Afectivitatea

Din Aniței, M. Fundamentele Psihologiei, 2010, București, Editura Universitară

Procesele afective sunt stări sau trăiri subiective care reflectă relațiile individului cu lumea înconjurătoare și
măsura în care necesitățile lui interne sunt sau nu satisfăcute.
Emoțiile sunt stări afective de scurtă durată și cu intensitate variabilă. Pot fi răspunsuri la o situație sau la
un eveniment (când ne este frică), pot să motiveze comportamentul (când suntem furioși acționăm agresiv)
sau pot fi scopuri în sine (obținerea unei stări de plăcere). Emoțiile au trei componente: cognitivă, fiziologică
și comportamentală.
Teoria comună: o situație este interpretată și apare starea emoțională (combinație între declanșare și
gânduri).
Afectivitatea reprezintă fondul și latura energetică a vieții psihice a individului, dar și a comportamentului
acestuia în raport cu sine sau cu ceilalți membrii ai comunității din care face parte.

Teoriile afectivității
Teoriile mecaniciste – originea emoțiilor (de tip central sau periferică) & relația emoție-cogniție
Teoria James-Lagange – anumiți stimuli externi declanșează în mod instinctiv anumite modele de excitații
pentru a face față la două modalități de apărare: fuga sau lupta. Astfel, devenim nervoși pentru că ne
comportăm agresiv, ni se face frică pentru că fugim. Deci percepția atrage după sine modificările fiziologice,
iar conștiința acestora constituie emoția. Emoțiile sunt doar reprezentări cognitive (produse secundare) ale
răspunsurilor psihologice și comportamentale automate. Teoria James-Lagange sugerează faptul că suntem
capabili să ne schimbăm sentimentele prin modificarea comportamentului; este în concordanță cu ipoteza
feedback-ului facial (zâmbetul poate induce sentimente plăcute, deși este discutabil dacă efectul acestor stări
plăcute va învinge tristețea). Critică: excitația psihologică ce însoțește emoția A nu este fundamental diferită
de excitația care însoțește emoția B; cogniția are o funcție minoră; neagă rolul funcției cognitive, rolul
valorilor umane și al alegerii individuale.
Teoria Cannon-Bard – emoțiile acompaniază răspunsul fizic (nu sunt produse de schimbări la nivel fizic): un
eveniment declanșează răspuns fizic (excitare și acțiune) și trăirea unei emoții în același timp. Când un
eveniment este perceput (procesat de creier), creierul simulează activitatea autonomă și musculare (exitare și
acțiune), dar și activitatea cognitivă. Critică: răspunsul fizic și emoțiile nu se manifestă întotdeauna simultan
(conștientizarea pericolului poate declanșa excitare înainte de a ne fi frică).
Teoriile cognitiviste – se concentrează asupra explicării procesului de transmitere a informației. Principiul
general: evenimentul inductor este receptat, interpretat, codificat și transpus într-o formă de reprezentare
internă care determină adoptarea unui plan de pregătire pentru a acționa într-un anumit fel, după care se
face o evaluare a adaptării la situația respectivă.
Susținătorii teoriilor cognitiviste merg pe linia indicată de Shachter – interpretarea situației are rolul de a
determina aspectul subiectiv și tipul de emoție implicat.
Schachter – emoțiile au modele generale pentru excitația fizică; variază de-a lungul unei dimensiuni slab-
puternic ce este determinată de nivelul de excitație a individului. Eticheta atribuită unei anumite stări
emoționale depinde în mare parte de modalitatea noastră de a percepe cognitiv situația. Evaluare cognitivă se
bazează pe mai mulți factori, inclusiv pe percepția noastră despre evenimentele exterioare și modul în care
alți oameni răspund la aceleași evenimente.
Robert Zajonc – emoția este o entitate independentă, autonomă ce nu poate fi redusă la simpla cogniție și,
mai mult, emoția are o latură diferită complet de aceasta. Argumente: reacțiile afective se produc într-un timp
mai scurt decât reacțiile cognitive, ocupă un rol mai important în evoluția speciei decât în evoluția
individului: emoția precedă cogniția, sunt relativ independente de voință și rațiune (deseori există puține
cunoștințe și sunt dificil de exprimat prin cuvinte, și nu există o legătură între conținutul substanțial
<denotativ> și aspectul evaluativ <conotativ>).
Scherer propune „modelul proceselor componente” – trăirea emoțională este conștientizarea unor forme de
stare ale unei serii de subsisteme de: asistență, acțiune, informare, reglare și monitorizare. Fațetele prezentate
de un subsistem sunt tratate de o funcție evaluativă, iar rezultatul determină natura și intensitatea emoției.
Componentele emoțiilor ar fi stările tipice de moment ale subsistemelor funcționale ale organismului.
Teoriile pragmaticii emoționale / teoriile funcționaliste – emoțiile nu sunt folositoare vieții umane, fiind doar
un factor perturbator al ordinii interindividuale și intraindividuale. Aceste teorii au la bază opozițiile
rațiune-pasiune și trup-suflet.
Darwin – emoțiile sunt perturbatoare (emoții disruptive). Expresia emoțiilor este comună omului și
animalelor. Există trei principii ce explică majoritatea expresiilor și gesturilor involuntare:
- Principiul perenității obiceiurilor utile – expresiile emoționale, dovedite utile pe parcursul evoluției speciei,
s-au fixat ereditar și, chiar dacă pe termen lung unele au devenit inutile, au rămas în stadiul lor primar
(mimica adoptată de omul furios care își arată dinții strânși ca un animal gata să muște)
- Principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse – trăsăturile caracteristice emoțiilor opuse sunt de asemenea
opuse morfologic și în expresie (un câine care amenință are urechile ridicate, gura larg deschiză cu buza
superioară contractată, în timp ce un câine supus are urechile pleoștite, gura închisă și buzele relaxate)
- Principiul acțiunii directe a sistemului nervos – când exitația este puternică, „forța nervoasă”, generată în
exces se transmite în conformitate cu anumite căi predeterminate ale sistemului nervos și parțial în virtutea
obișnuințelor: patter-ul expresiv este predeterminat corespunzător predeterminării structurilor nervoase +
există o scurgere a forței nervoase (anunță ideile de catharsis și descărcare)

