesează. Această cerinţă este necesară pentru a determina cauzele
variaţiei variabilei răspuns. Dacă nu este îndeplinită condiţia de constanţă, cauzele variaţiei nu pot fi

241
LOREDANA GHERASIM

determinate, experimentul fiind compromis. Factorul care este considerat ca fiind cauză este numit
variabilă independentă. Această variabilă este manipulată sistematic de către experimentator cu scopul
de a vedea ce se întâmplă atunci când variabila independentă are diferite niveluri. Termenul de variabilă
independentă reflectă faptul că cercetătorul este liber să aleagă valorile sau nivelurile acestei variabile.
De asemenea, cercetătorul poate manipula nivelurile mai multor variabile independente şi să menţină
constate alte variabile. Comportamentul înregistrat după manipularea variabilelor independente este
numeşte variabilă dependentă. Aceasta reprezintă fenomenul pe încercăm să îl înţelegem sau să îl
explicăm. Încercăm să înţelegem cauzele variabilei dependente. Ipoteza experimentului susţine că
schimbările variabilelor independente vor produce modificări ale variabilei dependente, astfel, putem
considera variabilele independente ca fiind cauze, iar variabilele dependente ca efecte. Să presupunem
că suntem interesaţi de efectele lungimii listei de cuvinte asupra vitezei cu care este învăţată lista de
cuvinte. Lungimea listei poate fi sistematic modificată şi pusă în legătură cu numărul de încercări de
învăţare a listei. O serie de factori (dificultatea cuvintelor, gradul de familiarizare cu cuvintele sau nivelul
de motivaţie al participanţilor) pot influenţa viteza de învăţare a listei, aceşti factori trebuind să fie
controlaţi. Doar dacă aceşti factori sunt menţinuţi constanţi putem spune că lungimea listei a influenţat
viteza cu care aceasta este învăţată. În acest studiu variabila independentă manipulată de către
experimentator este lungimea listei de cuvinte. Variabila dependentă este numărul de repetiţii.

II.4. TIPURI DE EXPERIMENTE

Abordarea experimentală este utilizată în condiţii de laborator dar şi în condiţii naturale. Deşi ambele
tipuri de experimente utilizează abordarea experimentală există o serie de diferenţe între ele.

II.4.1. Experimentul de laborator


Acest tip de experiment se desfăşoară doar în laborator, ceea ce permite cercetătorului să
manipuleze precis una sau mai multe variabile şi să controleze influenţa variabilelor externe.
Experimentul de laborator asigură controlul sau eliminarea influenţelor factorilor externi ai cercetării, prin
studierea problemei de cercetare într-un mediu diferit de rutina normală a participanţilor. În acest mediu,
influenţele externe (cum ar prezenţa sau absenţa celorlalţi sau nivelul de zgomot) pot fi eliminate. Preţul
pentru creşterea controlului este situaţia artificială creată. Chiar dacă sunt obţinute rezultate precise în
laborator, trebuie verificată aplicabilitatea rezultatelor în condiţiile obişnuite de viaţă ale participanţilor.
Darley & Latane (1968) au fost interesaţi să afle de ce oamenii nu au oferit anterior ajutor unei
persoane aflate în dificultate, deşi şi-au dat seama de faptul că era o situaţie de urgenţă. Martorii nu au
făcut nimic pentru a ajuta persoana aflată în dificultate (nici măcar nu au dat telefon la poliţie). Autorii au
presupus că prezenţa altor martori scade probabilitatea de intervenţie. Pentru a investiga impactul
acestei variabile, autorii au construit o situaţie experimentală în care au manipulat precis percepţia
prezenţei altor martori la eveniment. Participanţilor, singuri sau în prezenţa altor martori, li s-a cerut să
completeze o serie de chestionare în laborator. În timpul completării chestionarelor, în timp ce prin
sistemul de ventilaţie intra fum în laborator. Autorii au înregistrat timpul necesar raportării fumului, în
condiţiile în care, în acelaşi timp, în cameră se afla cel puţin un martor. Rezultatele au indicat o mai

242
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

mică probabilitate de intervenţie în situaţia de urgenţă atunci când oamenii ştiu că şi alte persoane sunt
martori la aceeaşi situaţie.
În studiile realizate în laborator se obţine nivelul maximum de control asupra variabilelor parazite.
Laborator poate fi o cameră sau un spaţiu controlat de cercetător, astfel încât, ceea ce se întâmplă
participanţilor este planificat anterior. În laborator cercetătorul poate preveni întreruperile neaşteptate
sau apariţia factorilor distractori, plasează obiectele în cameră într-o anumit poziţie, poate stabili exact
ceea ce participanţii vor vedea şi auzi. Caracteristica de bază a experimentelor de laborator este aceea
că cercetătorul creează situaţia experimentală, acesta având un nivel ridicat de control asupra întregului
ambient.
Dacă definiţiile operaţionale ale variabilelor independente şi dependente sunt valide şi dacă
procedura de verificare a ipotezei este urmată sistematic, atunci experimentul de laborator are cel mai
ridicat nivel al validităţii interne. Fiind bine proiectat şi executat, experimentul de laborator reprezintă cea
mai bună metodă pentru a răspunde cu succes la întrebarea dacă x este cauză pentru y, deoarece
variabilele x şi y sunt izolate cu succes de alţi factori care ar putea influenţa performanţa. Preţul plătit
pentru validitatea internă a experimentului de laborator constă în sacrificarea gradului de generalizare.
Ceea ce se întâmplă cu factorii x şi y în condiţii de laborator nu mai poate descrie ceea ce se întâmplă
când aceşti factori operează în complexitatea mediului natural. Cu alte cuvinte experimentul de
laborator are un nivel ridicat al validităţii interne, dar un nivel scăzut al validităţii externe. Rezultatele nu
pot fi generalizate lumii din exteriorul laboratorului, deoarece comportamentele care apar în mediu
controlat pot să nu semene comportamentelor care apar în condiţii naturale.

II.4.2. Experimentul natural


Experimentul natural presupune ca cercetarea experimentală să se realizeze în condiţiile vieţii reale.
Experimentatorul manipulează variabilele şi controlează influenţa variabilelor parazite atât cât permite
situaţia. Acest tip de experiment presupune ca manipularea variabilei experimentale să se realizeze într-
o situaţie în care participanţii sunt în mod normal angajaţi şi desfăşoară activităţi de rutină. În cele mai
multe experimente naturale, participanţii nu ştiu că acţiunile lor sunt observate, astfel, cercetătorii fiind
siguri că nu sunt încălcate condiţiile de validitate internă.
Experimentele naturale nu se confruntă cu problema artificialităţii care apare în condiţiile de
laborator. De exemplu, Freedman & Fraser (1966) au studiat, folosind un experiment natural, dacă
oamenii care acceptă o cerere mică, ulterior acceptă mai uşor o cerere mai mare. Iniţial, cercetătorii au
cerut unui grup de persoane să răspundă la un chestionar care conţinea întrebări cu privire la produsele
casnice pe care le deţineau. Trei zile mai târziu aceleaşi persoane au fost rugate să primească în casă
un grup de persoane pentru a clasifica produsele casnice. Un alt grup de persoane a fost contactat o
singură dată, în etapa care a presupus o cerere mare. Rezultatele au indicat faptul că proprietarii care
au primit iniţial o cerere mică au acceptat în mai mare măsură să îndeplinească şi a doua cerere – mai
mare. Experimentul a fost natural deoarece s-a desfăşurat în casele proprietarilor, în timp ce aceştia
erau angajaţi în activităţile zilnice. A fost un studiu experimental deoarece a fost manipulată o variabilă
independentă – o cerinţă mică urmată de o cerinţă ridicată, într-o condiţie sau numai cerinţă ridicată în
cealaltă condiţie. Şi controlul a fost prezent, participanţii fiecărui grup au fost aleşi întâmplător din cartea
de telefon. Dezavantajul acestor studii constă în controlul mai scăzut al variabilelor parazite. Controlul
nu poate fi realizat la fel de bine ca în experimentele de laborator. În studiul prezentat anterior, chiar

243
LOREDANA GHERASIM

dacă participanţii au fost aleşi întâmplător, doar unii dintre aceşti au putut fi incluşi în studiu. Astfel, a
apărut o influenţă a modului de selecţie a subiecţilor.
În experimentele naturale multe dintre variabilele parazite nu sunt controlate de cercetător, acestea
fiind lăsate sa varieze natural. Din acest motiv aceste studii sunt mai realiste decât cele realizate în
laborator şi au un nivel mai ridicat de generalizare (sau de validitate externă). În acelaşi timp, controlul
scăzut asupra variabilelor externe relevante creşte probabilitatea apariţiei contaminării efectului
variabilelor independente, astfel, scăzând validitatea internă a studiilor. De exemplu, Isen & Levin
(1972) au analizat efectul dispoziţiei asupra comportamentului de ajutorare. Autorii au presupus că
persoanele bine dispuse vor oferi mai frecvent ajutor altor persoane comparativ cu cei care nu sunt bine
dispuşi. Experimentul s-a desfăşurat într-un magazin, participanţii fiind adulţi care finalizau o convorbire
telefonică. În momentul în care participanţii părăseau cabina telefonică, un complice al
experimentatorului scăpa un teanc de hârtii. Autorii au înregistrat dacă participanţii ajutau sau nu
complicele să strângă hârtiile. Dispoziţia subiecţilor a fost manipulată experimental – jumătate dintre
participanţi (din condiţia bună dispoziţie) găseau în cartea de telefon monezi plasate de cercetători.
Rezultatele au indicat că 87,5% dintre participanţii care au găsit monede se opreau să ajute la
strângerea hârtiilor, în timp ce doar 4% dintre cei ce nu găseau monede au oferit ajutor. În acest
experiment nu a existat nici un control asupra conţinutului convorbirii telefonice a participanţilor, astfel
mesajele variind natural. Unii oameni au primit veşti care le-au provocat bună dispoziţie, în timp ce alţii
au primit veşti care le-au provocat o dispoziţie negativă. Acest lucru a influenţat efectul variabilei
independente manipulate şi este posibil să fi distorsionat efectul acesteia. Este posibil ca participanţii
din condiţia bună dispoziţie să fi primit la telefon mai multe veşti bune, în timp ce participanţii din
condiţia de control (care nu au primit bani) să fi primit mai multe veşti proaste. Dacă efectul variabilei
independente se confundă cu efectul unei alte variabile, nu se mai poate răspunde la întrebarea dacă x
determină pe y. Din acest motiv trebuie să fim mai atenţi în ceea ce priveşte susţinerea cauzelor
rezultatelor obţinute.

II.5. AVANTAJELE METODEI EXPERIMENTALE

Un prim avantaj este siguranţa cu care poate fi inferată o relaţie cauzală. Această putere inferenţială
derivă din gradul de control exercitat, controlul fiind cea mai importantă caracteristică a metodei
ştiinţifice. Pentru a obţine un răspuns lipsit de ambiguitate la o întrebare specifică, este necesar
controlul variabilelor parazite. În experiment controlul poate fi realizat prin eliminarea influenţei
variabilelor parazite sau menţinerea influenţei acestora la un nivel constant. Un nivel ridicat al controlului
poate fi cel mai bine obţinut prin desfăşurarea experimentului în laborator, acesta permiţând eliminarea
efectelor stimulilor distractori.
Un al doilea avantaj al experimentului constă în abilitatea de a manipula precis una sau mai multe
variabile alese de către experimentator. Dacă cercetătorul este interesat de studiul efectului mulţimii
asupra unui comportament particular, mulţimea va fi manipulată prin varierea precisă şi sistematică a
numărului de persoane într-un spaţiu dat. Dacă cercetătorul este interesat de efectele genului şi mărimii
grupului, în condiţiile experimentale vor fi incluşi atât participanţi de gen feminin cât şi participanţi de
gen masculin. Astfel, experimentatorul poate manipula precis două variabile: genul participanţilor şi

244
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

numărul membrilor grupului. Experimentul permite controlul precis al manipulării variabilelor prin
specificarea exactă a condiţiilor experimentale. Rezultatele pot fi interpretate fără ambiguitate, deoarece
participanţii studiului răspund mai întâi la variabilele introduse de experimentator.
Al treilea avantaj ale metodei experimentale este utilitatea. Această abordare permite obţinerea unor
rezultate care pot dura în timp şi care pot sugera noi studii şi soluţii la probleme practice.

II.6. DEZAVANTAJELE METODEI EXPERIMENTALE

Cel mai frecvent dezavantaj menţionat şi probabil cea mai severă critică adusă experimentului este
artificialitatea situaţiilor experimentale. Rezultatele obţinute în laborator sunt obţinute într-o atmosferă
artificială şi sterilă care împiedică generalizarea rezultatelor la situaţiile reale de viaţă. Psihologii, ca
oameni de ştiinţă, trebuie să construiască situaţii în care subiecţii să fie în totalitate controlaţi, manipulaţi
şi măsuraţi. De asemenea, trebuie construite situaţii în care subiecţii să se comporte cât mai mult posibil
ca fiinţe umane pentru putea face afirmaţii cu privire la natura umanităţii lor. Unii autori consideră că
această critică este exagerată. Aceştia susţin că experimentul de laborator este o modalitate rapidă şi
eficientă de identificare a variabilelor sau factorilor ce pot fi importanţi pentru viaţa reală. Dacă se
descoperă că anumiţi factori influenţează învăţarea umană şi că această influenţă se manifestă în
diferite condiţii, putem presupune că factorii sunt importanţi în procesul de învăţare desfăşurat în clasă.
Acest lucru nu se deduce automat. Această presupunere ar trebui testată într-un experiment natural
desfăşurat în clasă, care ar permite negarea sau confirmarea inferenţelor cu privire la importanţa
acestor variabile. Artificialitatea este o problemă doar atunci când se încearcă generalizarea rezultatelor
unui experiment fără a ţine seama dacă generalizarea poate fi sau nu făcută. Ideal psihologii nu ar
trebui să facă generalizări deoarece rezultatele obţinute în experimentele de laborator sunt valabile doar
pentru situaţiile folosite în experiment. Însă, psihologii fac frecvent astfel de generalizări ale rezultatelor,
deoarece la un moment dat aceste generalizări erau dorite.
O altă dificultate constă în faptul că experimentele pot fi extrem de consumatoare de timp. Nu este
neobişnuit ca un experimentator să fie nevoit să construiască mai multe etape experimentale pentru a
motiva sau duce în eroare participanţii la studiu. De asemenea, este posibil ca pentru desfăşurarea
cercetării să fie nevoie de mai mulţi experimentatori care să lucreze cu fiecare participant la studiu.
Ultima critică a metodei experimentale se referă la faptul că abordarea experimentală este
inadecvată ca metodă pentru studiul comportamentului uman. Gadlin & Ingle (1975) susţin că
cercetarea experimentală promovează punctul de vedere conform căruia oamenii sunt obiecte care pot
fi manipulate mecanic, deoarece psihologia secolului 20 reflectă metode mecanice şi presupunerile
fizicii secolului 19. Autorii recomandă căutarea unor metode alternative neafectate de aceste inadecvări.
Această critică a fost satisfăcută prin utilizarea metodelor calitative. Christensen (2001) consideră că nu
există motive pentru a susţine că participanţii la experimente sunt „maşini golite de sentimente, gânduri
şi voinţă”.

245
LOREDANA GHERASIM

II.7. EXPERIMENTUL – APLICARE A METODEI ŞTIINŢIFICE

Pentru a putea concluziona că variabila independentă este cauză pentru variabila dependentă,
cercetătorii trebuie să realizeze un experiment care să respecte etapele implicate de procesul de
cercetare ştiinţifică.

1. Identificarea problemei
Experimentul psihologic începe cu formularea unei probleme care trebuie formulată sub forma unei
întrebări. Există numeroase probleme din jurul nostru care ar trebui rezolvate, ceea ce înseamnă că
există numeroase întrebări la care trebuie să răspundem. Problema poate face referire la orice aspect al
comportamentului. Este inteligenţa înnăscută? Cât de des visează oamenii? Cum se dezvoltă empatia
la copii? Cum ar trebui clasificate tulburările mentale? Problema de cercetare trebuie să îndeplinească o
singură condiţie, să fie testabilă, să se poată răspunde la întrebare folosind instrumentele pe care
psihologul le are la îndemână (McGuigan, 1997).

2. Formularea ipotezei
Formularea problemei este urmată de formularea ipotezei de cercetare. Ipotezele reprezintă o
încercare de a răspunde la problema de cercetare. Ipotezele exprimă o relaţie aşteptată sau prezisă
între variabile, sunt empirice şi se referă la fenomene observabile. Ipotezele trebuie testate pentru a
vedea dacă sunt adevărate sau false. Dacă ipoteza este adevărată atunci a fost rezolvată problema
formulată anterior. De exemplu, Thorne & Himelstein (1984) au fost interesaţi de opinia diferitor grupuri
religioase cu privire la posibilitatea ca anumite înregistrări să conţină mesaje sataniste. Autorii au
formulat problema: Poate sugestia influenţa percepţia mesajelor religioase transmise de diferite grupuri
religioase? După formularea problemei, sunt formulate ipotezele care exprimă o relaţie aşteptată dintre
variabile şi sunt testabile şi verificabile. În studiul anterior autorii au formulat următoarea ipoteză:
sugestia poate justifica percepţia mesajelor sataniste atunci când sugestiile sunt prezentate de o
persoană cu autoritate.
Ipotezele sunt afirmaţii care propun o explicaţie care poate fi testată prin observaţie sau
experiment. Deoarece activitatea de cercetare testează direct ipoteza, formularea ipotezei este cea mai
importantă etapă a cercetări. Înainte de formularea ipotezei, este necesară o bună informare.
Observaţiile personale, informaţiile publicate în jurnale, cărţile sau orice alte materiale pot fi folosite
pentru formularea unui ipoteze legitime. Ideile proaste determină obţinerea unor rezultate slabe,
indiferent de rigurozitatea cu care au fost culese datele.
Să presupunem că acum lucraţi la o problemă generală de cercetare: De ce oamenii din oraşele
mari nu ajută victima unei agresiuni? Problema de cercetare trebuie transformată într-o întrebare
specifică ce poate fi testată, ipoteza fiind o predicţie specifică a relaţiei dintre variabile. Această
problemă de cercetare poate fi transformată în următoarea întrebare specifică sau ipoteză: Cu cât
mărimea grupului creşte cu atât membrii grupului se simt mai puţin responsabili faţă de ceilalţi. Restul
experimentului reprezintă o testare empirică a ipotezei. Este esenţial ca ipoteza să fie cât mai specifică
posibil. Ipoteza prezentată anterior nu este precisă. Absenţa comportamentului de ajutorare se poate
datora fie lipsei de preocupare cu privire la ceea ce se întâmplă altor persoane, fie lipsei de
responsabilitate (oamenii sunt preocupaţi de ceea ce se întâmplă altora, dar consideră că alte persoane

246
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

vor oferi ajutor). Cu cât ipoteza este mai precisă, cu atât poate fi testată mai bine. Dacă ipoteza este
vagă, experimentul poate fi dificil de interpretat, concluziile fiind contradictorii. Atunci când formulăm o
ipoteză şi imaginăm un design experimental trebuie să ne întrebăm „Ce încercăm să descoperim?”

3. Realizarea planului de cercetare (a designului experimental)


Reprezintă o etapă crucială şi necesită pregătire din partea cercetătorului pentru a se asigura că
ipoteza este cu adevărat testată. Cercetătorul trebuie să definească operaţional variabila dependentă şi
să selecteze nivelurile variabilelor independente. De asemenea, cercetătorii trebuie să realizeze un
control adecvat al variabilelor parazite, identificând variabilele relevante care trebuie controlate (fie
direct prin menţinerea la nivel constant, fie probabilistic prin distribuire aleatorie în grupele
experimentale).
Aceste procedee sunt extrem de importante deoarece în această etapă se construieşte schema ce
va fi urmată în realizarea experimentului. Această schemă este construită pentru depăşirea dificultăţilor
care ar putea interveni şi distorsiona rezultatele. După ce designul este complet trebuie dezvoltată o
idee clară a procedurii, adică trebuie realizat un protocol. Acesta conţine o listă exactă a paşilor ce
trebuie parcurşi pentru testarea unui subiect. Protocolul este util începătorilor, în special, dar şi atunci
când la realizarea studiului participă mai mulţi experimentatori. În această etapă cercetătorul trebuie să
facă o serie de alegeri cu privire la situaţia de testare. Alegerea subiecţilor, aparatelor, instrucţiunilor,
manipulărilor şi măsurărilor depinde de ipoteza testată, precum şi de tradiţia şi tehnologia valabilă
pentru o arie particulară de cercetare. Citirea studiilor realizate în domeniu creşte probabilitatea de găsi
o situaţie potrivită pentru testare. În literatura de specialitate sunt evidenţiate sarcinile standard şi
aparatele utilizate în studiul unei anumite probleme. Din motive practice şi teoretice este recomandabil
să se urmeze practica standard. Aceasta poate fi schimbată dacă există motive care să susţină acest
lucru. Schimbările pe care vrem să le facem trebuie să fie însoţite de următoarea întrebare: Care
alternativă ar permite o testare mai sensibilă a ipotezei?
Pentru verificarea ipotezei termenii teoretici trebuie transformaţi într-o procedură specifică. Pentru
unele concepte acest lucru însemnă manipularea condiţiilor sau evenimentelor, pentru alte concepte
acest lucru însemnă găsirea unui tehnici de măsurare. Procedurile de manipulare şi măsurare a
conceptelor teoretice poartă numele de definire operaţională. Toţi termenii ştiinţifici trebuie să primească
definiţii operaţionale (Leahey, 1994). Scopul definirii operaţionale este de a specifica cu suficientă
precizie conceptele, astfel încât şi alţi cercetători din domeniu să poate înţelege şi utiliza aceleaşi
concepte în propriile cercetări. Astfel, se doreşte eliminarea subiectivităţii şi înţelegerii individuale a
conceptelor şi folosirea procedurilor şi măsurărilor publice şi obiective. Folosirea definiţiilor operaţionale,
permite oamenilor de ştiinţă să gândească clar problema de cercetare, să înţeleagă şi realizeze replici
ale studiilor realizate de alţi cercetători. Când fenomenele pot fi observate direct (de exemplu, oferirea
sau nu a ajutorului) sau când sunt utilizate măsurători fizice măsurările sunt uşor de făcut. Cercetătorii
fac mai greu faţă stabilirii preciziei măsurărilor psihologice. De exemplu, inteligenţa poate fi definită
operaţional ca scorul unei persoane la un test de inteligenţă cum ar fi Wechsler sau Stanford-Binnet.
Pentru măsurarea inteligenţei noilor născuţi sau cimpanzeilor va fi folosită o altă definire operaţională.
Cei care folosesc un test nu găsesc în manualul testului informaţii cu privire la precizia acestuia, ci
descoperă date cu privire la fidelitatea şi validitatea testului. Fidelitatea este un indice numeric al
gradului în care testul produce rezultate consistente de la o situaţie la alta. Fidelitatea se referă la

247
LOREDANA GHERASIM

consistenţa scorurilor obţinute de aceeaşi persoană atunci când este reexaminată cu acelaşi test în
diferite ocazii sau cu seturi echivalente de itemi (Anastasi, 1988). O fidelitate scăzută nu produce
rezultate comparabile la replicarea studiului. Validitatea indică faptul că instrumentul măsoară ceea ce
şi-a propus să măsoare. Validitatea testului vizează ce testul măsoară şi cum măsoară (Anastasi,
1988). Validitatea nu este un termen general, ea trebuie stabilită făcând referire la o utilizare particulară
a testului. Este importantă stabilirea validităţii măsurărilor psihologice. Din acest motiv cercetătorii
folosesc mai curând măsurări (instrumente) pentru a fi stabilită validitatea, decât să dezvolte măsurări
proprii. Înainte de a folosi un nou test în cercetare trebuie stabilită validitatea acestuia.
După realizarea protocolului urmează studiul pilot care oferă posibilitatea găsirii deficienţelor în
procedură. Realizarea unui studiu pilot, urmat ulterior de experiment, creşte credibilitatea rezultatelor
obţinute.

4. Realizarea experimentului
După realizarea design-ului experimental trebuie luate decizii cu privire la modul de desfăşurare al
experimentului. Termenul de procedeu se referă la desfăşurarea experimentului. Procedeul face referire
doar la ceea ce face experimentatorul pentru a traduce designul în acţiune. De exemplu, putem avea un
design factorial cu două variabile independente, fiecare cu două grade de intensitate care presupun
eşantioane independente (design de tipul 2x2). Procedeul cuprinde aspecte precum momentul testării
participanţilor din diferite condiţii experimentale (în aceeaşi zi sau în zile diferite), instrucţiuni şi modul de
prezentare a acestora, alegerea persoanelor care vor participa la studiu, alegerea echipamentelor. Sunt
multe detalii de care trebuie să ţinem seama atunci când vrem să punem în practică un design
experimental. După luarea acestor decizii, cercetătorii pot colecta rezultatele urmând procedeul
experimental şi înregistrând precis răspunsurile participanţilor. Pentru unele studii culegerea datelor
implică apăsarea butoanelor unor echipamente electronice. În alte studii, însă, experimentatorul trebuie
să interacţioneze cu participanţii şi să înregistreze răspunsurile acestora. În multe experimente este
necesar un interviu post-experimental pentru a cunoaşte reacţiile subiecţilor faţă de experiment şi
pentru a elimina orice influenţă nedorită asupra experimentului.
În procesul de selecţie a participanţilor trebuie să ţinem seama de o serie de consideraţii teoretice şi
practice. De obicei, în studiile experimentale subiecţii participă voluntar, aceştia trebuie să îşi dea
acordul cu privire la participarea la experiment. Ideal ar fi ca participanţii să fie aleşi aleator din populaţia
pentru care dorim să generalizăm rezultatele. De exemplu, dacă dorim să generalizăm rezultatele unui
studiu la întreaga populaţie de studenţi a ţării, la studiu ar trebui să participe un eşantion de studenţi
ales întâmplător din populaţia de studenţi. Bineînţeles că nu este posibilă folosirea unui eşantion
reprezentativ în studiile experimentale. Putem însă să folosim un eşantion selectat întâmplător din
populaţia de studenţi. Selecţia aleatorie a subiecţilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea unor
studii valide.
După selecţie, participanţii trebuie distribuiţi în grupele experimentale. Distribuţia participanţilor
trebuie făcută în aşa fel încât grupele să fie echivalente pentru toate variabilele relevante ale subiecţilor.
Studiul se realizează atunci când variabilele independente sunt manipulate şi este măsurată variabila
dependentă, în timp ce alţi factori situaţionali sunt controlaţi. Dacă grupele sunt echivalente, orice
diferenţă obţinută la nivelul performanţei poate fi atribuită manipulării variabilei independente. Astfel,
putem concluziona că variabila independentă este cauză pentru variabila dependentă. Să presupunem

248
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

că vrem să realizăm un studiu în care să analizăm dacă un nou medicament determină scăderea în
greutate a persoanelor obeze. Mai întâi vom defini pierderea în greutate şi vom preciza nivelurile
variabilei independente. În acest studiu vom utiliza numărul de kilograme pentru măsurarea pierderii în
greutate pentru o perioadă de 6 luni şi vom compara două grupuri de participanţi: persoane obeze
adulte care primesc medicamentul şi persoane adulte obeze care nu primesc medicamentul. Astfel,
variabila independentă are două niveluri. Următoarea etapă constă în selecţia eşantionului reprezentativ
de persoane adulte obeze (care au 20% sau mai mult decât greutatea normală) şi distribuirea în grupele
experimentale. Putem să distribuim aleator participanţii în grupe sau putem controla variabilele parazite
importante pentru studiu, cum ar fi vârsta sau genul subiecţilor. De exemplu, putem distribui numai
bărbaţi în cele două grupe experimentale sau putem distribui un număr egal de femei şi bărbaţi în
grupele experimentale. După distribuirea subiecţilor în grupe putem manipula variabila independentă în
timp ce controlăm sistematic factorii paraziţi. Numărul şi tipul exerciţiilor fizice poate fi controlat cerând
participanţilor să desfăşoare exerciţii de acelaşi tip într-o anumită perioadă a zilei şi în aceeaşi perioadă
a anului. Astfel, singura diferenţă dintre grupe va fi produsă de prezenţa sau absenţa medicamentului.
În final vom măsura numărul de kilograme pierdute după o perioadă de 6 luni. Dacă subiecţii din
condiţia experimentală au pierdut semnificativ mai multe kilograme comparativ cu cei din grupul de
control, vom considera că rezultatele au fost provocate de medicamentul primit, deoarece au fost
controlate toate variabilele parazite care ar fi putut afecta rezultatele.
Tipul participanţilor este determinat de natura problemei studiate. Dacă problema este din domeniul
psihoterapiei, va fi selectat un grup de subiecţi depresivi. Dacă problema vizează buna funcţionare a
diferitor părţi ale creierului, vor fi folosite animale. Problemele de învăţare pot fi investigate folosind
studenţi, cimpanzei sau şobolani. Cei care participă la experimente sunt numiţi participanţi sau subiecţi.
Se recomandă utilizarea termenului de participant. Deşi termenul de subiect este acceptabil, totuşi
acesta sugerează faptul că oamenii sunt fiinţe utilizate sau că există o diferenţă de status între
experimentator şi subiect. Este important ca cei care participă la experiment să fie respectaţi, trebuie să
aibă un statut prestigios deoarece sunt importanţi în progresul ştiinţific. Termeni alternativi ce pot fi
utilizaţi – copii, studenţi sau animale.

5. Acceptarea sau respingerea ipotezei de cercetare


Datele trebuie analizate şi interpretate pentru a determina dacă ipoteza formulată este susţinută.
Analiza statistică a datelor permite acceptarea sau respingerea ipotezei de cercetare. Cercetătorii
trebuie să decidă care sunt analizele statistice potrivite pentru analiza datelor obţinute. Folosind metode
statistice adecvate se poate obţine o mai bună validitate şi semnificaţie a rezultatelor. Testele statistice
sunt determinate de tipul datelor obţinute în experiment. Pe baza metodelor statistice putem determina
dacă diferenţele dintre grupe sunt reale (fundamentate statistic) sau accidentale (datorate întâmplării).
Dacă obţinem o diferenţa demnă de încredere între grupele experimentale putem considera că aceasta
se datorează tratamentului experimental, deoarece rezultatele au fost prezise de ipoteză, iar ipoteza a
fost susţinută de date. Când o ipoteză este susţinută de date, creşte probabilitatea ca ipoteza să fie
confirmată (aceasta este probabil adevărată). Dacă rezultatele grupelor experimentale nu diferă sau
diferă în alt sens decât cel acceptat, ipoteza nu este susţinută de date şi putem concluziona că ipoteza
nu este confirmată (este probabil falsă). După analiza datelor cercetătorii trebuie să interpreteze
rezultatele şi să specifice exact semnificaţia acestora.

249
LOREDANA GHERASIM

6. Generalizarea rezultatelor
Cercetătorul trebuie să ţină seama de condiţiile specifice în care a fost realizată cercetarea. După
verificarea ipotezei cercetătorul poate considera că ipoteza este adevărată în condiţiile specifice în care
a fost testată. Adesea, însă, cercetătorii uită că adevărul este restricţionat de condiţiile stricte ale
experimentului, având tendinţa de a face afirmaţii generale, care vizează condiţii naturale. Este
important să vedem cât de mult putem generaliza rezultatele cercetării.

7. Comunicarea rezultatelor
Rezultatele obţinute trebuie comunicate altor cercetători. De obicei, comunicarea are loc prin
intermediul jurnalelor profesionale existente pentru fiecare domeniu. Cercetătorii trebuie să scrie un
raport de cercetare care să descrie cum a fost realizată cercetarea şi care sunt rezultatele obţinute.
Astfel, rezultatele experimentului sunt publice şi pot fi evaluate.

8. Replicarea
Se referă la desfăşurarea unui experiment care a fost realizat anterior, utilizând exact metoda
studiului anterior. Acest tip de experiment permite obţinerea aceloraşi rezultate pe un nou eşantion de
participanţi. Aceste studii reprezintă cea mai puternică dovadă că variabila independentă are efect.
Dacă se obţin aceleaşi rezultate în urma replicării studiilor, putem avea mai multă încredere că
rezultatele studiilor nu se datorează întâmplării.
Trebuie făcută distincţia între replicarea unui studiu şi susţinerea rezultatelor unui studiu. În replicare,
metoda unui experiment este repetată, rezultatele putând sau nu să susţină rezultatele obţinute în
experimentul anterior. Susţinerea rezultatelor unei cercetări presupune verificarea ipotezei folosind o
metodă de cercetare diferită.
Cei mai mulţi editori preferă să publice studii care includ şi replici ale rezultatelor studiilor anterioare.
Înainte de a fi acceptat studiul pentru publicare, este de aşteptat ca cercetătorii să realizeze studiile de
mai multe ori prin replicare directă sau, mai frecvent, prin replicare parţială. În replicarea parţială sunt
examinate efectele aceleaşi variabile independente dar în alte circumstanţe. Replicarea în psihologie
este deosebit de importantă având în vedere complexitatea temelor studiate şi numărul mare de factori
care pot influenţa măsurarea. Cel mai bine putem face acest lucru utilizând elemente din studiul anterior
şi integrându-le într-un alt design de investigare. Această procedură de design experimental replicat
parţial este util pe termen lung, replicarea fiind esenţială pentru cercetarea psihologică.

250
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

III. IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE ŞI


FORMULAREA IPOTEZELOR

III.1. IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE CERCETARE

În domeniul psihologiei identificarea ideilor de cercetare ar trebui să fie relativ simplă, deoarece
psihologia reprezintă studiul ştiinţific al comportamentului. Pentru a transforma observaţiile
comportamentelor într-o problemă de cercetare legitimă, trebuie să ne întrebăm de ce apar anumite
tipuri de comportament. Să presupunem că auzim pe cineva exprimându-şi resentimentele, ostilitatea şi
atitudinea negativă faţă de ruşi. În următoarea zi, vedem aceeaşi persoană interacţionând cu un rus şi
observăm că ambii sunt foarte politicoşi şi curtenitori. Apare o contradicţie între atitudinea exprimată de
acea persoană şi comportamentul acesteia. Pot fi formulate două probleme de cercetare: De ce nu
există o corespondenţă între atitudine şi comportament? şi În ce condiţii atitudinea nu prezice
comportamentul?
În continuare vom prezenta principalele surse care pot fi folosite pentru formularea problemelor de
cercetare.

