Dublu Sens Unic, Editura Bibliotheca, 2017, Autor Carmen Georgeta Popescu

1 Dublu sens unic
Carmen Georgeta Popescu

DUBLU SENS UNIC
2 Carmen Georgeta Popescu
S-a născut la 07.03.1961 în oraşul Vatra Dornei, judeţul

Suceava. Locuieşte în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa. Este
absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. A lucrat în domeniul bancar –
decontări, finanţări internaţionale şi în mediul privat, ca director
economic. În februarie 2014 participă la Concursul de debut
organizat de Asociaţia Culturală ADSUM şi Editura ZIP din
Bucureşti cu un manuscris care va fi premiat. Astfel îi apare
primul volum de poezii „Viaţa ca un joc”. În 2014 câştigă locul I
– premiul publicului – la concursul de proză „Porţile Nordului”,
organizat de Centrul de Excelenţă în Promovarea Creativităţii
Româneşti, Baia Mare, sub egida Cititor de proză, Londra şi
locul I la concursul „Premiile Ars Poetica 2014”, secţiunea
„Carte de debut 2014”. În anul 2017 câştigă menţiune la
concursul de poezie organizat de literaturitate.ro.
Volume publicate:
Viaţa ca un joc, poezie, Editura Zipp, Bucureşti, 2014;
Eşafodul culorilor, poezie, Editura Singur, Târgovişte, 2015; Scările
din labirint – reflecţii, Editura Singur, Târgovişte, 2015; Amintiri din
clepsidră, poezie, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2016;
Antologii:
Antologia poeţilor români contemporani din întreaga lume,
Colecţia Grai Românesc; Iluzii de vară, Editura Dandes Press,
Drobeta Turnu-Severin, 2014; Priveşte visând, iubito..., Editura
Editgraph, Buzău, 2014; Iarna/Primăvara, Colecţia Anotimpuri,
Editura Singur, Târgovişte, 2015; Eternitatea unei emoţii,
Constelaţia metaforei, Catapeteasma cuvintelor line, Buzău,
A.S.P.R.A., Editura InfoRapArt, 2015 şi 2016; Târgovişte-
Chişinău-Cernăuţi. O triadă a liricii româneşti. Antologie de
poezie, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2017.
Colaborează cu revistele: Nomen Artis din Bucureşti, Litere
şi Climate literare din Târgovişte, Negru pe Alb din Buzău,
Dialoguri culturale din Bucureşti.
Este membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi a
Cenaclului de seară, Bucureşti.
3 Dublu sens unic
DUBLU SENS UNIC
Editura Bibliotheca
Târgovişte, 2017
EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062
tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921
e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
Editor – Mihai Stan
Coperta – Carmen Georgeta Popescu

Tehnoredactare – Alexandru Muscalu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Se completează de Editura
Colecţia Prozã Contemporanã

coordonată de Mihai Stan
Copyright © 2017 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin
Editurii Bibliotheca & Carmen Georgeta Popescu
5 Dublu sens unic
Capitolul 1. Puntea suspinelor
Camelia obişnuia să spună că marţea e zi norocoasă. Cine o