N. H. Frijda – pune accentul pe relațiile pe care individul le are cu mediul, explicând astfel ideile conform
cărora sunt posibile mai multe comportamente pentru o singură emoție; propune patru principii de bază ale
recunoașterii emoțiilor:
- Principiul activității relaționale – activitatea relațională este activitatea ce stabilește, diminuează sau neagă
relațiile fizice și cognitive ale subiectului și mediului în care trăiește; poate utiliza locomoția, modificările
corporale și adaptările senzoriale
- Principiul eficacității interactive – o serie de comportamente expresive pot fi înțelese ca acțiuni ale
subiectului care au ca scop modificarea relațiilor pe care le are cu mediul în care trăiește, prin acționare
asupra comportamentului altor indivizi
- Principiul activării – anumite comportamente expresive sunt înțelese ca manifestări de activare
comportamentală sau de diminuare a acestei activări (activare – orientarea și pregătirea intețională pentru
acțiune, efort sau răspuns)
- Principiul inhibiției – unele comportamente sunt rezultate ale inhibiției sau acțiunii

Exprimarea emoțiilor
Darwin considera că recunoașterea universală a expresiilor feței are un rol deosebit de important în
supraviețuire (de exemplu, expresiile faciale pot anunța apropierea unui dușman sau a unui prieten, în absența
unui limbaj comun).
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că există expresii faciale care sunt universal valabile și transmit
aceleași emoții, indiferent de persoana sau cultura din care aceasta face parte. Paul Ekman (1993) a
fotografiat oameni care exprimau emoții ca furie, frică, dezgust, fericire, tristețe și surpriză și le-a arătat
oamenilor din diferite culturi și civilizații (printre care studenți europeni și membri ai tribului Fore din Noua
Guinee). Toți participanții au identificat aceleași emoții.
Ipoteza feedback-ului facial
(Expresiile faciale reflectă stările emoționale pe care le trăim.)
Relația cauzală dintre emoții și expresivitatea feței poate funcționa și în sens opus – zâmbetul poate să
declanșeze bună dispoziție, iar încruntatul poate aduce furie?
Legături posibile între feedback-ul expresiilor faciale și emoții:
- Declanșarea – contracțiile intense ale mușchilor faciali, folosite în exprimarea fricii, intensifică declanșarea
emoțiilor. Perceperea declanșării duce la intensificarea activității emoționale.
- Schimbarea temperaturii creierului și eliberarea de neurotransmițători
- Feedback-ul chinestezic al contracțiilor mușchilor faciali pot induce stări ce pot fi asemenea sentimentelor
- Zâmbetul Duchenne (de Boulogne, care a descoperit cum lucrează mușchii feței pentru a produce zâmbetul
– ochi semi-deschiși, pielea încrețită în jurul ochilor, colțurile sprâncenelor puțin coborâte, eventual capul
lăsat pe spate) poate induce sentimente plăcute

Modelul celor patru sisteme motivațional-afective: furia, bucuria, tristețea și frica

Furia
Semne al furiei:
- Senzațiile de tensiune musculară
- Bătăi rapide ale inimii
- Senzație de căldură
- Strângerea pumnului
- Înroșirea feței
- Creșterea ritmului de respirație