III.1.1. Surse ale ideilor de cercetare


În toate domeniile de cercetare există surse pentru formularea de noi probleme de cercetare, cum ar
fi teoriile existente sau studiile realizate anterior. În psihologie, la aceste surse se adaugă propria
experienţă şi evenimentele zilnice. Lucrurile pe care le vedem, despre care citim sau auzim pot fi
transformate în subiecte de cercetare. Identificarea acestora necesită curiozitate ştiinţifică. Trebuie, nu
doar să observăm pasiv comportamentele, ci să ne întrebăm care sunt motivele apariţiei unui eveniment
sau comportament. Dacă ne întrebăm „De ce?” vom găsi multe subiecte de cercetare. Tipic, problemele
de cercetare au patru surse: viaţa de zi cu zi, probleme practice, cercetări anterioare şi teorii.

1. Viaţa de zi cu zi
Zilnic venim în contact cu multe întrebări ce trebuie soluţionate. De exemplu, părinţii vor să ştie cum
să rezolve problemele copiilor, studenţi care vor să ştie cum să înveţe mai repede. De asemenea, când
interacţionăm cu cei din jur observăm multe diferenţe individuale. De exemplu, pe terenul de joacă un
copil poate fi foarte agresiv iar altul este rezervat, aşteptând ca ceilalţi să îl încurajeze. De asemenea,
răspunsul unei persoane variază în funcţie de situaţie. Un copil poate fi agresiv într-o situaţie, dar poate
fi pasiv în alta. Ce anume produce răspunsuri diferite? De ce unii oameni sunt lideri iar alţii nu? De ce
ne plac unii oameni iar alţii nu? Multe astfel de probleme de cercetare pot fi identificate pornind de la
experienţa personală şi în urma interacţiunii cu ceilalţi. De exemplu, Darley & Latane (1968) au realizat
o serie de studii pornind de la un eveniment real. Autorii s-au întrebat de ce oamenii nu oferă ajutor
celor aflaţi în situaţii de urgenţă. În formularea problemei autorii au plecat de la cazul unei tinere care a
fost ucisă, chiar dacă au existat 28 de martori ai agresiunii.

251
LOREDANA GHERASIM

2. Probleme practice
Multe dintre problemele de cercetare sunt probleme practice care trebuie rezolvate. Multe companii
industriale se confruntă cu probleme precum moralitatea angajaţilor, absenteism, selecţia şi plasarea
personalului. Psihologia clinică trebuie să realizeze un număr mare de cercetări pentru a identifica
modele mai eficiente de tratament ale tulburărilor mentale. Multe cercetări sunt orientate spre
îmbunătăţirea sistemului educaţional. Cercetătorii din domeniul judiciar sunt preocupaţi de obţinerea
unor mărturii precise din partea martorilor dar şi de obţinerea unor indicii şi dovezi din partea acestora.
Astfel, s-a emis ipoteza că utilizarea hipnozei ar putea duce la obţinerea unui mărturii mai precise din
partea martorilor. Ipoteza a fost testată de Sanders & Simmons (1983). Autorii au cerut martorilor (unii
fiind în stare de hipnoză) să identifice autorul unei tâlhării. Rezultatele au indicat că persoanele
hipnotizate, contrar expectanţelor, au identificat de mai puţine ori autorul jafului comparativ cu
persoanele care nu au fost hipnotizate. Aceste rezultate au indicat faptul că hipnoza nu este o metodă
eficientă pentru obţinerea unor mărturii acurate.

3. Cercetări anterioare
Cercetările realizate anterior sunt surse foarte bune pentru noi idei de cercetare. Deşi fiecare studiu
bine realizat aduce informaţii suplimentare, fenomenele au numeroase cauze. În cadrul experimentelor,
doar un număr limitat de variabile poate fi studiat. Investigarea acestor variabile poate duce la
formularea de ipoteze cu privire la efectele altor variabile. Natura multicauzală a fenomenelor
psihologice reprezintă o cauză frecventă a lipsei de acord între rezultatele experimentale. O variabilă
neindentificată poate fi sursa unui conflict între rezultatele studiilor realizate pentru a răspunde la o
anumită problemă de cercetare. Astfel, trebuie realizate alte experimente pentru a descoperi această
variabilă şi a elimina contradicţia aparentă. De exemplu, Mellgren şi col. (1978) au investigat efectul
ordinii de prezentare a schemelor de întărire (recompensă) continuă, non-întărire şi întărire parţială
asupra rezistenţei la extincţie. Cercetările anterioare au obţinut rezultate contradictorii atunci când
rezistenţa la extincţie a participanţilor care au primit întărire continuă şi apoi întărire parţială a fost
comparată cu rezistenţa la extincţie a participanţilor care au primit doar o schemă de întărire parţială.
Unele cercetări au indicat că rezistenţa la extincţie creşte, altele că rezistenţa scade. Mellgren şi col.
(1978) au încercat să rezolve această inconsistenţă. Rezultatele studiului lor au indicat că rezistenţa la
extincţie creşte când non-întărirea precede o schemă de întărire parţială. Deşi studiul demonstrează că
această schemă de întărire produce cel mai ridicat nivel de rezistenţă la extincţie, totuşi rămân o serie
de probleme nerezolvate. De exemplu, studiul nu explică de ce rezistenţa la extincţie creşte întărirea
parţială precedată de non-întărire. Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui realizat un alt studiu.
În concluzie, fiecare studiu poate conduce la realizarea ulterioară a unui alt studiu, astfel cercetătorii pot
petrece întreaga viaţa studiind un domeniu particular.

4. Teorie
Teoria este definită ca un grup de legi organizate logic, care servesc unui număr de funcţii
particulare. Marx (1963, Christensen, 2001) consideră că teoria este în acelaşi timp instrument şi scop.
Scopul este evidenţiat prin afirmaţia că legile sunt ordonate şi integrate în teorii, că teoriile rezumă şi
integrează cunoştinţele existente. Funcţia de instrument este evidenţiată de afirmaţia că teoriile
ghidează cercetarea, sugerând noi relaţii şi făcând noi predicţii. Astfel, teoria este sursă a ideilor de

252
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

cercetare. Teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957) este un exemplu de teorie care a stimulat un
număr foarte mare de cercetări în perioada care a urmat publicării. Pornind de la această teorie
Festinger & Carlsmith (1959) au emis şi validat predicţia „mai puţin versus mai mult”. Subiecţii care au
realizat o sarcină plictisitoare şi au primit o recompensa mică (1 dolar) au afirmat mai frecvent faptul că
sarcina era interesantă şi distractivă comparativ cu subiecţii care au primit o recompensă mai mare (20
dolari).
Pentru a înţelege utilizarea teoriei vom da un exemplu. Să presupunem că am observat în jurul
nostru o serie de lucruri: după vizionarea unor filme violente copiii se joacă mai dur, numărul în creştere
a crimelor cu copii autori, în zonele de conflict copiii se înrolează de la vârste fragede. Aceste observaţii
au dus la formularea următoarei teorii: cu cât copii observă mai multe acte violente cu atât creşte
probabilitatea ca aceştia să manifeste comportamente agresive. După cum se poate vedea teoria este
mai abstractă decât observaţiile de la care s-a pornit. De asemenea, această teorie a fost formulată prin
inducţie. La rândul ei, teoria permite formularea unei serii de predicţii. Pornind de la o teorie, prin
deducţie, putem prezice un număr de observaţii, fiecare observaţie prezisă fiind o ipoteză
experimentală. Pentru exemplul nostru, o ipoteză ar putea fi următoarea: cu cât copiii vor urmări mai
multe emisiuni agresive cu atât vor manifesta mai multe comportamente agresive. Să presupunem că
experimentul realizat confirmă predicţiile. Putem să considerăm că am demonstrat teoria? Răspunsul
este nu. O ipoteză confirmată nu confirmă şi teoria. Pentru a confirma teoria este nevoie să testăm
fiecare ipoteză care poate fi dedusă din teorie. În cazul nostru ar însemna să testăm fiecare modalitate
de manifestare a violenţei care poate fi observată la copii şi să măsurăm fiecare tip de comportament
agresiv care poate să apară la aceştia. Dacă rezultatele unui experiment nu confirmă ipoteza, nu putem
considera falsă teoria, deoarece confirmarea unei ipoteze nu reprezintă o dovadă suficientă pentru a
face acest lucru. Există mai multe motive pentru care ipoteza nu a fost confirmată: modul de
implementare a teorie în experiment, modul de manipulare a variabilei independente şi măsurare a
variabilei dependente, controlul variabilelor parazite sau pragul de semnificaţie stabilit.

III.1.2. Trecerea în revistă a literaturii


După alegerea problemei de cercetare următorul pas în realizarea cercetării îl reprezintă
familiarizarea cu informaţiile disponibile pentru tema de cercetare. Înainte de a începe studiul literaturii
este utilă definirea obiectivelor. De exemplu, căutarea poate avea ca scop familiarizarea cu tema pe
care dorim să o investigăm sau dezvoltarea metodologiei pe care dorim să o utilizăm pentru realizarea
cercetării. Stabilirea obiectivelor înseamnă motive diferite pentru citirea literaturii şi oferă centrarea pe
anume aspecte ale temei.
Înainte de a începe căutarea efectivă este necesară definirea subiectului general de interes, cum ar
fi identificarea factorilor determinanţi ai stimei de sine. Familiarizarea cu tema permite acumularea de
informaţii şi formularea unei întrebări specifice de cercetare. Definirea subiectului de cercetare trebuie
să fie descriptivă şi specifică pentru a duce la o bună cercetare. De exemplu, dacă am fi interesaţi de
depresie, subiectul este prea general şi ar lua extrem de mult timp pentru a parcurge toate materiale la
care au vizat depresia. Descrierea specifică a temei, cum ar fi momentele depresive, ar face tema de
cercetare mai abordabilă.
Există o serie de motive pentru care trebuie trecută în revistă literatura existentă înainte de
începerea cercetării. În general, scopul este de a înţelege nivelul actual de cunoştinţe din domeniul

253
LOREDANA GHERASIM

vizat. Specific, trecerea în revistă a literaturii existente ne spune dacă problema identificată a fost sau
nu studiată anterior. Dacă problema aleasă a fost studiată anterior, atunci aceasta ar putea fi revizuită
din perspectiva rezultatelor experimentale obţinute anterior sau se poate alege o altă problemă de
cercetare. Dacă problema identificată nu a fost studiată anterior, studiile care au vizat teme apropiate
pot indica cum ar trebui procedat pentru a răspunde la întrebarea formulată. Trecerea în revistă a
literaturii permite punctarea problemelor metodologice specifice unei arii de cercetare, cum ar fi
necesitatea grupului de control, echipamente, instrumente pentru măsurare sau categorii de participanţi.
Pentru familiarizarea cu informaţiile existente într-un domeniu există o multitudine de surse de
informare: cărţi, articole de jurnal, baze de date computerizate şi internet.
Cărţile reprezintă un bun început pentru căutarea literaturii. Acestea conţin capitole care acoperă
teme generale şi sunt centrate asupra prezentării teoriilor şi cercetărilor, ideilor generate de cercetare şi
asupra controverselor nerezolvate. Cărţile permit accesul la literatura necesară şi crearea unei viziuni
de ansamblu asupra temei care interesează. De obicei, acestea includ multe referinţe bibliografice care
pot ghida căutarea informaţiilor.
În următoarea etapă trebuie citite articole. Jurnalele psihologice oferă cele mai pertinente informaţii
în legătură cu o temă de cercetare. Deoarece numărul jurnalelor este foarte mare este aproape
imposibil să le răsfoim pe toate pentru a căuta informaţii relevante. Din acest motiv autori recomandă
utilizarea Psychological Abstracts ca sursă primară pentru a găsi referinţe în literatura psihologică
internaţională. Aceasta permite identificarea articolelor de jurnal pentru o temă specifică, cum ar fi
anxietatea sau depresia. Solso & Johnson (1989) sugerează două metode ce pot fi folosite pentru
înţelegerea articolelor psihologice. Prima metoda constă în citirea articolelor parcurgerea în mare a
articolelor găsite pentru a trece în revistă problema, design-urile şi concluziile. Urmează apoi citirea
articolului în detaliu şi identificarea punctelor importante, formularea de întrebări cu privire la relaţia
dintre rezultatele studiului şi rezultatele anterioare, metoda folosită de autori, rezultatele şi concluziile
obţinute. A doua metodă constă în familiarizarea cu structura articolelor, ceea ce presupune
organizarea informaţiilor oferite de articole: titlul şi autori, scurt rezumat, trecerea în revistă a studiilor
anterioare, descrierea experimentului şi rezultatelor, discutarea rezultatelor şi referinţe bibliografice.
Această metodă presupune identificarea problemei investigate de autori, modul de verificare a ipotezei,
formularea de critici personale cu privire la experiment şi studii suplimentare necesare pentru a
răspunde la aceste întrebări.
Datorită numărului mare de studii (peste 3000) care se publică anual în domeniul psihologiei, cea
mai eficientă tehnică de căutare a articolelor este utilizarea bazelor de date computerizate. Bazele de
date computerizate au rolul de a reuni şi rezuma documente relevante din diferite domenii şi de
diseminare a acestor informaţii într-o formă simplă şi uşoară. Una dintre astfel de baze de date este
PsycINFO care conţine peste 1,5 milioane de referinţe din literatura psihologică - articole din jurnale,
dizertaţii, rapoarte, capitole de carte. O altă baza de date de PsycLIT care conţine 1,2 milioane de
referinţe bibliografice sau ClinPSYC care conţine doar referinţe din domeniul clinic. Procedura de
accesare este foarte simplă, se introduc termenii pe care îi căutăm iar computerul ne oferă o listă de
articole centrate sau legate de tema respectivă.
Internetul este o resursă suplimentară ce poate oferi informaţii psihologice. Internetul oferă o serie
de instrumente valoroase pentru psihologi, cum ar fi trimiterea de fişiere sau documente cu ajutorul
poştei electronice, comunicarea între membrii unui anumit grup în legătură cu o anumită temă, web

254
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

site-urile. De asemenea, internetul permite participarea la conferinţe, realizarea de abonamente la


jurnale sau reviste electronice, citirea articolelor care se află sub tipar, accesul la librării sau publicarea
propriilor articole.
Trecerea în revistă a literaturii existente relevă nu numai ceea ce se cunoaşte în domeniu în legătură
cu problema de cercetare dar şi modul în care problema a fost abordată în trecut. Aceste informaţii ajută
la formularea problemei şi indică cum şi prin ce metode au fost colectate datele. Începătorii în ale
cercetării au tendinţa de a sări de la alegerea temei de cercetare la etapa de culegere a datelor, lăsând
problema nespecificată până la culegerea datelor. Apare astfel riscul de a obţine informaţii care nu au
legătură cu problema.

III.1.3. Formularea problemei de cercetare


Kelinger (1973) defineşte problema de cercetare ca o interogaţie care vizează relaţia între două sau
mai multe variabile. În experimentul lui Milgram (1964) problema de cercetare a fost următoarea: Poate
grupul determina o persoane să crească severitatea pedepsei aplicate unei alte persoane? Aceasta
conţine două variabile – presiunea grupului şi severitatea pedepsei – şi formulează o întrebare cu privire
la relaţia dintre ele. Kelinger (1973) prezintă trei criterii pe care trebuie să le îndeplinească o bună
problemă de cercetare. În primul rând, trebuie menţionate variabilele în relaţie. Al doilea criteriu -
problema trebuie să fie exprimată sub forma unei întrebări. Problema trebuie să înceapă cu „Care este
efectul…” sau „În ce condiţii se întâmplă ..”. Nu întotdeauna prezentarea scopului studiului însemnă, în
mod necesar, şi comunicarea problemei de cercetare. De exemplu, în studiul lui Milgram scopul a fost
de a analiza efectul presiunii grupului asupra comportamentului. Formularea unei întrebări permite
formularea directă a problemei, minimalizând interpretarea şi distorsiunile. Al treilea criteriu – problema
trebuie să implice posibilitatea testării empirice. Multe probleme importante nu îndeplinesc acest criteriu,
din această cauză acestea nu pot fi verificate folosind metode ştiinţifice. McGuigan (1997) susţine că o
problemă este rezolvabilă dacă o ipoteză testabilă poate fi avansată ca modalitate de soluţionare. O
problemă este testabilă dacă şi numai dacă poate fi testată empiric prin intermediul ipotezelor. O
ipoteză este testabilă dacă este posibil să se determine dacă este adevărată sau falsă. O problemă
este rezolvabilă dacă este posibil să formulăm o ipoteză testabilă ca răspuns la problemă, şi de
asemenea, dacă este posibil să determinăm dacă ipoteza este adevărată sau falsă. Problema formulată
de Milgram în studiul său îndeplineşte toate condiţiile: este exprimată relaţia dintre variabile, problema
este formulată sub forma unei întrebări şi poate fi testată empiric (severitatea pedepsei a fost măsurată
prin intensitatea şocurilor electrice administrate deliberat ca pedeapsă, iar presiunea grupului a fost
manipulată prin intermediul complicilor care sugerau creşterea nivelului şocurilor).
Problema de cercetare trebuie să fie formulată specific. Este dificil să verificăm următoarea
problemă de cercetare Care sunt efectele mediului asupra abilităţii de învăţare? deoarece conceptele
de mediu şi abilitatea de învăţare sunt vagi (Care caracteristici ale mediului? şi Ce trebuie învăţat?).
Pentru a putea fi realizată o cercetare trebuie specificat ce semnifică mediul şi abilitatea de învăţare.
Problema anterioară poate fi formulată mai specific astfel: „Care este efectul timpului de expunere a
cuvintelor a asupra vitezei cu care sunt învăţate acestea?” O problemă specifică ne ajută să înţelegem
dacă experimentatorul a înţeles problema. Dacă problema de cercetare este vagă experimentatorul
probabil nu ştie exact ce vrea să studieze şi este posibil ca cercetarea să nu rezolve problema. O
problemă specifică ajută experimentatorul să ia deciziile necesare cu privire la participanţi, aparate,

255
LOREDANA GHERASIM

instrumente şi măsurători. O problemă vagă de cercetare ajută foarte puţin în luarea acestor decizii.
Scopul primar al formulării problemei de cercetare este de a ne asigura că experimentatorul are o bună
viziune asupra variabilelor studiate şi că aceasta ajută experimentatorul în realizarea experimentului.
Dacă formularea problemei este suficient de clară pentru a servi acestor scopuri, nu sunt necesare
specificări suplimentare. Gradul de specificitate depinde de scopul pentru care a fost formulată
problema.

III.2. FORMULAREA IPOTEZEI

Formularea ipotezei urmează logic după formularea problemei, nu putem avea o ipoteză fără a avea
o problemă. Ipoteza reprezintă o predicţie cu privire la relaţia dintre variabile sau o încercare de
rezolvare a problemei de cercetare. Într-un experiment ipoteza trebuie să fie verificată, nu problema de
cercetare. În studiul său Milgram nu verifică problema, ci ipoteza derivată din problema de cercetare.
Fiecare experiment are cel puţin o ipoteză de cercetare, experimentele complicate putând verifica mai
multe ipoteze simultan. Fiecare ipoteză de cercetare este o încercare de a explica un eveniment sau un
comportament măsurat. Christensen (2001) afirmă că ipotezele trebuie să îndeplinească criteriul de a
putea fi respinse sau acceptate. Orice ipoteză care nu îndeplineşte criteriul testabilităţii scoate problema
de domeniul ştiinţific. Orice concluzie obţinută în legătură cu o ipoteză neverificabilă nu reprezintă
informaţie ştiinţifică.
Ipotezele sunt adesea formulate pornind de la teoriile existente în domeniu. Mai puţin frecvent,
ipotezele pot fi formulate pornind la observarea cauzelor unor evenimente, însă sunt rare situaţiile (doar
când cineva este angajat în explorarea unei arii relativ noi sau când variabilele importante sau relaţia lor
nu sunt cunoscute) în care ipotezele pot fi formulate astfel.
Ipotezele au o funcţie de lucru, sunt derivate din cunoştinţele obţinute în urma trecerii în revistă a
articolelor din jurnale sau teoriilor. Aceste informaţii servesc ca bază pentru formularea ipotezelor. Dacă
experimentul confirmă ipotezele, se poate considera că se obţine un răspuns la problema formulată şi în
plus se obţine suport pentru literatura care sugerează această ipoteză. Dacă ipoteza nu este susţinută
de rezultatele experimentale, atunci fie ipoteza este falsă, fie au apărut o serie de erori în modul de
verificare al ipotezei – cum ar fi erori de conceptualizare, omiterea unor informaţii relevante din literatura
parcursă sau interpretarea greşită a rezultatelor prezentate în studiile anterioare. Eşecul susţinerii unei
ipoteze de cercetare indică faptul că ceva nu este în ordine, experimentatorul trebuind să descopere ce
anume. Dacă experimentatorul nu descoperă greşeala poate să propună şi să verifice o nouă ipoteză.
Acesta este procesul continuu al ştiinţei. Chiar dacă ipoteza este falsă, cunoaşterea a avansat,
deoarece o ipoteză incorectă a putut fi respinsă. Astfel, o altă ipoteză poate fi formulată şi testată pentru
a soluţiona problema de cercetare.

III.2.1. Condiţiile ipotezei de cercetare


Myers & Hansen (1997) precizează o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o bună
ipoteză de cercetare: să fie afirmaţii sintetice, testabile, să poată fi respinse, să fie simple şi productive.

256
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

1. Afirmaţia sintetică
Ipotezele sunt afirmaţii care pot fi adevărate sau false. Fiecare ipoteză experimentală trebuie să fie
o afirmaţie sintetică care poate avea şansa de a fi adevărată sau falsă. De exemplu, afirmaţia că
studenţii înfometaţi citesc mai greu este o afirmaţie sintetică care poate fi susţinută sau contrazisă.
Trebuie evitate afirmaţiile non-sintetice. Există două categorii de afirmaţii non-sintetice: analitice şi
contradictorii. O afirmaţie analitică este întotdeauna adevărată - sunt bolnav sau nu sunt bolnav. Chiar
şi cel mai bine construit experiment nu poate contrazice această afirmaţie, deoarece aceasta explică
poate variantele posibile. Uneori sunt formulate afirmaţii analitice deoarece cercetătorii nu reuşesc să
formuleze adecvat predicţiile. Greutatea persoanelor care ţin dietă va fluctua, este o afirmaţie analitică
deoarece este suficient de vagă pentru a fi adevărată pentru oricine. Greutatea fluctuează indiferent
dacă persoana ţine sau nu dietă. Când formulăm ipoteza trebuie să fim suficient de concişi pentru a
putea dovedi că greşim. De asemenea, trebuie să evităm afirmaţiile contradictorii, deoarece sunt
întotdeauna false. Acestea sunt afirmaţii care conţin elemente care se opun. De exemplu, am un frate
şi nu am un frate.
Pentru a ne asigura că ipoteza este formulata sintetic, aceasta trebuie să aibă forma „dacă ..
atunci…”. Această formă exprimă relaţia potenţială dintre condiţiile antecedente particulare şi
comportament. De exemplu, dacă ne uităm la o fotografie ispititoare pupilele se dilată. Această afirmaţie
poate fi adevărată sau falsă.

2. Afirmaţie testabilă
Ipoteza trebuie formulată astfel încât să fie posibilă manipularea condiţiilor antecedente şi măsurarea
comportamentelor. Sunt multe ipoteze interesante care nu pot fi verificate. De exemplu, câinii visează?
Mulţi căini în timpul somnului prezintă comportamente asociate viselor oamenilor - cum ar fi mişcări
rapide ale ochilor, spasme musculare sau sunete. Deşi pot fi manipulate condiţiile antecedente
(temperatura camerei sau perioada de somn) nu putem şti dacă câinii visează pentru că nu îi putem
întreba. Acesta este un exemplu de ipoteză netestabilă. Nu toate ipotezele netestabile sunt inutile.
Există speranţa ca noile tehnologii care vor fi descoperite vor deschide noi arii de cercetare. Pentru
exemplu nostru, este posibil ca la un moment dat visele să poată fi proiectate pe ecrane. Atunci vom şti
dacă câinii visează sau nu.

3. Să poată fi respinsă prin rezultatele cercetării.


Ipoteza trebuie formulată, astfel încât eşecul în găsirea efectului prezis să poată fi considerat o
dovadă a faptului că ipoteza este într-adevăr falsă. Să presupunem următoarea ipoteză: dacă citiţi cu
atenţie acest curs veţi putea realiza un bun design experimental. Citiţi cu atenţie cursul şi apoi vi se cere
să realizaţi un plan experimental. Să presupunem că planul experimental pe care îl prezentaţi nu este
foarte bun. Acest rezultat poate fi o dovadă a faptului că fie nu a fost bine predat cursul, fie că nu aţi citit
cu atenţie cursul. Acesta este un exemplu de ipoteză ce nu poate fi respinsă, deoarece există mai multe
modalităţi de explicare a eşecului în obţinerea efectului prezis.

4. Explicaţie simplă
Este preferată cea mai simplă explicaţie. O ipoteză simplă este preferată uneia care presupune
multe asumpţii care să o susţină. Ipoteza „dacă priveşti o imagine strălucitoare, pupilele se micşorează”,

257
LOREDANA GHERASIM

este preferată în locul ipotezei „dacă priveşti o imagine strălucitoare, pupilele se micşorează dacă este o
zi călduroasă de duminică în iulie”.

5. Productivă
O ipoteză este productivă dacă permite realizarea altor studii, dacă ne permite să realizăm noi studii
importante dacă ipoteza va fi susţinută. Nu putem şti în avans care este ipoteze cea mai productivă.
Ipoteza studiului condiţionării clasice realizat de Watson & Rayner`s (1920) este un exemplu de ipoteză
productivă. Cercetătorii au presupus că frica faţă de un obiect neutru poate fi achiziţionată prin învăţare.
Ipoteza a avut următoarea formă: dacă un copil (Albert) este expus repetat la un stimul aversiv în
prezenţa unui animal inofensiv, atunci copilul va începe să plângă doar în prezenţa animalului. Această
ipoteză confirmată a dus la formularea unei multitudini de studii ale condiţionării clasice la oameni.
Am trecut în revistă doar câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o bună ipoteză
de cercetare. Formularea ipotezelor este cea mai dificilă parte a cercetării ştiinţifice.

III.2.2.Modalităţi de formulare a ipotezei


Există două abordări generale care pot descrie modul de formulare a ipotezelor, înţelegerea
acestora ajutându-ne în rezolvarea problemelor de cercetare care pot fi rezolvate prin studii
experimentale.

Modelul inductiv
Ipotezele de cercetare pot fi formulate prin procesul de raţionament, de trecere de la cazuri specifice
la principii generale. Modul inductiv permite formularea unor ipoteze interesante care pot fi verificate
experimental. Sunt observate câteva exemple specifice de comportament, iar apoi aceste exemple sunt
folosite pentru a formula un principiu general de explicare a comportamentului. Skinner a fost un avocat
convins al cercetării inductive. În condiţionarea operantă, organismul este întărit sau recompensat
atunci când produce un răspuns particular ales de experimentator pentru întărire. Skinner a studiat
diferite variante ale procedurii de condiţionare de bază, înregistrând ceea ce se întâmpla cu
comportamentul în diferite situaţii. Astfel, autorul a oferit recompensă numai la unele comportamente, a
folosit noi tipuri de contingenţe bazate pe un anumit număr de răspunsuri emise (de exemplu, o
recompensă după trei apăsări ale pedalei) sau după anumite perioade de timp (de exemplu,
recompensa pentru una sau mai multe apăsări pe minut), a diminuat întărirea după ce răspunsul a fost
bine învăţat. Pornind de la rezultatele obţinute în studiile experimentale, Skinner a dezvoltat conceptele
de întărire parţială şi extincţie şi a descris modul în care întărirea intermitentă modifică comportamentul.
Astfel, conceptele esenţiale pentru înţelegerea procesului de învăţare au fost clarificate prin procesul
inductiv al lui Skinner. Acest exemplu, demonstrează faptul că inducţia stă la baza construcţiei teoriilor.
Cercetătorii pot construi teorii pornit de la date empirice şi formulând scheme explicative generale
pentru a explica aceste fapte.

Modelul deductiv
Modelul deductiv de formulare a ipotezei este inversul modelului inductiv. Procesul deductiv
porneşte de la principii generale pentru a face predicţii cu privire la anumite exemple specifice. Această
abordare este utilă atunci când avem o teorie bine dezvoltată, care are premise de bază clar formulate.

258
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Această abordare ne permite să deducem predicţii în legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple în


noile situaţii în care teoria ar trebui să se aplice. Testarea acestor predicţii reprezintă un test al valorii
teoriei. Un exemplu de utilizare al metodei deductive îl reprezintă predicţiile generate pornind de la
teoria echităţii relaţiilor interpersonale formulate Walster şi col. (1978). Autorii susţin că acţiunile
oamenilor pot fi prezise prin trei afirmaţii simple: oamenii încercă să îşi optimizeze rezultatele
(rezultate=recompense-costuri); când oamenii cred că o relaţie este inechitabilă, tensiunea resimţită va
fi în relaţie direcţie proporţională cu gradul de percepere a inechităţii şi cu cât oamenii se vor simţi mai
tensionaţi cu atât vor încerca mai mult să restabilească echitatea. Această teorie a prezis cu succes
rezultatele într-un număr mare de circumstanţe interpersonale: victimizare, ajutor, angajare sau relaţii
de dragoste. Se pare că atunci când oamenii simt prea multe sau prea puţine beneficii într-o relaţie
depun efort pentru a restabili sensul echităţii. De exemplu, Prichard şi col. (1978) au constatat că
muncitorii care cred că sunt prea bine plătiţi muncesc mai mult comparativ cu cei care consideră că sunt
plătiţi prea puţin comparativ cu alţii.
În practică cele două abordări, inductivă şi deductivă, nu sunt folosite separat. De exemplu, teoria
echităţii a fost formulată făcând referire la cazuri specifice. Autorii au formulat teoria pe baza observării
comportamentelor în relaţiile interpersonale. Walster şi col. (1978) au folosit 500 de observaţii ca dovezi
pentru teoria lor. Teoria a fost iniţial formulată prin inducţie, pornind de la cazuri specifice. Verificarea
ulterioară a teoriei s-a bazat pe predicţii derivate prin deducţie. Ambele abordări sunt importante pentru
cercetare, sunt utile pentru formularea ipotezelor. Prin inducţie se obţin afirmaţii generale, teorii care pot
fi utilizate pentru a organiza, explica şi prezice comportamentele până când sunt găsite principii mai
satisfăcătoare. Prin deducţie se verifică riguros implicaţiile acestor teorii.

Ipoteza de cercetare şi de nul


Trebuie făcută distincţie între ipoteza de cercetare şi de nul. Ipoteza de cercetare reprezintă relaţia
prezisă dintre variabilele investigate. Ipoteza de nul reprezintă o afirmaţie cu privire la lipsa relaţiei dintre
variabile. Într-un studiu, Hashtroudi şi col. (1983) au investigat natura deficitelor de memorie apărute
sub influenţa alcoolului, presupunând faptul că deficitele de memorie induse de alcool scad atunci când
persoanele intoxicate cu alcool sunt forţate să genereze un context semnificativ pentru un cuvânt pe
care trebuie să şi-l reamintească. Ipoteza specifică a studiului a fost aceea că generarea contextului cu
sens reduce deficitele de memorie produse de alcool. În acest caz, ipoteza de nul prezice lipsa
diferenţelor de reamintire între subiecţii intoxicaţi cu alcool care au generat contextul semnificativ şi cei
care nu au generat contextul. În orice studiu este testată ipoteza de nul, deoarece ipoteza ştiinţifică nu
specifică puterea exactă şi tipul influenţei aşteptate. Pentru a susţine o ipoteză ştiinţifică, trebuie să
obţinem dovezi care să ne permită să respingem ipoteza de nul. În consecinţă, ipoteza de cercetare
este susţinută indirect, prin respingerea ipotezei de nul. Motivul pentru care se testează mai întâi
ipoteza de nul, este de natură statistică. La baza acesteia stă teoria statistică de testare a ipotezei: este
necesară testarea ipotezei de nul pentru a obţine dovezi care să permită indirect respingerea sau
acceptarea ipotezei de cercetare.

259
LOREDANA GHERASIM

IV. VARIABILE

Variabilele sunt caracteristici, proprietăţi sau atribute ale organismelor, mediului sau situaţiei
experimentale care pot varia de la un organism la altul, de la un mediu la altul sau de la o situaţie
experimentală la alta. Valoarea unei variabile face referire la scorul obţinut de o persoană la acea
caracteristică. De exemplu, valoarea subiecţilor la variabila gen poate fi masculin sau feminin, scorul la
variabila rasă poate fi caucazian, hispanic sau asiatic.
În studiile experimentale, după specificarea problemei şi ipotezelor de cercetare trebuie luate decizii
cu privire la variabilele independente şi dependente care vor fi folosite pentru realizarea cercetării.
Ipotezele experimentale susţin o relaţie potenţială între două variabile: dacă A apare, atunci se aşteaptă
să urmeze B. Mai precis, ipoteza experimentală exprimă relaţia potenţială dintre două tipuri de variabile,
independente şi dependente. Variabilele independente şi dependente sunt caracteristici sau fenomene
care pot lua diferite valori, cum ar fi coeficientul intelectual, viteza de reacţie, numărul de repetiţii pentru
învăţarea sarcinii experimentale. Cercetătorii au sarcina de a selecta variabilele independente şi
dependente ale studiului.