auzea, se înfiora şi mai mult la gândul că afurisitul de ghinion îi
pândeşte pe oameni la fiecare pas, după fiecare colţ, iar ei parcă
nici nu-i pasă. E de mirare că i se întâmplă atâtea?
– Superstiţii, dragilor, acestea sunt doar superstiţii! Nu vedeţi
că nu vă ajută la nimic? Voi ce-aţi vrea, să nu mai fie zilele de
marţi în calendar, pentru că vă temeţi de ghinion? Atunci, haideţi
să le desfiinţăm! La fel şi pe cele de treisprezece! Să omorâm
pisicile negre, să aruncăm toate găleţile goale, să alungăm
oamenii cu semne particulare, ca nu cumva să ne deoache! Iar
mâine, la fel de impetuoşi, să inventăm alte motive şi s-o luăm de
capăt, ca şi cum scopul vieţii noastre ar fi să doborâm ghinionul,
atâta tot şi, gata, vom fi fericiţi! Nici de moarte n-am mai avea de
ce să ne temem, nu-i aşa? Dar ne-am umfla pieptul de mândrie că
am fost cei care au descoperit şi au înlăturat marea cauză a
tuturor suferinţelor omeneşti!
Nimeni nu ştia cum să reacţioneze la o asemenea tiradă,
fiindcă vocea ei abia se auzea. Ochii nu i se mişcau sfidători de
la unul la altul, nu loveau şi nu cereau nimic. Trupul ei mic se
ghemuia şi se legăna pe acorduri doar de sufletul ei auzite. O
priveau circumspecţi, ridicau din sprâncene, îşi lăsau colţurile
gurii în jos şi, după nişte clipe de care voiau să uite imediat, îşi
vedeau de drum, bombănind. În urma lor, Camelia simţea milă
şi neputinţă în acelaşi timp. Ar fi vrut să-i ajute, dar nu putea
urni bolovanul de pe sufletul lor de una singură.
Nu-şi aducea aminte dacă pe Radu l-a întâlnit într-o

asemenea zi, iar acum nici nu mai avea importanţă. Ghinion sau
nu, Radu rămânea în continuare o realitate învăluită în ceaţă,
exact ca şi văzduhul pe care îl privea de la fereastră. Până şi
soarele era firav şi somnoros la ora aceea, dar se ridicase şi
păşea mai departe.
Se apropiau orele amiezii. Adusese în sufragerie nişte cutii şi
începu să le desfacă. Mai erau destule lucruri împachetate,
nepuse la locul lor. Aşa s-a întâmplat după fiecare mutare. Oricât
de organizată a fost, notând cu carioca vreun detaliu pe saci şi pe
cutii sau aşezându-le într-o anumită ordine, tocmai ca să-i fie mai
uşor să le trieze, lipsa de spaţiu şi de timp, oboseala şi nerăbdarea
de a transforma acea învălmăşeală într-o locuinţă adevărată, în
care să-i fie drag să trăiască, îi destrămau toată strădania. Era a
cincea oară când trecea prin acest calvar şi de fiecare dată
motivul a fost altul. Dacă primele două mutări au fost un câştig
pentru familie, adică o cameră în plus pentru copiii ce crescuseră
între timp, ori un amplasament mai bun, ultimele trei, şi mai ales
aceasta din urmă, au căzut ca un trăsnet peste ea.
Boala aduce cheltuieli şi risipă; speranţa că totul va fi bine îi
face pe oameni să nu mai pună preţ pe confortul lor, ci să caute
(şi să plătească, evident) orice soluţie salvatoare. Nu regreta că
a procedat şi ea la fel, când s-a îmbolnăvit Dan mai întâi şi apoi
şi ea. Copiii erau la şcoală, aveau nevoie de ajutor ca să-şi
continue studiile, aşa că schimbul de apartamente, de data asta
de la trei la două camere, plus o diferenţă în bani, nu i s-a părut
că va rezolva întru totul situaţia, de aceea s-a hotărât, împreună
cu soţul şi copiii, să vândă apartamentul lor elegant şi spaţios şi
să se mute cu chirie, în unul mai mic. După moartea lui Dan s-a
mutat şi de acolo, din cauze ce n-au mai avut legătură cu latura
financiară a vieţii ei, dar asta este o altă poveste.
7 Dublu sens unic
Iat-o hotărâtă să facă o minune şi să termine ceea ce