Funcțiile furiei:
- Pregătirea în vederea acționării – de fugă sau de luptă. Furia ne pregătește pentru confruntarea cu
adversarul, dar face și ca această confruntare să se amâne, prin
intimidarea adversarului. Funcția de indimidare este esențială întrucât permite evitarea confruntării, un
procedeu riscant și consumator de energie
-Comunicarea cu alți indivizi – prin expresiile faciale ne facem cunoscute sentimentele și cauzele declanșării
furiei. Cognitiviștii consideră că „simțim emoțiile pentru că gândim” – furia este rezultatul unei serii de
evaluări psihologice instantanee asupra evenimentelor respective din care este alcătuită întreaga noastră viață
Apreciem astfel dacă evenimentul este:
- Nedorit – când este interzisă, oprită sau când nu se reușește satisfacerea uneia sau a mai multor dintre
dorințele oamenilor: de a obține ce își propun, de a fi tratați cu respect, de a dobândi un bun, păstrarea unui
bun obținut, protejarea trupului, a spațiului personal și apărarea în fața intrușilor, caz în care oamenii resimt
frustrări din ce în ce mai mari, care vor da naștere la furie
- Intenționat (provocat de altcineva decât de noi) – intenționalitatea faptelor poate fi apreciată ca aparținând
unui dintre nivelurile: total involuntar; voluntar, dar fără să conștientizeze că face rău; voluntar,
conștientizând că face rău; voluntar, cu dorința de a face rău. Tindem să atribuim comportamentului
intențional al celuilalt un „nivel” mai ridicat decât este cu adevărat.
- Contrar sistemului nostru de valori – sistemul nostru de valori este cel la care ne raportăm atunci când
judecăm o acțiune sau un comportament, prin referire la care decidem dacă ceva, cineva sau o anumită faptă
este bună sau rea, dacă ceva este „normal” sau nu, și în funcție de acesta ne construim întreaga viață – se
exprimă sub forma convingerilor fundamentale, reguli mai mult sau mai puțin conștiente ce fac parte din
personalitatea noastră. Sistemul de valori este unic; variază de la o cultură la alta și în cadrul aceleiași culturi
de la individ la individ. O valoare frecvent întâlnită este reciprocitatea: ne așteptăm ca ceilalți să se comporte
față de noi în aceeași manieră în care ne comportăm și noi față de ei. În momentul în care ne este încălcat
acest sistem de valori sau atacat de o persoană sau situație suntem tentați să reacționăm cu furie
- Controlabil prin reacția noastră de furie – în funcție de evaluarea situației frustrante, adoptăm un
comportament „de supunere” sau „de intimidare”.
Furia și mecanismele de apărare
Freud a fost printre primii cercetători care au descris mecanismele de apărare specifice furiei. Deplasarea,
transferul unei emoții către obiectul care l-a declanșat este mecanismul ce se află la baza teoriei pulsiunilor.
Mecanismele de apărare – mecanismele folosite pentru a ne controla emoțiile și pentru a ne proteja conștiința
de anumite emoții prea dureroase sau inacceptabile sau, pur și simplu, pentru a evita frica.
Câteva dintre mecanismele de apărare împotriva furiei: trecerea la acțiune, deplasarea, regresia, reveria,
somatizarea, izolarea, formațiunea reacțională, raționalizarea, disocierea, proiecția, clivajul, sublimarea,
suprimarea, umorul (ultimele trei sunt mecanisme mature de apărare și sunt specifice doar acelor indivizi ce
au atins un prag superior de dezvoltare mintală).
Controlarea furiei – explozie (furia este lăsată să se manifeste extrem de repede, într-un mod incontrolabil și
din motive lipsite de importanță – accese de furie pe care le regretăm, care provoacă certuri inutile, care lasă
în urmă resentimente persistente), inhibiție („înăbușire” completă și disimularea față de ceilalți și, uneori, față
de noi înșine – nici această modalitate de controlare a furiei nu este benefică, întrucât, la un moment dat, se
poate transforma în prima
variantă, iar un alt motiv este că înăbușirea furiei și acceptarea tuturor sitațiilor frustrante fără a riposta îi va
face pe ceilalți să creadă că acest individ este foarte ușor de dominat și vor proceda la fel de fiecare dată).
Trucuri pentru controlarea furiei: minimalizarea motivelor de iritare, stabilirea clară a priorităților,
considerarea și a punctului de vedere a celuilalt, „noapte e un sfetnic bun” (tehnică ce permite reevaluarea
situației, cererea unui sfat, formularea precisă a cauzelor resentimentelor), acordarea șansei la explicație
celeilalte persoane, concentrarea asupra comportamentului ce a generat iritarea în locul atacului la persoană,
întreruperea întrevederii înainte de a simți pierderea controlului, întoarcerea spatelui provocărilor.
Bucuria
„Stare subiectivă de bine”, „sumă de momente de bucurie”, „dispoziție pozitivă”
Se poate încerca o definire ca fiind o îmbinare a două componente:
- gradul de satisfacție al individului – este determinat prin evaluarea prezentului: compararea așteptărilor
noastre cu ceea ce am reușit să obținem în realitate, iar diferența determină gradul de satisfacție
- trăirea emoțională a acestuia – măsurată în funcție de frecvența emoțiilor agreabile și a celor dezagreabile
(tristețe, furie, anxietate, rușine, etc.)