IV.1. TIPURI DE VARIABILE

Pentru a înţelege modul în care variabilele sunt folosite în studiile psihologice, trebuie înţelese
distincţiile de bază ale variabilelor.
O primă clasificare face distincţie între variabile continui şi discrete. Variabilele continui pot lua orice
valoare pe un continuum, nefiind limitate de un anumit număr de valori. În principiu, putem măsura
timpul de latenţă sau durata răspunsului oricât de precis dorim. În practică, însă, fineţea măsurării este
limitată de capacitatea de măsurare a instrumentelor. Variabilele discrete iau valori care reprezintă
categorii distincte. Oamenii pot fi de gen feminin sau masculin, stimulii pot fi auditivi sau vizuali. O
variabilă poate fi discretă chiar dacă graniţele dintre categorii sunt neclare, iar clasificarea cazurilor
particulare poate fi dificilă. De exemplu, culorile pot fi clasificate în roşu, galben, verde chiar dacă se pot
face distincţii mai fine între culori, iar unele culori pot fi considerate ca fiind la graniţă, cum ar fi verde-
albastru. Din punct de vedere psihologic culorile reprezintă o variabilă discretă, deşi ca dimensiune
fizică (lungimi de undă) acestea sunt variabile continui. Distincţia între variabilele discrete şi continui
este importantă în construcţia teoriilor. De exemplu, teoreticienii gustului se întreabă dacă este posibil
ca gustul să fie o variabilă continuă, în condiţiile în care gusturile de bază puteau fi stabilite arbitrar şi
convenţional.
Distincţia între variabile cantitative şi calitative este uşor de afirmat, deşi este dificil de stabilit în
practică. Variabilele cantitative variază ca şi cantitate, în timp ce variabilele calitative variază ca tip.
Variabile cantitative pot fi viteza răspunsului sau nivelul de zgomot. Multe variabile care au fost

260
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

considerate iniţial ca fiind calitative şi discrete, s-au dovedit ulterior a fi cantitative şi continui (cum ar fi
introversiune-extraversiune, normal-patologic, masculinitate-feminitate).
În funcţie de modul de utilizare în experiment variabilele pot fi independente sau dependente.
Variabila independentă este variabila care provoacă modificări ale valorilor variabilei dependente. Este
o cauză a modificării răspunsului. Variabilele independente sunt cele pe care experimentatorul le
modifică. Variabila dependentă reprezintă măsurarea comportamentului unei persoane, răspunsul
subiectului. Este dependentă deoarece valorile ei depind, sau sperăm să depindă, de valorile variabilei
independente. Variabilele dependente măsoară influenţa variabilei independente. De exemplu, dacă am
studia eficienţa unor tehnici de învăţare, sarcina experimentală pentru variabila dependentă ar trebui să
evalueze eficienţa tehnicilor de învăţare (adică efectul variabilei independente). Din acest motiv variabila
dependentă trebuie să fie legată de variabila independentă.
Cel mai adesea variabilele independente sunt manipulate de experimentator, variabila dependentă
reprezentând răspunsul subiecţilor la această manipulare. Există, însă, şi variabile independente pe
care experimentatorul nu le poate manipula, cum ar fi nivelul sărăciei, genul, vârsta sau coeficientul de
inteligenţă al participanţilor. Deşi problema de cercetare specifică ambele variabile, nu este întotdeauna
simplu să realizăm un experiment în care să utilizăm aceste variabile. Să presupunem că problema de
cercetare implică investigarea a agresiunii la şobolani. Dacă agresiunea este specificată ca variabilă
independentă, atunci va trebui să identificăm modalităţi pentru a varia nivelul agresiunii. Dacă
agresiunea este specificată ca variabilă dependentă, atunci va trebui să identificăm modalităţile de
măsurare a agresivităţii. De asemenea, în unele investigaţii nu ştim cu precizie care sunt variabilele
independente şi dependente. Să presupunem că este analizată relaţia între agresivitate şi timpul
petrecut în faţa televizorului. Putem considera că vizionarea programelor TV agresive cauzează
comportamente violente sau că predispoziţia spre violenţă determină oamenii să vizioneze programe cu
nivel ridicat de agresivitate. În astfel de investigaţii identificarea variabilei independente şi dependente
reprezintă scopul studiului. Acestea sunt investigaţii de tip corelaţional, realizate în scopul de a
descoperi relaţia existentă între două sau mai multe variabile. În astfel de studii nu se încearcă
manipularea vreuneia dintre variabile.

IV.2. VARIABILA INDEPENDENTĂ

Variabila independentă este variabila manipulată intenţionat de către experimentator, reprezintă


antecedentul ales intenţionat de către experimentator. Valorile acestor variabile sunt create de către
experimentator şi nu sunt afectate de ceea ce se întâmplă în experiment.
Sunt necesare minim două condiţii experimentale pentru a fi respectată definiţia experimentului, deci
fiecare variabilă independentă trebuie să aibă cel puţin două valori posibile. Cercetătorii decid valorile
variabilei independente care vor fi folosite în experiment. Aceste valori sunt denumite niveluri sau grade
de intensitate ale variabilei independente. Cercetătorul variază variabila independentă prin crearea
diferitelor condiţii de tratament în cadrul experimentului. Fiecare condiţie de tratament sau condiţie
experimentală reprezintă un nivel al variabilei independente. Dacă variabila independentă are două
niveluri trebuie să există două condiţii diferite de tratament. Dacă variabila independentă are trei niveluri
trebuie să existe trei condiţii diferite de tratament. Nu trebuie confundate nivelurile variabilei

261
LOREDANA GHERASIM

independente cu însăşi variabila independentă. Să presupunem că un profesor foloseşte hârtie de


culoare albastră şi galbenă pentru a vedea dacă culoarea hârtiei influenţează rezultatele la un test.
Culorile albastru şi galben, reprezintă cele două niveluri ale aceleaşi variabile independente - culoarea
hârtiei. Bineînţeles că s-ar putea folosi şi alte niveluri ale variabilei independente culoare - roz, verde
sau portocaliu.
Cea mai simplă modalitate de manipulare a unei variabilei independente constă în absenţa versus
prezenţa variabilei. Un grup primeşte condiţia de tratament experimental (grup experimental), iar un alt
grup nu primeşte tratamentul experimental (grup de control). Ulterior cele două grupuri sunt comparate
pentru a vedea dacă grupul care a primit tratamentul diferă de grupul care nu a primit tratamentul. De
exemplu, unui grup de participanţi i se administrează un drog, iar celuilalt grup nu i se administrează
drogul. Ulterior, timpii de reacţie obţinuţi de cele două grupuri sunt comparaţi pentru a vedea dacă
grupul care a primit tratamentul experimental a obţinut reacţii semnificativ diferite comparativ cu grupul
de control, care nu a primit tratamentul. Dacă apar diferenţe între condiţiile sau grupele experimentale,
acestea vor fi atribuite tratamentului experimental (sau variabilei independente).
O altă modalitate de manipulare a variabilei independente constă în administrare mai multor niveluri
ale variabilei independente. De exemplu, Ryan & Isaacson (1983) au variat cantitatea de drog
administrată şobolanilor, în scopul de a stabili doza minimă necesară pentru inducerea
comportamentului de îngrijire. Şobolanii au fost injectaţi cu 0, 20, 50, 80 sau 100 de nanograme de
drog, apoi a fost urmărită apariţia comportamentului de îngrijire. Grupul de control a indicat dacă
variabila independentă a avut efect şi dacă diferitele niveluri ale variabilei independente au influenţat
răspunsurile participanţilor. Însă, nu întotdeauna se poate folosi un grup de control. Dacă studiem, de
exemplu, efectul duratei de expunere asupra recunoaşterii diferitelor tipuri de cuvinte, participanţii vor
putea vizualiza listele de cuvinte pentru anumite perioade de timp. Nu are sens să cerem subiecţilor să
recunoască cuvinte la care nu au fost expuşi. În acest studiu putem varia durata expunerii cuvintelor,
dar nu putem folosi un grup de control.
Nu există o regulă cu privire la numărul nivelurilor variabilei independente ce ar trebui folosit într-un
experiment. Sigur se poate spune că trebuie să există două niveluri ale variabilei independente şi că
aceste niveluri trebuie să fie diferite. Studiile anterioare care au vizat problema de cercetare şi
experienţa cercetătorului ar trebui să ofere indicii cu privire la nivelurile variabilei independente. Dacă
studiul vizează efectele produse de administrarea unui medicament, este suficientă utilizarea a două
niveluri ale variabilei independente. Dacă studiul vizează efectele specifice ale unui anumit medicament,
atunci trebuie folosite mai multe niveluri ale variabilei independente, de la cantităţi mici de substanţă
până la cantităţi mari. Nivelurile variabilei independente sunt simplu şi uşor de realizat în anumite
situaţii. În studiile care analizează efectele diferitelor substanţe este uşor de controlat variabila
independentă, deoarece cantităţile vor fi măsurate foarte precis. Nu întotdeauna este uşor să controlăm
nivelurile variabilei independente. Dacă am dori să investigăm efectul anxietăţii asupra dorinţei
oamenilor de a sta împreună, va trebui să luăm o serie de decizii cu privire la numărul condiţiilor
experimentale şi condiţiilor de manipulare a anxietăţii. Pentru acest studiu trebuie să alegem una dintre
cele două modalităţi concrete de stabilire a nivelurilor variabilei independente: prin manipulare
experimentală sau manipularea diferenţelor individuale.
Dacă analizăm cercetările experimentale anterioare constatăm că sunt studii care au folosit o
singură variabilă independentă dar şi studii care au folosit două sau mai multe variabile independente.

262
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Nu există o regulă care să precizeze câte variabile independente trebuie folosite într-un studiu
experimental. Comportamentele umane au mai multe cauze, din acest motiv este preferată utilizarea
mai multor variabile independente. Astfel, pot fi obţinute informaţii suplimentare sub forma interacţiunilor
dintre variabilele independente. Interacţiunile se referă la efectul diferenţial al unei variabile
independente pentru fiecare nivel al uneia sau mai multor variabile independente. De exemplu, Mellgren
şi col. (1975) au analizat relaţia dintre magnitudinea întăririi negative şi schema de întărire în
producerea rezistenţei la extincţie. Autorii au constatat că efectul magnitudinii depinde de schema de
întărire utilizată: şobolanii care au primit o schemă de întărire parţială au fost mai rezistenţi la extincţie
când au primit mai multe întăriri negative, în timp ce şobolanii care au primit o schemă de întărire
continuă au fost mai rezistenţi la extincţie când au primit mai puţine întăriri negative. Dacă a doua
variabilă (schema de întărire) nu ar fi fost introdusă, nu s-ar fi obţinut diferenţe în ceea ce priveşte
rezistenţa la extincţie în funcţie de magnitudinea întăririi negative.
Din punct de vedere statistic şi teoretic nu există o limită în ceea ce priveşte numărul de variabile
independente ce poate fi utilizat într-un experiment. Există însă limite din punct de vedere practic. Din
punctul de vedere al participanţilor, cu cât creşte numărul de variabile independente, cu atât sunt mai
multe lucruri de făcut – au loc mai multe evenimente şi sunt mai multe teste de completat. Participanţii
pot deveni iritaţi, plictisiţi şi, astfel, pot introduce variabile parazite în experiment. Din punctul de vedere
al experimentatorilor cu cât creşte numărul de variabile independente cu atât este mai greu de realizat
manipularea experimentală şi este mai dificil de descoperit semnificaţia datelor obţinute. Experimentul
trebuie să fie complex atât cât este necesar pentru ca relaţia dintre variabile să reiasă într-o manieră
clară.
Variabilele independente sunt, adesea, simple aspecte ale mediului fizic care pot fi folosite sub
controlul direct al experimentatorului, cum ar fi gradul de iluminare sau nivelul de zgomot.
Caracteristicile sarcinii pot deveni variabile independente, cum ar fi complexitatea, modul de prezentare
sau semnificaţia sarcinii. Însă, în studiile ex post facto cercetătorul poate explora modul în care
schimbările comportamentale sunt determinate de variaţii ale variabilelor care nu sunt controlate direct
de cercetător. Tipic acestea sunt variabile ce ţin de subiect, sunt caracteristici ale subiecţilor (cum ar fi
vârsta, genul sau trăsăturile de personalitate) care nu pot fi manipulate de către experimentator. De
obicei, aceste variabile cvasi-experimentale sunt considerate tot variabile independente. Deşi nu pot fi
manipulate direct de către cercetător, acestea sunt folosite ca variabile independente. Cercetătorul
poate selecta anumite valori ale acestor variabile şi pe care le poate include în studii. De exemplu, într-
un studiu al reacţiilor bolnavilor de cancer la chimioterapie, Ward şi col. (1988) au selectat persoanele
cu stil de coping represiv şi persoanele cu stil de coping non-represiv. Studiile ex post facto şi cvasi-
experimentale se realizează similar studiilor experimentale: au tratamente experimentale şi sunt
măsurate răspunsurile. Totuşi, în aceste studii variabila independentă nu este manipulată direct.
Cercetătorii selectează, mai curând decât creează nivelurile variabilelor independente, prin distribuirea
subiecţilor în grupele de tratament pe baza unei variabile subiective.

263
LOREDANA GHERASIM

IV.3. VARIABILA DEPENDENTĂ

Variabila dependentă este un comportament particular aşteptat să se modifice ca urmare a


intervenţiei experimentale. Reprezintă comportamentul pe care încercăm să îl explicăm. Dacă ipoteza
este corectă valorile variabilei independente ar trebui să producă schimbări ale variabilei dependente.
Se presupune că valorile acestei variabile depind de valorile variabilei independente. Deoarece variabila
independentă îşi schimbă valorile (observăm comportamentul în diferite condiţii de tratament) sunt
aşteptate schimbări corespunzătoare ale valorilor variabilei dependente. De exemplu, Ritchie & Phares
(1969) au investigat schimbarea atitudinii în funcţie de statusul sursei de comunicare şi locului
controlului. În acest studiu schimbarea atitudinii reprezintă variabila dependentă.
În experiment cercetătorul variază variabila independentă şi analizează dacă apare efectul presupus
de ipoteza de cercetare. Cercetătorul trebuie să fie sigur că rezultatele obţinute sunt un indicator al
efectului produs de varierea variabilei independente. Pentru a îndeplini această sarcină cercetătorul
trebuie să selecteze o variabilă dependentă care este sensibilă la influenţa exercitată de variabila
independentă. Variabila dependentă indică dacă variabila independentă a produs sau nu un efect. Dacă
apare un efect al variabilei independente, variabila dependentă trebuie să indice tipul de efect (de
facilitare sau inhibare) şi magnitudinea efectului. Dacă variabila dependentă îndeplineşte aceste condiţii,
înseamnă că experimentatorul a identificat şi utilizat o bună şi sensibilă variabila dependentă. Pentru
alegerea variabilei dependente, cel mai bun criteriu de selecţie este sensibilitatea modalităţii de
măsurare a răspunsurilor la efectul variabilei independente. Nu există o regulă precisă care să
menţioneze variabila dependentă ce trebuie selectată. Psihologii utilizează ca variabilă dependentă o
varietate de răspunsuri, de la răspunsuri la chestionare la raporturi verbale, comportamente manifeste
sau răspunsuri fiziologice. În multe experimente pot fi folosite diferite modalităţi de măsurare a variabilei
dependente, experimentatorul trebuind să aleagă dintre acestea. De exemplu, atitudinea poate fi
măsurată prin intermediul chestionarelor, răspunsurilor fiziologice sau prin observarea
comportamentelor particulare.
Uneori este dificil de ales variabila dependentă care să surprindă cel mai bine efectul variabilei
independente. Cercetătorul poate avea sarcina de a stabili efectul unei variabile independente asupra
unor fenomene care nu sunt direct observabile, cum ar fi învăţarea, atitudinile sau inteligenţa. Pentru a
identifica efectele variabilei independente asupra fenomenelor de acest tip, cercetătorul trebuie să
selecteze aspecte ale constructului studiat astfel încât observarea directă a acestora să permită
inferenţe cu privire la construct. De exemplu, procesul de învăţare nu poate fi observat direct. Dar dacă
studenţii studiază un anumit material timp de o oră şi apoi răspund la întrebări la care nu puteau
răspunde anterior putem spune că învăţarea a avut loc. Cercetătorul trebuie să selecteze tipul de
răspuns cel mai reprezentativ (sensibil) pentru schimbările constructului ca rezultat al variaţiei variabilei
independente. Experimentele anterioare pot ajuta în luarea acestor decizii, din acestea putând obţine
informaţii cu privire la sensibilitatea diferitelor tipuri de răspunsuri.
Instrumentele de măsură ale variabilei dependente se împart în trei clase: aparate (de la banala riglă
până la computer), teste şi chestionarele şi respectiv tehnicile de observaţie (directe sau prin
intermediul înregistrărilor). Validitatea măsurării nu depinde de complexitatea tehnică a instrumentului
de măsură, ci de pertinenţa instrumentului folosit. Acesta trebuie să se potrivească cât mai bine
comportamentului subiecţilor ca şi contextului în care subiecţii produc aceste comportamente. Astfel,

264
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

nici cel mai performant computer nu se potriveşte studiului comportamentului parental. Pe de altă parte
nici chestionarul şi nici grilele de observaţie nu vor putea fi utilizate pentru măsurarea capacităţii de
discriminare auditivă.

Identificarea variabilei independente şi a variabilei dependente


Uneori pot să apară dificultăţi în identificarea variabilei independente şi a variabilei dependente în
experimentele realizate anterior de alţi cercetători. Pentru a face acest lucru trebuie să formulăm o serie
de întrebări: Ce a manipulat experimentatorul? Este aceasta variabila independentă? Ce a fost folosit
pentru măsurarea efectului variabilei independente? Este aceasta variabila dependentă? Aceleaşi
întrebări trebuie formulate şi pentru propria ipoteză de cercetare. Nu există un procedeu care să ne
permită stabilirea fără echivoc a variabilei independente şi dependente. Pentru a face alegerea trebuie
să ne gândim la ipoteză şi la modul de testare a acesteia. Pentru a identifica variabila independentă şi
variabila dependentă în ipoteza propusă pentru verificare trebuie să formulăm aceleaşi întrebări: Ce
vom manipula pentru a verifica ipoteza (aceasta este variabila independentă)? Ce comportament
încercăm să explicăm? Ce vom măsura pentru a vedea dacă variabila independentă are efect? Să nu
uităm că trebuie să manipulăm condiţiile antecedente prin crearea diferitelor condiţii de tratament şi să
măsurăm comportamentele ce apar în această ipoteză experimentală. Să presupunem următoarea
ipoteză: oamenii învaţă mai repede cuvintele care sunt scrise orizontal decât cele scrise vertical. Ce
vom manipula? Pentru a testa ipoteza trebuie manipulat modul în care sunt scrise cuvintele atunci când
sunt prezentate: orizontal sau vertical. Variabila independentă va fi orientarea cuvintelor cu două
niveluri. Vom putea realiza un experiment cu două condiţii experimentale, orientare verticală şi
orizontală. Facem din nou distincţia între variabila independentă şi nivelurile variabilei independente.
Variabila independentă este o dimensiune generală care este manipulată – orientarea cuvintelor în
acest caz. Există un număr mai mare de posibile orientări ale cuvintelor de-a lungul liniilor diagonale
care pot fi trasate între linia verticală şi orizontală. Pentru acest experiment am ales două posibile valori
ale variabilei independente. Cum vom evalua efectele orientării cuvintelor? Conform ipotezei orientarea
cuvintelor afectează rata de învăţare. Astfel, rata de învăţare este variabila dependentă. Dacă ipoteza
este corectă, subiecţii vor învăţa mai repede dacă cuvintele sunt prezentate orizontal decât atunci când
sunt prezentate vertical.
O variabilă independentă dintr-un experiment poate fi variabilă dependentă în alt experiment. În
experimentul lui Schachter 1959 variabila independentă a fost nivelul de anxietate iar variabila
dependentă afilierea. Ipoteza a fost: subiecţii anxioşi vor dori să stea împreună cu ceilalţi. Nivelul de
anxietate a fost manipulat de către experimentator, anxietate scăzută şi ridicată, folosind diferite
instrucţiuni: unora dintre subiecţi li s-a spus că vor fi expuşi unor şocuri dureroase. Variabila dependentă
a fost afilierea, măsurată prin alegerea subiecţilor de a fi singuri sau împreună cu ceilalţi până la
începerea experimentului. Ipoteza a fost confirmată, subiecţii care se aşteptau la şocuri dureroase au
dorit să aştepte împreună cu ceilalţi participanţi. Pornind de la rezultatele lui Schachter putem sugera o
altă ipoteză. Este posibil ca oamenii să stea împreună cu alte persoane atunci când sunt anxioşi
deoarece prezenţa celorlalţi scade nivelul anxietăţii. Pentru a verifica ipoteza putem folosi două condiţii:
subiecţii sunt rugaţi să aştepte într-o cameră singuri 20 de minute sau sunt rugaţi să aştepte 20 de
minută în cameră cu alte persoane. La final este măsurat nivelul de anxietate. În acest studiu variabila
independentă este afilierea, manipulată prin distribuirea subiecţilor în condiţia de a aştepta singuri sau

265
LOREDANA GHERASIM

împreună cu alte persoane. Variabila dependentă a fost anxietatea. După cum se poate vedea putem
schimba statutul variabilelor în funcţie de ipoteza formulată.

IV.4.DEFINIREA OPERAŢIONALĂ A CONCEPTELOR

Teoriile sunt afirmaţii cu privire la relaţiile dintre concepte. Conceptele sunt aspecte abstracte al
realităţii şi numesc proprietăţi ale lucrurilor, oamenilor sau evenimentelor (Dooley, 2001). Unele
concepte sunt evidente şi aproape concrete, de exemplu, culoarea, greutatea sau viteza. Alte concepte
sunt abstracte şi nu sunt evidente, de exemplu empatia, abilitatea de învăţare sau statutul socio-
economic. Conceptele complexe sunt numite constructe. Când măsurăm un construct, astfel încât să
varieze ca valoare, această măsurare este denumită variabilă. Variabila este un indicator sau o măsură
(cum ar fi, nivelul de pregătire). Conceptele şi constructele teoretice sunt aspecte abstracte,
nemăsurabile ale oamenilor, obiectelor sau evenimentelor. Variabilele reprezintă manifestări concrete,
sunt expresia măsurabilă a acestor aspecte abstracte. Variabilele pot fi categorizate, cuantificate, li se
pot atribui valori numerice.
În realizarea experimentelor conceptele utilizate trebuie precis definite. Însă, definirea conceptelor nu
este suficientă. Pentru ca experimentele să poate fi replicate trebuie specificată semnificaţia conceptelor
în contextul fiecărui experiment, deoarece definirea unei variabile poate să varieze de la un experiment
la altul. Când realizăm un experiment trebuie să fim siguri că ceilalţi cercetători înţeleg ceea ce facem.
Pentru fiecare variabilă independentă şi variabilă dependentă există două dimensiuni pentru definire –
definirea conceptuală şi definirea operaţională care este utilizată în realizarea experimentelor. O
definiţie operaţională precizează semnificaţia unei variabile, defineşte o variabilă în termenii unor
operaţii şi măsurări observabile. Definirea operaţională descrie clar operaţiile implicate în manipularea
sau măsurarea variabilelor din experiment. Definiţiile operaţionale sunt afirmaţii ale procedurilor de
operare, seturi de instrucţiuni care transmit celorlalţi cercetători cum a fost tratată o variabilă în
experiment. Aceste definiţii sunt esenţiale pentru experiment. Deoarece multe variabile psihologice nu
pot fi observate direct, definiţiile operaţionale descriu variabilele în termenii realităţii observabile. Din
acest motiv, definiţiile operaţionale sunt incluse în rapoartele de cercetare. Astfel, alţi cercetători pot să
înţeleagă exact ceea ce s-a făcut în experiment şi pot să realizeze replici ale experimentului.

Definirea operaţională a variabilei independente şi variabilei dependente


Kerlinger (1973, Christensen, 2001) face distincţia între două tipuri de definiţii operaţionale:
experimentală şi de măsurare. Definiţia operaţională experimentală explică măsurarea variabilei
independente, defineşte exact modul în care au fost create diferitele condiţii de tratament experimental.
Această definiţie include toţi paşii care trebuie urmaţi pentru a obţine fiecare valoare a variabilei
independente. În experimentul său, Schachter (1959) a oferit o definire operaţională a anxietăţii ridicate
şi scăzute. Condiţia de anxietate ridicată a fost definită în termenii prezenţei unui echipament electronic
şi instrucţiunea explicită cu privire la apariţia şocurilor electrice dureroase. Condiţia anxietate scăzută a
fost definită prin prezenţa echipamentului electronic şi instrucţiunea că şocurile nu vor fi dureroase.
Dacă am dori să replicăm experimentul realizat de Schachter am folosi aceste proceduri pentru
planificarea fiecărei condiţii experimentale (am şti cum să repetăm experimentul). Dacă am vrea să

266
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

realizăm un experiment pentru a analiza efectul orientării verticale sau orizontale a cuvintelor asupra
capacităţii de memorare, va trebui să definim precis natura procedurii experimentale şi stimulii. Astfel,
va trebui să oferim o descriere detaliată a modului de realizare a tratamentului, procedura folosită
pentru prezentarea stimulilor, mărimea cuvintelor, modalitatea de scriere, nivelul de iluminare din
cameră, distanţa şi locaţia cuvintelor în câmpul vizual al subiecţilor, durata de prezentare a cuvintelor. În
cazul cvasi-experimentelor definirea operaţională este puţin diferită. Este esenţială procedura de
selecţie a subiecţilor pentru fiecare nivel al variabilei independente. De exemplu, Ward şi col. (1988) au
selectat subiecţii pe baza scorurilor obţinute la o scală de evaluare a stilului de coping represiv. În
aceste condiţii, pentru definirea operaţională a variabilelor cvasi-independente folosite, este necesară o
descriere a scalei şi a punctelor de tăiere utilizate pentru a împărţi subiecţii în grupe.
Variabilele dependente sunt operaţionalizate prin definiţii operaţionale ale măsurării. Acestea descriu
exact procedura urmată pentru măsurarea impactului diferitelor condiţii de tratament. Includ descrierea
exactă a comportamentelor specifice sau răspunsurilor înregistrate. De asemenea, definiţiile
operaţionale ale măsurării explică cum sunt cotate răspunsurile. Dacă utilizăm un scor la un test
standardizat de măsurare a variabilei dependente, vom menţiona şi numele testului (de exemplu, Testul
Wechsler de inteligenţă pentru adulţi), nu doar scorurile la testul de inteligenţă. Dacă măsurarea
variabilei dependente nu este standardizată, vom descrie în detaliu instrumentul folosit pentru a permite
altor cercetători să repete procedura. În experimentul său, Schachter (1959) prezentată definirea
operaţională a afilierii. Autorul a măsurat dorinţa de afiliere cerând subiecţilor să completeze un
chestionar cu privire la preferinţa lor. Chestionarul este descris detaliat în raport, astfel, fiind uşor de
replicat procedura de măsurare a afilierii.
Selecţia variabilei independente şi variabilei dependente potrivite reprezintă un aspect important al
realizării experimentului. Dacă vrem să înţelegem cauzele unui comportament, atunci trebuie să ne
centrăm asupra unor antecedente relevante. Să nu uităm că dacă specificăm antecedentele unui
comportament particular, atunci trebuie să explicăm acel comportament din punct de vedere ştiinţific.
De asemenea, trebuie să evaluăm precis impactul condiţiilor de tratament. Efectul variabilei
independente nu trebuie să fie rezultatul impresiei experimentatorului. Pentru a face acest lucru trebuie
să avem măsurări obiective ale efectului variabilei independente. Nu este de dorit ca evaluarea
rezultatelor experimentale să depindă de opinia subiectivă a cercetătorului. Rezultatele cercetării vor
avea mai multă semnificaţie dacă sunt prezentate în termenii unor dimensiuni observabile ce pot fi
remăsurate. Definind modul în care sunt măsurate efectele variabilei independente, este mai uşor de
replicat cercetarea realizată.

267
LOREDANA GHERASIM

V. VALIDITATEA STUDIILOR EXPERIMENTALE


Cercetările experimentale au ca scop extragerea concluziilor cu privire la relaţia cauzală dintre
variabile. Însă, o serie de probleme pot ameninţa validitatea concluziilor formulate de către cercetători.
Validitatea este un indicator al acurateţei cercetărilor, în termenii gradului în care concluziile cercetării
corespund realităţii. Studiile valide permit obţinerea unor concluzii adevărate, care corespund realităţii.
Cook & Campbell (1976) consideră că există patru tipuri de validitatea ce trebuie luată în
considerare în realizarea şi evaluarea unei cercetări: validitatea internă, de construct, externă şi
statistică.

V.1. TIPURI DE VALIDITATE

V.1.1. Validitatea internă


Este cel mai important tip de validitate deoarece vizează logica relaţiei dintre variabila independentă
şi dependentă. Un experiment are validitate internă, dacă există motive să credem că relaţia cauzală
este prezentă. Validitatea internă se referă la gradul în care putem afirma cu precizie că variabila
independentă a produs efectul observat. Când realizează un experiment, cercetătorii doresc să
identifice efectul produs de o variabilă independentă. Dacă efectul observat, măsurat prin intermediul
variabilei dependente, este cauzat doar de variaţia variabilei independente, atunci a fost obţinută
validitatea internă. Dificultăţile apărute în determinarea efectului observat sunt cauzate de faptul că
variabila dependentă poate fi influenţată şi de alte variabile. De exemplu, să investigăm influenţa
tutorelui (VI) asupra notelor (VD). Am putea presupune că orice îmbunătăţire a notelor studenţilor care
au un tutore se datorează doar activităţii tutorelui. Dacă apare o îmbunătăţire a notelor şi la studenţii
care nu au tutore, atunci creşterea notelor nu mai poate fi atribuită tutorelui. În acest studiu, inteligenţa
ar putea fi o variabilă parazită ce afectează rezultatele experimentului. Variabilele parazite sunt alte
variabile decât variabila independentă care influenţează variabila dependentă. Dacă în experiment apar
astfel de variabile nu mai putem trage concluzii cu privire la relaţia cauzală dintre variabilele
independente şi dependente.
Contaminarea apare când experimentul conţine variabile care variază sistematic cu variabilele
independente. Aceste variabile sunt denumite variabile parazite. Contaminarea este o eroare ce apare
atunci când nu pot fi separate efectele a două variabile dintr-un experiment, rezultând o interpretare
confuză a rezultatelor. Contaminarea este cea mai mare ameninţare a validităţii unui experiment. Pentru
a evita realizarea unui studiu lipsit de validitate, există o serie de modalităţi de control, pe care le vom
prezenta în capitolul următor. Variabile parazite pot sau nu produce confuzie într-un experiment. Dacă
studenţii care au tutore sunt mai inteligenţi decât studenţii care nu au tutore, atunci nivelul de inteligenţă
variază sistematic cu variabila independentă prezenţa tutorelui. Diferenţele apărute la nivelul variabilei
dependente se pot datora fie prezenţei tutorelui, fie diferenţelor de nivel intelectual ce există între
studenţii care au şi cei care nu au tutore, fie ambelor variabile. În aceste condiţii va fi imposibil să

268
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

precizăm ce anume a cauzat diferenţele dintre note, deoarece influenţa variabilei parazite inteligenţă se
confundă cu influenţa variabilei independente tutore. Dacă variabila inteligenţă nu ar varia sistematic cu
variabila independentă, aceasta nu ar mai fi variabilă parazită. Dacă studenţii care primesc şi cei care
nu primesc tutore ar avea acelaşi nivel de inteligenţă, diferenţele apărute la nivelul notelor obţinute nu ar
mai fi atribuite inteligenţei. Nivelul de inteligenţă ar fi tot variabilă parazită, dar nu ar mai afecta efectul
variabilei independente.
Multe dintre variabilele care pot influenţa experimentul psihologic (cum ar fi inteligenţa sau
experienţa anterioară) nu pot fi eliminate din studii. Deşi aceste variabile nu pot fi eliminate din
experimente, este posibil să eliminăm influenţa diferenţială a acestor variabile asupra nivelurilor
variabilei independente. Cu alte cuvinte este posibil să menţinem constantă influenţa acestor variabile
pentru toate nivelurile variabilei independente. Astfel, diferenţele obţinute la nivelul variabilei
dependente pot fi atribuite variabilei independente. Într-un studiu, Wade & Blier (1978) au investigat
efectul diferenţial a două metode de învăţare asupra memorării listelor de cuvinte. Deoarece studiile
experimentale au demonstrat că asociaţia dintre cuvinte rata de învăţare, autorii au trebuit să controleze
acest factor. Autorii au ales cuvinte pentru care s-a demonstrat anterior că media asociaţiei este de
48,4%. În această manieră au menţinut nivelul asociaţiei cuvintelor la nivel constant pentru cele două
grupe de participanţi şi au eliminat influenţa diferenţială pe care acest factor ar fi putut să o aibă.
Nu putem controla toate variabilele care ar putea afecta validitatea internă a cercetării. Problema
contaminării este acută în studiile cvasi-experimentale, când subiecţii trebuie selectaţi în funcţie de
gradul prezenţei unei variabile ce ţine de subiecţi. De exemplu, experimentatorul nu poate distribui
subiecţii în grupe în funcţie de gen, în această situaţie existând o mare probabilitate de contaminare a
rezultatelor cercetării. Într-un astfel de studiu, diferenţele apărute la nivelul variabilei dependente se vor
datora nu numai diferenţelor de gen între subiecţi, ci şi diferenţelor psihologice existente între bărbaţi şi
femei ca rezultat al presiunii sociale.

V.1.2. Validitatea de construct


Validitatea de construct se referă la gradul în care diferenţele dintre răspunsurile obţinute de membrii
grupelor experimentale reflectă relaţia cauzală susţinută de teorie. Validitatea de construct depinde de
modul de operaţionalizare a variabilelor experimentale. Fiecare experiment este realizat pentru a testa
anumite ipoteze. Să presupunem următoarea ipoteză: anxietatea stimulează învăţarea. Pentru acest
studiu subiecţii ar putea fi selectaţi în funcţie de apariţia unor comportamente, cum ar muşcatul
unghiilor, iar capacitatea de învăţare ar putea fi operaţionalizată ca viteza cu care subiecţii învaţă să
scrie folosind degetele de la un picior. Dacă nu se va obţine nici un efect al anxietăţii s-ar putea
concluziona că ipoteza este falsă. Totuşi în această cercetare am testa nu numai dacă anxietatea
stimulează învăţarea ci şi dacă muşcatul unghiilor măsoară anxietatea, respectiv dacă scrierea cu
ajutorul degetelor de la picioare măsoară capacitatea de învăţare. Dacă aceste două ipoteze secundare
sunt false, putem obţine rezultate negative. Cum putem să asigurăm validitatea de construct? Trebuie
să planificăm cercetarea astfel încât aceasta să fie cât mai plauzibilă. Ar fi mai bine ca pentru
măsurarea anxietăţii şi împărţirea subiecţilor în grupe să folosim un chestionar (cum ar fi Scala de
Anxietate Cattell). Pentru măsurarea variabilei dependente trebuie folosită o modalitate de măsurare
standardizată a învăţării, cum ar fi o listă de cuvinte fără sens. Aceste tehnici, deşi nu sunt perfecte, au
fost de mai multe ori utilizate, reprezintă măsuri mai valide ale variabilelor decât cele propuse iniţial.