începuse de vreo două săptămâni! Ştia că-i trebuie răbdare şi
chef să se ocupe de toate astea şi nu se poate spune că astăzi
avea numaidecât chef de aşa ceva. Dar nici nu-i displăcea. Maia
era la serviciu, iar în casă nu mai era nimeni altcineva, care s-o
preseze ori s-o atingă brutal cu vreo observaţie. Era din nou
liberă să trăiască aşa cum îi place, cum îşi doreşte. Cel puţin,
aşa considerau unii. Ce ironie! Ea n-a simţit niciodată că
libertatea este posibilă doar în afara căsătoriei. Libertatea şi
iubirea nu se exclud, nu se condiţionează, nu se împiedică una
de alta. Însă aşa gândea, pare-se, numai ea. Partenerii ei n-au
reuşit să pună pe una şi aceeaşi pagină aceste două cuvinte
magice: libertate şi iubire. Le-au scris mereu separat, le-au ţinut
la mare distanţă unul de celălalt şi nimic nu i-a convins că
gestul lor e unul păgubos. Acum era liberă, şi totuşi asta nu
însemna că putea opri timpul în loc sau că putea ţine
evenimentele în aer, ca un magician, până când ar fi simţit că şi-
a găsit locul şi liniştea.
De fapt, ce aştepta ea să se întâmple? Fiindcă niciodată nu
se întâmplă să fie cineva trist sau fericit, mereu există motive
care îl aduc într-o asemenea încăpere. Fiecare intră acolo din
curiozitate, din neatenţie, din neascultarea sfatului cuiva ori pur
şi simplu din nevoia de a pricepe de ce viaţa are atâtea încăperi
şi de ce nu seamănă una cu cealaltă. Oricare ar fi motivul din
spatele îndrăznelii de a deschide uşa, iminenţa întâlnirii cu ceea
ce se află înăuntru rămâne constantă, mai presus de înţelegerea
imediată a celui care a păşit pragul. Camelia vizitase deja
destule încăperi. În unele se simţise foarte bine, parcă se vedea
în oglindă. În altele, cuprinsă din toate părţile de frigurile unui
răspuns care întârzia să-i deschidă calea spre lumină, se
împiedica în propriile sale percepţii, se încâlcea în dorinţele pe
care nu le mai putea deosebi între ele, astfel încât, obosită şi
descumpănită, îi era indiferent dacă pleca sau dacă mai rămânea

acolo o vreme. Şi totuşi, în acele odăi n-a întârziat prea mult. Ea
e femeia care s-a născut râzând, care şi-a trăit viaţa cu voioşie şi
probabil tot aşa o să şi moară: cu zâmbetul pe buze.
Dar în acea zi era tristă. Ţinea în palme globul mare şi
lucios, primit în dar de la Elena, iarna trecută. Era un glob
neobişnuit nu atât pentru mărimea lui, ci pentru că era negru.
Cine împodobeşte bradul cu globuri negre?! În familia ei, aşa
ceva nu s-a întâmplat niciodată; cel mult au fost cele albastru-
închis, care aduceau în casă un strop de cer îngheţat, decupat
din nopţile din ce în ce mai adânci. Radu fusese de-a dreptul
oripilat când l-a văzut. Nu a spus-o, dar Camelia i-a simţit
iritarea şi sforţarea de-a se arăta încântat de veselia lor în faţa
stranietăţii obiectului agăţat în brad. Probabil i s-a părut de-a
dreptul extravagant pentru tradiţionala sărbătoare a Crăciunului,
dacă nu cumva chiar un semn de rău augur pentru anul care se
grăbea să le bată la uşă.
Între Radu şi Elena nu a existat niciodată o deschidere
totală, încredere sau căldură. Se acceptau de dragul Cameliei, ca
nişte invitaţi la o petrecere organizată de ea şi de la care nu
puteau lipsi. Niciunul nu-i mai era alături, fiecare din alte cauze.
Doar globul imens şi negru, descoperit în cutia cu ornamente, îi
învălmăşea simţurile.
Într-o tăcere binefăcătoare, Camelia încerca să înţeleagă de
ce nu e sigură nici că vrea să păstreze globul, nici că ar fi mai
bine să-l spargă şi să-l arunce cu tot cu amintirile lipite de el.
Atât de intens privea cum se juca lumina pe rotundul acela
perfect, încât îl văzu dintr-odată levitând în cameră, mişcându-
se din ce în ce mai repede. Dintr-o sferă, cu neputinţă de oprit
din rotirea ameţitoare, imprevizibilul glob se prefăcu în
paralelipiped. Îşi întindea necontenit pereţii în toate direcţiile,
creştea ca un abur multicolor pe ritmurile inimii şi respiraţiei
9 Dublu sens unic
sale gata să-i spargă timpanele. Şi din concentrarea unor