Fericirea depinde mai mult de frecvența emoțiilor pozitive decât de intensitatea acestora: sunt preferabile o
serie de evenimente mai mici dar pline de bucurii în locul marilor momente de extaz.
Teoria diferențelor / GAP – propria stare de fericire poate fi estimată în funcție de trei categorii de diferențe:
- diferența dintre ceea ce dorim și ceea ce avem deja
- diferența dintre condițiile actuale de viață și cele trecute
- diferența dintre ce avem noi și ce au alții
-

Lacrimi de bucurie:
- lacrimile învingătorului – apar când victoria obținută amintește de toate suferințele îndurate de-a lungul
desfășurării luptei; victoria anunță și despărțirea viitoare de cei cu care este sărbătorită în prezent; au rolul
totodată de a cere ajutorul și de a-i apropia pe ceilalți, fiind utile pentru că atenuează sentimentele de invidie
și ostilitate ale celor învinși și ale spectatorilor – este mult mai dificil să urăști un învingător înlăcrimat decât
pe unul triumfător și care radiază de fericire pentru victoria obținută
- lacrimile reîntâlnirilor – reamintesc de suferințele îndurate la momentul despărțirii

Rolurile bunei dispoziții:

- ne determină să îi ajutăm pe alții – ne face mai deschiși la a oferi ajutorul nostru acelora care au nevoie
- ne face mai creativi
- ajută la adoptarea de hotărâri mai bune
- ne face mai îndrăzneți
- ne face să ne asumăm riscuri exagerate – persoanele cu un nivel ridicat al bunei dispoziții sunt mai
predispuse la a-și asuma riscuri mai ușor decât ar face-o în mod normal
- câteodată ne face prea docili – persoanele bine dispuse tind să accepte mai ușor decât ceilalți anumite
sarcini covârșitoare

Tipuri de a percepe fericirea:

- fericirea percepută ca o sumă de bucurii – există o categorie de persoane care încearcă emoția fericirii
atunci când au parte de o sumă de momente pline de emoție intensă și intermitentă. Este preferată intensitatea
emoției în fața continuității acesteia
- fericirea percepută ca o stare prelungită de mulțumire – o altă categorie de oameni se simt fericiți când au
ce își doresc sau au obținut ce și-au propus. Prin atingerea scopurilor au dobândit o mulțumire de sine care
echivalează subiectiv cu fericirea
- fericirea ca scop atins în activitatea desfășurată – oameni care se simt fericiți numai când și-au atins
scopurile, când au realizat ce și-au propus
- fericirea ca serenitate (ca echilibru sufletesc) – calm sufletesc, dispoziția echilibrată în fața schimbărilor
destinului (Seneca). Oamenii din această categorie consideră că nu pot interveni în schimbarea cursului
evenimentelor, fie că sunt fericite sau nu, ei putând doar accepta că acest curs al evenimentelor nu poate fi
influențat de ființa umană. Sunt împăcați cu condiția lor actuală și au parte de o liniște sufletească, concepție
echivalentă cu fericirea.

Factori care determină fericirea:

a) factor foarte important – personalitatea – influențează atât calitatea fericirii resimțite, cât și nivelul global
de fericire. Extrovertiții (pentru că stările de fericire sunt trăite mai intesn) și persoanele stabile emoțional
(pentru că acest lucru le ajută la atenuarea emoțiilor negative) au șanse crescut de a fi fericite
b) factori importanți
- sănătatea – nivelul stării de sănătate va influența întotdeauna nivelul de fericire
- căsătoria – oamenii căsătoriți sunt mai fericiți decât celibatarii
- practica religioasă – oamenii religioși și practicanți au, în medie, un nivel de fericire mai mare decât cei
nepracticanți; cei practicanți dezvoltă într-un număr mai mic tulburări mentale; religia contribuie la fericirea
indivizilor prin mecanismele prin care acționează: credința (dă o stare de fericire echivalentă cu serenitatea) și
sentimentele de apartenență la grup (fericirea sinonimă cu starea de mulțumire)
- activitatea – oamenii activi, implicați în diferite activități sunt, în medie, mai fericiți decât restul oamenilor,
cu atât mai mult cu cât activitatea desfășurată se află în concordanță cu scopurile și valorile acestora
- prietenii și relațiile – fericirea este dată de relația stabilită între sprijinul social și adaptarea la situațiile
stresante ale individului; sprijinul social are patru componente: sprijin emoțional, sprijin prin respect, sprijin
informativ, sprijin material. Este mai important sprijinul social perceput de individ decât cel real, obiectiv
c) factori mai puțin importanți
- vârsta – fericirea se diminuează pe măsura înaintării în vârstă: tinerii sunt mai fericiți decât bătrânii; însă
fericirea este diferit evaluată de tineri și de bătrâni
- banii – starea subiectivă de bine crește proporțional cu veniturile. Banii au un impact mai mare în ceea ce
priveștee fericirea la oamenii săraci, dar cu cât banii devin mai mulți cu
atât această stare subiectivă de bine scade, iar impactul banilor asupra fericirii se reduce proporțional

Tristețea
Tristețea este emoția care, în general, este asociată pierderii; va fi o emoție de o durată mai mare sau mai
mică în funcție de valoarea atribuită de fiecare individ pierderii suferite.
Tipuri de pierderi:
- pierderea unei ființe iubite
- pierderea unui obiect valorizat
- pierderea statutului
- pierderea valorilor/scopurilor