269
LOREDANA GHERASIM

Validitatea de construct este similară celei interne. Validitatea internă are ca scop eliminarea
variabilelor alternative ca posibile cauze ale comportamentelor care ne interesează. Validitatea de
conţinut permite eliminarea altor posibile explicaţii teoretice ale rezultatelor. În fiecare caz trebuie
realizat un alt experiment pentru a elimina ameninţările validităţii. Pentru validitatea internă trebuie găsit
un alt design experimental pentru a controla sursele de contaminare, iar pentru validitatea de conţinut
trebuie realizat un alt experiment care să permită alegerea între două explicaţii teoretice competitive ale
rezultatelor. Este probabil cel mai dificil tip de validitate, deoarece mai multe terorii pot explica o anumită
relaţie. Strategia generală pentru obţinerea aceste validităţi este de a verifica dacă o explicaţie teoretică
alternativă a datelor este mai plauzibilă comparativ cu teoria care ar fi susţinută de studiul experimental.

V.1.3. Validitatea externă


Ne spune cât de mult rezultatele obţinute în urma desfăşurării unui experiment pot fi generalizate la
alte situaţii - subiecţi diferiţi, condiţii diferite sau momente diferite. Estimarea validităţii externe a unei
cercetări poate fi pusă în discuţie doar dacă validitatea internă a fost stabilită fără echivoc (Cook şi
Campbell, 1979). Este inoportun să punem problema validităţii externe a rezultatelor, dacă aceste
rezultate sunt ambigui. Dacă studiul este valid intern, validitatea externă ne va permite să extindem
concluziile cercetării, pe de o parte, asupra altor persoane decât participanţii la cercetare, iar pe de altă
parte, asupra altor situaţii decât cele folosite în studiu. Există mai multe aspecte ale validităţii externe.

Validitatea eşantionului
După stabilirea problemei, cercetătorul trebuie să definească ansamblul de indivizi asupra cărora
doreşte să extindă rezultatele cercetării. Populaţia ţintă stabilită poate fi foarte vastă, de exemplu
elaborarea unui program de cercetări care să vizeze ansamblul balcanicilor de vârstă adultă sau poate fi
foarte restrânsă, cum ar fi părinţii români care au înfiat gemeni. În interiorul populaţiei ţintă trebuie
identificată populaţia ţintă disponibilă. În mod ideal această populaţie ţintă accesibilă ar trebui să fie
extrasă la întâmplare din populaţia ţintă. Totuşi, cercetarea psihologică foloseşte foarte rar astfel de
eşantioane. Una din cauze este aceea că cercetarea în psihologie nu se poate face decât cu subiecţi
care au consimţit să participe la cercetare.

Validitatea ecologică
Validitatea externă poate fi diminuată şi de anumite deficienţe ale situaţiilor în care se obţin datele,
comparativ cu contextul în care se află populaţia la care cercetătorul doreşte să aplice concluziile. Este
vorba de faţetele contextului în care se derulează cercetarea, adică de sarcinile pe care le efectuează
subiecţii. De exemplu, o lungă perioada cercetările psihologice asupra memoriei şi învăţării au fost
direcţionate către ,,învăţarea asociaţiilor perechi" în care subiecţii învăţau perechi de silabe lipsite de
sens. Însă, silabele fără sens nu reprezintă o experienţă cotidiană pentru majoritatea oamenilor şi acest
proces de învăţare este neobişnuit dacă are loc numai in cadrul unui laborator. Acestor cercetări le
lipseşte validitatea ecologică, pentru că ele nu descriu procese de învăţare naturale si cotidiene.
Cercetătorii pierd adesea validitatea ecologică în încercarea de a avea studii valide intern. Astfel, poate
fi folosită o sarcină neobişnuită pentru a simplifica cercetarea (,,învăţarea asociaţiilor-perechi permite o
observaţie mai obiectivă şi mai controlată decât învăţarea obişnuită din clasă). Este preferabil un

270
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

echilibru între cele două tipuri de validitate, miza fiind menţinerea controlului, concomitent cu crearea
unei situaţii de cercetare asemănătoare celor din lumea reală.
Reprezentativitatea situaţiilor depinde şi de caracteristicile populaţiei ţintă. De exemplu, studiul
reacţiilor produse de jocurile de noroc, nu are automat validitate ecologică dacă subiecţii sunt observaţi
într-un decor fizic şi social asemănător unui cazinou. Similitudinea trebuie să apară în plan psihologic, în
ceea ce priveşte semnificaţia pe care subiectul o atribuie situaţiei de cercetare. Validitatea ecologică a
unei cercetări este considerată adecvată în măsura în care subiecţii percep mediul în care sunt
examinaţi ca având proprietăţile pe care cercetătorul le presupune ca fiind prezente. Cu alte cuvinte, o
strategie de cercetare este validă ecologic dacă reuşeşte să pună cu exactitate în relaţie caracteristicile
fizice şi sociale ale situaţiei în care se găsesc subiecţii şi conduitele pe care aceştia le produc în
această situaţie (Winkel, 1985). De exemplu, cercetările lui Milgram (1974) au un nivel ridicat de
validitate ecologică. În aceste experimente subiecţii primeau ordine, din partea unui examinator, de a
aplica şocuri electrice de o intensitate crescândă unor subiecţi după fiecare eroare pe care aceştia o
făceau într-o sarcină de memorare a unor perechi de cuvinte. Majoritatea subiecţilor au mers foarte
departe în angajarea lor de a aplica şocurile. Comportamentul lor a părut să traducă un înalt grad de
realism. De acest realism erau conştienţi subiecţii înşişi, care au declarat în timpul interviului de la
sfârşitul experimentării, că au învăţat multe despre propriul lor mod de a se comporta într-o situaţie
conflictuală, în care se opun exigenţele de a respecta directivele experimentatorului cu repulsia de a
face să sufere o altă persoană.
Validitatea ecologica este dificil de estimat, fiind greu de cunoscut percepţiile subiecţilor. Totuşi,
informaţii utile pot fi extrase din comentariile spontane (orale sau scrise) ale subiecţilor sau din
măsurători fiziologice (frecvenţă cardiacă, tensiune musculară etc.), care pot fi indicatori ai nivelului de
angajare a subiecţilor. De asemenea, pot fi utilizate chestionare care să solicite exprimarea percepţiilor
subiecţilor.
O situaţie naturală de experimentare nu prezintă o mai mare validitate ecologică comparativ cu o
situaţie de laborator, pentru că totul depinde de semnificaţia pe care o atribuie subiecţii examinaţi
fiecărei situaţii. De exemplu, situaţia naturală în care candidaţii aşteaptă câteva ore înaintea susţinerii
unui examen, nu declanşează un stres mai valid pe plan ecologic, decât situaţia experimentală în care
subiecţii, paraşutişti debutanţi, sunt rugaţi să-şi imagineze pur şi simplu prima lor săritură, timp în care
diverse aparate le măsoară reacţiile psiho-fiziologice. Situaţiile naturale sunt preţioase pentru cercetările
care au ca scop descrierea fenomenelor psihologice spontane. Aceste situaţii pot constitui cadre de
manipulare experimentală pentru cercetarea fenomenelor psihosociale, prea complexe pentru a fi
miniaturizate în laborator (Deconchy, 1983). Pe de altă parte, laboratorul constituie adesea singurul
cadru posibil pentru verificarea unei ipoteze cauzale, pentru că permite excluderea elementelor
perturbatoare existente în mediul natural. De asemenea, în laborator se fac adesea descoperiri ale unor
fenomene noi. Mediul natural şi laboratorul vizează, deci, obiective diferite, oferă posibilităţi diferite şi
prezintă limite diferite.

Validitatea temporală
Se referă la măsura în care rezultatele pot fi generalizate în alte perioade de timp. Poate să apară
problema gradului în care relaţia observată poate fi generalizata la alte cadre temporale. Variabilele şi
procedeele de cercetare trebuie definite, astfel încât să fie reprezentative în termeni temporali. Există

271
LOREDANA GHERASIM

studii din trecut care au validitate temporală, rezultatele putând fi generalizate inclusiv în prezent. Este
vorba despre studii care au vizat procesele psihice (senzaţii, percepţii, gândire, memorie, emoţie).
Rezultatele altor cercetări, cum sunt cele din domeniul atitudinilor şi comportamentelor sociale, sunt
influenţate de schimbările sociale. Pentru aceste studii generalizarea trebuie făcută cu multă prudenţă.
De exemplu, în studiul stereotipului rezultatele obţinute acum 20 de ani nu mai au validitatea temporală,
rezultatele nu mai pot fi generalizare la realitatea prezentă.

V.1.4. Validitatea statistică


Precizează gradul în care datele obţinute sunt rezultatul relaţiilor de tip cauză efect sau se datorează
întâmplării. Este similară validităţii interne. De asemenea, validitatea statistică precizează dacă numărul
de subiecţi este suficient pentru ca rezultatele să apară într-adevăr (rezultatele să nu se datoreze
întâmplării).

V.2. FACTORI CARE POT COMPROMITE VALIDITATEA


V.2. 1. Factori care pot compromite validitatea internă
Înainte de a prezenta tehnicile de control ale variabilelor parazite, trebuie să identificăm variabilele
parazite ce trebuie controlate. În continuare vom prezenta cele mai importante variabile parazite.

Factori istorici
Apare în experimentele care presupun o măsurare repetată a variabilei dependente. Factorii istorici
se referă la evenimente specifice, altele decât variabila independentă, care apar între prima şi a doua
măsurare a variabilei dependente. Aceste variabile, împreună cu variabila independentă, pot influenţa a
doua măsurare a variabilei dependente. În studiile care vizează schimbarea atitudinii, procedura tipică
presupune iniţial identificarea atitudinii curente a participanţilor. Apoi, este introdusă manipularea
experimentală în încercarea de a schimba atitudinea participanţilor. În final este măsurată din nou
atitudinea. Diferenţa între scorurile obţinute la prima şi a doua măsurare a atitudinii sunt, de obicei,
considerate o măsură a efectului variabilei experimentale. Trebuie ţinut însă seama de perioada de timp
scursă între cele două măsurători. Este posibil ca în această perioadă participanţii să fi trăit evenimente
care să le fi afectat atitudinea, iar efectele acestor evenimente să se reflecte la a doua măsurare a
atitudinii. Cu cât timpul dintre pre şi post-test este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea ca
evenimentele istorice să devină explicaţii rivale.

Maturizarea
Se referă la schimbarea condiţiilor interne ale unei persoane ca urmare a trecerii timpului. Aceste
schimbări implică atât procese biologice cât şi fizice, cum ar fi vârsta, învăţarea, oboseală, plictiseală,
care nu au legătură cu evenimentele externe. Să presupunem că într-un studiu se încearcă evaluarea
beneficiilor unui noi program de învăţare. Autorul măsoară nivelul de cunoştinţe achiziţionate la
începutul anului şi sfârşitul anului şcolar. În urma comparării celor două măsurători autorul constată o
creştere a nivelului de cunoştinţe şi concluzionează că acest lucru se datorează noului program de
învăţare introdus. Acest studiu nu are validitate internă deoarece nu a fost controlat efectul maturizării
subiecţilor. Creşterea nivelului de cunoştinţe se poate datora schimbărilor apărute odată cu trecerea

272
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

timpului. Este posibil ca şi copiii care nu a participat la programul respectiv au obţinut acelaşi progres.
Pentru a determina într-adevăr efectele programului, ar trebui introdus un grup de control care să nu
primească tratamentul. Astfel, ar controla influenţa potenţială a variabilei maturizare.
Schimbările produse de maturizare se pot situa pe o scală temporală mai modestă. De exemplu,
randamentul în realizarea sarcinilor cu conţinut mental scade în orele de prânz. În consecinţă, trebuie
evitată confundarea fluctuaţiilor lunare sau circadiene cu efectele variabilei independente.

Instrumente
Pot să apară schimbări în timp în măsurarea variabilei dependente. Aceste schimbări nu se referă la
subiecţi ci la schimbările care apar în timpul procesului de măsurare. Din păcate multe dintre tehnicile
folosite pentru măsurarea variabilei dependente sunt subiect al schimbărilor în timpul experimentelor.
Situaţiile în care apar erori de măsurare sunt cele în care se folosesc observatori, observaţiile fiind
afectate de oboseală, plictiseală sau de procesul de învăţare. Măsurările fizice se modifică cel mai
puţin. Din acest motiv în studii sunt folosiţi mai mulţi observatori pentru a face o măsurare. Astfel, unele
influenţe inerente observaţiei sunt minimizate, iar diferitele observaţii pot servi pentru verificarea şi
asigurarea acurateţei datelor colectate.

Regresia statistică
Multe experimente (cum ar fi schimbarea atitudinii) necesită pre- şi post-testarea aceleaşi variabile
dependente în scopul de a surprinde schimbarea. În plus în aceste studii sunt selectaţi doar participanţii
cu scoruri extreme, foarte mari şi mici, pe baza scorurilor obţinute la pre-test. Apoi, subiecţii celor două
grupe extreme sunt supuşi condiţiilor de tratament experimental, pentru ca în final să aibă loc post-
testul. Regresia statistică se referă la faptul că scorurile extreme tind să se mişte spre media distribuţiei,
ceea ce semnifică regresie, datorită măsurărilor repetate. Astfel, scorurile grupului cu nivel ridicat iniţial
sunt mai scăzute la post-test nu datorită condiţiilor de tratament folosite ci datorită fenomenului de
regresie statistică. Scorurile scăzute iniţial pot fi ulterior mai ridicate din acelaşi motiv. Regresia
statistică apare deoarece fidelitatea dintre cele două măsurători nu este perfectă.

Selecţia
Efectul selecţiei apare atunci când este folosită o procedură de selecţie diferenţială pentru a distribui
participanţii în grupele experimentale. Ideal, eşantionul de participanţi ar trebuie distribuit aleatoriu în
grupele de tratament. Când această procedură nu poate fi folosită şi distribuirea se face folosind
proceduri diferite, în experiment sunt introduse variabile parazite. Să presupunem că vrem să
investigăm efectul eficienţei unui tip de terapie asupra manifestării comportamentelor psihotice. La
studiu sunt selectate două grupuri de pacienţi psihotici. După două luni este evaluat impactul terapiei şi
se constată că participanţii care manifestau un anumit tip de reacţie psihotică şi-au îmbunătăţit
semnificativ starea comparativ cu alţi pacienţi. Rezultatele ar putea fi atribuite tehnicii terapeutice,
aceasta determinând schimbări ale stării pacienţilor. Pot să existe şi alţi factori care ar putea explica
diferenţele dintre cele două grupe de pacienţi. Este posibil ca pacienţii psihotici care şi-au îmbunătăţit
starea să posede caracteristici care să îi predispună la un progres mai rapid, indiferent de tipul terapiei.
În aceste condiţii, caracteristicile şi nu tipul de terapie au putut cauza îmbunătăţirea stării. Aceste
dificultăţi au apărut deoarece participanţii au fost selectaţi aleator în grupe ci pe baza unui criteriu - tipul

273
LOREDANA GHERASIM

de psihoză, ceea ce a dus la formarea unor grupe neomogene. Selecţia subiecţilor poate afecta
validitatea atunci când selecţia eşantionului şi repartiţia subiecţilor în grupe nu este uniformă. Acest
factor apare dacă cercetătorul nu aplică de fiecare dată aceeaşi listă de criterii cu privire la
caracteristicile subiecţilor.

Pierderea subiecţilor
Se referă la pierderea diferenţiată a subiecţilor din grupe experimentale. În studiile realizate pe
oameni se întâmplă ca persoanele care au fost alese pentru a participa la experiment să nu se mai
prezinte la experiment sau să nu participe la toate condiţiile cerute de studiu. Nu numai că se pierd
participanţi, dar pierderea participanţilor poate produce diferenţe la nivelului grupelor, aceste diferenţe
neputând fi atribuite tratamentului experimental. De exemplu, să presupunem că testăm efectele
anumitor tipuri de tratament asupra conformismului. Deoarece studiile anterioare au indicat faptul că
femeile au un nivel mai ridicat al conformismului comparativ cu bărbaţii, pentru acest experiment s-a
ales ca modalitate de control utilizarea unui număr egal de femei şi bărbaţi în grupele experimentale. În
momentul desfăşurării experimentului, jumătate dintre femeile din grupul de control nu s-au prezentat,
iar jumătate dintre bărbaţii din condiţia experimentală nu s-au prezentat. Analiza statistică a indicat
faptul că subiecţii din grupul de tratament au avut un nivel mai ridicat al conformismului comparativ cu
cei din grupul care nu a primit tratament. Putem concluziona că rezultatele se datorează variabilei
independente? O astfel de inferenţă nu ar fi corectă deoarece au fost mai multe femei în grupul care a
primit tratamentul experimental. În consecinţă, dacă la debutul studiului grupurile experimentale au fost
echivalente sau comparabile, ele îşi vor modifica gradul de comparabilitate pe parcursul culegerii
datelor. Echilibrul în privinţa repartizării subiecţilor în grupe experimentale fiind astfel rupt. Pierderea
subiecţilor apare şi în cazul cercetărilor care presupun măsurări repetate, în special dacă acestea sunt
îndepărtate în timp unele faţă de altele. Poate să apară o diminuare a eşantionului.
Astfel, unii subiecţi motivaţi iniţial să participe la cercetare, renunţă datorită unor cauze care pot fi
independente de voinţa lor, subiecţii putându-se retrage din cercetare oricând doresc (de exemplu, un
subiect nu poate participa la o condiţie experimentală pentru că i-a fost modificat programul). În
consecinţă, eşantionul de cercetare nu va mai prezenta aceeaşi compoziţie şi nici caracteristicile iniţiale.
Pierderea subiecţilor se poate datora şi deciziei cercetătorului de a elimina anumiţi subiecţi din eşantion.
De exemplu, într-un studiu care vizează evaluarea capacităţii de recunoaştere a fizionomiei umane la
nou-născuţi, cercetătorul va elimina copiii care dorm şi în momentul prezentării stimulilor. În anumite
cazuri subiecţii eliminaţi sunt foarte uşor de înlocuit cu alţii echivalenţi şi mai cooperanţi. În alte cazuri
substituirea este mai dificilă sau chiar imposibilă.

Efectele participanţilor
Ideal cercetătorii ar dori ca participanţii să accepte instrucţiunile şi să fie motivaţi să răspundă cât
mai sincer. Atunci când vin la experiment participanţii sunt naivi cu privire la scopul sau sarcinile
experimentale. Odată cu venirea la experiment, subiecţi primesc informaţii cu privire la ceea ce aşteaptă
experimentatorul de la ei, cu privire la instrucţiunile de rezolvare a sarcinii sau condiţiile din laborator
(cum ar fi echipamentele). Toate aceste informaţii, numite caracteristicile cererii, definesc punctul de
vedere al participanţilor. Caracteristicile cererilor experimentale oferă informaţii cu ajutorul cărora
participanţii îşi formează o imagine în legătură cu scopul experimentului şi sarcinile cerute. Participanţii

274
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

răspund la sarcina experimentală în funcţie de modul în care o percep. Dacă experimentul implică o
sarcină de învăţare, participanţii vor încerca să înveţe materialul prezentat. Participanţii nu au o
abordare, atitudine neutră sau neimplicată deoarece adesea performanţa la sarcină spune ceva despre
propria persoană. De exemplu, o sarcină de învăţare spune indirect ceva despre inteligenţă. Dacă
participanţii învaţă rapid materialul, înseamnă că sunt inteligenţi. Cei mai mulţi oameni vor să pară
inteligenţi, aşa că vor încerca să înveţe materialul cât mai repede posibil. Dacă sarcina sugerează ceva
legat de stabilitatea emoţională, participanţii vor răspunde în aşa fel încât să pară stabili emoţional
(Rosenberg, 1969). Deşi participanţii sunt motivaţi să rezolve sarcina prezentată, în acelaşi timp ei
doresc să facă o impresie cât mai bună. Auto-prezentarea pozitivă semnifică faptul că participanţii
folosesc percepţiile cu privire la experiment, pentru a determina cum trebuie să răspundă la sarcinile
experimentale. Astfel, ei pot să se prezintă într-o lumină cât mai favorabilă.
În scopul de a controla efectele interacţiunii dintre comportamentul participanţilor şi rolul lor în
experiment, ar trebui să cunoaştem condiţiile care determină comportamentul de auto-prezentare
pozitivă. Doar când aceste condiţii sunt identificate se pot construi condiţii în care se poate controla
efectul de contaminare al acestei variabile. Tedeschi şi col. (1971) oferă o serie de indicii cu privire la
condiţiile în care apare dorinţa de auto-prezentare pozitivă. Aceste motive apar când comportamentul
angajat este un indicator al sincerităţii, credinţelor şi sentimentelor participanţilor. Dacă participanţii cred
că ceilalţi văd comportamentul ca fiind determinat de cauze externe care nu sunt sub controlul lor,
atunci auto-prezentarea pozitivă nu mai are motive să apară. Astfel, experimentele trebuie construite în
aşa fel încât participanţii cercetării să creadă că alţii gândesc că comportamentul lor este determinat de
cauze externe. După cum se vede, participanţii la studiile psihologice nu sunt apatici şi nu acceptă pasiv
instrucţiunile experimentatorului. Mai curând ei au motive ce pot afecta rezultatele experimentale.

Efectul experimentatorului
Nici experimentatorul nu este un observator pasiv, ci mai curând un agent activ care poate influenţa
rezultatele experimentului. Să trecem în revistă motivele pe care le are experimentatorul. În primul rând,
cercetătorul încearcă să descopere relaţii nedescoperite iar în realizarea acestei sarcini dezvoltă
anumite percepţii asupra experimentului şi participanţilor la cercetare. Lyons (1964) afirmă că
experimentatorul doreşte ca participanţii la cercetare să coopereze şi să-şi menţină poziţia fără a deveni
ostili sau negativi. De asemenea, experimentatorul are expectanţe cu privire la rezultatele
experimentului, formulează anumite ipoteze şi doreşte ca acestea să fie confirmate. Experimentatorii
zeloşi pot influenţa neintenţionat înregistrarea datelor în sensul susţinerii predicţiei.
Experimentul poate fi considerat ca o situaţie socială în care există două roluri: de experimentator şi
participant la cercetare. Rolul participanţilor poate varia în funcţie de atributele experimentatorului.
McGuigan (1997) a constatat că rezultatele la un experiment de învăţare au variat în funcţie de
experimentator. Anumite atribute, comportamente şi caracteristici ale experimentatorului pot influenţa
răspunsurile participanţilor într-o manieră specifică. Există două modalităţi prin care experimentatorul
poate influenţa rezultatele unui experiment: atributele experimentatorului şi expectanţele
experimentatorului.
Atributele se referă la caracteristicile fizice şi biologice ale experimentatorului care interacţionează cu
variabila independentă şi produce modificări ale performanţelor subiecţilor. Rosenthal (1966) susţine că
există trei astfel de categorii de atribute: atribute bio-sociale care includ aspecte cum ar fi vârsta, genul,

275
LOREDANA GHERASIM

rasa sau religia; atribute psihosociale care includ caracteristici cum ar fi nivelul de anxietate, nevoia de
aprobare socială, ostilitate, autoritarism, inteligenţă, dominanţă, căldură; şi factori situaţionali – dacă
experimentatorul şi participantul s-au întâlnit anterior, dacă experimentatorul este naiv sau
experimentat, dacă participantul este prietenos sau ostil. Este posibil ca aceşti factori să nu aibă nici un
efect asupra rezultatelor sau să afecteze diferit răspunsurile participanţilor. Studiile care au analizat
efectul atributelor experimentatorului au demonstrat că adulţii rezolvă mai bine sarcina când
experimentatorul este de gen masculin, iar copiii rezolvă mai bine sarcina atunci când experimentatorul
este de gen feminin. De asemenea, studiile au indicat că terapeuţii de gen feminin obţin mai multe
informaţii de auto-dezvăluire şi expresii emoţionale comparativ cu terapeuţii de gen masculin.
Experimentatorii sunt motivaţi să-şi valideze ipoteza. Aceste expectanţe pot determina
experimentatorul să distorsioneze rezultatele în direcţia dorită. Expectanţele experimentatorului pot
distorsiona interpretarea datelor colectate. Practic un set de date poate fi interpretat diferit în funcţie de
orientarea persoanei care face interpretarea. Efectele interpretării nu sunt considerate probleme
metodologice serioase, deoarece acestea depind de experimentator şi orientarea acestuia. O serie de
studii au demonstrat influenţa expectanţelor experimentatorului, o treime dintre aceste studii indicând un
efect semnificativ al expectanţei (Rosenthal, 1976). Aceste rezultate sugerează faptul că efectele
expectanţei pot fi puternice şi că trebuie luate o serie de măsuri de precauţie împotriva lor.
Expectanţele pot determina cercetătorul să se comporte în aşa fel încât să fie confirmate
expectanţele. Din dorinţa de a face o bună impresie, participanţii pot sesiza indicatorii subtili şi pot
răspunde corespunzător. Astfel, experimentatorii pot influenţa răspunsurile participanţilor, astfel încât
răspunsurile să susţină ipoteza experimentului. Rosenthal & Fode (1963) au constatat că cercetătorii
care se aşteaptă la scoruri ridicate la sarcina de recunoaştere a fotografiilor evaluate anterior obţin într-
adevăr scoruri mai mari comparativ cu cercetătorii care se aşteaptă să obţină scoruri slabe. Există mai
multe modalităţi prin care cercetătorii pot influenţa răspunsurile participanţilor: indicatori non-verbali -
indicatorii faciali sau ai posturii, intonaţie - accentuarea anumitor elemente ale instrucţiunilor, zâmbet,
încuviinţare sau privire.

V.2.2 Factori care pot compromite validitatea de construct


Validitatea ecologică este probabil cel mai greu de obţinut deoarece există un număr mare de teorii
care pot explica relaţia dintre variabile. Strategia generală pentru obţinerea validităţii de construct este
de a ne întreba dacă explicaţiile teoretice alternative ale rezultatelor sunt mai puţin plauzibile decât
teoria susţinută de cercetare. există doi factori care pot afecta validitatea de construct:

Pierderea legăturii dintre teorie şi experiment


Studiul în care era analizată relaţia dintre anxietate şi învăţare şi în care anxietatea era măsurată
prin muşcarea unghiilor iar învăţarea prin viteza de scriere cu degetele de la picioare, este un exemplu
extrem al pierderii legăturii dintre teorie şi experiment. Multe cercetări suferă de definiţii operaţionale
slabe ale conceptelor teoretice. Definiţiile banale ale conceptelor nu abordează direct natura
conceptului, ele nefiind de ajutor în realizarea experimentului, trebuind să fie înlocuite cu măsuri mai
valide. Să luăm două exemple de comportamente. Mircea este agresiv în realizarea sarcinii de udare a
grădinii, iar Victor manifestă agresivitate prin realizarea înceată a instrucţiunilor profesorului.
Agresivitatea lui Mircea poate reflecta doar plictiseală, în timp ce agresivitatea lui Victor ar putea fi

276
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

considerată de psihologii clinicieni ca fiind o agresivitate pasivă. Frecvent folosim acelaşi termen, cum
ar fi agresiunea, pentru comportamente din clase diferite, care au legătură diferită cu conceptul.

Efectele ambigui ale variabilelor independente


Efectele variabilelor independente pot fi contaminate de expectanţele experimentatorului, care poate
distorsiona rezultatele în sensul confirmării ipotezei de cercetare. Convingerile cercetătorului pot fi
transmise subiecţilor prin comportamente subtile sau prin intermediul cerinţelor experimentale. Subiecţii,
la rândul lor, pot interpreta aceste semnale ca indicatori ai comportamentelor pe care ar trebui să le
aibă. Efectele expectanţelor cercetătorului au fost evidenţiate experimental de Cordaro & Ison (1963).
Participanţii au avut sarcina de a observa două organisme primitive (planaria). Autorii au manipulat
expectanţele subiecţilor. Celor din condiţia expectanţă ridicată li s-a spus că animalele au fost
condiţionate şi prezintă o rată ridicată a comportamentelor la lumina care precede şocul electric. Celor
din condiţia expectanţă scăzută li s-a spus că animalele nu sunt condiţionate şi să nu se aştepte la
activitate din partea acestora. Subiecţii celui de al treilea grup nu au primit nici un fel de informaţii. În
realitate toate animalele primiseră anterior acelaşi tratament - 50 de încercări care au presupus 3
secunde de lumină urmate de 1 secundă de şoc electric de intensitate scăzută. Experimentatori au avut
sarcina de a înregistra frecvenţa de apariţie a răspunsurilor la apariţia stimulilor luminoşi. Rezultatele au
indicat faptul că animalele „antrenate” au răspuns mai frecvent la stimulii aplicaţi comparativ cu
animalele „neantrenate”. Aceste diferenţe se datorează expectanţelor studenţilor cu privire la
performanţa animalelor.
Chiar dacă într-un experiment sunt controlate toate variabilele care ar putea să contamineze
variabilele independente, este posibil ca rezultatele să fie compromise pentru că subiecţii percep diferit
situaţiile comparativ cu experimentatorul. De exemplu, într-un studiu a fost analizat efectul condiţiilor de
muncă asupra productivităţii. Mai mulţi factori precum lumina, numărul orelor de lucru au fost variate.
Rezultatele au indicat că productivitatea a crescut pe tot parcursul studiului indiferent de condiţiile de
muncă. O explicaţie ar putea fi aceea că muncitorii care au participat la studiu au fost separaţi de restul
fabricii şi ştiau că erau testaţi. Aceştia au reacţionat mai curând la condiţia experimentală decât la
condiţiile de muncă. Bramel & Friend (1981) au interpretat aceste rezultate prin faptul că muncitorii au
fost suspicioşi cu privire la scopurile managerului. Participanţii au distorsionat rezultatele în scopul de a
menţine controlul asupra aspectelor legate de condiţiile de muncă importante pentru ei. În acest caz
variabila independentă a avut un efect ambiguu. Multe studii suferă de aceeaşi ambiguitate. Subiecţii nu
trebuie să îşi dea seama că participă la experiment deoarece comportamentul lor poate fi diferite ce cel
obişnuit. Subiecţii au idei preconcepute cu privire la ceea ce se întâmplă în experimente, au tendinţa de
a se conforma cu ceea ce consideră că ar fi ipoteza studiului (rolul de bun subiect) sau consideră că
studiile experimentale sunt o modalitate mascată de măsurare a inteligenţei sau emoţiilor.

V.2.3. Factori care pot compromite validitatea externă


Chiar dacă un experiment are validitate internă şi de construct, poate să nu fie generalizat la alte
situaţii. Există mai multe surse de ameninţare a validităţii externe a cercetării. O problemă comună a
cercetărilor psihologice este aceea că foloseşte predominant ca participanţi studenţi. Motivul este
reprezentativitatea şi accesibilitatea pentru cercetători. Se pune problema dacă experimentele realizate
cu studenţi pot fi generalizate pentru alte eşantioane de studenţi din alte state sau pentru populaţia

277
LOREDANA GHERASIM

generală. De asemenea, se pune problema dacă un experiment desfăşurat după o anumită perioadă de
timp duce la obţinerea aceloraşi rezultate. Multe dintre rezultatele studiilor anterioare sunt invalide
acum, cum ar fi cele care au vizat atitudinea faţă de emigranţi sau grupuri deviante. O altă problemă a
validităţii externe se referă la legătura dintre fenomenele observate în laborator şi fenomenele similare
observate în alt laborator sau în lumea reală. Datorită nivelului scăzut de generalizare a rezultatelor
experimentale obţinute în laborator, mulţi psihologi au renunţat la studiile de laborator în favoarea celor
naturale. Este greu să decidem dacă un anumit efect este mai simplu de studiat în laborator sau în
lumea reală, în afara laboratorului.

278
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

VI. STRATEGII DE OBŢINERE A CONTROLULUI

Stabilirea variabilelor independente şi dependente într-un studiu echivalează cu identificarea


termenilor de plecare şi sosire într-o relaţie cauzală care trebuie demonstrată. Pentru reuşita
demonstraţiei, cu ajutorul dispozitivelor de control, se poate împiedica intervenţia diferenţiată a altor
variabile decât a celor prevăzute de ipoteză. În sens strict, mijloacele de control vizează neutralizarea
efectelor posibile ale altor variabile, pentru a putea fi izolat efectul variabilei independente sau pentru ca
efectul variabilei independente să nu fie contaminat de jocul altor variabile. Altfel, va fi imposibil să
afirmăm că variaţiile variabilei dependente se datorează numai variaţiilor variabilei independente
manipulate. Variabilele care contaminează relaţia cauzală poartă denumirea de variabile parazite.
Atunci când cercetătorul nu reuşeşte să controleze variabilele parazite, el va trebui să renunţe la
cercetare, deoarece rezultatele pe care le va obţine vor fi ambigui sau imposibil de interpretat. Cu alte
cuvinte rezultatele nu vor fi valide.
Deşi suntem interesaţi doar de variaţiile variabilei independente, în practică este imposibil să
realizăm un experiment în care nici o altă variabilă în afara variabilei independente să nu afecteze
rezultatele. Orice altă influenţă asupra comportamentului subiecţilor reprezintă o sursă de eroare. Există
două tipuri de erori care pot să afecteze rezultatele experimentului: erori întâmplătoare şi erori
sistematice.

