Sunteți pe pagina 1din 1

Când însuşi glasul…, de Mihai Eminescu

Poezia Când însuşi glasul, de Mihai Eminescu, a apărut în revista „Convorbiri literare” din 1
octombrie 1879.

Acest sonet este considerat de critică nu numai ca piesa cea mai reuşită a tripticului, ci şi
drept o veritabilă capodoperă a liricii eminesciene. Şi nu numai exegeţii români îl califică
astfel; un comentator sobru ca Alain Guillermou este tot atât de categoric: „Fără îndoială că
nobleţea ritmului, melancolia inspiraţiei, muzica extraordinară a cuvintelor se unesc pentru a
face din acest poem un fel de model al genului”.

Şi în ordine el este punctul culminant prin creşterea tensiunii lirice şi apoteoza tragică din
ultima strofă. Textul reia cu un grad de intensitate sporită secvenţa lirică precedentă.
Chemarea poetului este mai melancolică, cu o notă de pietate muzicală în glas, o „dulce
evlavie” şi deopotrivă mai arzătoare, mai încordată.

Chipul iubitei este spiritualizat, ochii mari sunt „purtători de pace” ca ai unei Madone rafaelite,
iar privirea înseninează noaptea şi astfel invocarea se transformă într-un murmur de adoraţie
religioasă nu însă fără un frison senzual: „Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, / A ta
iubire c-un suspin arat-o, // Cu geana ta m-atinge pe pleoape, / Să simt fiorii strângerii în
braţă”. Pentru a izbucni într-un vers cutremurător de o fervoare a iubirii aproape mistică: „Pe
veci pierduto, vecinic adorato!”.

Versul 1 din prima terțină: Acest vers detaliază visul de dragoste al poetului exprimat în versul anterior,
subliniind prin repetiția "aproape...mai aproape" intensitatea trăirilor afective ale poetului.

Versul 3 al terținei a doua: Revine simetric la ideea de început a sonetului,visul spulberându-se în


realitatea crudă a singurătății și părăsirii. Epitetele "pe veci pierduto,vecinic adorato" eternizează
sentimentul de dragoste trecută și,totuși,mereu prezentă.

Mihai Eminescu
Ca şi celelalte două texte, (Când însuşi glasul) prin vibraţia muzicală învăluitoare a versurilor,
flagranta imaginilor şi stările sufleteşti difuze se revendică de la poetica simbolistă, având
reale afinităţi cu sonetele din Poemes saturniens ale lui Verlaine, şi mai ales cu Nevermore;
poem al iubirii pierdute şi al clipelor de extaz ale începutului, ce nu se mai întorc niciodată.
Altitudinea poeziei eminesciene este însă alta, urcând spre cerul metafizicii, sonetul
verlainian rămânând în sfera evocării nostalgice.