Expresie facială caracteristică, universală: sprâncenele adoptă o poziție oblică, colțurile gurii sunt lăsate în jos
iar atunci când tristețea este foarte mare, ridurile de pe frunte se cutează astfel încât desenează o potcoavă
(sau semnul omega – Ω – în limbaj psihiatric, permanentizarea tristeții și prezența continuă a semnului omega
pe frunte se numește „omega melancolică”)
Funcțiile tristeții:
- ajută la evitarea situației ce determină apariția emoției – în mod instinctiv, oamenii se feresc de situații și
comportamente ce le fac rău. Avem tendința de a evita comportamentul care a generat tristețea. Riscul de a
deveni triști va guverna mai mult sau mai puțin conștient evitarea situației de a suferi pierderi
- determină retragerea și reflectarea la propriile greșeli – tendința de izolare ajută la obținerea unei mai bune
cunoașteri de sine și a cauzelor care au dus la eșecul suferit; retragerea este benefică întrucât ajută la
regenerarea forțelor individului și la reconstituirea situației; retragerea oferă și posibilitatea de a reflecta la
cea mai bună hotărâre în legătură cu situația respectivă
- atragerea atenției și a simpatiei celorlalți – oamenii din jurul nostru sunt capabili, în general, să recunoască
tristețea, iar cei mai apropiați sau cei mai sensibili dau dovadă de simpatie sau empatie. Tristețea ajută la
obținerea sprijinului afectiv și uneori material (chiar dacă aceasta nu est afișată intenționat sau conștient).
Când tristețea unui individ izolat nu atrage atenția nimănui se poate declanșa spirala tristețe-izolare ce
conduce, în cele din urmă, la depresie
- protejează, pe moment, de agresivitatea celorlalți – tristețea este și unul din semnele universale ale
recunoașterii înfrângerii. Un învingător va fi mai puțin pornit asupra unui adversar ce se recunoaște învins
- ajută la manifestarea simpatiei și empatiei față de tristețea altor persoane – cea mai bună cale de a înțelege
suferința este aceea de a o suferi tu însuți; astfel tristețea va ajutoa persoanele la a deveni consolatori mai
buni ai cuiva apropiat, aflat în suferință

Dezavantajele tristeții:
- determină o inhibare excesivă
- determină o reflectare prea mare la propriile greșeli
- poate epuiza întregile resurse de bunăvoință a celorlalți
- în ochii celorlalți persoana tristă poate deveni vulnerabilă
- determină o sensibilitate crescută la orice eveniment trist

„Trucuri” pentru controlul tristeții: acceptarea tristeții, manifestarea, continuarea activităților obișnuite,
căutarea de evenimente plăcute, căutarea ajutorului specializat.
Doliu – tristețe ce apare în urma pierderii unei persoane extrem de dragi. Capacitatea de a depăși perioada de
doliu depinde în foarte mare măsură de sprijinul familiei și de resursele proprii, dar și de anumiți factori
precum:
- sensibilitatea personală la pierderi – este o latură a personalității și variază de la persoană la persoană
- felul în care se produce pierderea – sunt șanse mai mari de a depăși pierderea unei ființe dragi dacă
pierderea se produce progresiv și sunt șanse mai mici dacă pierderea se produce brusc
- intensitatea și durata relației – când momentul nu este depășit se ajunge la „doliu patalogic”
- complexitatea emoțiilor resimțite în legătură cu persoana pierdută
- sprijinul venit din partea celorlalți – un individ izolat social este mai vulnerabil când se confruntă cu o
pierdere față de un individ integrat unui grup

Frica
Evoluționism – frica este o emoție utilă, determinată genetic, fiind destinată producerii de spaimă față de
orice situație sau comportament care ne poate amenința supraviețuirea și integritatea corporală.
Comportamentalism – reacțiile fizice de spaimă reprezintă un fel de sistem de avertizare menit să ne atragă
atenția asupra mediului înconjurător și să ne facă vigilenți.
Cognitivism – frica are scopul de a ne proteja și a ne oferi mai multă siguranță; mintea umană anticipează și
amplifică teama, precum și acele aspecte necunoscute și nevăzute și chiar imperceptibile (teama de
necunoscut, pentru a ne pune în gardă și a ne spori măsurile de siguranță).
Culturalism – temerile ne sunt insuflate încă din copilărie, astfel încât să deprindem comportamentele
adecvate societății în care trăim și pentru a ne integra în aceasta din punct de vedere cultural.
Centrul de coordonare fundamental pentru frică se află în nucleul amigdalian, în lobul temporal din zona
laterală a cortexului cerebral. Înlăturarea centrului fricii duce la pierderea emoției și la lipsa conștientizării
pericolului.
Frica este o emoție specifică primejdiei și percepției asupra primejdiei. Are un impact major din punct de
vedere fiziologic: ritmul bătăilor inimii și al respirației se accelerează, mușchii se contractă, mâinile tremură
(modificări datorate sistemului nervos simpatic – care constituie împreună cu sistemul parasimpatic sistemul
nervos autonom <independent de voința noastră> – și neurotransmițătorilor adrenalina și noradrenalina).
Funcțiile fricii:
- evitarea/limitarea pagubelor
- pregătirea pentru a reacționa – prin fugă sau prin găsirea de soluții pentru rezolvarea sau ieșirea din situație

Cei 3F: fight, flight, freeze.