particule doar imaginate se contura tot mai mult o figură umană,
cu mâini şi picioare, cu un trup ce nu dorea atingerea. După
câteva clipe i se vedeau şi ochii. Din părul lung, proaspăt spălat,
venea spre ea mirosul unui parfum cunoscut.
– De ce mă aşteptai? o întrebă Elena, iritată.
Camelia tresări. Mai mult de atât nici n-ar fi fost posibil,
fiindcă îşi dăduse seama că nu putea fugi de imaginea care o
ţintuia locului cu o putere nebănuită. Nu se gândise niciodată la
o asemenea reîntâlnire cu Elena. De fapt, nu se mai gândise la
ea deloc în ultima vreme. Stătea pe covor, fiinţă liberă şi totuşi
captiva unui moment ce friza nebunia, întrebându-se cu firească
uimire ce era anormal şi condamnabil, dacă ar vrea ca Elena să
se întoarcă? Au fost atât de apropiate... Da, dar nu aşa! Simţind
presiunea ce apăsa pe aşteptarea răspunsului, privi imaginea
Elenei câteva secunde şi-i spuse:
– Nu ştiu dacă te aşteptam, dar eu cel puţin mă bucur! Ceea
ce nu simt şi din partea ta.
– Spre deosebire de tine, eu nu sufăr de sindromul Stockholm.
– Stai aşa! Vrei să spui că eu te consider agresor? Eşti culmea!
– Nu la mine mă refeream. Ţi-am dat o grămadă de indicii că
Radu e prăpastia în care te afunzi şi mă tragi şi pe mine acolo.
– Adică, am făcut-o intenţionat?
– Degeaba m-am zbătut, nu ai vrut să vezi adevărul.
– Adevărul cui, Elena, al tău? Dar pe-al meu l-ai văzut vreodată?
Cameliei îi venea să plângă, să-şi lase lacrimile să curgă pe
obraz şi să nu-i mai pese că se va spune despre ea că nu e
suficient de puternică. A obosit să-şi ascundă amărăciunea în
zâmbetul chemat de fiecare dată să o salveze. De cine să o
salveze? În fiecare om trăiesc o mie de insule, neştiute şi
nevăzute de cei din afară, adevărate sanctuare pentru clipele
când aerul devine îngheţat de atâta însingurare. Acolo se
întâlnesc furtunile iscate de părerile altora cu lacătele pe care ei

înşişi le-au pus minţii ori inimii lor. Cine, dacă nu zâmbetul, le
poate da curajul să le înfrunte şi pe unele, şi pe celelalte?
Ca şi cum ar fi ştiut ce o necăjea pe Camelia, Elena îşi
pregătea cuvintele pe care de mult voia să i le spună.
– Ţi-aş răspunde la toate întrebările, numai că tu nu vei ţine
cont că mi-a păsat de tine. Ceea ce văd cu uşurinţă este că doar
cu atâta ai rămas: cu marele tău adevăr, un fir nesigur între ceea
ce s-a petrecut şi ceea ce încerci să-ţi explici cu filosofiile tale.
Ţi-e mai bine aşa, singură şi nesigură?
De ce lipsa tatălui, pierderea soţului, separarea abruptă de
fratele ei, plecarea băiatului la sute de kilometri de casă,
atitudinea nefirească a lui Radu, zbaterea permanentă de a
înţelege sensul vieţii şi toate celelalte situaţii, care au rupt fără
milă din sufletul ei, ar fi doar o amărâtă de filosofie? Acestea
erau realitatea, nu un concept. Iar în spatele lor era durere,
multă durere. Până când va fi pusă la zid, indiferent de motiv ori
de circumstanţe? Şi de ce suferinţa oricui era mai demnă de
compasiune decât a ei?
Camelia era atât de afectată, încât mai avea un pic şi intra
din nou în muţenia cu care şi-a acoperit uneori dezamăgirile şi
din care s-a ridicat doar pentru a mai încerca o dată să-şi afle
locul printre oameni. Poate era timpul să capituleze şi să uite de
toate, ca şi cum nici n-au fost. Era obosită de cât încercase să
înţeleagă de ce liniştea nu ştie să închidă uşa în urma ei după ce,
în sfârşit, se hotărăşte să-i intre în suflet. Ce rost mai avea să
răspundă criticilor Elenei, cu ce să se apere de ele? Dar
amintirile, ce tocmai defilaseră prin mintea ei, s-au strâns la un
loc şi au început să plângă. Oricât de nefiresc ar părea, ea le
auzea cum îi spuneau să nu-i fie teamă să vorbească. „Noi te
vom ajuta întotdeauna! Noi te vom ajuta...”
11 Dublu sens unic
Înviorată ca iarba după ploaie, Camelia îşi îndreptă spatele