ERORILE ÎNTÂMPLĂTOARE
Sunt variabile externe care influenţează rezultatele obţinute în toate condiţiile experimentale.
Variabile care ţin de subiecţi sau evenimente minore care pot apărea pe parcursul experimentului pot
influenţa comportamentul subiecţilor, ele neputând fi controlate de către cercetător. Aceste variabile
afectează în mod egal condiţiile experimentale. Reprezintă „zgomotul” sistemului din care
experimentatorul încearcă să extragă un semnal semnificativ sau un tip constant de variaţii prin
măsurările administrate. Dacă o sursă de eroare aleatorie tinde să crească scorurile subiecţilor într-o
situaţie experimentală, acelaşi lucru se va întâmpla şi în celelalte condiţii experimentale. Acest lucru va
scădea încrederea în nivelul actual al scorurilor (care vor fi artificial crescute) dar nu va scădea gradul
de încredere în diferenţele existente între condiţiile, deoarece ambele seturi de scoruri cresc (sau scad)
la fel de mult. În mod obişnuit, o sursă de eroare întâmplătoare poate creşte nivelul scorurilor în ambele
grupe experimentale, prin creşterea variabilităţii scorurilor. Astfel, apare o creştere a valorilor variabilei
dependente, cercetătorul putând considera că tratamentul experimental nu a avut efect. În consecinţă
experimentatorul trebuie să elimine cât mai multe dintre erorile aleatorii sau să folosească un tratament
mai puternic pentru a obţine diferenţe mai mari între condiţiile experimentale.

279
LOREDANA GHERASIM

ERORILE SISTEMATICE (CONSTANTE)


Sunt mult mai periculoase pentru validitatea studiului. În timp ce erorile aleatorii cresc variabilitatea
în toate condiţiile experimentale, erorile sistematice pot influenţa scorurile dintr-o condiţie experimentală
şi să nu aibă nici un efect asupra altor condiţii. Aceste erori pot afecta mărimea diferenţelor dintre cele
două condiţii experimentale şi distorsionează informaţiile cu privire la efectele variabilei independente.
Astfel, erorile sistematice afectează rezultatele întregului studiu. Erorile sistematice pot indica relaţii
între variabile, relaţii care să nu existe în realitate. Modalitatea de eliminare a erorilor sistematice constă
în convertirea lor în erori aleatorii. Diferitele surse de ameninţare a variabilităţii, cum ar fi efectele
subiecţilor, caracteristicile experimentatorului, evenimentele externe situaţiei experimentale, nu sunt
automat aleatorii sau sistematice. Influenţa lor depinde de precauţiile experimentatorului.

În scopul realizării unor studii care să aibă validitate internă este necesar controlul variabilelor
parazite. În realizarea studiilor trebuie folosite o serie de procedee pentru eliminarea efectului diferenţial
al acestor variabile asupra variabilei dependente. Doar astfel se pot realiza studii care să aibă validitate
internă. Există mai multe metode care permit obţinerea controlului asupra variabilelor parazite. Într-un
studiu este posibilă utilizarea mai multor tehnici de control. Cercetătorul este cel care decide care sunt
posibilele variabile parazite şi stabileşte modalitatea de control pe care o va folosit pentru controlul
acestora.

VI.1. RANDOMIZAREA

Este cea mai importantă metodă de control a variabilelor parazite cunoscute şi necunoscute de către
cercetător. Randomizarea este singura tehnică care permite controlul surselor necunoscute de
invalidare. În procesul selecţiei participanţilor la cercetare, pentru a obţine maxim de control asupra
erorilor sistematice, aceştia vor fi selectaţi la întâmplare din populaţie (de exemplu, din populaţia de
studenţi sau populaţia de profesori din România). Selecţia aleatorie a subiecţilor din populaţie reprezintă
o dovadă a faptului că nu apar erori sistematice în procesul de selecţie şi că în studiu a fost selectat un
eşantion reprezentativ. Eşantionul reprezentativ semnifică faptul că subiecţii selectaţi pentru studiu au
aceleaşi caracteristici cu ale populaţie. Dacă media coeficientului intelectual al populaţie este de 120,
atunci şi media coeficientului intelectual al participanţilor la studiu trebuie să fie 120. Doar astfel
rezultatele studiului pot fi generalizate la întreaga populaţie. Să presupunem, că am fi interesaţi de
gradul de comunicare dintre profesorii din învăţământul universitar. Pentru acest studiu, profesorii din
învăţământul superior reprezintă populaţia care ne interesează. Pentru realizarea studiului trebuie să
selectăm eşantionul din populaţie pe care vrem să realizăm studiul. Un eşantion reprezentativ este un
eşantion de persoane care a fost selectat astfel încât, fiecare persoană a avut şanse egale de a fi
selectat şi selecţia unei persoane nu a fost afectată de selecţia altei persoane.
După ce subiecţii au fost selectaţi aleatoriu pentru studiu, ei trebuie distribuiţi aleatoriu în grupele
experimentale. Deşi selecţia aleatorie a subiecţilor este ideală, rareori putem face selecţi aleatorii a
subiecţilor care participă la experiment (este un ideal care este rareori atins). De exemplu este dificil de
realizat un eşantion aleatoriu al profesorilor universitari din România. Din fericire selecţia aleatorie a
participanţilor nu este un element crucial pentru obţinerea controlului asupra variabilelor parazite.

280
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Esenţială este distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupele experimentale. Selecţia aleatorie a subiecţilor
studiului asigură doar că eşantionul este reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras, ea
afectează doar gradul de generalizare a rezultatelor experimentului. Distribuţia aleatorie a subiecţilor în
grupe asigură controlul asupra variabilelor parazite. Distribuţia aleatorie implică ca fiecare participant să
aibă şanse egale de a face parte din oricare dintre grupele experimentale.
Folosind aceste două procedee orice influenţă sistematică asupra rezultatelor experimentale este
eliminată. Selecţia aleatorie a participanţilor şi distribuirea lor aleatorie în grupele de tratament
experimental asigură distribuţia aleatorie a tuturor variabilelor parazite. Distribuţia şi influenţa variabilelor
parazite ar trebui să fie aceeaşi în toate grupele de subiecţi. Să presupunem că un cercetător realizează
un studiu asupra procesului de învăţare. Cercetătorul nu distribuie aleatoriu subiecţii în grupe, ci primii
10 subiecţii sunt distribuiţi în grupul A de tratament, iar ceilalţi 10 participanţi sunt distribuiţi în grupul B.
Rezultatele studiului indică faptul că subiecţii din grupul B învaţă semnificativ mai repede comparativ cu
cei din grupul A. Aceste rezultate nu pot fi explicate doar de tratamentele diferite care au fost folosite,
deoarece cercetătorul nu a ţinut seama de o variabilă parazită care poate afecta rezultatele. Autorul nu
a ţinut seama de nivelul intelectual al subiecţilor. În acest studiu nivelul intelectual a putut afecta
rezultatele deoarece subiecţii din grupul B puteau avea un nivel intelectual mai ridicat comparativ cu
grupul A. Astfel, efectul tratamentului experimental (VI) a fost contaminat de efectul nivelului intelectual.
Pentru a susţine că tratamentul a produs efectele observate, autorii ar trebui să controleze efectul
variabilei parazite - nivelul intelectual, prin distribuţia aleatorie a subiecţilor în cele două grupe
experimentale. Astfel, subiecţii ambelor grupe vor avea rezultate similare la variabila coeficient
intelectual.
Distribuţia aleatorie produce control prin faptul că variabilele ce trebuie controlate sunt distribuite
aproximativ în aceeaşi manieră în toate grupele. Când distribuţia variabilelor parazite este aproximativ
egală, influenţa acestora este menţinută constantă deoarece nu poate exercita un efect diferenţial
asupra variabilei dependente. Deoarece participanţii şi variabile parazite au şanse egale de a fi selectaţi
şi distribuiţi într-un grup, variabilele parazite ce trebuie controlate sunt distribuite aleatoriu. Totuşi,
datorită întâmplării, este posibil ca variabilele parazite să nu fie egal distribuite în grupele experimentale.
Cu alte cuvinte acestea pot contamina rezultatele studiului. Cu cât grupul este mai mic cu atât există
mai multe şanse ca acest lucru să se întâmple. Totuşi şi în grupele mici randomizarea descreşte
posibilitatea de a crea grupuri diferite (ne-echivalente). Deoarece probabilitatea de a crea grupuri
asemănătoare este mult mai mare atunci când se foloseşte randomizarea, această tehnică este
considerată ca cea mai puternică modalitate de control a variabilelor parazite.

VI.2. CONSTRUIREA GRUPELOR ECHIVALENTE

Deşi randomizarea garantează că diferenţele observate la nivelul variabilei dependente se datorează


variabilei independente, acesta tehnică nu este cea mai bună pentru creşterea sensibilităţii unui
experiment. Influenţa variabilei independente trebuie demonstrată indiferent de cât de slab este efectul
acesteia. Să presupunem că vrem să izolăm efectul agresiunii emisiunilor TV asupra comportamentului
copiilor. Ne aşteptăm că agresiunea emisiunilor TV să crească frecvenţa comportamentelor agresive ale
copiilor, dar că efectul este slab. Pentru a izola acest efect slab trebuie să construim un experiment cât

281
LOREDANA GHERASIM

mai sensibil posibil. Sensibilitatea unei experiment poate fi crescută prin folosirea grupelor de
participanţi echivalenţi. Avantajul echivalenţei subiecţilor este acela că variabilele, în funcţie de care
sunt create grupele echivalente de participanţii, sunt controlate. Astfel, este obţinută constanţa influenţei
lor. Dacă subiecţii sunt echivalenţi în funcţie de inteligenţă atunci nivelul intelectual este menţinut
constant şi controlat în toate grupele. Există mai multe modalităţi pentru realizarea grupelor echivalente
de subiecţi.

1. Echivalenţa prin menţinerea constantă a variabilelor


Presupune menţinerea constantă a variabilei parazite în toate condiţiile experimentale. Toţi
participanţii din grupele experimentale vor avea acelaşi nivel sau grad de intensitate al variabilei
parazite. Dacă studiem efectul conformismului, variabila genul subiecţilor trebuie să fie controlată,
deoarece conformismul variază în funcţie de gen. Variabila gen poate fi controlat utilizând numai
participanţi de gen masculin. Astfel, creşte sensibilitatea experimentului. Această procedură creează
grupe mai omogene, deoarece numai subiecţii cu un anumit nivel al variabilei parazite sunt incluşi în
experiment.
Această tehnică are şi o serie de dezavantaje. Primul dezavantaj este acela că restrânge mărimea
populaţiei de participanţi. Al doilea dezavantaj - studiul poate fi generalizat doar pentru categoria de
participanţi care a luat parte la studiu. De exemplu, rezultatele obţinute în studiul conformismului pot fi
generalizate numai pentru subiecţii de gen masculin, aceste rezultate nefiind valabile şi pentru subiecţii
de gen feminin. Singura modalitate de generalizare a rezultatelor constă în realizarea unui studiu identic
în care să fie utilizat un eşantion reprezentativ din cealaltă populaţie. Pentru exemplu nostru, pentru a
generaliza rezultatele studiului ar trebui realizat folosind subiecţi de gen feminin.

2. Echivalenţa prin construcţia unor noi variabile


Să presupunem că realizăm un experiment asupra învăţării şi dorim să controlăm efectele variabilei
parazite nivel intelectual. Putem selecta câteva niveluri ale coeficientului intelectual, de exemplu, de la
90 la 99, de la de 100 la 109 şi de la 110 la 120, şi să le considerăm ca niveluri ale unei variabile
independente. Această modalitate de control ne permite să identificăm şi să extragem efectul
inteligenţei ca variabilă independentă. Astfel, variabila inteligenţă nu va mai fi o sursă de fluctuaţie a
rezultatelor şi creşte sensibilitatea experimentului. Această tehnică este recomandată când suntem
interesaţi de modificările produse de diferitele niveluri ale variabilei parazite sau de interacţiunea dintre
nivelurile variabilei parazite şi o altă variabilă independentă. În experimentul ipotetic al învăţării, autorul
ar putea fi interesat de efectele celor trei nivele ale inteligenţei şi modul în care acestea interacţionează
cu strategiile de învăţare. Această tehnică izolează variaţiile variabilei dependente produse de variabila
parazită, permiţând centrarea asupra efectelor variabilei parazite prin transformarea acesteia in factor
experimental.

3. Echivalarea prin egalarea subiecţilor (prin realizarea grupelor perechi)


Această tehnică presupune construirea unor grupe perechi de participanţi în funcţie de variabila sau
variabilele care trebuie controlate. Sunt două modalităţi de a realiza acest tip de echivalare: prin control
precis şi prin controlul distribuţiei de frecvenţă.

282
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Control precis
Presupunem că investigatorul să echivaleze caz cu caz participanţii diferitelor condiţii experimentale,
pentru fiecare variabilă parazită ce trebuie controlată. Într-un studiu, Scholtz (1973) a investigat rolul
stilului defensiv folosind persoane care au avut tentative de suicid şi persoane fără tentativă de suicid
(grup de control). Un participant din grupul de control a trebuit să aibă aceeaşi vârstă, gen, rasă, statut
marital, diagnostic şi nivel de educaţie cu o persoană cu tentativă de suicid din grupul experimental. În
acest studiu echivalenţa caz cu caz s-a făcut pentru 35 de perechi de participanţi. Principalul avantaj al
acestei tehnici constă în creşterea sensibilităţii studiului, deoarece grupele sunt echivalente din punctul
de vedere al variabilelor parazite controlate. Tehnica are însă o serie de dezavantaje. În primul rând,
este dificil să identificăm cele mai importante variabile în funcţie de care trebuie echivalate grupele, în
multe dintre studii experimentale existând mai multe variabile relevante. De exemplu, pentru
experimentul lui Scholtz (1973), pe lângă variabilele controlate de autor există şi alte variabile care ar fi
putut fi selectate. Variabilele selectate trebuie să coreleze puternic cu variabila dependentă. Al doilea
dezavantaj constă în dificultatea de a găsi participanţi pereche. Problema se accentuează odată cu
creşterea numărului de variabile pe care vrem să îl controlăm. Scholtz (1973) a realizat echivalenţa
pentru şase variabile, ceea ce a fost o sarcină foarte dificilă. Echivalenţa participanţilor ar fi fost mai
uşor de realizat doar pentru două variabile, cum ar fi gen şi vârstă. Un al treilea dezavantaj constă în
faptul că unele variabile sunt foarte greu de echivalat. Dacă considerăm psihoterapia ca variabilă
relevantă, pentru o persoană care a primit un anumit tip de psihoterapie ar trebui să găsim o altă
persoană care a primit psihoterapie. În plus, poate fi dificil să realizăm o măsurare exactă a variabilei în
funcţie de care vrem să realizăm echivalenţa subiecţilor. Dacă am vrea să echivalăm participanţii în
funcţie de efectele psihoterapiei atunci va trebui ă măsurăm acest efect.

Controlul distribuţiei de frecvenţă


Permite realizarea echivalenţei subiecţilor în termenii distribuţiei generale a variabilei selectate. Dacă
trebuie să construim grupe echivalente în funcţie de nivelul coeficientului intelectual folosind această
metodă, grupele experimentale ar trebui să aibă aceeaşi medie, abatere standard şi acelaşi coeficient
de inclinare al distribuţiei pentru variabila inteligenţă. Pentru a realiza acest lucru cercetătorul trebuie
mai întâi să selecteze un grup de participanţi şi să determine coeficienţi statistici pentru variabila
inteligenţă. Apoi, cercetătorul ar trebui să selecteze un alt grup de participanţi care să aibă aceleaşi
valori ale coeficienţilor statistici la variabila inteligenţă. Dacă folosim două variabile pentru realizarea
echivalenţei, atunci grupele de participanţi trebuie să obţină aceeaşi indicatori statistici pentru ambele
variabile. Folosind acest procedeu numărul participanţilor pierduţi în urma echivalării grupelor este mai
mic comparativ cu celelalte tehnici folosite. Această modalitate de control este mai flexibilă, în sensul că
permite utilizarea subiecţilor particulari. Dezavantajul tehnicii constă în faptul că este greu de realizat
echivalenţa atunci când se doreşte realizarea controlului în funcţie de mai multe variabile parazite. De
exemplu, putem folosi vârsta şi coeficientul intelectual pentru a echivala grupele de subiecţi. În final, un
grup poate include participanţi cu vârste mai mari şi cu nivel mai ridicat al coeficientului intelectual şi
participanţi cu vârste mai mici şi cu nivel mai scăzut al coeficientului intelectual, iar al doilea grup poate
cuprinde participanţi cu vârste mai mari şi cu nivel mai scăzut al coeficientului intelectual şi participanţi
cu vârste mai mici şi cu nivel mai ridicat al coeficientului intelectual. În acest caz media şi forma
distribuţiei celor două variabile vor fi echivalente, dar participanţii fiecărui grup pot fi complet diferiţi.

283
LOREDANA GHERASIM

VI.3. CONTRABALANSAREA

Este utilizată pentru controlul efectelor de secvenţă. Aceste efecte apar atunci când cercetătorul
construieşte un experiment în care toţi participanţii participă la fiecare dintre condiţiile experimentale. În
aceste condiţii pot să apară două tipuri de efecte: efectul de ordine şi de transfer.
Efectul de ordine apare datorită ordinii în care sunt administrate condiţiile experimentale
participanţilor. Să presupunem că într-un studiu variabila independentă a fost durata de expunere
(scăzută, medie şi ridicată) a cuvintelor fără sens. În acest studiu subiecţii au participat la toate condiţiile
experimentale. Astfel, participanţii au trebuit să înveţe succesiv lista S de cuvinte, în care silabele erau
prezentate la un interval de 6 secunde, apoi lista de cuvinte M în care silabele sunt prezentate la un
interval de 4 secunde şi lista F în care silabele sunt prezentate la un interval de 2 secunde. Datorită
modului de realizare a studiului, performanţa participanţilor se îmbunătăţeşte datorită familiarizării cu
situaţia experimentală şi cu echipamentele folosite pentru evaluarea învăţării cuvintelor fără sens. În
acest caz răspunsurile subiecţilor se vor datora nu variabilei independente ci ordinii de prezentare a
condiţiilor experimentale. Pentru a nu apărea efectul de ordine, secvenţele de prezentare a listelor de
cuvinte trebuie să fie irelevante.
Efectul de transfer apare atunci când performanţa dintr-o condiţie de tratament depinde parţial de
condiţiile precedente. Cu alte cuvinte, performanţa într-o condiţie experimentală afectează performanţa
obţinută în alte condiţii experimentale. D’Amato (1970) a investigat efectul recompensei (folosind 5, 10
sau 15 cenţi) asupra performanţei. În acest studiu, dacă subiecţii participă la toate cele trei condiţii, este
posibil ca performanţa într-o condiţie experimentală să depindă parţial de condiţiile precedente.
Persoanele care primesc 10 cenţi vor fi mai recompensate, dacă în situaţia anterioară au primit 5 cenţi,
însă vor fi mai puţin recompensate dacă în situaţia anterioară au primit 15 cenţi. Acest studiu este un
exemplu al transferului care poate să apară de la o condiţie experimentală la alta. Aceste efecte trebuie
să fie controlate pentru a putea identifica efectele clare ale variabilei independente. În continuare vom
prezenta două dintre tehnicile de contrabalansare ce pot fi folosite pentru a controla efectele de
secvenţă: contrabalansarea intra-subiect şi intra-grup
Contrabalansarea intra-subiect controlează efectul secvenţial prin prezentarea, fiecărui subiect, a
condiţiilor experimentale în ordinea iniţială şi apoi în ordinea inversă. Să presupunem că un studiu
vizează preferinţa oamenilor pentru Pepsi sau Cola. Participanţii vor face evaluarea gustând Pepsi şi
apoi Cola, în ordinea AB şi apoi gustând Cola şi apoi Pepsi în ordinea BA. Cu alte cuvinte fiecare
participant va gusta băuturile de două ori şi va face evaluarea după fiecare degustare. Diferenţele
observate nu se vor datora efectelor de ordine şi transferului, deoarece aceste efecte vor fi menţinute
constante în interiorul grupelor. Metoda ABBA se bazează pe presupunerea că efectul secvenţei este
liniar sau constant pentru fiecare poziţie succesivă din secvenţă. Dacă efectul nu este constant el va
afecta diferit rezultatele. În acest caz efectul de secvenţă nu poate fi controlat deoarece acesta produce
efecte diferite la nivelul grupelor experimentale (o creştere cu 3 unităţi în condiţia B şi doar cu 8 unităţi
în condiţia A). Totuşi, efectul de ordine diferenţial poate fi menţinut constant dacă fiecare condiţie de
tratament va apărea în orice poziţie posibilă din secvenţă. Aceasta înseamnă că pe lângă secvenţa
ABBA ar trebui inclusă şi secvenţa BAAB. Dezavantajul principal al acestui tip de contrabalansare este
acela că fiecare condiţie de tratament trebuie să fie prezentată fiecărui subiect de mai multe ori. Cu cât
numărul de condiţii experimentale va fi mai mare cu atât mărimea secvenţei va creşte. De exemplu

284
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

dacă am avea 3 condiţii A,B,C, fiecare subiect ar trebui să primească o secvenţă formată din 6 condiţii
ABC-CBA.
Contrabalansarea intra-grup realizează contrabalansarea la nivelul grupelor. Este o tehnică mai
eficientă dacă există mai multe grupe experimentale. Contrabalansarea intra-grup permite utilizarea
tuturor secvenţelor posibile al condiţiilor experimentale şi utilizarea fiecărei secvenţe de acelaşi număr
de ori. Dacă avem două tratamente, A şi B, vom prezenta la jumătate dintre subiecţi mai întâi
tratamentul A şi apoi tratamentul B şi la cealaltă jumătatea vom prezenta mai întâi tratamentul B şi apoi
tratamentul A. Secvenţele de tratamente sunt alese aleatoriu. Astfel, unii subiecţi vor primi condiţia A
fără nici un fel de practică anterioară, iar alţii vor primi condiţia B fără nici un fel de practică anterioară.
Este uşor de realizat contrabalansarea atunci când avem 2 condiţii. Să presupunem un experiment care
testează următoarea ipoteză: subiecţii îşi vor aminti mai uşor feţele vesele comparativ cu feţele triste. În
acest experiment se vor folosi trei seturi de fotografii: feţe zâmbitoare (A), triste (B) şi neutre – grup de
control (C). Fiecare set va fi prezentat subiecţilor o singură dată. Ulterior subiecţii au primit alte seturi de
fotografii şi li se cere să recunoască feţele prezentate anterior. Pentru a nu apărea efectul ordinii de
prezentare a condiţiilor de tratament, se va utiliza contrabalansarea completă. Vor fi folosite toate
combinaţiile posibile ale condiţiilor de tratament, fiecare dintre acestea fiind prezentată de acelaşi număr
de ori. Există 6 posibile combinaţii ale ordinii de prezentare seturilor de fotografii (ABC, BCA, CAB,
BAC, CBA, ACB). Pentru experimentul nostru vom prezenta seturile de fotografii în ordinea fericit,
neutru, trist (ACB) şi în ordinea trist, fericit, neutru (BAC) ş.a.m.d.
Tehnica de contrabalansare intra-grup incompletă este folosită când avem un număr mare de
condiţii de tratament. Primul criteriu al acestui tip de contrabalansare este acela că pentru secvenţele
alese fiecare condiţie trebuie să apară de un anumit număr de ori în fiecare poziţie din secvenţă. De
asemenea, fiecare condiţie de tratament trebuie să fie precedată şi urmată de fiecare dintre celelalte
condiţii de un număr egal de ori. Să presupunem că realizăm un experiment pentru a analiza efectele
cofeinei asupra timpilor de reacţie. Vom administra 100, 200, 300 şi 400 mg de cofeină (condiţiile
A,B,C,D) pentru a vedea dacă timpii de reacţie cresc pe măsură ce creşte cantitatea de cofeină
consumată. Trebuie contrabalansată ordinea în care sunt administrate participanţilor dozele de cafeină.
Deoarece avem un număr mare de condiţii de tratament, nu poate fi folosită contrabalansarea completă.
Selecţia secvenţelor ce vor fi folosite pentru contrabalansare incompletă presupune parcurgerea unui
număr de paşi (există o serie de selecţie a secvenţelor), însă prezentarea acestora nu reprezintă un
scop al prezentului. Vom menţiona doar că pentru acest exemplu pot fi folosite doar 10 secvenţe de
tratament (cum ar fi ABDC, BCAD, CDBA, DACB).

VI.4. CONTROLUL EFECTELOR PARTICIPANŢILOR

Comportamentul participanţilor în timpul experimentului poate fi influenţat de percepţiile şi motivele


acestora. Subiecţii sunt motivaţi să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Dacă cerinţele
experimentale sugerează că un anumit tip de răspuns ar permite realizarea acestui motiv, răspunsurile
participanţilor vor fi determinate de acest motiv. Pentru a obţine validitatea internă trebuie să existe o
constanţă a percepţiei subiecţilor asupra modului în care motivul de auto-prezentare pozitivă poate fi
îndeplinit. Doar atunci putem susţine cu siguranţă că variabila independentă a produs variaţii ale

285
LOREDANA GHERASIM

răspunsurilor la variabila dependentă. Există o serie de tehnici de control ce permit percepţii identice ale
participanţilor:tehnica dublului orb şi înşelarea participanţilor.
Prin tehnica „dublului orb”, nici experimentatorul şi nici participanţii la cercetare nu ştiu condiţia de
tratament administrată. Experimentatorii şi participanţii sunt „orbi” la condiţia de tratament, nu ştiu
condiţia de tratament administrată. Această tehnică poate fi utilizată pentru a testa efectele unui nou
medicament asupra tulburărilor de comportament ale tinerilor, folosind un grup experimental (care
primeşte medicamentul) şi un grup placebo. Deoarece participanţii ambelor grupe cred că au primit
medicamentul, expectanţele acestora sunt menţinute constante. Experimentatorul nu ştie care sunt
participanţii care au primit medicamentul sau substanţe placebo, astfel, evitându-se comunicarea
expectanţelor cu privire la apariţia tulburărilor de comportament. Studiile anterioare au demonstrat
influenţa expectanţelor pacienţilor asupra experienţelor cauzate de consumul de medicamente. Utilizând
această metodă se elimină efectele diferenţiale ale percepţiilor participanţilor, deoarece subiecţilor li se
spune că au primit acelaşi tratament experimental. Astfel, caracteristicile cerinţelor experimentale sunt
controlate.
Înşelarea participanţilor implică prezentarea unei ipoteze care nu are legătură cu ipoteza de
cercetare reală. Înşelarea poate merge de la distorsiuni minore, cum ar fi omisiuni sau uşoare modificări
ale adevărului, până la scheme elaborate. Aronson & Mills (1959) au folosit această strategie. În loc să
spună participanţilor că studiul investighează efectele severităţii, autorii au spus participanţilor că studiul
investighează dinamica procesului de comunicare în grup. Se pare că oferirea unor ipoteze false, dar
plauzibile, este preferabilă deoarece curiozitatea participanţilor este satisfăcută şi aceştia nu mai
încearcă să formuleze propriile ipoteze. Scopul aceste tehnici este de a crea o analogie cognitivă sau o
stare cognitivă similară celei placebo. Dacă în experimentul placebo, participanţii credeau că au primit
aceeaşi variabilă independentă, prin tehnica înşelării, participanţii au primit aceeaşi informaţie falsă cu
privire la desfăşurarea studiului, fapt ce ar trebui să producă percepţii similare ale participanţilor cu
privire la scopul experimentului.
Pentru a realiza un control adecvat asupra percepţiilor participanţilor şi motivului de auto-prezentare
pozitivă trebuie să cunoaştem situaţiile şi instrucţiunile care pot modifica percepţiile acestora. Mai
precis, pentru fiecare experiment ar trebui să ştim dacă percepţiile participanţilor ar putea produce
variaţii ale răspunsurilor pentru diferitele niveluri ale variabilei independente. Există mai multe tehnici
care permit cunoaşterea percepţiilor subiecţilor, acestea putând fi grupate în două categorii: raportul
verbal retrospectiv şi raportul verbal concurent.
Raportul verbal retrospectiv sau chestionarul post-experimental este completat după finalizarea
studiului şi chestionează participanţii cu privire la aspectele esenţiale ale experimentului. Poate conţine
întrebări care vizează ce au gândit participanţii cu privire la scopul experimentului, ce tipuri de
răspunsuri au încercat să dea şi de ce, ce au crezut că ar fi făcut alte persoane în aceeaşi situaţie.
Aceste informaţii ne ajută să înţelegem factorii care au stat la baza percepţiilor participanţilor cu privire
la răspunsurile măsurate.
Rapoartele verbale concurente includ tehnica grupului de sacrificiu, investigarea simultană şi tehnica
gândirii cu voce tare. Prin tehnica grupului de sacrificiu un grup de subiecţi este „sacrificat”, fiind oprit în
diferite momente ale desfăşurării experimentului şi chestionat cu privire la percepţiile asupra
experimentului. Investigarea simultană presupune raportarea la sfârşitul fiecărei sarcini a percepţiilor cu
privire la experiment. Tehnica gândirii cu voce tare cere participanţilor să verbalizeze orice gând sau

286
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

percepţie cu privire la experiment în timpul desfăşurării sarcinii experimentale. Ericsson & Simon (1993)
susţin că această tehnică este cea mai eficientă, deoarece nu cere participanţilor să-şi amintească
informaţii şi elimină distorsiunile datorate eşecului de a-şi reaminti.

VI.5 CONTROLUL EFECTELOR EXPERIMENTATORULUI

Experimentatorul poate distorsiona neintenţionat rezultatele experimentului. O serie de studii au


demonstrat efectul experimentatorului, subliniind importanţa utilizării tehnicilor de control a efectelor
experimentatorului (Wyer şi col, 1978, Silverman, 1977).

Controlul erorilor atributelor experimentatorului


Datorită atributelor pe care le au unii experimentatori pot obţine efecte mai puternice comparativ cu
alţii experimentatori. Pentru a evita acest efect, atributele experimentatorului ar trebui menţinute
constante în toate condiţiile experimentale. Dacă nu se realizează acest lucru atributele
experimentatorului pot interacţiona cu efectul tratamentului experimental. Într-un studiu, a fost analizat
efectul atributelor experimentatorului asupra performanţei la o sarcină de memorare. Experimentul a
fost realizat de doi experimentatori la care s-a manipulat o singură trăsătură (cald versus rece).
Experimentatorul cald a obţinut o medie mai mică la subiecţii din grupul A comparativ cu media
subiecţilor din grupul B, în timp ce experimentatorul rece a obţinut aceleaşi rezultate la ambele grupe
experimentale. Cei doi experimentatori au obţinut rezultate contradictorii. Deoarece nu ştim care sunt
caracteristicile experimentatorului care interacţionează cu efectele variabilei independente o serie de
cercetători au propus ca studiile să fie realizate cu ajutorul mai multor experimentatori. Christensen
(2001) trece în revistă o serie de caracteristici ale experimentatorului care pot fi minimalizate cu ajutorul
controlului şi care corelează cu performanţa la sarcinile experimentale. Astfel, în studiile care au
legătură cu ostilitatea este necesară menţinerea la nivel constant a ostilităţii experimentatorului. În
experimentele de reducere a greutăţii, trebuie să fie corelată greutatea terapeutului cu succesul
programului. Pentru a identifica eficienţa tehnicilor de reducere a greutăţii ar fi necesar să fim siguri că
terapeutul are aproximativ aceeaşi greutate.

Controlul erorilor expectanţei experimentatorului


Dooley (2001) Există o serie de tehnici care pot reduce sau minimaliza efectele expectanţelor
experimentatorului: experimentator naiv, experimentator „orb”, „experimentator parţial „orb”,
standardizarea şi automatizarea sarcinilor experimentale.
Persoanele care conduc experimentul şi cele care fac măsurarea să nu fie familiarizate cu literatura
şi teoria care a stat la baza studiului. Acesta este tehnica experimentatorului naiv. Din păcate
experimentatorul după ce a lucrat cu primul subiect nu mai este naiv. Este foarte probabil să se aştepte
la anumite răspunsuri, iar aceste expectanţe pot să contamineze studiul.
Tehnica experimentatorului „orb” presupune ca experimentatorul să cunoască ipotezele dar să nu
ştie condiţia experimentală în care au fost distribuiţi participanţii. Astfel, experimentatorul nu poate trata
diferit grupele. Este cea mai bună modalitate de control. Metoda este folosită în studiile în care se
analizează efectul medicamentelor, în care pastilele care conţin medicamentele şi cele placebo arată la

287
LOREDANA GHERASIM

fel. Din păcate multe dintre studii nu se potrivesc acestui tip de control. Unele tratamente produc
anumite rezultate care permit experimentatorului să identifice grupul de tratament.
Tehnica experimentatorului parţial „orb” presupune ca experimentatorul să nu participe la contactul
iniţial cu subiecţii sau la situaţiile anterioare aplicării manipulării experimentale. De asemenea,
instrucţiunile şi condiţiile anterioare manipulării sunt standardizate, expectanţele fiind astfel
minimalizate. Aronson & Cope (1968) au utilizat această procedură pentru a investiga atracţia
interpersonală dintre oamenii care au un inamic comun. Experimentatorul a explicat scopul studiului şi a
instruit participanţii cu privire la sarcina experimentală. După ce sarcina a fost realizată subiecţii au fost
distribuiţi aleator în una dintre condiţiile experimentale. Doar în acel moment experimentatorul a ştiut
condiţia experimentală a subiecţilor. Procedura este mai bună dacă experimentatorul nu ar cunoaşte
condiţiile experimentale prin care trec subiecţii. Dacă experimentatorul poate părăsi camera după ce a
administrat variabila independentă şi permite altei persoane (care nu cunoaşte manipularea
administrate participanţilor) să măsoare variabila dependentă, controlul va fi complet.
Prin standardizare toate cuvintele şi comportamentele experimentatorului urmează un scenariu strict.
Din păcate, această standardizare nu exclude nuanţele vocii şi expresiile non-verbale care pot transmite
expectanţele experimentatorului şi pot modifica răspunsurile subiecţilor. Pentru a asigura o deplină
standardizare, instrucţiunile ar putea fi înregistrate sau prezentate sub formă imprimată. Această
modalitate de control poate fi folosită doar în condiţiile de laborator
Automatizarea experimentului elimină efectele experimentatorului. În prezent numeroase studii
colectează datele în mod automat. Multe dintre studii presupun completarea automatizată: subiecţii
citesc instrucţiuni, materiale înregistrate, filme prezentate computerizat, iar răspunsurile sunt înregistrate
în variantă computerizată folosind diferite dispozitive de înregistrare. Această procedură este uşor de
justificat subiecţilor, asigură standardizare şi control şi scade interacţiunea dintre participant şi
experimentator.