Frică vs. Anxietate:
- Frica – reacție la o situație de reală primejdie, este de scurtă durată, are un obiect clar ce o determină și este
caracterizată de manifestări fizice predominante (tremurături, tensiune). Boală asociată – fobia – frica
incontrolabilă de o anumită situație sau un anumit lucru.
- Anxietatea – anticipare a unei primejdii presupuse sau iminente, poate deveni cronică, nu are un obiect
exact asupra căruia se concentrează și are ca manifestări grijile și neliniștea (manifestări psihologice, nu
fizice). Boală asociată – anxietatea generalizată – griji incontrolabile în legătură cu viața de zi cu zi.

Tipuri de temeri: înnăscute, naturale și culturale

Temerile înnăscute (specifice vârstei) – temeri excesive care se manifestă din cele mai timpurii stadii ale
dezvoltării umane; se vor estompa cu timpul și vor putea fi controlate prin educația primită și prin viața în
societate.
- Până la 6 luni – copilul se sperie la pierderea punctului de sprijin și de zgomotele puternice
- 7 luni – 1 an – de persoanele necunoscute și de obiectele care apar și dispar din câmpul său vizual
- 1-2 ani – despărțirea de părinți și baia zilnică
- 2-4 ani – întuneric, măști, zgomote sau animale
- 5-8 ani – ființe supranaturale, tunete, oameni considerați „răi” și rănile corporale
- 9-12 ani – evenimente din mass-media sau de moarte

Temeri naturale – temeri pe care le au majoritatea oamenilor, care au jucat un rol în supraviețuire: de animale
(șopârșe, insecte, șerpi – 22,2%), frica de înălțimi (20,4%), frica de sânge/injecții (13.9%), de spațiile închise
(11,9%), de apă (9,4%), de furtuni (8,7%)
Temeri culturale – caracter fluctuant și, la fel ca în cazul anxietății, corespund unui pericol presupus, având
ca obiect viitorul: legate de religie și de supranatural (de sfârșitul lumii, de iad, de diavol, de demoni, teama
de întoarcere a spiritelor moarte, de zombi, de fantome, etc.), legate de posibili dușmani (huni, barbari, nemți,
extratereștrii, etc.), de inovații și descoperiri științifice (tren, pastile, poluare, energie atomică, boala vacii
nebune, SIDA, etc.).
Învățarea fricii:
- Printr-o experiență a unei traume unice
- Prin micile experiențe stresante
- Printr-un efect retroactiv – conștientizarea unui pericol excesiv care a trecut

Boli asociate fricii:

- Fobii – specifice (frici intense, dar limitate la anumite situații și/sau animale: păianjeni, apă, întuneric,
sânge, etc.), fobia socială (mai intensă decât cea specifică, frică excesivă și dusă la extrem în legătura cu
privirile și părerile altor persoane, teama de a fi ridicol sau de a avea un comportament neadecvat – fac uneori
imposibile vorbitul în public, întâlnirea cu necunoscuți sau situația de a fi observat), agorafobia și atacurile
de panică
(cele mai grave tipuri de fobii, reprezintă frica intensă față de ieșirea în lume, alături de oameni străini față de
care persoana nu se simte în siguranță)
- Stresul post-traumatic / nevroză traumatică – frică foarte intensă, teamă ce va rămâne o perioadă
îndelungată ce apare în urma trăirii unei experiențe traumatizante, după un eveniment în cursul căruia
persoana a trecut printr-o primejdie foarte mare); este considerat o fobie experiementală: persoana
traumatizată nu mai poate face față unei situații care îi amintește de circumstanțele șocului psihologic suferit;
de obicei soldați, victime ale unor atacuri, violuri sau accidente. Trauma este retrăită în fiecare zi în diferite
momente care pot fi asociate cu acel context sau pur și simplu persoana trăiește flash-back-uri în legătură cu
evenimentul traumatizant. Nu toate victimele rămân cu sechele și nu toate suferă de stres post-traumatic. S-a
dovedit că persoanele care nu sunt capabile pe moment să reacționeze, care rămân înghețate și trăiesc un fel
de transă în momentul agresiunii respective sunt cele care sunt predispuse la a suferi de această boală. Riscul
de a devolta stres post-traumatic depinde de factori precum: pregătirea sau nu a evenimentului, posibilitatea
de a acționa, intensitatea obiectivă a traumei, antecedentele personale legate de traumatisme (pot crește
riscul)