şi îi răspunse Elenei cu o uşurinţă şi o claritate la care nu
sperase cu câteva clipe în urmă.
– Nu eu am vrut să te înverşunezi împotriva mea şi să
întrerupi orice legătură între noi. Ce dovadă ai avut că te
acuzam de impostură, alta decât frustrarea că lucrurile nu au
mers aşa cum te-ai aşteptat tu în acea excursie? Poate a fost
vorba despre propriul tău sentiment de vină, pe care n-ai vrut să
ţi-l asumi şi l-ai aruncat asupra mea. Nici măcar nu ai fost de
acord să discutăm, când te-ai întors.
– Crezi că mai aveam nevoie de explicaţiile tale?
– Nici acum nu ai? A trecut ceva vreme...
– Cu ce m-ar ajuta mai mult decât atunci? Modul tău de
gândire nu s-a schimbat, iar mie numai de prelegeri nu-mi arde.
Fii sinceră şi recunoaşte că încă mă judeci pentru
mercantilismul de care zici că am dat dovadă! Adu-ţi bine
aminte acea perioadă! Tu erai într-un impas, eu încercam să ies
din altul şi mai mare. Nu aveam dreptul la o încercare?
– Minţind? Lăsând impresia că eşti îngerul alb şi dulce
pentru acel bărbat? Nu! Ai fost o vânzătoare de iluzii.
– Ştiam că aşa îmi vei spune, de aceea ţi-am pregătit o ultimă
întrebare.
Chipul Elenei, în loc să se crispeze şi să arunce valuri de
învinuiri spre Camelia, se întunecă. Marginile lui, şi aşa
nesigure, începură să tremure tot mai mult. Camelia se panică,
simţea că pierde contactul cu Elena şi nu va putea afla ceea ce
era de maximă importanţă pentru ea.
– Stai! îi zise. Nu pleca înainte de a-mi explica ce-mi
reproşezi, de fapt, cu tonul tău de superioritate!? Ţi se pare că
sunt aberantă, când spun că oamenii trebuie să fie sinceri? Nu
pretind că am reuşit întotdeauna să fiu aşa, dar măcar mi-am
făcut o ţintă din sinceritate, un itinerariu de viaţă.
– Uite, asta e problema ta, idealizezi prea mult! Crezi că toţi