Tehnicile de control prezentate sunt eficiente dar nu în proporţie de 100%. Deşi nu putem obţine un
control complet asupra variabilelor parazite, tehnicile de control permit obţinerea unui nivelul de control
care să asigure eliminarea ipotezelor rivale.

288
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

VII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR EXPERIMENTALE

Pentru a testa o ipoteză cercetătorul trebuie să dezvolte un plan de bază sau un design
experimental. Designul experimental reprezintă structura generală a experimentului, reprezintă planuri
sau strategii care specifică procedura ce trebuie utilizată în căutarea unui răspuns la problema de
cercetare. Planul experimental este pur şi simplu structura generală a experimentului, nu este conţinutul
specific. Este posibil ca experimente care testează ipoteze diferite să aibă acelaşi design de cercetare
şi de asemenea, este posibil ca aceeaşi ipoteză să poată fi abordată folosind diferite planuri
experimentale. Designul utilizat într-un experiment este determinat în principal de natura ipotezei. Totuşi
cercetările anterioare, tipul de informaţii căutate de cercetător şi problemele practice vizate de
experiment influenţează alegerea design-ului. Trei aspecte ale experimentului joacă un rol important în
realizarea design-ului: numărul de variabile independente, numărul condiţiilor de tratament necesare
unei bune testări a ipotezei experimentale şi dacă sunt folosiţi aceeaşi sau diferiţi subiecţi pentru fiecare
din condiţiile de tratament.
Planul experimental defineşte modul în care subiecţii sunt confruntaţi cu diferitele grade de
intensitate a variabilelor independente cu scopul stabilirii fără echivoc a impactului acestor variabile.
Planul corespunde unei strategii care vizează efectele manipulării asupra a ceea ce măsurăm şi
neutralizarea tuturor variabilelor nepertinente şi eliminarea efectelor nedorite. Un alt scop al realizării
planului experimental este de a controla variaţia nedorită produsă de variabilele parazite. Obiectivul său
este de a minimiza efectul altor variabile pe care cercetătorul nu le-a controlat şi care ar putea să
influenţeze rezultatele. Planul de cercetare garantează manipularea optimă a variabilei independente şi
identificarea optimă a relaţiei dintre variabile.

MODALITĂŢI DE COMPARARE A MĂSURĂTORILOR


Confruntarea subiecţilor cu variabilele manipulate se poate face în două moduri care se exclud
reciproc: comparaţia inter-grup şi intra-grup. Înainte de a defini variabila independentă, dispunem de
două modalităţi pentru a construi planul de cercetare. Gradul de intensitate al fiecărei variabile
independente poate fi prezentat unor subiecţi diferiţi. Unei părţi a eşantionului de participanţi i se
prezintă primul grad de intensitate al variabilei independente, altei părţi a eşantionului i se prezintă al
doilea grad al de intensitate al variabilei independente şi aşa mai departe, până când este epuizat
numărul total de grade de intensitate şi variabile. Cercetătorul împarte eşantionul în tot atâtea grupe
diferite câte variabile independente şi grade de intensitate sunt stabilite. În final, cercetătorul va
compara rezultatele asociate fiecărui nivel al variabilei independente din perspectiva performanţei
obţinute. Această comparaţie poartă numele de comparaţie inter-grup. De exemplu, cu ajutorul acestui
mod de comparaţie, un cercetător vrea să determine dacă formarea unui reflex condiţionat clasic este
influenţat de asemănarea dintre stimulul condiţionat şi stimulii care pot constitui pericole reale. Stimulul
condiţionat a fost, pentru o treime dintre subiecţi - fotografia unui şarpe, pentru altă treime dintre subiecţi
- fotografia unui şnur de pantof, iar pentru ultima treime - fotografia unei linii drepte. Pentru a identifica

289
LOREDANA GHERASIM

efectul variabilei independente trebuie comparate performanţele obţinute de cele trei grupe diferite de
subiecţi (care au fost supuşi unor tratamente experimentale diferite).
Este posibil să prezentăm aceloraşi participanţi fiecare nivel al variabilelor independente. În acest
caz, eşantionul de subiecţi primeşte toate gradele de intensitate ale variabilei independente. În final,
cercetătorul va compara rezultatele asociate fiecărui nivel al variabilei independente sub aspectul
performanţei obţinute de aceeaşi subiecţi. Această comparaţie poartă numele de comparaţie intra-grup.
Să presupunem că dorim să studiem capacitatea de memorare în funcţie de modul de prezentare al
materialului, care poate fi forma unor fotografii sau scris. Fiecărui subiect îi vom prezenta succesiv cele
două situaţii de memorare. Planul de cercetare intra-grup permite un control perfect al echivalenţei
subiecţilor, deoarece subiecţii trec succesiv prin toate situaţiile experimentale. Acest plan nu lasă loc
surselor de invalidare introduse de selecţia subiecţilor. Este foarte sensibil şi detectează cu multă
eficacitate impactul variabilelor independente.
Nu este întotdeauna posibilă folosirea unui plan de comparaţie intra-grup. Acest tip de comparaţie nu
poate fi folosit dacă confruntarea cu toate nivelurile variabilei independente riscă să modifice
răspunsurile subiecţilor. De exemplu, acest tip de comparaţie nu poate fi utilizat dacă apare efectul
rezidual sau al administrării anterioare a altor sarcini experimentale. În acest caz validitatea internă este
compromisă, deoarece nu putem diferenţia între efectul variabilei independente şi efectul produs de
administrarea succesivă a diverselor tratamente experimentale corespunzătoare fiecărui nivel al
variabilei independente. În anumite situaţii confruntarea cu un nivel al variabilelor independente are un
impact ireversibil. De exemplu, dacă un subiect rezolvă o problemă, în anumite condiţii date, învăţarea
modalităţii de rezolvare va influenţa răspunsul în situaţii similare. În alte cazuri, efectele temporare ale
diferitelor niveluri ale variabilei independente nu sunt uniforme. Poate exista un transfer diferenţiat sau
asimetric asupra condiţiilor. Într-un studiu, Poulton (1982) a expus succesiv copiii unor imagini care
exprimau bucuria sau tristeţea unui alt copil. În acest studiu reacţiile empatice produse de imagini să fie
provocate de expresia copilului din imagine dar şi de situaţiilor întâlnite anterior în diferite activităţi.
Aceste două aspecte se combină şi rezultă un efect propriu al stării de tristeţe şi un altul propriu stării de
bucurie. În aceste situaţii trebuie renunţat la comparaţiile intra-grup.
Într-o anumită măsură exactitatea informaţiilor ştiinţifice obţinute este tributară modului de
comparaţie - inter-grup versus intra-grup. O variabilă poate avea efecte diferite în funcţie de tipul de
măsurare utilizat. Dacă, comparaţiile intra-grup şi inter-grup se finalizează prin obţinerea aceluiaşi profil
de rezultate putem trage concluzii cu privire la eficacitatea variabilelor independente. De exemplu,
efectul facilitării sociale este pus la fel de bine în evidenţă prin comparaţii inter-grup (două grupuri de
subiecţi diferiţi execută sarcina în prezenţa sau în absenţa altor persoane) dar şi prin comparaţii intra-
grup (un singur grup de subiecţi execută sarcina în prezenţa şi în absenţa altor persoane). Dacă
rezultatele diferă în funcţie de tipul de comparaţie, trebuie să admitem complexitatea fenomenului
studiat şi să identificăm cauzele acestui dezacord.

290
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

VII.1. PLANURI EXPERIMENTALE CARE PRESUPUN COMPARAŢII INTER-GRUP

În aceste planuri de cercetare experimentatorul trebuie să formeze grupe separate de subiecţi pentru
fiecare nivel al variabilei independente.

VII. 1.1. Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă


Cel mai simplu experiment este cel în care avem o singură variabilă independentă care are două
niveluri. Variabila independentă este manipulată pentru a crea două niveluri sau condiţii de tratament.
Deoarece variabila independentă are doar două niveluri, experimentatorul trebuie să formeze două
grupe separate de subiecţi. Această abordare este cunoscută ca design cu două grupe. Există două
tipuri de astfel de planuri: cu două grupe independente şi cu două grupe echivalente. Aceste design-uri
diferă în ceea ce priveşte modalitate în care cercetătorul selectează şi distribuie participanţii în fiecare
condiţie experimentală.

1. Planuri experimentale cu eşantioane independente


Grup experimental – grup de control
Pentru a evalua impactul variabilei independente trebuie să avem cel puţin două condiţii de
tratament. Astfel, putem compara efectul produs de diferitele nivele ale variabilelor independente.
Pentru a verifica efectul variabilei independente o condiţie poate fi experimentală iar cealaltă de control.
În condiţia experimentală aplicăm o valoare particulară a variabilei independente şi măsurăm variabila
dependentă (grup experimental). Condiţia de control este folosită pentru a determina valoarea variabilei
dependente fără manipularea variabilei independente (grup de control). În condiţia de control se
foloseşte exact aceeaşi procedură ca în condiţia experimentală, cu excepţia manipulării experimentale.
Grupul de control ne spune care este performanţa obişnuită, nealterată obţinută de participanţi la
variabila dependentă. Grupul experimental ne spune dacă performanţa participanţilor din condiţia
experimentală este mai bună sau slabă comparativ cu performanţa participanţilor care nu au fost expuşi
manipulării. Să presupunem că ne interesează efectul video-clipurilor violente asupra agresivităţii.
Putem realiza studiul în timpul mesei de prânz servite de adolescenţi. Subiecţii grupului experimental
vor fi expuşi video-clipurilor agresive, subiecţii grupului de control vor fi expuşi video-clipurilor non-
agresive. Video-clipurile vor avea acelaşi nivel de intensitate, pentru a avea control asupra efectelor
produse de video-clipurile muzicale. Apoi, vom măsura nivelul agresivităţii ambelor grupuri.

Două grupuri independente


Acest tip de design oferă informaţii cu privire la efectele variabilei independente. Este utilizat pentru
a vedea diferenţele comportamentele care apar atunci când subiecţii sunt expuşi diferitelor valori ale
variabilei independente. De exemplu, putem testa dacă un nivel ridicat al violenţei video-clipurilor
muzicale produce mai multă agresivitate comparativ cu video-clipurile cu nivel scăzut de violenţă.
Numărul condiţiilor experimentale trebuie stabilit înaintea realizării experimentului. Lipsa grupului de
control nu invalidează rezultatele cercetării, dar grupul de control poate oferi informaţii suplimentare cu
privire la efectele variabilei independente.
În acest tip de plan experimental subiecţii selectaţi aleator sunt plasaţi aleatoriu în cele două condiţii
experimentale. Ideal, fiecare membru al populaţiei studiate ar trebui să aibă şanse egale de a fi selectaţi

291
LOREDANA GHERASIM

în experiment. Dacă nu este posibilă în totalitate selecţia aleatorie a subiecţilor, acest design poate fi
utilizat, însă concluziile vor avea un nivel mai scăzut al validităţii externe. Pentru a distribui subiecţii în
grupe, cercetătorii folosesc procedura de distribuţie aleatorie. Chiar dacă cercetătorul nu poate utiliza
selecţia aleatorie a subiecţilor care participă la experiment, acesta va trebui întotdeauna să distribuie
aleatoriu subiecţii în condiţii experimentale.
Prin distribuirea aleatorie a participanţilor în grupele experimentale fiecare subiect are şanse egale
de a face parte din oricare dintre condiţiile experimentale. Într-un studiu trebuie folosită aceeaşi
procedură pentru distribuirea subiecţilor în grupe (ca şi în cazul selecţiei aleatorii a subiecţilor în
experiment). Distribuţia aleatorie oferă şansa de a forma grupe similare din perspectiva variabilelor
parazite care pot afecta variabila dependentă. Distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupe controlează
diferenţele care există între subiecţi înaintea experimentului. Deşi grupele de tratament nu conţin
subiecţi identici, diferenţele potenţiale se vor distribui aleatoriu în condiţiile experimentale. Distribuţia
aleatorie nu permite ca trăsăturile subiecţilor să varieze sistematic împreună cu variabila independentă.
Deşi grupele nu sunt identice diferenţele dintre ele nu sunt semnificative, nu sunt suficient de mari
pentru a fi luate în seamă. Putem considera grupele ca fiind suficient de echivalente pentru scopul
cercetării. Prin distribuţia aleatorie a subiecţilor în grupe sunt create grupe echivalente în funcţie de
variabilele importante ale subiecţilor. Astfel, aceste variabile nu vor contamina efectul variabilei
independente. Acest lucru este important pentru că nu întotdeauna cunoaştem variabilele care ar trebui
să fie controlate. Uneori ştim care sunt aceste variabile, dar nu avem instrumente sau timp şi resurse
pentru a le măsura. Distribuirea aleatorie a subiecţilor în grupe controlează diferenţele care nu au fost
identificate şi care ar putea afecta validitatea studiului. Cu cât avem mai mulţi subiecţi pe care îi
distribuim în grupe, cu atât şansele ca randomizarea să ducă la obţinerea unor grupe echivalente este
mai mare. Acest lucru are importanţă deosebită deoarece este de aşteptat ca oamenii să difere din
perspectiva mai multor caracteristici, care pot să afecteze variabila dependentă.

2. Planuri experimentale cu grupe echivalente


Distribuţia aleatorie nu garantează faptul că grupele de tratament sunt comparabile în perspectiva
tutor variabilelor relevante ce ţin de subiecţi. Din acest motiv, uneori, cercetătorii folosesc planuri de
cercetare cu grupe echivalente. În aceste planuri de cercetare participanţii sunt distribuiţi în grupe
echivalente sau perechi, în funcţie de o anumită caracteristică ce ar putea afecta variabila dependentă.
Într-un studiu a fost evaluat efectul audienţei asupra performanţei participanţilor. Ipoteza formulată
are la bază principiul facilitării sociale - prezenţa audienţei îmbunătăţeşte unele comportamente. S-a
folosit un grup experimental în care insectele parcurgeau un labirint în prezenţa altor insecte şi un grup
de control în care insectele parcurgeau labirintul în absenţa audienţei. Pentru a forma grupe echivalente
de participanţi trebuie măsurată variabila parazită ce va fi folosită drept criteriu pentru realizarea
grupelor echivalente. În acest studiu grupele trebuiau să fie echivalate din punct de vedere al greutăţii.
Insectele au fost cântărite şi apoi formate perechile. Să presupunem că au fost obţinute următoarele
greutăţi (în grame): s1 – 1,59, s2 – 1,26, s3 – 1,34, s4 – 3,68, s5 2,49, s6 – 3,52, s7 – 1,57, s8 – 2,31,
s9 1,321, s10 – 1,18). Membrii perechilor trebuie să aibă greutăţi similare. Astfel, prima pereche a fost
formată din subiectul 2 (1,26gr) şi subiectul 10 (1,18 gr), perechea a doua – subiectul 3 (1,34 gr) şi
subiectul 4 (1,31 gr), perechea 3 din subiectul 1 (1,59 gr) şi subiectul 7 (1,57 gr) ş.a.m.d. Deşi membrii
fiecărei perechi nu au exact aceeaşi greutate, ei sunt mai apropiaţi unul de celălalt decât de oricare

292
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

dintre subiecţii eşantionului. Când nu este posibilă formarea perechilor de subiecţi identici, cercetătorul
poate stabili o valoare a discrepanţei tolerată. Pentru studiul nostru poate fi stabilită o toleranţă, o
discrepanţă de 0,08 grame între membrii aceleaşi perechi. Este necesară obţinerea unui bune
echivalenţe între grupe pentru a ne asigura că grupele formate sunt similare în funcţie de variabila
folosită pentru echivalare. Dacă există subiecţi nepotriviţi pentru echivalare, aceştia sunt eliminaţi din
studiu. După realizarea tuturor perechilor, fiecare membru al fiecărei perechi este distribuit aleatoriu în
una dintre grupele de tratament. Este important ca distribuţia să fie aleatorie pentru a nu introduce alte
surse de contaminare.
În unele experimente nu este fezabilă realizarea grupelor echivalente înaintea experimentului. Să
presupunem că trebuie să echivalăm subiecţii în funcţie de nivelul intelectual. Nu vom putea aplica
testul de inteligenţă, cota şi echivala subiecţii înainte de realizarea experimentului propriu-zis. Vom
realiza echivalarea şi studiul experimental în aceeaşi perioadă de timp. În această situaţie se vor realiza
altfel grupele de subiecţi echivalenţi. Iniţial, vom distribui aleatoriu subiecţii în grupele de tratament. Vom
desfăşura experimentul folosind cele două grupe care pot fi sau nu comparabile din perspectiva
variabilei în funcţie de care vom realiza echivalenţa participanţilor. De asemenea, vom aplica un test de
inteligenţă pentru a măsura variabila în funcţie de care trebuie să echivalăm grupele. După finalizarea
experimentului, vom folosi scorurile obţinute la testul de inteligenţă pentru a echivala participanţii celor
două grupe, eliminând din fiecare grup subiecţii pentru care nu există o pereche în celălalt grup.
Grupele echivalente pot fi obţinute folosind una dintre următoarele trei procedee. Putem realiza o
echivalenţă precisă, în care membrii perechilor să aibă scoruri identice. O procedură mai comună este
echivalarea rangurilor. Subiecţii care vor fi incluşi în perechi vor primi un rang pentru scorul obţinut. Să
presupunem că în grupul experimental s-au obţinut următoarele scoruri la testul de inteligenţă: s1 - 109,
s2 - 94, s3 - 116, s4 - 102, s5 - 133 şi că în grupul de control s-au obţinut scorurile s6 - 91, s7 - 100, s8 -
111, s9 - 63, s10 - 115. În acest studiu subiecţii au fost consideraţi echivalenţi dacă au existat maxim 3
puncte diferenţă între scorurile obţinute. Perechile stabilite au fost s1 (109) - s8 (111), s2 (94)- s6 (91) şi
s4 (102)– s7 (100) şi s3 (116)- s10 (115). Alegerea diferenţei acceptate dintre scoruri este arbitrară.
Subiectul 5 din grupul experimental şi subiectul 9 din grupul de control au fost eliminaţi pentru că nu au
fost potriviţi pentru realizarea perechilor. Cu cât rangul stabilit are valoare mai mică cu atât subiecţii din
perechi vor fi mai similari. Deoarece în urma echivalării putem pierde subiecţi se recomandă ca grupele
iniţiale să conţină un număr mai mare de subiecţi. O altă procedură de echivalare, mai puţin folosită,
constă în utilizarea rangurilor ordonate. Subiecţii sunt pur şi simplu ordonaţi în funcţie de scorurile
obţinute la variabila folosită pentru echivalare. Astfel, toţi subiecţii vor avea pereche deoarece nu se mai
precizează o diferenţă acceptată între membrii perechilor. Avantajul este că nu se vor mai pierde
subiecţi, în schimb pot să apară diferenţe inacceptabil de mari între membrii aceleaşi perechi.
Avantajul metodei este clar. Crearea grupelor echivalente permite eliminarea surselor de
contaminare. Nu doar presupunem faptul că grupele sunt comparabile în funcţie de o variabilă parazită,
ci putem crea grupe comparabile. Procedura de echivalare este utilă atunci când trebuie să folosim un
număr mic de subiecţi, deoarece randomizarea poate produce grupe nesimilare. Efectul dispare dacă
folosim un număr mare de subiecţi pe care îi distribuim aleatoriu în grupe. Dezavantajul metodei constă
în faptul că echivalarea grupelor trebuie folosită o variabilă care corelează puternic cu variabila
dependentă. De exemplu, într-un studiu care vizează pierderea în greutate, grupele trebuie să fie
echivalente ca greutate. Nu ar avea, însă, sens să folosim acelaşi criteriu de echivalare într-un studiu

293
LOREDANA GHERASIM

care vizează abilitatea de învăţare a copiilor de 12 ani. Nu există o legătură între greutate şi capacitatea
de învăţare. În cest studiu ar fi mai potrivită utilizarea coeficientului intelectual pentru echivalarea
grupelor.
Nu este întotdeauna uşor să găsim variabila cea mai bună pentru formarea grupelor echivalente.
Dacă realizăm perechile de subiecţi în funcţie de o variabilă care corelează puternic cu variabila
dependentă, atunci va creşte probabilitatea de a determina schimbările apărute. Dacă echivalarea se
realizează în funcţie de o variabilă care nu corelează puternic cu variabila dependentă, va fi mai greu de
detectat efectul variabilei independente.

3. Planuri cu mai multe grupe experimentale


Uneori sunt necesare mai multe grupe de subiecţi pentru a testa o ipoteză. Dacă dorim să analizăm
eficienţa unui nou medicament trebuie să testăm efectele diferitelor cantităţi de medicamente. Când
intensitatea variabilei independente este importantă avem nevoie de un design cu mai multe grupe
experimentale. Acest tip de plan experimental foloseşte mai mult de două grupe de subiecţi, fiecare
grup corespunzând unei condiţii diferite de tratament. Adesea, una dintre condiţii este de control, în care
subiecţii primesc nivelul zero al variabilei independente. Cel mai frecvent în aceste planuri sunt folosite
grupe independente, subiecţii fiind distribuiţi aleatoriu în condiţiile de tratament. Se pot folosi şi grupe
echivalente, procedura fiind similară celei folosite atunci când utilizăm un design cu două grupe
echivalente.
Să analizăm efectul consumului de cafea asupra productivităţii. Deoarece suntem interesaţi de
efectul diferitelor nivele ale variabilei independente, vom testa ipoteza folosind trei grupe de subiecţi –
unul de control şi 2 grupe experimentale. Experimentul este uşor de realizat. Consumul de cafea este
variabila independentă, iar productivitatea este variabila dependentă. Pentru operaţionalizarea variabilei
independente vom cere subiecţilor să consume cafea fără zahăr şi fără lapte. Variabila dependentă va fi
operaţionalizată prin numărul de pagini pregătite pentru imprimare în 10 de minute. Grupul de control nu
bea cafea, primul grup experimental bea o cană de cafea iar al doilea grup experimental bea două căni
de cafea. Să presupunem că rezultatele sunt confirmate, cu cât subiecţii consumă mai multă cafea cu
atât productivitatea este mai mare. Ilustrăm grafic rezultatele obţinute.

8
7
6
Productivitate

5
4
3
2
1
0
Grup C Grup E1 Grup E2
Numărul ceştilor de cafea

Pentru a ne convinge de efectul cafelei asupra productivităţii putem realiza un alt experiment în care
să folosim patru grupe - unul de control şi trei experimentale. Să presupunem că am obţinut următoarele
rezultate:

294
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

8
7
6

Productivitate
5
4
3
2
1
0
Grup C Grup E1 Grup E2 Grup E3
Numărul ceştilor de cafea

După cum se poate observa apare efectul facilitator al cafelei, însă grupul 4 care a primit o mare
cantitate de cafea a obţinut o productivitate mai mică comparativ cu celelalte grupe. Rezultatele
experimentale indică faptul că cantităţile mici de cafea cresc productivitatea, însă o cantitate mare de
cafea are efecte inhibitorii.
Deoarece diferite niveluri ale aceleaşi variabile independente pot produce efecte diferite, cercetătorii
adesea testează mai mult de două niveluri ale variabilei independente. Folosind mai multe niveluri ale
variabilei independente putem să înţelegem mai bine cum funcţionează variabila independentă. În
alegerea nivelurilor variabilei independente trebuie consultate studiile anterioare realizate. Leesen
(1973) a analizat ce se întâmplă în timpul interviului iniţial dintre pacient şi terapeut. Mai precis autoarea
a fost interesată dacă distanţa dintre terapeut şi pacient afectează nivelul de anxietate al pacientului.
Autoarea a folosit trei grupe experimentale. În prima condiţie pacienţii erau aşezaţi la o distanţă de 1
metru faţă de terapeut, în a două condiţie pacienţii stăteau la o distanţă de 2 metri, în condiţia a treia
pacienţii erau aşezaţi la o distanţă de 3 metri faţă de terapeut. Şedinţele au fost înregistrate, iar
comportamentul pacienţilor a fost evaluat din perspectiva anxietăţii manifestate în timpul şedinţei
terapeutice. Rezultatele au indicat că pacienţii care au fost aşezaţi la cea mai mare distanţă faţă de
terapeut au manifestat cel mai ridicat nivel al anxietăţii. Distanţa de 2 metri a fost cel mai mult preferată.
Alegerea nivelurilor variabilei independente a fost stabilită pe baza rezultatelor obţinute în studii
anterioare. Hall (1966) a descris trei categorii de distanţe: distanţa spaţială (60-122 cm), distanţa socială
apropiată (122-214 cm) şi distanţa socială îndepărtată (214-366 cm). După cum se poate vedea
dimensiunile folosite de Lessen se încadrează în aceste categorii. De asemenea, autoarea a folosit
valorile proporţionale ale distanţei. Acest procedeu este frecvent folosit deoarece permite afirmaţii cu
privire la condiţiile experimentale. În studiul realizat de Lassen se poate vedea că dublarea distanţei
dintre pacient şi terapeut dublează anxietatea pacienţilor.
Există o serie de limite practice în alegerea nivelurilor variabilei independente. Alegerea a 5 niveluri
ale variabilei independente necesită construirea a cinci grupe de subiecţi. Va fi dificil să găsim suficienţi
subiecţi pentru a face fezabil acest studiu. Folosirea unui număr mare de niveluri ale variabilei
independente ia mai mult timp şi necesită proceduri statistice mai complicate. Din acest motiv, înainte
de a alege numărul nivelurilor variabilei independente trebuie să ne gândim la avantajele şi limitele
utilizării mai multor grupe de participanţi. Trecerea în revistă a studiilor anterioare ajută în luarea acestor
decizii. Dacă studiile anterioare folosesc două grupe de subiecţi pentru a compara valorile opuse al unei
variabile independente putem şi noi face la fel. Dacă studiile anterioare au utilizat mai multe grupe

295
LOREDANA GHERASIM

pentru a obţine informaţii despre efectul variabilei independente, probabil că acest design este mai
potrivit pentru verificarea ipotezei.

VII.1.2 Planuri factoriale


Planurile experimentale cu mai multe variabile independente sunt mai eficiente şi oferă mai multe
informaţii decât experimentele cu o singură variabilă independentă. Aceste planuri sunt preferate de
către cercetători. Design-ul în care folosim două sau mai multe variabile independente în acelaşi timp
este denumit plan factorial. În aceste planuri experimentale variabilele independente sunt numite factori.
Cel mai simplu plan experimental conţine doi factori.
Datele obţinute în urma realizării planurilor factoriale ne oferă două tipuri de informaţii: despre
efectele fiecărei variabile independente (efecte principale) şi despre efectele de interacţiune al
variabilelor independente. Efectele principale indică acţiunea unei singure variabile independente. Ne
indică ce schimbări a produs una dintre variabile independente asupra comportamentelor participanţilor.
În experimentele cu o singură independentă apare doar un efect principal al variabilei independente.
Când avem mai multe variabile independente, fiecare dintre acestea are un efect principal. Sunt tot
atâtea efecte principale câţi factori avem. Efectele principale pot avea sau nu semnificaţie statistică. Va
trebui să realizăm analize statistice pentru a evalua separat efectul fiecărei variabile independente.
Dacă, de exemplu, realizăm un studiu pentru a analiza efectul muzicii şi conversaţiei asupra vitezei de
creştere al plantelor, vom analiza dacă muzica afectează viteza de creştere a plantelor şi dacă
conversaţia afectează viteza de creştere a plantelor.
Efectele de interacţiune indică dacă efectul unei variabile independente se modifică în funcţie de
nivelurile unei alte variabile independente. Impactul unei variabile independente (muzică versus lipsa
muzicii) se poate schimba în funcţie de nivelurile unei alte variabile independente (conversaţie versus
lipsa conversaţiei). Cu alte cuvinte, există interacţiune între variabilele independente. Interacţiunea ne
indică faptul că efectul principal produs de un factor poate să nu apară întotdeauna. Ne spune care sunt
limitele sau excepţiile efectului unui anumit factor. Pentru exemplul anterior, să presupunem că apar
efecte principale, fără să apară efect de interacţiune între variabilele independente. aceasta înseamnă
că muzica produce efect, şi că efectul acesteia nu este afectat de conversaţie. Interacţiunea în acest
studiu ne-ar spune că efectul muzicii ar varia în funcţie de cealaltă variabilă independentă (de prezenţa
versus absenţa conversaţiei). În figura următoare ilustrăm interacţiunea dintre factori:

4,5
4
Creşterea plantei în mm

3,5
3
2,5 Muzică prezentă
2 Muzică absentă
1,5
1
0,5
0
Convorbire prezentă Convorbire absentă

Rezultatele indică faptul că muzica ajută stimulează creşterea plantelor atunci când nu este prezentă
conversaţia, în schimb muzica nu are nici un efect când convorbirea este prezentă. Interacţiunea ne
spune că există limite ale efectului muzicii asupra creşterii plantelor.

296
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Numărul de interacţiuni posibile depinde de numărul variabilelor independente din experiment. Când
avem două variabile independente este posibilă o singură interacţiune. Când avem mai mult de două
variabile independente, imaginea este mai complexă, deoarece obţinem interacţiuni care implică mai
multe variabile independente în acelaşi timp. De exemplu, dacă am avea trei variabile independente
putem analiza interacţiune între toţi cei trei factori. Acţiunea fiecărui factor ar putea fi influenţată de
valorile celorlalţi doi factori: experienţa în conducere, alcoolul şi gradul de întuneric de exemplu
interacţionează în determinarea accidentelor rutiere. Totuşi este posibil ca într-un experiment doar doi
dintre cei trei factori să interacţioneze semnificativ. De asemenea, este posibil să obţinem un efect de
interacţiune chiar dacă nu apar efecte principale ale variabilelor independente. De asemenea, se pot
obţine efecte principale fără să apară un efect de interacţiune sau putem avea un efect de interacţiune
şi un efect principal al unei variabile independente. Toate combinaţiile sunt posibile.

Realizarea planului experimental.


Putem studia efectele tipului de nume şi lungimii numelor în acelaşi studiu. Tipul numelui este un
factor, iar lungimea numelui alt factor. Vom utiliza doar două niveluri pentru fiecare dintre factori. Dacă
putem transpune ceea ce gândim despre un experiment într-o simplă diagramă (numită matricea
designului), vom înţelege mai uşor ceea ce vrem să testăm, ce tip de plan utilizăm şi câte condiţii de
tratament sunt necesare. Planul factorial pentru exemplul nostru este următorul:

Factor 1
Tip nume
Numele real (1) Poreclă (2)
Factor 2 Scurt (1)
Lungimea numelui Lung (2)

Realizarea diagramei începe cu precizarea celor doi factori. Pasul doi presupune precizarea
nivelurilor celor doi factori. Ultimul pas, al treilea constă în trasarea celor patru linii de separare. Astfel,
se obţin celulele diagramei care reprezintă cele patru grupe experimentale. Dacă privim matricea
planului factorial, vom ştim că este un experiment cu doi factori, deoarece avem două variabile
independente.
Există şi o altă formă de descriere a design-urile experimentale. Este o formă mai scurtă de
prezentare, dar care oferă multe informaţii. Planul de mai sus este un design factorial de tipul 2x2.
Această notaţie ne oferă informaţii cu privire la experimentul descris. Cele două numere ne spun câţi
factori sunt implicaţi în cercetare. În exemplul nostru avem două numere (2 şi 2), deci experimentul are
doi factori. Valorile numerice ne spun câte niveluri are fiecare factor. Avem un design 2x2 ceea ce
înseamnă că fiecare din cei doi factori are câte două niveluri. De asemenea, vom şti că experimentul
are patru condiţii diferite (2x2).
Putem realiza un plan factorial cu mai mulţi factori. Numărul de factori determină numele design-ului.
Un experiment care implică trei variabile independente estre numit experiment cu trei factori. Dacă
experimentul va fi de tipul 2x3x2 vom şti mai multe lucruri despre el. Deoarece conţine trei numere
(2,3,2) experimentul implică trei variabile independente. Valorile numerice ne spun câte niveluri are
fiecare factor. Primul factor are două niveluri, al doilea factor are trei niveluri, iar al treilea factor are

297
LOREDANA GHERASIM

două niveluri. De asemenea, vom şti că experimentul are 12 condiţii. Prezentăm mai jos matricea
acestui design de tipul 2x3x2:

Factor1: Genul sursei de comunicare


Sursă de comunicare bărbat (1) Sursă de comunicare femeie (2)
Factor 2: Factor 2:
Atractivitatea sursei de Atractivitatea sursei de
comunicare comunicare
Scăzută Medie Ridicată Scăzută Medie Ridicată
(1) (2) (3) (1) (2) (3)
Factor 3: Feminin (1)
Genul Masculin (2)
subiecţilor

Această matrice prezintă un experiment cu trei variabile independente: genul sursei, atractivitatea
sursei şi genul subiecţilor expuşi comunicării. Ipoteza studiul susţine că subiecţii vor fi mai persuadaţi de
mesajul emis de o sursă atractivă când sursa comunicării are gen opus subiectului.
În continuare vom analiza un plan factorial de tipul 2x2. Pliner & Chaiken (1990) au analizat relaţia
dintre genul participanţilor şi comportamentul alimentar. Ipoteza verificată de autori a fost că subiecţii de
gen feminin vor mânca mai puţin în prezenţa unui partener de gen opus decât în prezenţa unui partener
de acelaşi gen, comportamentul alimentar al bărbaţilor nu va fi influenţat de genul partenerului. Autorii
au prezis că cele două variabile independente vor interacţiona în efectul lor asupra comportamentului
alimentar. Trebuie să menţionăm că studiul este un cvasi-experiment deoarece conţine variabila genul
subiecţilor. Cea de-a doua variabilă, genul partenerilor este manipulată, subiecţii fiind distribuiţi aleator
într-unul dintre grupele experimentale. Variabila dependentă a fost comportamentul alimentar (numărul
de biscuiţi mâncaţi). Rezultatele au indicat un efect al variabilei genul subiecţilor asupra
comportamentului alimentar. Subiecţii de gen masculin au mâncat mai mulţi biscuiţi comparativ cu
subiecţii de gen feminin. Nu a apărut un efect al genului partenerilor, participanţii mâncând aproximativ
acelaşi număr de biscuiţi în prezenţa partenerului de acelaşi gen şi a partenerului de gen opus. Autorii
au obţinut un efect de interacţiune între cele două variabile independente. Participanţii de gen masculin
au mâncat acelaşi număr de biscuiţi în prezenţa partenerului de acelaşi gen şi a partenerului de gen
opus. La subiecţii de gen feminin comportamentul alimentar a depins de genul partenerului, dacă
partenerul era de acelaşi gen, subiecţii de gen feminin au mâncat mai mult decât dacă partenerul era de
gen masculin. În Figura 1 ilustrăm grafic rezultatele obţinute în acest experiment. Următoarele figuri (2-
8) ilustrează alte posibile rezultate pe care le prezentăm pentru a ajuta la înţelegerea diferenţelor dintre
efectele principale şi efectele de interacţiune.