Căutătorii de senzații tari / sensation seekers – aproape opusul celor cu fobii; caută să se afle cât mai aproape
de pericol.
„Trucuri” pentru controlul fricii: acceptarea fricii, informarea în legătură cu ceea ce nu cunoaștem, învățarea
unei metode de relaxare pe care să o practicăm în situațiile de panică, învățarea unei oarecare intensități a
fricii, înfruntarea progresivă a temerilor, confruntare (de durată, sub controlul nostru, regulată), adoptarea
unei atitudini active, analiza obiectivă a riscurilor reale.
Afectivitate și comportament
Eșecul sau ineficacitatea mecanismelor de apărare sau de adaptare generează anxietatea sau angoasa (formă
de anxietate majoră, manifestată somatic, cu simptome vegetative – spre deosebire de anxietate, manifestată
psihic). Dacă aceste stări au o intensitate prea mare sau dacă se transformă în afecțiuni cronice se poate
ajunge la starea de stres.
Anxietate – nu este declanșată de expunerea la un stimul aversiv și este caracterizată de prezența a cel puțin
patru din următoarele simptome: dificultăți respiratorii, palpitații, dureri toracice, senzație de sufocare,
amețeli/senzații de instabilitate, senzația de ireal, parestezii, senzații de căldură sau de frig, transpirație,
senzație de leșin, frica de a muri / de a înnebuni în timpul actului.
Anxietate permanentă – anxietate generalizată (3 din următoarele categorii):
- Tensiune motorie – tresăriri musculare, tremurături, tensiune musculară, dureri musculare, oboseală,
incapacitate de relaxare, clipitul pleoapelor incontrolabil, sprâncene mereu încruntate, față crispată, tresăriri,
față febrilă
- Tulburări neurovegetative – transpirație, tahicardie, mâini reci și umede, gură uscată, amețeli, greață,
senzații de căldură sau de frig, nod în gât, senzația de urină, diaree, puls și respirație rapidă sau înceată
- Așteptare temătoare: neliniște, anticiparea unor nenorociri ce se pot întâmpla persoanei sau celor apropiați
- Explorarea foarte vigilentă a mediului înconjurător – atenție exagerată, dificultăți de concentrare, insomnii,
iritabilitate și nerăbdare

Stresul
Stresul are o bază biologică (spre deosebire de anxietate și angoasă, care sunt, în esență, de natură
psihologică).
Selye – „stress” – orice situație în care organismul este supus la a face față unui eveniment fizic sau
psihologic prin mecanisme de adaptare. Este determinat de orice situație nouă care necesită o reacție
adaptativă; poate fi negativ și pozitiv (avansări, călătorii și căsătorii).
Holmes și Rahe – „Scara de vulnerabilitate” (social readjustment scale) prin care se măsoară nivelul de stres
la care este supus fiecare individ: intensitatea cea mai ridicată se înregistrează atunci când moare soțul sau
soția și este desemnată cu 100; divorțul 73, închisoarea 63, căsătoria 50, pensionarea 45, nașterea unui copil
39 și concediu 13.
Stres pozitiv – eustres – stresul aferent activităților zilnice plăcute pe care le desfășurăm și fără de care am
duce o existență plictisitoare și generatoare de frustrări și plictiseală (la rândul lor cauzatoare de stres).
Factori care influențează stresul:
- Personalitatea subiectului – vulnerabilitatea depinde de evenimentele și situațiile trecute sau prezente și de
resursele subiectului. Există doi factori majori care determină vulnerabilitatea: moartea unui părinte înainte
de vârsta adolescenței și imposibilitatea de a avea o relație intimă cu cineva. Acest mediator depinde mult de
factorii genetici, educativi și sociali
- Suportul social – confortul, asistența și informația pe care individul le primește din partea celorlalți indivizi
sau a unui grup; suportul poate fi caracterizat de două laturi: profunzimea (gradul de apropiere și de
intimitate) și lărgimea unei rețele autocentrate (numărul de persoane cu care interacționăm). Suportul social îl
influențează pe individ: îl sprijină și îl apără împotriva problemelor de sănătate sau a celor de ordin psihic.
- Evenimente ce provoacă o schimbare socială – evenimente dramatice, produse pe neașteptate, numite
„traumatisme”, care au consecințe în domeniul psihofiziologic-patologic.

Stresul cotidian – activități zilnice care presupun un grad redus de stres, dar care, repetate monoton în fiecare
zi, pot fi la fel de periculoase ca și marile evenimente stresante.
Procedee de gestiune a stresului: relaxarea (de exemplu yoga – tensiunea și stresul acumulat în timpul zilei
poate fi înlăturat prin destindere corporală), meditație și exerciții de imaginație mintală (ajută la deconectarea
psihicului și îl ajută pe individ să se implice în controlarea activității sale reprezentative), activitatea
corporală (dans, terapie prin mișcare, sport).
+existența relațiilor sociale, amicale, intime sau cel puțin binevoitoare
Procedee autocalmante: gesturi de autocontact (automângâieri, onicofacie – rosul unghiilor, balansări
ritmice, masturbare, atingerea și manipularea unor obiecte – mătănii sau bile, masticare, supt (gumă de
mestecat, țigări, pipă), ritualuri personale (obiceiuri dinainte de culcare, obiceiuri în efectuarea toaletei).
Clasificarea emoțiilor
Wundt – a clasificat stările afective în funcție de criteriul lor cantitativ-calitativ:
- Cantitativ – trăiri de intensitate mare (groaza, surpriza) și emoțiile care cresc lent din motive strict interioare
(tristețea, furia, grija)
- Calitativ – plăcerea și neplăcerea