oamenii sunt mari căutători ai adevărului, că toţi pot înţelege cu
uşurinţă ce au de făcut, dar n-o fac din comoditate ori din
răutate şi cer întruna ajutor de la alţii. Tu nu înţelegi că oamenii
trăiesc în cercurile lor aşa cum pot, aşa cum ştiu ei mai bine, cu
sau fără Dumnezeu, respectând ori neavând habar de morală. O
fiinţă ca tine nu face decât să-i tulbure. Îţi asumi cumva
rezultatul acelei tulburări, te întorci să le netezeşti îndoiala? Nu
cred! Şi chiar dacă ai vrea să o faci, le-ai putea împrumuta ochii
tăi tuturor?
Răspunsul Elenei a lovit-o din plin, pentru că ea nu a obligat
pe nimeni să fie altceva decât este. Dacă cineva a fost dat peste
cap de vorbele ei, e problema lui. Revelaţia şi rătăcirea îi stau
înainte, dar numai el poate hotărî spre care dintre ele vrea să se
îndrepte.
După atâtea afirmaţii şi întrebări, rostite pe nerăsuflate de
Elena, nu mai era posibilă decât tăcerea. Şi ce poate fi mai greu
de suportat decât tăcerea, mai ales atunci când în spatele ei stau
cuvintele deja obosite să tot păşească pe scene improvizate,
încercând să apere marele spectacol al vieţii? Spectacolul acela
nu are niciodată garanţia că va fi un succes. Şi totuşi există
actori care nu se tem că n-ar putea găsi la timp replica necesară.
Viaţa este un stand-up, nu o repetare mecanică!
Camelia abia mai respira. Cu ultimele puteri, dădu drumul
gândurilor cuprinse parcă de flăcări uriaşe.
– Morala nu se limitează la cele zece porunci din biblie şi
nici nu a rămas neschimbată de-a lungul timpului. Eu nu sunt
supărată pentru că ai fi încălcat nu ştiu ce normă morală, ci
fiindcă ai călcat pe sufletul cuiva şi apoi şi pe al tău. Şi nu vezi
că nefericirea ta mă doare ca şi cum ar fi a mea...
– De ce tot amesteci religia în orice subiect? Parcă ai fi
obsedată de ea...
13 Dublu sens unic
Elena nu şi-a continuat ideea, doar o privea stăruitor. O

presa cu acea privire, aproape ameninţător. Camelia simţea,
cine mai ştie pentru a câta oară, cum este alungată din această
lume. O lume a marilor ambiţii, toate omeneşti şi toate iluzorii.
O lume plină de zgârieturi de la atâta întuneric, şi totuşi
refuzând să viseze la stele.
– Dar a respinge religia nu e tot obsesie, Elena? Uite ce uşor
îţi este să pui la îndoială credinţa cuiva! Ştii cumva cât de greu
este pentru acela să susţină ceea ce afirmă, când tu te ascunzi în
spatele unei aparente neînţelegeri?
– Poate e prea mult spus că ai o problemă, adăugă Elena, cu
capul în piept. Într-un fel, aş vrea să fiu şi eu ca tine. Dar dacă
nu sunt, de ce mă faci să mă simt fără merite, de ce îmi refuzi
dreptul la o şansă?
– Deci, aşa arată concluzia la care ai ajuns, referitor la
intenţiile mele în ce te privea! zise Camelia, descumpănită. În
cazul ăsta, nu mai pot adăuga nimic, m-aş lupta cu morile de
vânt. Vreau să aud şi acea ultimă întrebare.
– Care este diferenţa dintre a minţi pe cineva şi a te minţi pe
tine însăţi?
Camelia se sufoca. Cerul gurii îi luase foc la fiecare cuvânt
filtrat de minte. Nu înţelegea ce se întâmplase cu Elena astă-
vară, unde dispăruse fair play-ul cu care abordau ele orice
aspect al vieţii. Nu mai era valabil adevărul că nimeni nu e
perfect decât în aria şi conform propriului standard, că acest
adevăr, cu siguranţă relativ, nu reprezintă un motiv să ne
ruşinăm ori, mai rău, să avem resentimente faţă de cel care ne
atenţionează în vreun fel? Răceala Elenei o durea, durerea o
înverşuna, iar furia înverşunării o devora cu o poftă
neomenească. S-a trezit înţepenită pur şi simplu, rece şi cu
furnicături în degetele de la mâini şi picioare. Rotirea aceea
misterioasă a dispărut brusc, aşa cum şi apăruse, de altfel, şi n-a
lăsat în urmă nici măcar mirosul de parfum pe care îl