298
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Parteneri de acelaşi gen


Parteneri de gen opus
14
Numărul de biscuiţi mancaţi

14 12
12 10
10
8
8
6
6
4 4
2 2
0
0
Participanţi de gen Participanţi de gen
Participanţi de gen Participanţi de gen
masculin feminin masculin feminin
Genul subiecţilor Genul subiecţilor

Figura 1 Figura 2

În Figura 2 datele indică lipsa efectelor principale şi de interacţiune. Genul subiecţilor nu a influenţat
comportamentul alimentar. Participanţii au mâncat acelaşi număr de biscuiţi indiferent de tipul de
partener pe care l-au avut. Aceste rezultate ipotetice ar putea indica faptul că ipoteza experimentatorului
a fost greşită sau că procedura utilizată pentru verificarea ipotezei nu a fost adecvată pentru
identificarea efectelor.

14
14
12
12
10
10
8
8
6 6
4 4
2 2
0 0
Participanţi de gen Participanţi de gen Participanţi de gen Participanţi de gen
masculin feminin masculin feminin
Genul subiecţilor Genul subiecţilor

Figura 3 Figura 4

Figura 3 ilustrează situaţia în care rezultatele ar duce la obţinerea unui efect semnificativ al tipului de
partener, fără să apară un efect semnificativ al genului subiecţilor sau un efect de interacţiune. Acest
grafic indică situaţia în care atât subiecţii de gen feminin cât şi cei de gen masculin mănâncă mai puţin
în prezenţa unui partener de gen opus.
Figura 4 ilustrează un efect semnificativ al genului participanţilor. Aceste rezultate ar apărea dacă
participanţii de gen masculin ar mânca mai mult decât participanţii de gen feminin, indiferent de
partenerul pe care îl au. În acest grafic nu apare un efect semnificativ al tipului de partener şi nici un
efect de interacţiune.

299
LOREDANA GHERASIM

14 14
12 12
10 10
8 8
6 6
4 4
2 2
0
0
Participanţi de gen Participanţi de gen
Participanţi de gen Participanţi de gen
masculin feminin masculin feminin
Genul subiecţilor Genul subiecţilor

Figura 5 Figura 6

Figura 5 reprezintă rezultate care ar apărea dacă s-ar obţine două efecte semnificative fără să apară
efect de interacţiune. După cum se observă, genul subiecţilor influenţează comportamentul alimentar şi
de asemenea, genul partenerului produce diferenţe la nivelul variabilei dependente. Participanţii de gen
masculin, în toate condiţiile experimentale, mănâncă mai mult decât participanţii de gen feminin. Toţi
participanţii mănâncă mai mult când partenerul este de acelaşi gen comparativ cu situaţia când
partenerul este de gen opus. Ambele variabile independente influenţează comportamentul alimentar,
dar nu interacţionează – influenţa unei variabile independente nu depinde de nivelul celeilalte variabile
independente.
Figurile 6 şi 7 sunt două exemple de interacţiune semnificativă în absenţa efectelor principale
semnificative. Atunci când reprezentarea grafică a rezultatelor reflectă interacţiune, întotdeauna apare
un pattern specific - liniile nu sunt paralele. Graficele care indică o interacţiune pot avea linii divergente
(Figura 6) sau linii care intersectează (Figura 7). Interacţiunea indicată de Figura 7 reprezintă
interacţiunea maxim posibilă: efectele fiecărui factor sunt complet inverse pentru fiecare nivel al celuilalt
factor.

14 14
12 12
10 10
8 8
6 6
4 4
2 2
0 0
Participanţi de gen Participanţi de gen Participanţi de gen Participanţi de gen
masculin feminin masculin feminin
Genul subiecţilor Genul subiecţilor

Figura 7 Figura 8

Figura 8 indică două efecte principale semnificative şi un efect de interacţiune. Acest grafic indică un
efect al genului subiecţilor şi genului partenerului asupra comportamentului alimentar dar şi un efect de
interacţiune al celor doi factori. În general participanţii de gen feminin mănâncă mai puţin decât
participanţii de gen masculin. De asemenea, în general participanţii mănâncă mai puţin în prezenţa
partenerului de gen opus. În plus, interacţiunea ne spune că participanţii de gen feminin mănâncă în
faţa partenerelor de gen opus mai puţin decât mănâncă participanţii de gen masculin.

300
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Măsurarea interacţiunii dintre variabilele independente reprezintă unul dintre motivele importante
pentru realizarea cercetărilor factoriale. Analizăm două sau mai multe variabile împreună, putem evalua
dacă efectul unei variabile depinde de nivelul unei alte variabile. Deşi planurile factoriale permit analiza
unui număr mare de factori, este greu să urmărim efectele mai multor factori în acelaşi timp. Dacă
încercăm să facem prea multe lucruri în acelaşi timp se pot pierde informaţii semnificative. O ipoteză
care să conţină factori importanţi este mai bună decât o ipoteză elaborată care să conţină multe
variabile. În alegerea variabilelor independente este necesară centrarea asupra studiilor realizate de alţi
cercetători din domeniul respectiv. Astfel, se înţelege mai bine procesul experimental pornind de la un
design simplu, care apoi poate fi dezvoltat.
Există o serie de motive practice pentru care trebuie să folosim un plan experimental cât mai simplu.
În primul rând, subiecţii trebuie distribuiţi aleatoriu în grupele de tratament, ceea ce înseamnă că avem
nevoie de tot atâtea grupe câte condiţii experimentale avem. Nu este uşor să găsim subiecţi. Cu cât
sunt mai multe grupe cu atât avem nevoie de mai mult timp pentru a desfăşura experimentul şi pentru a
face analizele statistice. De asemenea, rezultatele planurilor experimentale complexe sunt mai greu de
interpretat. Este dificil să descriem interacţiunea dintre trei factori. Interacţiunile dintre patru factori sunt
practic imposibil de conceptualizat şi explicat. Din acest motiv nu are rost să colectăm date pe care nu
le putem înţelege. Nu are rost să includem factori şi condiţii care nu sunt necesare. Parcurgerea
studiilor anterioare din domeniu ne ajută să luăm decizii cu privire la variabilele relevante şi nivelurile
acestora.

VII.2 PLANURI EXPERIMENTALE CARE PRESUPUN COMPARAŢII INTRA-GRUP

Toate planuri de cercetare prezentate anterior au o caracteristică de bază: fiecare condiţie de


tratament conţine participanţi diferiţi, distribuiţi aleator în condiţiile experimentale. În aceste cercetări
fiecare subiect poate să facă parte dintr-un singur grup experimental. În planurile de cercetare cu
eşantioane perechi aceeaşi subiecţi participă la toate condiţiile experimentale. Aceste planuri se mai
numesc şi planuri cu măsurări repetate, deoarece toţi participanţii sunt măsuraţi repetat în fiecare dintre
condiţiile experimentale.

1. Planuri de cercetare cu o singură variabilă independentă cu două niveluri


Cel mai simplu plan experimental conţine două condiţii experimentale şi eşantioane perechi de
subiecţi. Fiecare subiect face parte din ambele condiţii experimentale. Una dintre situaţii este de control
iar cealaltă experimentală, participanţii experimentând fiecare dintre condiţii dar într-o ordine
contrabalansată. În ciuda simplităţii, acest plan experimental nu este prea folosit, deoarece multe
experimente implică mai mult de două condiţii şi există posibilitatea ca efectele tratamentelor
experimentale să se transfere de la o condiţia la alta.
Într-un studiu Jones şi col.(1991) au analizat funcţia socială a zâmbetului la copiii cu vârsta de 10
luni. La studiu au participant copiii împreună cu mamele lor. Fiecare dintre mame descria şi demonstra
modul de funcţionare a jucăriilor şi lăsa copilul să se joace cu acestea. Autorii au folosit două condiţii
experimentale: în prima condiţie mama urmărea copilul care se juca, în a doua condiţie mama citea o
revistă. Au fost înregistrate reacţiile copiilor. Ipoteza studiului a fost următoarea: copiii vor folosi mai

301
LOREDANA GHERASIM

mult zâmbetul ca mijloc de comunicare dacă mamele vor fi atente la jocul copiilor comparativ cu situaţia
în care mamele nu îi privesc. Dacă s-ar folosi eşantioane independente pentru a verifica această
ipoteză ar putea să apară o serie de probleme. În primul rând există diferenţe între copiii cu vârsta de
10 luni în ceea ce priveşte frecvenţa zâmbetului – unii zâmbesc o dată sau de 2 ori, alţii zâmbesc mai
mult. Frecvenţele diferite ale zâmbetului pot provoca diferenţe care nu pot fi controlate la nivelului
grupelor. În aceste condiţii impactul variabilei independente ar fi greu de detectat. De asemenea, ar fi
nevoie de un eşantion mare de mame şi copii care să fie distribuit în două grupe. Găsirea mamelor cu
copii care să aibă vârsta potrivită ar putea fi extrem de dificilă. Folosind aceeaşi subiecţi în ambele
grupe experimentale Jones şi col. (1991) au reuşit să controleze diferenţele dintre grupe. Autorii au
utilizat toate secvenţele posibile ale condiţiilor, fiecare secvenţă fiind prezentată de acelaşi număr de ori.
Dacă avem două tratamente A şi B vom prezenta la jumătate dintre subiecţi mai întâi tratamentul A şi
apoi tratamentul B, iar la cealaltă jumătate vom prezenta mai întâi tratamentul B şi apoi A. Secvenţele
de tratament sunt alese aleatoriu. Acest fenomen se numeşte contrabalansare. Astfel, unii subiecţi vor
primi condiţia A fără nici un fel de practică, iar alţii vor primi condiţia B fără nici un fel de practică. Este
eliminat, astfel, efectul erorii progresive.

2. Planuri de cercetare cu o singură variabilă independentă cu mai multe niveluri


Să presupunem un experiment în care autorii analizează dacă participanţii îşi vor aminti mai uşor
feţele vesele comparativ cu feţele triste. Deoarece au fost trei condiţii experimentale, s-au folosit trei
seturi de fotografii: feţe zâmbitoare (A), triste (B) şi neutre – grup de control (C). Fiecare set era
prezentat subiecţilor o singură dată. Ulterior, participanţii au primit un set cu un număr mai mare de
fotografii care conţinea toate tipurile de feţe (zâmbitoare, triste şi neutre). Sarcina participanţilor a fost
să recunoască feţele prezentate anterior. Variabila dependentă a fost numărul de fotografii recunoscute.
Pentru a nu apărea efectul ordinii de prezentare a fotografiilor (primele fotografii prezentate interferau cu
ultimul set de fotografii) autorii au utilizat tehnica contrabalansării complete. Această tehnică implică
utilizarea tuturor combinaţiilor posibile ale condiţiilor de tratament, fiecare prezentată de acelaşi număr
de ori. Au existat şase posibile combinaţii ale ordinii de prezentare a seturilor de fotografii (ABC, BCA,
CAB, BAC, CBA, ACB). În experiment au fost utilizate seturi de fotografii în ordinea fericit, neutru, trist
(ACB), şi trist, fericit, neutru (BAC), ş.a.m.d.
Putem realiza o varietate de planuri cu măsurări repetate, principul de bază rămânând acelaşi -
fiecare subiect participă la toate condiţiile experimentului. Vom compara comportamentul aceloraşi
subiecţi în condiţii diferite. Dacă variabila independentă are efect este mult mai probabil să îl găsim
dacă utilizăm un design experimental cu eşantioane perechi. În planurile cu eşantioane independente
efectele variabilei independente pot fi mascate de diferenţe dintre grupe provocate de variabile parazite.
Comparaţiile între subiecţi sunt mult mai precise, în planurile cu grupe perechi (sau măsurări intra-grup).
Dacă apar comportamente diferite în condiţii diferite de tratament, este mult mai probabil ca aceste
diferenţe să aibă legătură cu manipularea experimentală. În planul cu eşantioane independente
manipulăm variabila independentă utilizând subiecţi diferiţi pentru diferitele condiţii experimentale. Din
această cauză este posibil ca utilizarea controlului prin randomizarea variabilelor parazite să
contamineze variabila independentă. În planurile cu eşantioane perechi avem un control mai bun asupra
variabilelor parazite deoarece aceeaşi subiecţi participă la toate condiţiile experimentale. Prin
compararea răspunsurilor subiecţilor din diferitele condiţii se elimină eroarea produsă de diferenţele

302
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

dintre subiecţi. Răspunsurile aceloraşi subiecţi sunt mai stabile de la o măsurare la alta. Dacă
răspunsurile se modifică de-a lungul condiţiilor experimentale, aceste schimbări sunt cauzate în mai
mare măsură de variabila independentă.

3. Planuri factoriale cu măsurări repetate


Planurile experimentale în care folosim două sau mai multe variabile independente în acelaşi timp
sunt denumite planuri factoriale. În aceste planuri experimentale variabilele independente sunt numite
factori. Cel mai simplu plan experimental conţine doi factori, fiecare cu câte două niveluri.
Se presupune că un cercetător este interesat să măsoare timpul necesar pentru identificarea
diferitelor expresii faciale. Cercetătorul decide să arate subiecţilor imagini ale oamenilor care exprimă
diferite expresii cum ar fi furia, frica, fericirea, tristeţea şi să măsoare cât de repede oamenii recunosc
aceste imagini. Deoarece studiile anterioare sugerează că subiecţii de gen feminin exprimă mai bine
emoţiile faciale, cercetătorul a prezentat atât figuri feminine cât şi masculine. În acest caz autorul a
manipulat şi genul persoanei din imagini. Planul experimental folosit a fost un plan factorial cu
eşantioane perechi de tipul 4x2. Studiul conţine două variabile independente care presupun grupe
perechi (sau comparare intra-grup). Prima variabilă - tipul expresiilor faciale - are patru niveluri, cea de a
doua variabilă are două niveluri. Variabila dependentă este reprezentată de viteza de recunoaştere a
figurilor. Subiecţii vor vedea şi vor identifica feţe diferite: un bărbat şi o femeie exprimând fiecare dintre
cele patru expresii. Este uşor de văzut că acest plan experimental va necesita mai puţini subiecţi
comparativ cu planul factorial cu eşantioane independente. Prezentăm mai jos matricea acestui design.

Factor 1: Tipul expresiilor faciale


Frică Furie Fericire Tristeţe
(1) (2) (3) (4)
Gen masculin
Factor 2:
(1)
Genul persoanei
Gen feminin
ţintă
(2)

4. Planuri de cercetare mixte


Este posibil să utilizăm un design experimental care combină un factor care presupune grupe
perechi (cum ar fi cele patru tipuri de expresii) cu un factor care presupune grupe independente (cum ar
fi genul sau vârsta subiecţilor). Aceste planuri experimentale care combină factori ce presupun
eşantioane perechi şi independente se numesc planuri mixte. Cel mai simplu plan de aceste tip este cel
care implică două variabile independente care au fiecare câte două niveluri. O variabilă independentă
necesită două grupe diferite de subiecţi pentru fiecare nivel de variaţie. Cealaltă variabilă presupune ca
toţi participanţii să treacă prin toate nivelurile de variaţie ale variabilei independente. Deci, prima
variabilă independentă presupune eşantioane independente iar cealaltă presupune eşantioane perechi.
Atunci când includem două astfel de variabile independente într-un singur design, avem de a face cu un
plan factorial mixt. În acest design participanţii sunt distribuiţi aleatoriu în două grupe în funcţie de
nivelurile variabilei independente cu eşantioane independente. Apoi, toţi subiecţii trec prin toate
condiţiile experimentale presupuse de variabila independentă cu eşantioane perechi.

303
LOREDANA GHERASIM

Niedenthal & Setterlund (1994) au testat dacă emoţiile influenţează modul în care oamenii percept
lucrurile. Pentru a induce starea de fericire sau de tristeţe cercetătorii au folosit diferite piese muzicale.
După inducerea stării afective participanţii au primit serii de litere sarcina lor fiind de a identifica, cât mai
repede posibil, dacă acele litere formează sau nu cuvinte cu sens. Şase dintre cuvinte aveau legătură
cu starea de fericire (de exemplu, armonie, bucurie) iar şase aveau legătură cu starea de tristeţe (cum
ar fi disperare, regret sau durere). Rezultatele au indicat că emoţiile au influenţat percepţiile.
Participanţii fericiţi au identificat mai repede cuvintele care au avut legătură cu fericirea comparativ cu
persoanele cărora li s-a indus starea de tristeţe. Persoanele triste au identificat mai repede cuvintele
care au avut legătură cu starea de tristeţe comparativ cu persoanele cărora li s-a indus starea de
fericire. Autorii au concluzionat că oamenii percep mai repede stimulii care coincid cu starea afectivă
comparativ cu alţi stimuli. Planul experimental folosit a fost un design de tipul 2x2 mixt, cu o variabilă
independentă care presupune grupe independente (stare afectivă) şi o variabilă independentă care
presupune eşantioane perechi (tipul cuvintelor prezentate). Matricea planului de cercetare este
următoarea:

Factor 1: Tipul cuvintelor prezentate


Au legătură cu starea de fericire Au legătură cu starea de tristeţe
(1) (2)
Fericire
Factor 2: (1)
Stare afectivă Tristeţe
(2)

Subiecţii au fost împărţiţi în grupe în funcţie de variabila independentă tipul de stare afectivă (tristeţe
sau bucurie), apoi toţi subiecţii au primit cuvintele (care au avut legătură cu tristeţea şi care au avut
legătură cu starea de fericire) şi le-au identificat ca fiind sau nu cu sens. Aceste design-uri sunt
frecvente în psihologie. Procedura statistică este mai complexă decât cele folosite pentru design-urile
cu eşantioane independente sau perechi.
În aceste planuri factoriale putem analiza efectele principale ale variabilelor independente cât şi
efectul de interacţiune al acestora. Un alt avantaj este acela că avem nevoie de un număr mai mic de
subiecţi, deoarece toţi participanţii trec prin toate condiţiile experimentale presupuse de variabila
independentă cu eşantioane perechi. Planul experimental mixt poate include mai mult de două variabile
independente. Putem include numărul de variabile independente pe care îl considerăm necesar pentru
verificarea problemei de cercetare. De asemenea, acest plan poate include orice combinaţie de
variabile independente cu eşantioane perechi şi independente. De exemplu, dacă vrem să realizăm un
plan de cercetare mixt cu trei variabile independente, două pot presupune ca subiecţii să se confrunte
cu fiecare nivel al variabilelor independente. Astfel, vom avea un plan mixt cu două variabile
independente care presupun eşantioane perechi şi o variabilă independentă care presupune eşantioane
independente.

304
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Avantajele planurilor experimentale cu măsurări repetate


În experimentele cu grupe perechi aceeaşi participanţi experimentează diferitele condiţii de
tratament. Acest lucru este de mare ajutor deoarece nu avem nevoie de un număr mare de subiecţi
pentru desfăşurarea studiului. Dacă avem patru condiţii de tratament şi un număr de 15 participanţi
pentru fiecare condiţie, cercetarea poate fi realizată doar cu 15 participanţi deoarece aceştia
experimentează toate condiţiile experimentale. Dacă am realiza acelaşi experiment folosind eşantioane
independente am avea nevoie de 60 de subiecţi, câte 15 pentru fiecare condiţie experimentală.
Avem mai multe şanse de a detecta efectele variabilelor independente dacă comparăm
comportamentul aceloraşi subiecţi în condiţii diferite. Motivul este acela că aceste planuri experimentale
permit controlul variabilelor ce ţin de subiect, modul în care diferă subiecţii. Astfel, dacă observăm
diferenţe ale comportamentelor din diferite condiţii experimentale vom şti cu mai multă precizie că
modificările comportamentele nu se datorează reacţiilor diferite ale participanţilor faţă de condiţiile
experimentale. Planurile cu grupe perechi reprezintă forma perfectă de echivalare a participanţilor. Sunt
controlate efectele variabilelor ce ţin de subiecţi asupra condiţiilor de tratament prin participarea
aceloraşi subiecţi la toate condiţiile de tratament.
Folosind experimentele cercetătorii doresc să studieze modul în care participanţii răspund în diferite
condiţii şi se aşteaptă răspunsurile acestora să fie afectate doar de condiţiile de tratament experimental.
Dacă avem aceeaşi subiecţi (sau subiecţi echivalenţi) în toate condiţiile, vor fi mai evidente diferenţele
de comportament produse de intervenţia experimentală. Aceste diferenţe nu vor fi bruiate de alte
variabile care pot să apară datorită testării diferitor niveluri ale variabilelor independente. Folosind
aceste tip de design creşte puterea experimentului.
În aceste planuri experimentale participanţii sunt măsuraţi repetat după fiecare condiţie de tratament.
Răspunsurile participanţilor sunt măsurate de mai multe ori, de aceea acest tip de plan experimental se
mai numeşte plan cu măsurări repetate. Măsurăm repetat impactul valorilor diferite ale variabilei
independente asupra aceloraşi subiecţi. De asemenea, putem se înregistrăm comportamentul
subiecţilor în timp. Astfel, avem o imagine mai completă asupra modului în care variabila independentă
îşi exercită influenţa.

Dezavantajele planurilor experimentale cu măsurări repetate


Deşi planurile experimentale cu măsurări repetate au foarte multe avantaje, nu pot fi întotdeauna
folosite. În continuare vom prezenta situaţiile în care nu putem folosi planurile cu măsurări repetate.
Din motive practice realizarea unui astfel de studiu ar cere participanţilor să petreacă prea mult timp
în laborator. De exemplu, dacă condiţiile experimentale ar cere participanţilor să citească şi să evalueze
mai multe poveşti, aceştia ar avea nevoie de câteva ore pentru a realiza sarcina experimentală. Din
acest motiv un plan cu eşantioane independente ar fi mai potrivit deoarece fiecare subiect ar sta doar o
oră pentru a citi şi evalua o poveste. De asemenea, dacă procedura experimentală presupune testarea
individuală a fiecărui participant, se poate pierde mult timp pentru reglarea echipamentelor din fiecare
condiţie experimentală, ceea ce ar implica mai mult timp în plus pentru fiecare subiect. De exemplu, un
studiu al percepţiei necesită recalibrarea instrumentelor electronice după fiecare condiţie experimentală,
participanţii şi cercetătorul pierzând timp între condiţiile experimentale. Ca alternativă, utilizarea
eşantioanelor independente ar necesita mai puţin timp deoarece mai mulţi participanţi selectaţi aleatoriu
pot fi testaţi în fiecare condiţie, ceea ce implică mai puţine schimbări ale echipamentului. De asemenea,

305
LOREDANA GHERASIM

subiecţii care se aşteaptă să rezolve mai multe sarcini experimentale pot deveni nerăbdători şi încep să
se grăbească, ceea ce poate duce la obţinerea unor date imprecise.
Interferenţa dintre condiţiile experimentale reprezintă o altă situaţie în care nu putem folosi planurile
cu măsurări repetate. Participarea la mai multe condiţii experimentale poate face imposibilă, inutilă sau
modifică efectul variabilei independente. Să presupunem că un studiu verifică ipoteza conform căreia
tipul maşinii pe care o vor conduce oamenii pentru prima dată va influenţa alegerea ulterioară a unei
maşini. Mai precis, oamenii care învaţă să conducă pe o maşină de mici dimensiuni vor avea tendinţa
de a cumpăra o maşină mai mică comparativ cu oamenii care învaţă să conducă pe o maşină de
dimensiuni mai mari. Cu sprijinul unei şcoli de şoferi, participanţii pot fi împărţi în două condiţii:
participanţi care conduc pentru prima dată o maşină dimensiuni mici şi participanţi care conduc pentru
prima dată o maşină de dimensiuni mari. Pentru acest studiu pare mai potrivit un plan cu măsurări
repetate deoarece o serie de alţi factori (cum ar fi statutul financiar, reclamele, opţiunile părinţilor sau
trăsăturile de personalitate) ar putea influenţa alegerea ulterioară a unei maşini. Totuşi acest studiu nu
poate fi realizat folosind grupe perechi. Subiecţii învăţau să conducă, adică fac şcoala de şoferi, fie pe o
maşină mică fie pe o maşină de dimensiuni mai mari. Chiar dacă am cere subiecţilor să înveţe să
conducă pe ambele tipuri de maşini aceştia nu vor răspunde în acelaşi fel la condiţiile experimentale.
Dacă am folosi grupe perechi de participanţi, prima condiţie experimentală va interfera cu a doua
condiţie. În situaţiile în care o condiţie experimentală afectează, interferează sau distorsionează
celelalte condiţii experimentale, trebuie să folosim un plan experimental cu eşantioane independente.
Uneori deşi este posibil ca subiecţii să participe la toate condiţiile experimentale, acest lucru nu are
sens. Într-un studiu participanţii trebuie să înveţe o listă de cuvinte. Într-o condiţie subiecţii au sarcina de
a învăţa lista de cuvinte formând imagini mentale ale cuvintelor, iar în cealaltă condiţie subiecţilor li se
cere să repete cuvintele până le învaţă. Nu putem folosit aceeaşi listă de cuvinte pentru ambele situaţii
(nu putem folosi grupe perechi), deoarece după ce subiecţii au lucrat cu lista de cuvinte într-o condiţie ei
îşi vor aminti lista şi în condiţia următoare. Pentru a verifica această ipoteză trebuie folosite grupe
independente de participanţi. Interferenţa dintre condiţii experimentale reprezintă cea mai mare limită a
planurilor cu grupe perechi.
Trebuie să ţinem seama şi de posibilitatea ca efectele asupra variabilei dependente să fie influenţate
de ordinea de prezentare a tratamentelor experimentale. Răspunsurile subiecţilor pot varia de la o
condiţie experimentală la alta datorită ordinii în care sunt prezentate tratamentele experimentale. În
aceste studii ordinea poate fi un factor potenţial de contaminare. De exemplu, dacă cerem subiecţilor să
urmărească o serie de reclame comerciale prezentate la televizor şi să evalueze cât de mult le plac
acestea, ordinea de prezentare a reclamelor poate afecta evaluarea. Prima reclamă poate fi evaluată ca
fiind mai interesantă doar pentru simplul fapt că este nouă. În schimb a treia sau a patra reclamă poate
fie evaluată mai slab pentru să subiecţii sunt plictisiţi.

Controlul în planurile experimentale cu eşantioane perechi


Pentru evitarea interferenţei şi a efectului ordinii de prezentare a condiţiilor experimentale trebuie
folosite o serie de procedee de control.
Să presupunem că investigăm preferinţa pentru un nou tip de Cola. Putem realiza studiul folosind
aceleaşi grupe de participanţi care vor evalua două tipuri de Cola. Studiul se poate desfăşura astfel: mai
întâi participanţii gustă noul tip de Cola şi îl evaluează, apoi participanţii gustă o marcă veche de Cola.

306
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Rezultatele pot indica faptul că noua marcă de Cola este evaluată ca fiind mai plăcută la gust
comparativ cu marca mai veche. În acest studiu ordinea de prezentare a condiţiilor experimentale a
produs schimbări ale răspunsurilor subiecţilor. Noul tip de Cola poate fi mai bun deoarece este primul
gustat după ce participanţii nu au avut voie să bea şi să mănânce timp de câteva ore. Ordinea de
prezentare a condiţiilor a influenţat răspunsurile subiecţilor. Ordinea de prezentare a condiţiilor
experimentale este importantă în studiile care folosesc aceeaşi subiecţi pentru toate condiţiile
experimentale. Dacă ordinea de prezentare a tratamentelor modifică comportamentul, rezultatele
obţinute sunt distorsionate.
Două tipuri de schimbări apar atunci când subiecţii participă la mai multe condiţii experimentale.
Participanţii obosesc şi acest lucru poate afecta rezultatele. Când participanţii încearcă să rezolve mai
multe probleme, datorită oboselii pot să apară greşeli. De asemenea, participanţii pot să se plictisească
şi să devină iritaţi de experiment. Aceşti factori au ca efect scăderea performanţei participanţilor. Alţi
factori pot, însă, să determine creşterea performanţei. Participanţii se familiarizează cu experimentul, se
relaxează şi obţin performanţe mai bune (efectele practicii). Ei utilizează mai bine aparatele, dezvoltă
strategii de rezolvare de probleme şi îşi dau seama care este adevăratul motiv al experimentului. Toate
aceste schimbări, pozitive şi negative sunt numite erori progresive: pe măsură ce experimentul
progresează rezultatele sunt distorsionate. Aceste schimbări nu sunt produse de variabilele
independente ci sunt efectul faptului că participanţii trec prin mai multe condiţii de tratament.
Pentru eliminarea acestor efecte cercetătorii pot folosi tehnica de contrabalansare, care are rolul de
a distribui aleator erorile în diferitele condiţii de tratament. Mai multe procedee de contrabalansare fac
posibil controlul erorilor progresive care apar în experimentele cu măsurări repetate. Contrabalansarea
subiect cu subiect permite controlul progresiv al erorilor pentru fiecare subiect în parte. Fiecărui
participant i se prezintă de două ori fiecare condiţie experimentală. Dacă am avea două condiţii
experimentale (A şi B) fiecare participant va primi ordinea ABBA, dacă am avea trei condiţii fiecare
subiect va primi ordinea ABCCBA, pentru 4 condiţii ABCDDCBA. Contrabalansarea completă cere
utilizarea tuturor secvenţelor posibile care pot fi formate pentru condiţiile date şi utilizarea acestor
secvenţe de acelaşi număr de ori. Cu cât numărul de condiţii este mai mare cu atât această procedură
necesită un număr mai mare de subiecţi şi mai mult timp. Când contrabalansarea completă nu este
fezabilă se poate utiliza contrabalansarea parţială. Este o contrabalansare aleatorie, implicând selecţia
aleatorie şi aplicarea anumitor secvenţe de tratamente. În alegerea procedurii de contrabalansare
trebuie luate în considerare o serie de aspecte practice: timpul necesar pentru desfăşurarea studiului,
numărul de subiecţi necesar pentru realizarea contrabalansării. De asemenea, trebuie căutate
procedurile utilizate pentru realizarea contrabalansării în studii similare.
Efectul de ordine poate fi folosit ca variabilă independentă, ordinea de prezentare putând fi inclusă
ca factor al studiului. Astfel, se poate analiza dacă ordinea de prezentare a condiţiilor experimentale
afectează rezultatele. De exemplu, într-un studiu s-a analizat dacă tipul de film prezentat (trist versus
fericit) afectează răspunsurile participanţilor. Ordinea de prezentare a filmelor a fost utilizată ca variabilă
independentă cu două niveluri (film trist şi film vesel). Jumătate dintre participanţi au primit secvenţa film
trist – film vesel, iar cealaltă jumătate dintre participanţi au primit secvenţa film trist vesel – film trist.
Experimentul a fost de tipul 2x2 mixt. Variabila independentă tip de film presupune grupe perechi, toţi
participanţii vor viziona un film trist şi unul vesel. Ordinea de prezentare a filmelor presupune grupe
independente, unii participanţi vor primi un nivel al variabilei independente (secvenţa film trist – film

307
LOREDANA GHERASIM

vesel), în timp ce alţi participanţi vor primi al doilea nivel al variabilei (secvenţa film vesel – film trist).
Dacă ordinea de prezentare va avea efect vom şti că efectul variabilei independente - tip de film (trist
versus vesel) putea fi contaminat de ordinea de prezentare a condiţiilor.

308
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

VIII. DESIGN-UL CERCETĂRILOR CVASI-EXPERIMENTALE

Planurile cvasi-experimentale sunt planuri experimentale care nu întrunesc toate condiţiile necesare
pentru controlul influenţei variabilelor parazite. În cele mai multe situaţii nu este respectată cerinţa
repartizării aleatorii a participanţilor la grupe. De exemplu, Christensen (2001) a realizat o cercetare
pentru a investiga dacă valabilitatea ipotezei conform căreia alimentele consumate de delicvenţii juvenili
reprezintă cauza comportamentului delincvent. La studiu au participat tineri instituţionalizaţi într-un
centru de detenţie. Deoarece tinerii erau nevoiţi să-şi petreacă timpul în centrul de detenţie şi hrana era
pregătită tot acolo, centrul de detenţie a reprezentat cadrul ideal pentru testarea relaţiei cauzale dintre
nutriţie şi comportamente. Cercetătorul nu a avut permisiunea de a repartiza tinerii aleatoriu în grupuri
experimentale, cerinţa directorului de instituţie fiind de a trata tinerii în aceeaşi manieră. În aceste
condiţii nu a fost posibilă realizarea unui experiment real, autorul trebuind să se mulţumească cu un
plan de cercetare care nu oferă maximum de siguranţă cu privire la echivalenţa grupelor experimentale.
Cu alte cuvinte autorul a trebuit să folosească un design cvasi-experimental.
Se pune problema dacă este posibilă extragerea unor inferenţe cauzale în urma realizării unui studiu
cvasi-experimental, în condiţiile în care un astfel de plan de cercetare nu exclude influenţa ipotezelor
rivale. Multe dintre inferenţele cauzale sunt făcute în cadru experimental, prin respingerea interpretărilor
rivale neplauzibile. Dacă o cunoştinţă a păşit fără să îşi dea seama în faţa unei maşini şi a fost declarat
mort după ce a fost lovit de aceasta, este probabil ca decesul să fie atribuit loviturii provocate de
autovehicul. Dar este posibil ca persoana respectivă să fi decedat din alte cauze (stop cardiac, de
exemplu), însă astfel de explicaţii alternative nu sunt acceptate pentru că nu sunt plauzibile. În aceeaşi
manieră interpretările cauzale obţinute în urma analizelor rezultatelor cvasi-experimentelor, sunt
acceptate deoarece interpretările rivale s-au dovedit a fi neplauzibile. Desigur, identificarea a ceea ce
este şi nu este plauzibil nu este întotdeauna atât de evident ca în situaţia prezentată.