În funcție de evoluție:
- Emoții inferioare – au la bază nevoi fiziologice și stau la baza formării celorlalte emoții, prin evoluție. Sunt
frica, furia, înclinarea, sentimentul Eului și emoția sexuală
- Emoții superioare

Kant – emoții stenice (pozitive) și astenice (negative, depresive)

S-a ajuns la clasificarea stărilor afective în trei mari categorii: primare, complexe și superioare
- Stări afective primare – de regulă înnăscute, se produc spontan, nu sunt controlate voluntar și sunt
condiținate biologic: tonul emoțional (acompaniază procesele cognitive, de la percepție la gândire), trăirile
de esență organică (generate de bună sau proastă funcționare a organelor interne, dispoziție fizică) și stările
de afect (trăiri impulsive și violente, de scurtă durată, dar cu un impact mare asupra echilibrului psihic al
individului)
- Procesele și stările afective complexe – o mai bună conștientizare, sunt dobândite și sunt supuse într-o
oarecare măsură controlului voluntar: emoțiile situațional curente (trăiri de scurtă durată și intense,
determinate de însușiri singulare ale obiectelor, precum culori, forme sau mirosuri), emoțiile integrate
principalelor forme de dinamica activității întreprinse (dificultăți, eșecuri etc.) și dispozițiile (stări afective
generalizate, difuze și cu un grad mediu de stabilitate și intensitate). Există și o dispoziție afectivă de fond,
manifestată ca trăsătură de personalitate, și o dispoziție episodică, caracterizată de o creștere în intensitate.
- Stări afective superioare – sentimente și pasiuni – condiționate în mare măsură socio-cultural, organizate în
funcție de criterii valorice. Stările afective superioare sunt integrate în sistemul personalității fiecărui individ.

Sentimente – structuri emoționale complexe, caracterizate de o durată lungă și de o intensitate moderată,

elaborate treptat în ontogeneză în legătură cu anumite valori sau semnificații. Sentimentele se diferențiază
prin conținut: sociale (prietenie, dragoste sau compasiune), morale (conștiința binelui și a dreptății), de
cunoaștere, estetice, politice, religioase, sentimentele Eului.
Pasiunile – grad de intensitate mai mare decât sentimentele. Sunt stabile și determină persoana să îndure
nenumărate greutăți pentru a-și atinge scopul. Pasiuni nobile (pasiuni profesionale, de creație, de cunoaștere)
și cele oarbe care determină comportamente ciudate, ca gelozia, fanatismul, avariția, viciile.
Robert Plutchik – 8 emoții de bază – teama, surpriza, tristețea, dezgustul, furia, anticiparea, bucuria și
acceptul. Aceste emoții stau la baza celorlalte (respect, dezamăgire, remușcare, dispreț, agresiune, optimism,
iubire, supunere).
Ekman enumeră nouă caracteristici ale emoțiilor ce permit specificarea diferențelor între emoțiile de bază –
furie, frică, tristețe, bucuria, dezgust și surpriză:
- Universalitatea semnelor emoționale 0 expresia emoțiilor de bază este recunoscută în mod universal,
datorită utilizării unei mimici specifice
- Prezența unor expresii comparabile la om și la celelalte primate – frica, furia, tristețea și bucuria pot fi
observate și la animale și au funcția de comunicare interindividuală
- Fiecare emoție se bazează pe un context fiziologic specific – există pattern-uri ce descriu acționarea
sistemului nervos autonom (pentru furie, frică, dezgust, tristețe au fost demonstrate) care îl pregătesc pe
individ pentru acțiunea viitoare.
- Universalitatea evenimentelor declanșatoare – exprimarea emoțiilor este universal valabilă, existând situații
inductoare ce au puncte comune: un anumit tip de situații și de probleme vitale va provoca reacții specifice
- Corelația reacțiilor emoționale – există o legătură puternică între experiența emoțională și expresia ei și
invers
- Declanșarea rapidă – emoțiile au valoare adaptativă; reacțiile fiziologice pot să apară într-o fracțiune de
secundă, în timp ce expresiile faciale, mimica, se modifică în câteva milisecunde
- Durata limitată - emoțiile durează câteva secunde; acest caracter temporar al emoției constituie una din
caracteristicile care o diferențiază de dispoziții (alături de cauze și fiziologie)
- Mecanismul de percepție automată – emoția apare brusc, nefiind voluntară sau logică; există un principiu
„psihobiologic” legat de procesele emoționale universale. Din momentul prezenței percepției urmează
procesele derulate conform căilor predeterminate biologic. În funcție de grupurile culturale și de
personalitate, pot apărea mai mulți modalizatori ce vor folosi mecanisme de apărare și mecanisme adaptative
diferite
- Apariția spontană – din cauza derulării rapide și a reacțiilor expresive involuntare, experiementarea emoției
nu este o alegere deliberată