VIII.1. PLANURI CU GRUPE NEECHIVALENTE

Cook & Campbel (1979) susţin că aceste tipuri de planuri pot include grupe experimentale şi de
control, fără ca participanţii să fie distribuiţi aleatoriu în grupe. Faptul că participanţii din grupele de
control şi experimental nu sunt echivalente poate afecta variabila dependentă. Aceste variabile
necontrolate funcţionează ca ipoteze rivale în explicarea rezultatelor experimentului. Există câteva
forme de planuri cu grup de control neechivalent care sunt recomandate. Schema de bază a acestor
planuri de cercetare, constă în aplicarea iniţială a unui pre-test atât grupului experimental cât şi grupului
de control şi apoi unui post-test după ce condiţia de tratament a fost administrată grupului experimental.
Rezultatele la pre-test şi post-test obţinute de cele două grupuri sunt comparate pentru a determina
dacă există diferenţe importante. Acest plan pare identic cu planul experimental cu măsurări repetate.

309
LOREDANA GHERASIM

Există o diferenţă de bază între planul experimental propriu-zis şi cvasi-experiment. În planul


experimental pre-test şi post-test (cu măsurări repetate), participanţii sunt repartizaţi aleatoriu în grupul
de control şi experimentale, pe când în cvasi-experiment participanţii nu sunt distribuiţi aleatoriu.
Absenţa distribuţiei aleatorii a participanţilor în grupe defineşte planul cvasi-experimental.
Becker şi col. (1980) au analizat impactul procedurii de facturare asupra consumului de energie.
Datorită facturilor mari datorate costurilor ridicate ale energiei, o serie de companii au oferit clienţilor
posibilitatea de a folosi un „plan de plată egal lunar”. Studiul a vizat dacă planul de plată egal lunar
determină o creştere a consumului de energie. Pentru realizarea studiului, ideal ar fi fost ca subiecţii să
fie repartizaţi aleatoriu fie în grupul planului de plată lunar egal, în grupul planului convenţional de plată,
în care energia este plătită funcţie de consum. Deoarece nu a fost permisă o astfel de repartizare
aleatorie a participanţilor la studiu, cercetătorii au fost nevoiţi să formeze două grupuri de participanţi
fără repartizare aleatorie. Aceasta însemnă că s-a folosit un plan cvasi-experimental, autorii alegând
varianta planului cu grup de control ne-echivalent. Studiul a presupus pentru ambele grupe
(experimental şi de control) pre-test - măsurarea consumului de electricitate înaintea aplicării planul de
plată lunar egal. După prima măsurarea (pre-test) planul de „plantă egal lunar” a fost aplicat grupului
experimental. După un an a fost măsurat consumul de energie pentru ambele grupuri.
Pentru a forma grupul experimental şi controlat Becker şi col. (1980) nu au avut posibilitatea de a
distribui aleatoriu participanţii, deşi erau conştienţi de necesitatea grupurilor echivalente. Totuşi autorii
au găsit o modalitate de a echivala participanţii în funcţie de variabilele relevante pentru consumul de
electricitate. Cercetătorii au folosit în grupul de control vecinii subiecţilor care participau la grupul
experimental. Motivul a fost acela că vecinii subiecţilor din grupul experimental erau mai similari
subiecţilor din grupul experimental (de exemplu aveau case de aceeaşi mărime) comparativ cu alţi
subiecţi aleşi la întâmplare. Rezultatele au indicat existenţa diferenţelor de consum de electricitate între
cele două grupuri în momentul pre-testării. Nivelul de consum între pre-testare şi post-testare a fost
aproximativ acelaşi pentru ambele grupuri. Diferenţa de consum apărută la pre-testare sugerează că
cele două grupuri nu au fost echivalente de la începutul experimentului. În acest caz, alte variabile
decât condiţiile experimentului, au produs rezultatele obţinute. De exemplu, cei selectaţi pentru planul
de plată lunar egal foloseau de la început mai multă electricitate.
Cook & Campbel (1979) susţin că într-o astfel de situaţie, ipotezele rivale tind să fie puse în legătură
cu rezultatele obţinute din experiment. În continuare vom prezenta mai multe ipoteze rivale care pot
explica rezultatele obţinute.

1. Creşterea puterii efectului tratamentului I asupra rezultatelor


Deşi rezultatele grupului de control şi experimental diferiră la prima măsurare (la pre-test) la a doua
măsurare (pos-test) numai la grupul experimental apar modificări ale rezultatelor. Aceste rezultate sunt
prezentate în Figura 1. Pentru exemplu nostru, rezultatele grupului de control nu schimbă de la prima
(pre-test) până la a doua măsurare (post-test), însă grupul experimental manifestă o creştere a
consumului la a doua măsurare (post-test) comparativ cu prima măsurare (pre-test). Aceste rezultate
pot sugera că tratamentul experimental a fost eficace. Totuşi aceste rezultate pot să apară şi datorită
efectului de maturizare sau a factorilor istorici.

310
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Grup
experimental

Grup de
control

Pretest Posttest

Figura 1
Efectul de maturizare se referă la faptul că participanţii au fost selectaţi în aşa fel încât una dintre
grupele de participanţi se dezvoltă, evoluează mai repede comparativ cu participanţii din alte grupe. Un
grup poate progresa mai repede pentru că membrii săi sunt mai inteligenţi sau mai capabili decât cei din
celălalt grup. În studiul lui Becker şi col. (1980) efectul tratamentului experimental (care a presupus
folosirea noului sistem de plată) ar fi putut să apară dacă grupul experimental consuma mai multă
electricitate la prima măsurare (în timpul pre-testării) şi a continuat să crească consumul între pre- şi
post-testare (a doua măsurare), în timp ce consumul grupului de control a rămas stabil. Această
creştere a consumului putea fi cauzată de noul sistem de plată folosit de grupul experimental, dar şi de
creşterea salariului participanţilor, aceştia fiind mai puţin preocupaţi de costul electricităţii. Dacă s-a
întâmplat acest lucru, scorurile mari obţinute la a doua măsurare (post-test) s-au datorat procedurii de
selecţie care a plasat în grupul experimental persoane a căror salariu creşte mai rapid.
Pentru controla efectele maturizării provocate de modul de selecţie a participanţilor, cercetătorii
trebuie să echivaleze grupele de subiecţi. Această procedură echivalează participanţii nu numai pentru
realizarea selecţiei ci pentru toată durata studiului. Dacă echivalarea se realizează în timpul pre-testării
atunci construirea grupului experimental şi a grupului de control nu ar trebui să afecteze variabila
dependentă. Sunt controlate variabilele parazite ce ar putea influenţa răspunsurile subiecţilor la variabila
dependentă. Echivalenţa grupelor persistă în timp şi orice diferenţă sau schimbare observată în timpul
post-testului poate fi atribuită efectului tratamentului sporit. Totuşi Campbel & Barneli (1975, Campbel &
Erlebacher, 1970) susţin că o asemenea presupunere ar putea fi eronată datorită fenomenului regresie
statistice care poate apărea între cele două grupuri de participanţi. Fenomenul de regresie creşte
diferenţa dintre cele două grupuri la post-test mai mult decât efectul tratamentului experimental. O
asemenea diferenţă ar putea fi greşit interpretată fie ca rezultat al efectului tratamentului fie ca rezultat
al eşecului în găsirea efectului tratamentului. Această interpretare depinde de modul în care operează
fenomenul de regresie la nivelul grupului experimental şi a grupului de control. O altă modalitate de a
echivala subiecţii şi eliminare a efectului de maturizare produs de selecţie presupune utilizarea tehnicilor
de regresie statistică – cum ar fi analiza de covarianţă sau corelaţiile parţiale. Totuşi Cronbach & Furby
(1970) susţin că aceste ajustări statistice pot echivala grupele doar dacă nu apare nici o eroare a
măsurării variabilei dependente.
O altă ipoteza rivală care poate explica creşterea puterii efectului tratamentului asupra rezultatelor
poate să apară datorită factorilor istorici (Cook & Campbell, 1975). Efectul factorilor istorici este
controlat în aceste planuri de cercetare prin includerea unui grup de control. Dar chiar şi aşa planul
poate fi contaminat de efectele factorilor istorici. Unii factori istorici locali pot afecta fie numai grupul

311
LOREDANA GHERASIM

experimental, fie numai grupul de control. În studiul realizat de Becker şi col. (1980) participanţii din
grupul de control puteau să îşi izoleze suplimentar casele. În acest grup consumul de electricitate va
scădea datorită izolării făcute şi nu datorită modalităţii de plată a consumului de electricitate. O astfel de
variabilă poate reprezenta o explicaţie rivală a diferenţelor observate între grupul de control şi cel
experimental.

2. Creşterea rezultatelor în grupul experimental şi grupul de control


În această situaţie apare o creştere a valorilor rezultatelor obţinute a variabilei dependente între pre-
şi post-test atât în grupul de control cât şi în grupul experimental, după cum se poate observa în Figura
2.

Grup
experimental

Grup de
control

Pretest Posttest

Figura 2
Diferenţele obţinute se pot datora efectului tratamentului dar pot fi provocate şi de interacţiunea
dintre selecţie şi maturizare. După cum se poate observa participanţii ambelor grupe au obţinut
performanţe mai bune la a doua măsurare. În acelaşi timp se observă că la pre-test participanţii din
condiţia de tratament aveau rezultate mai bune la variabila dependentă. Acest lucru poate însemna că
grupul de tratament are în mod natural rezultate mai bune la variabila dependentă comparativ cu grupul
de control. Diferenţa mai mare obţinută între grupele de participanţi la post-test poate reflecta pur şi
simplu că rezultatele la variabila dependentă participanţilor din grupul experimental continuă să crească
mai repede comparativ cu rezultatele celor din grupul de control. Să presupunem că variabila
dependentă constă în măsurarea abilităţii de rezolvare a problemelor şi că participanţii au 6 ani în
momentul realizării pre-testului şi 8 ani în momentul realizării post-testului. De asemenea, să
presupunem că participanţii din grupul de control erau mai inteligenţi şi astfel abilitatea de a rezolva
problemele se va dezvolta mai repede comparativ cu participanţii grupului de control. În acest caz este
de aşteptat ca să apară diferenţe între grupe la prima testare. Participanţii îşi vor dezvolta în timp
abilitatea de a rezolva problemele, astfel vor creşte la post-test diferenţele dintre grupe indiferent de
efectul tratamentului experimental. Dacă apare o astfel de creştere diferenţială este posibil să
interpretăm diferenţele obţinute la post-test ca fiind provocate de tratamentul experimental, când de fapt
aceste diferenţe se datorează interacţiunii dintre selecţia şi maturizarea subiecţilor.
Dovezi ale interacţiunii dintre selecţie şi maturizare pot fi obţinute dacă ne vom uita la variabilitatea
scorurilor participanţilor obţinute la pre-test şi post-test. Erorile aleatorii ar trebui să producă aceeaşi
variabilitate a scorurilor la ambele măsurări. Efectul de dezvoltare sau de maturizare va produce o
creştere a variabilităţii la post-test. Astfel, creşterea variabilităţii rezultatelor obţinute de grupul de control

312
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

şi cel experimental de la pre-test la post-test sugerează posibilitatea apariţiei interacţiunii dintre selecţie
şi maturizare.

3. Creşterea puterii efectului tratamentului II asupra rezultatelor


Reprezintă situaţia în care grupul de control şi experimental diferă mai mult în momentul pretestării
(la prima măsurare). Grupul experimental îşi îmbunătăţeşte în timp performanţa datorită tratamentului
experimental astfel că la post-test diferenţa dintre grupe scade. Ilustrăm grafic acest tip de efect:

Grup de
control

Grup
experimental

Pretest Posttest

Figura 3
Astfel de rezultate sunt dorite când grupul experimental a fost un grup dezavantajat, tratamentul
experimental având rolul de a diminua acest dezavantaj. De exemplu, vizează creşterea performanţelor
copiilor defavorizaţi până la nivelul performanţelor copiilor care nu provin din mediii dezavantajate.
Studiul este realizat pentru a compara rezultatele de la pre-test cu cele de la post-test obţinute de
grupul de control (copii care nu provin dintr-un mediu defavorizat) cu rezultatele grupului experimental
(copii care provin din medii defavorizate). După cum se poate observa şi în figura 3 rezultatele pot fi
interpretate ca datorându-se tratamentului experimental la care au fost supuşi copiii din grupul
experimental. Există totuşi o serie de ipoteze rivale care pot explica rezultatele. Este posibil ca factorii
istorici locali să fi afectat rezultatele celor două grupe de participanţi. Al doilea efect, şi cel mai important
este efectul de regresie statistică. Acest factor poate să contamineze rezultatele deoarece participanţii
din grupul experimental sunt selectaţi datorită performanţelor lor scăzute. Efectul de regresie poate
produce o creştere a rezultatelor participanţilor din grupul experimental la a doua măsurare. Această
creştere a rezultatelor subiecţilor din grupul experimental ar putea fi interpretată ca datorându-se
tratamentului experimental. Un indicator al existenţei efectului regresiei statistice este instabilitatea
scorurilor participanţilor care provin din medii defavorizate obţinute în absenţa tratamentului. Dacă
rezultatele participanţilor din grupul experimental se menţin la un nivel scăzut în timp, aceasta
sugerează că scorurile scăzute reprezintă nivelul real al performanţei. În această situaţie, creşterea
apărută între pre-test şi post-test poate fi considerată ca reprezentând într-adevăr efectul tratamentului
experimental (sau cel puţin că efectul tratamentului nu este contaminat de regresia statistică).

4. Efectul de inversare a scorurilor


Reprezintă situaţia în care la pre-test rezultatele grupului de control sunt semnificativ mai mici decât
ale grupului de control, în timp ce la post-test rezultatele grupului experimental sunt mai mari comparativ
cu rezultatele grupului de control. Ilustrăm grafic aceste rezultate:

313
LOREDANA GHERASIM

Grup
experimental
Grup de
control

Pretest Posttest

Figura 4
Aceste rezultate reprezintă un efect tipic de interacţiune. Aceste rezultate sunt cel mai puţin afectate
de variabilele parazite. Regresia statistică poate fi respinsă deoarece este puţin probabil să apară,
deoarece tratamentul experimental aplicat grupului care a obţinut rezultate slabe este mai puţin probabil
să regreseze astfel încât la post-test să se obţină rezultate semnificativ mai bune comparativ cu a celor
din condiţia de control. Efectul de selecţie şi maturizare este mai puţin probabil deoarece tipic scorurile
la pre-test obţinute de grupul experimental ar fi trebui să fie mai mari şi să crească mai rapid până la
post-test. Rezultatele prezentate în Figura 4 indică faptul că participanţii din grupul experimental au
scoruri mai mici la pre-test comparativ cu grupul de control şi a obţinut scoruri mai mari la post-test.
Rezultatele obţinute sunt opuse rezultatelor care se obţin dacă apare efectul maturare-selecţie.

VIII. 2. VALIDITATEA INTERNĂ

Validitatea internă fundamentează demersul experimental, care constă în a varia un factor şi de a


observa efectele acestei manipulări. Dacă validitatea internă este respectată, atunci suntem siguri că
nici un alt factor nu intră în joc sau că ceilalţi factori sunt neutralizaţi. Într-un demers experimental este
important să avem garanţii maxime că rezultatele se datorează variabilelor independente şi nu efectului
altor variabile. Tocmai această precizie, legată de problema validităţii interne diferenţiază planurile cvasi
experimentale de planurile experimentale clasice. Să presupunem un studiu în care se doreşte
evaluarea efectelor unei terapii de tip cognitiv-comportamental asupra abilităţilor heterosociale ale
tinerilor care prezintă dificultăţi de relaţionare cu persoane de sex opus. Specialiştii în domeniu
consideră că deficienţele abilităţilor sociale fac ca tinerii să trăiască izolaţi social şi stări de angoasă,
sentimente depresive şi o slabă estimare de sine. Pentru operaţionalizarea conceptelor se pot folosi
diferite măsurători cu ajutorul chestionarelor sau prin evaluări comportamentale directe obţinute prin
punerea subiecţilor în situaţie cu ajutorul jocului de rol. În cel de-al doilea caz subiecţii vor putea să se
angajeze în conversaţii cu o persoană străină, timp de cinci minute. Această interacţiune va fi
înregistrată video, apoi vizionată şi cotată de subiecţi independenţi, antrenaţi pentru identificarea unor
abilităţi manifestate în astfel de situaţii. În acest fel cercetătorul dispune de un material brut pe baza
căruia poate evalua efectele directe ale tratamentului.
Să presupunem că aceste măsurători vor fi înregistrate înainte şi după participarea subiecţilor la un
program de antrenament cu o durată de opt săptămâni. La finalul terapiei, cercetătorul poate constata o
ameliorare netă pentru întreg ansamblul de măsurători. În aceste condiţii cercetătorul îşi poate pune

314
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

întrebarea dacă schimbările observate pot fi atribuite terapiei utilizate. Pentru a putea face această
atribuire trebuie eliminate posibilele influenţe ale tuturor agenţilor sau factorilor care pot periclita
validitatea internă a studiului.
Selecţia pentru alegerea subiecţilor care vor participa la studiu şi repartizarea acestora în grupe. De
exemplu, se vor repartiza în grupul experimental primii 20 de subiecţi pentru a fi studiaţi din punct de
vedere al abilităţilor heterosociale, iar următorii 20 vor forma grupul de control. În acest fel o bază
sistematică de selecţie a fost creată direct. Efectul acestei selecţii este acela că primii subiecţi sosiţi
sunt foarte motivaţi sau foarte presaţi de nevoia de ajutor. La aceşti subiecţi există însă avantajul
posibilităţii de a se evidenţia problemele lor de timiditate.
Diferiţi factori istorici pot explica ameliorarea observată după intervenţie. De exemplu, dacă cea mai
mare parte a subiecţilor a urmat un curs de relaţii umane, unde s-au ivit numeroase ocazii în care
subiecţii au avut experienţe interpersonale de grup, este evident că acest curs poate influenţa
ameliorarea observată. În cazul unei despărţiri dureroase, aceasta poate avea consecinţe negative
asupra efectelor programului.
Maturizarea poate avea un impact asupra rezultatelor. De exemplu, concluziile studiului care
demonstrează efectul benefic al programului pot fi obţinute folosindu-se subiecţi care sunt în al doilea
semestru al primului an de studii sau subiecţi care se află în semestrul doi al celui de-al doilea an de
studiu. În acest caz putem presupune că tendinţele de izolare socială sunt mai puternice în perioada de
început a studiilor medii decât la sfârşitul acestora.
Administrarea mai multor măsurători poate produce reacţii care influenţează răspunsurile subiecţilor.
De exemplu, faptul de a fi familiarizat cu o situaţie de joc de rol, şi cu consilierul şcolii, care a devenit
deja un confident, poate contribui la supraevaluarea efectelor procedurii, care nu mai este total străină.
De asemenea, faptul de a avea deja o primă evaluare dezagreabilă la pre-test poate crea o serie de
reacţii negative la post-test.
Fluctuaţiile instrumentului de măsură poate duce la schimbarea calibrării sau a sensibilităţii
măsurărilor. De exemplu, dacă judecătorii cotează toate interacţiunile jocului de rol provenite din pre-
test înaintea celor din post-test, aceasta poate introduce o ocolire sistematică. Ei pot fi mai puţin abili
sau din contra mai motivaţi atunci când realizează această sarcină la început decât la sfârşit.
Regresia statistică este tendinţa, pentru toate cotele unei distribuţii date, de a regresa spre media
distribuţiei respective. Să presupunem că media indivizilor extremi aleşi pentru studiu este 23 la scala
de anxietate socială (faţă de cota maximă de 25 a acestei scale). Fenomenul de regresie statistică
presupune situarea cotei efective (scorul adevărat) a acestor subiecţi, mult peste media populaţiei (care
este 13), şi că în realitate acest eşantion de elevi anxioşi va obţine mai degrabă o cotă medie de 21.
Dacă, după parcurgerea programului, media este redusă la 18, atunci ceea ce vom atribui efectelor
programului nu este decât 3 (21 -18) şi nu 5 (23 - 18). Observăm că o parte din ceea ce atribuim
efectelor tratamentului se datorează regresiei statistice.
Pierderea diferenţiată a subiecţilor poate determina validitatea internă. De exemplu, dacă mulţi
subiecţi inadaptaţi în plan social întrerup tratamentul, deoarece ei se consideră prea timizi pentru a
continua, atunci şansa de a obţine rezultate favorabile pentru grupul experimental creşte deoarece
subiecţii care au rămas au mai multe abilităţi pentru a progresa. Invers, dacă subiecţii cu abilităţi
moderate sau cei care învaţă relativ repede renunţă la tratament deoarece şi-au găsit deja un prieten, şi
consideră că nu mai este necesar să continue, atunci creşte riscul de a nu vedea efectele tratamentului

315
LOREDANA GHERASIM

şi eficienţa acestuia. În acest caz, subiecţii care rămân în grup sunt cei care au probleme foarte
importante şi sunt persoane dificil de ajutat.

VIII. 3. COMPARAREA PLANURILOR EXPERIMENTALE ŞI CVASI-EXPERIMENTALE

În experimente cercetătorul are un control complet al experimentului. Acesta poate alege variabilele
independente şi nivelurile acestora şi controlează variabilele parazite care ar putea să afecteze
răspunsurile la variabila dependentă. Controlul asupra variabilelor parazite este posibil deoarece
subiecţii care participă la experiment pot fi selectaţi aleatoriu din populaţie şi de asemenea, pot fi
distribuiţi aleatoriu în grupele experimentale. Reamintim că distribuţia aleatorie ne permite să
concluzionăm că orice altă variabilă care a apărut în studiu a avut un efect întâmplător. În aceste studii
cercetătorul are un deplin control al modului în care se desfăşoară experimentul. În cvasi-experimente
cercetătorul nu are acelaşi grad de control asupra condiţiilor experimentale. În acest tip de design
experimentatorul alege participanţii pornind de la grupurile existente anterior. De exemplu, dacă suntem
interesaţi de diferenţele de gen în detectarea figurilor ascunse, nu vom putea selecta membrii celor
două condiţii - subiecţi de sex feminin şi masculin. Experimentatorul nu poate crea grupele de femei şi
bărbaţi, dar poate selecta membrii grupurilor dintr-o populaţie preexistentă.
În experimentele propriu-zise cercetătorul manipulează variabilele independente, în timp ce în cvasi-
experimente sunt observate diferite categorii de subiecţi. Când folosim două grupe preexistente şi
considerăm diferenţa dintre ele ca fiind o variabilă independentă, nu manipulăm nici o variabilă ci pur şi
simplu stabilim nivelurile grupelor corespunzător cu ceea ce considerăm ca fiind o diferenţă importantă
între ele. Astfel, putem consideră că nivelul socio-economic al grupelor de subiecţi ar putea influenţa
anumite măsurări. Aceste rezultate s-ar putea datora şi diferenţelor culturale existente între nivelurile
socio-economice (cum ar fi şi nevoia de achiziţionare, neajutorarea învăţată sau religia). Folosirea
grupelor preexistente de subiecţi are o serie de consecinţe asupra măsurării comportamentului. Nu ştim
dacă comportamentele grupelor se datorează variabilei independente sau diferenţelor dintre grupe.
Dacă studiem efectul a două metode de învăţare folosind două clase diferite de elevi, nu vom şti cu
siguranţă dacă diferenţele în învăţare se datorează metodelor folosite sau diferenţelor existente între
clasele de elevi.
Gradul de control al variabilelor variază în funcţie de tipul de investigaţie. Nu putem afirma că
experimentele propriu-zise reprezintă cel mai bun tip de investigaţie. Este de preferat să folosim
experimentul propriu-zis în locul cvasi-experimentului, respectiv cvasi-experimentul în locul unei studiu
non-experimental. Multe fenomene sociale nu se pot desfăşura în laborator într-o manieră realistă, deşi
ar fi preferabil un astfel de experiment. Se poate încerca un studiu experimental propriu-zis, iar apoi să
se utilizeze alte design-uri dacă validitatea rezultatelor ar fi scăzută de sentimentul de pierdere a
controlului.

316
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

BIBLIOGRAFIE

· Aniţei, M. (2004) Introducere în psihologia experimentală, Editura Livpress, Bucureşti


· Christensen, L.B. (2001). Experimental Methodology, Eighth Edition, Allyn and Bacon, Boston
· Dooley, D. (2001). Social Research Methods, Upper Saddle River, New Jersey;
· Furlong, N.E, Lovelace, E.A & Lovelace K.L (2000) Research Methods and Statistics. An Integrated
Approach, Harcourt College Publishers, Fort Worth;
· Havârneanu, C., (2000), Metodologia cercetării în ştiinţele sociale, Editura Erota, Iaşi
· King, R. (2005). Strategia cercetării, Editura Polirom, Iaşi
· Lungu, N. (2000) Psihologie experimentală, Editura Fundaţiei România Mare, Bucureşti
· Martin, D., (1997) Doing Psychology Experiments, Brooks/Cole Publishing Company, Washington
· McBurney. D.H. 1983 Experimental psychology, Wadsworth publishing Company, Belmont,
California
· McGuigan F.J. (1997) Experimental Psychology – Methods of Research, Seventh Edition, Prentice
Hall, Upper Saddle River, New Jersey
· Myers A, & Hansen C.H. (1997) Experimental Psychology, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific
Grove
· Nachmias, D., & Nachmias, C. (1997) Research Methods in Social sciences, St. Marin’s press, New
York
· Nation, J.R. (1997). Research Methods, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey;
· Solso, R.L & Johnson H.H (1989) An Introduction to Experimental design in psychology. A case
Approach, Harper Collins Publisher, New York
· Vadum, A. C. & Rankin (1998) Psychological research - Methods for discovery and validation,
McGraw Hill, Boston
· Vîrgă, D., M. (2003) Psihologie experimentală de la teorie la practică, Mirton, Timişoara

317
LOREDANA GHERASIM

TEME

TEMA 1

Un studiu a vizat stereotipul copiilor cu privire la rolul de gen, în condiţiile în care s-a constat o
creştere a numărului de mame care lucrează în afara căminului. La cercetare au participat fete
şi băieţi cu vârsta de 6 ani, a căror mame fie lucrau (în afara căminului) fie erau casnice. Copiilor li s-a
cerut să precizeze cât mai multe meserii pe care ei ar dori să le aibă. Cercetătorii au calculat câte un
scor pentru fiecare copil prin însumarea numărului de ocupaţii care nu corespundeau rolului tradiţional
de gen (de exemplu, dacă un băiat spune că dorea să fie asistent medical, acest răspuns a fost
cuantificat ca fiind necorespunzător cu rolul tradiţional de gen). Acest scor a cuantificat stereotipul
copiilor cu privire la rolul de gen.
Întrebări:
1. Formulaţi ipoteza studiului
2. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă.
3. Construiţi planul experimental care a stat la baza realizării studiului
4. Precizaţi ce tip de grupe de participanţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi
răspunsul.
5. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu experiment
propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul

TEMA 2

Subiecţi de gen feminin şi masculin, atât persoane tinere (cu vârste cuprinse între 20-29 ani)
cât şi persoane vârstnice (cu vârste cuprinse între 65-80 ani) au participat la un studiu în care
şi-au exprimat opinia cu privire la severitatea unei noi legi rutiere. După evaluare toţi subiecţii au
vizionat un film care prezenta leziuni ale persoanelor accidentate. Ulterior tuturor subiecţilor li s-a cerut
să îşi exprime din nou opinia cu privirea la noua lege.
Întrebări:
1. Formulaţi ipoteza (sau ipotezele) studiului.
2. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă.
3. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă.
Argumentaţi răspunsul.
4. Realizaţi planul de cercetare
5. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu
experiment propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul.

TEMA 3

La un studiu care a vizat testarea un nou medicament pentru tratamentul bolilor coronariene au
participat subiecţi de gen masculin de vârstă medie cu probleme cardiace. Aceştia au fost
aleator distribuiţi fie în grupul experimental (în care au primit medicamentul), fie în cel placebo (de
control). Subiecţilor li s-a cerut să ia acelaşi număr de medicamente în fiecare zi în timp de un an.
Cercetătorii au înregistrat numărul de dureri în piept pe care pacienţii le-au avut pe parcursul
tratamentului. La sfârşitul tratamentului prescripţia a fost analizată, iar participanţii au clasificaţi ca fiind
fie „loiali” (ei au luat cel puţin 85% dintre medicamentele pe care trebuiau să le ia) fie „non-loiali” (ei au
luat mai puţin de 85% dintre medicamentele pe care trebuiau să le ia).
Întrebări:
1. Precizaţi metodă de cercetare (experimentală sau cvasi-experimentală) care a fost utilizată pentru
verificarea ipotezei. Argumentaţi răspunsul.

318
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

2. Indicaţi doi factori care au putut ameninţa validitatea internă a cercetării şi precizaţi modalitatea de
control ce ar trebui folosită pentru ca aceşti factori să nu contamineze efectele variabilelor
independente.
3. Comentaţi validitatea externă a cercetării.

TEMA 4

Un studiu a vizat efectele variabilelor tip de feedback (pozitiv, negativ, neutru), orientare
cognitivă (informaţii relevante versus informaţie ne-relevantă) asupra timpilor de reacţie ai
subiecţilor la o serie de stimuli vizuali. Pentru a studia durata efectului autorii au măsurat variabila
dependentă şi la 2 ore după finalizarea experimentului şi respectiv după 4 zile.
Întrebări:
1. Formulaţi ipoteza studiului.
2. Identificaţi variabilele independente (şi nivelurile acestora) şi dependente
3. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi
răspunsul.
4. Realizaţi planul experimental.

TEMA 5

Ipoteza unui studiu realizat în domeniul psihologiei dezvoltării prezice faptul că diferenţele
culturale influenţează dezvoltarea morală.
Întrebări:
1. Identificaţi variabilele independente (şi nivelurile acestora) şi dependente.
2. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi
răspunsul.
3. Indicaţi tipul de plan experimental (experimental sau cvasi-experimental) care poate fi folosit pentru
verificarea ipotezei. Explicaţi decizia dvs.

TEMA 6

Un studiu a vizat eficienţa unui nou medicament în tratamentul depresiei. Unii pacienţi au primit
noile medicamente, altor pacienţi li s-a cerut doar să se gândească la faptul că le-au primit.
Subiecţii din al treilea grup nu a primit nici un fel de instructaj. După finalizarea programului, s-au
înregistrat răspunsurile la instrumentele care vizau măsurarea depresiei. După 6 luni, toţi subiecţii au
fost testaţi pentru a vedea dacă nivelul depresiei a scăzut.
Întrebări:
1. Identificaţi variabilele independente cu nivelurile acestora şi variabila dependentă.
2. Precizaţi ce tip de eşantioane de subiecţi a presupus fiecare variabilă independentă. Argumentaţi
răspunsul.
3. Realizaţi planul de cercetare
4. Precizaţi metoda de cercetare care ar trebui utilizată pentru verificarea ipotezei (studiu experiment
propriu-zis sau cvasi-experiment). Argumentaţi răspunsul.
5. Indicaţi doi factori care au putut ameninţa validitatea internă a cercetării şi precizaţi modalitatea de
control ce ar trebui folosită pentru ca aceşti factori să nu contamineze efectele variabilelor
independente.

319
LOREDANA GHERASIM

TEMA 7

Scopul unui studiu a fost de a analiza factorii care determină atribuirea responsabilităţii
agresiunii victimei de gen feminin. S-a analizat rolul următorilor factori: contextul agresiunii şi
atractivitatea victimei. Subiecţii studiului au fost studenţi în anul 1 şi 2.
Întrebări:
1. Precizaţi tipul de validitate care lipseşte acestui studiu. Argumentaţi.
2. Precizaţi 2 variabile parazite care ar putea afecta rezultatele studiului. Argumentaţi.
3. Precizaţi modalitatea de control ce ar trebui folosită pentru a elimina efectele variabilelor parazite.

TEMA 8

Într-o cercetare s-a investigat eficienţa a două programe terapeutice care vizează pierderea în
greutate. Pentru desfăşurarea studiului, subiecţii au fost distribuiţi în trei grupe, unul fiind de
control. Greutăţile iniţiale ale subiecţilor au fost: 185, 142, 175, 163, 158, 152, 181, 148, 164, 173, 184,
171, 154, 145, 161.
Cerinţe:
1. Precizaţi modalitatea de control care trebuie folosită pentru a reduce impactul diferenţelor iniţiale
dintre subiecţi. Argumentaţi răspunsul.
2. realizaţi distribuţia în grupe a participanţilor.

TEMA 9

Într-un studiu s-a verificat experimental efectul anxietăţii şi învăţării asupra notelor obţinute la
examen. Rezultatele obţinute sunt ilustrate în graficul de mai jos.
35
30
25
20
15
10
5
0
1 2

Cerinţe:
1. Menţionaţi, pe grafic, unde se găsesc nivelurile variabilelor independente şi valorile variabilei
dependente
2. Precizaţi tipurile efectele variabilelor independente asupra răspunsurilor participanţilor

TEMA 10

În urma realizării unui studiu s-au obţinut următoarele rezultate la o probă de reprezentare
spaţială: performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine ridicată din condiţia sarcină uşoară a
fost 42, performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine ridicată din condiţia sarcină dificilă a fost 67,
performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine scăzută din condiţia sarcină uşoară a fost 50,
performanţa medie a subiecţilor cu stimă de sine scăzută din condiţia sarcină dificilă a fost 58.
Cerinţe:
a. Reprezentaţi grafic rezultatele obţinute şi menţionaţi pe grafic variabilele studiului.
b. Prezentaţi efectul combinat al variabilelor independente.

320