recunoscuse cu uşurinţă. A luat globul cu grijă, apoi l-a aşezat
înapoi în cutie. A lipit cutia cu bandă adezivă de jur împrejur,
grăbită, de parcă i-ar fi fost teamă să nu prindă iarăşi viaţă
conţinutul ei. Ce naiba a fost asta, se întreba tremurând şi
trăgând de mânerul sertarului servantei, ca să găsească ceva de
legat. I-ar trebui o panglică, se dumiri imediat. Negăsind una
neagră sau măcar gri cu dungi ori cu buline, o luă pe cea roşie,
apărută, nu se ştie cum, deasupra.
În picioare, lângă masa din mijlocul sufrageriei, dreaptă şi
tăcută, Camelia se felicita că nu uitase adresa Elenei. Împachetă
totul în hârtie albă şi porni hotărâtă spre oficiul poştal. Pe drum
îşi aminti de panglica roşie. Nu i se părea potrivită cu starea ei
şi nici cu certitudinea că o amintire va rămâne întotdeauna doar
o amintire, nimic mai mult. Să intre într-un magazin şi să
cumpere altă panglică, de altă culoare, de exemplu, una albă?
Se răzgândi după numai o clipă şi îşi zâmbi îngăduitoare, în
timp ce trecea pe lângă bărbaţi şi femei, grăbiţi să ajungă fiecare
undeva. Oameni buni, să nu ne amăgim! Sunt o mulţime de
amintiri care par de-a dreptul urâte, de care am vrea să uităm,
dar oare e posibil? Aşa că, uneori, trebuie să facem un efort ca
ele să arate bine măcar pe dinafară.
«Gata, Bety, ajunge pentru azi! E destul că te-am făcut

curioasă. Bineînţeles că puteam să încep cu orice altceva, dar
cine e în stare să spună care este adevăratul început al oricărei
poveşti de viaţă? Ţi-am pus numele Bety, un nume la fel de
potrivit ca oricare altul. Trebuie să ai un nume, altfel n-aş
putea vorbi cu tine, şi crede-mă, am destule să-ţi povestesc!
Ştii tu oare ce înseamnă să fii nevoită să răspunzi mereu la
întrebări? Ale tale, ale altora, uneori parcă ale nimănui?... Cu
15 Dublu sens unic
siguranţă, nu ştii. Şi nici n-ai putea să-mi răspunzi, pentru că tu

nu ai această opţiune.
Aşa că, hai să fim prietene! Nu-ţi cer decât să aduni
paginile pe care ţi le încredinţez şi să mi le păstrezi. Atâta tot!
În final vei afla ceea ce şi eu vreau să înţeleg din povestea
Cameliei.»
Capitolul 2. Ora de filosofie
Camelia privea de la fereastră cum ninge duios. I se părea

că se scutură merii de floare, că e primăvară, că dacă ar ieşi
desculţă afară, ar putea alerga fără teama că cerul s-ar prăbuşi
vreodată din cauza unui cuvânt rostit sau tocmai din cauza
absenţei lui. Îşi amintea cum într-o zi, nu cu mult înainte de a-l
părăsi pe Radu, şi-a dat seama că impozite grele va plăti
întotdeauna doar pe ceea ce nu va înţelege la timp. Dacă va
aşeza o iarnă lângă altă iarnă, nu va avea două ierni, ci un plâns
dureros al zilelor pe care nu le va putea reînvia. Ştia că nu ploile
i-au îngheţat trupul, nici măcar ninsoarea cu pornirile ei
cotropitoare, ci vârtejul nervos în care a rămas de atâtea ori cu
ochii aţintiţi la ceea ce se petrecea în jur, ca apoi să-şi dea
seama că nici aşa nu a putut înţelege destul. Încordarea se
răzvrătea în ea în acelaşi fel şi când era nerăbdătoare, şi când
îndelunga ei răbdare tăia în carnea vie a timpului ce nu se mai
încadra în nicio formulă. De aici îi venea senzaţia că plătea prea
scump pentru fiecare dorinţă. În realitate, plătea doar preţul
necesar, fiindcă aşteptarea este precum un arc. Cu cât îl presa
mai mult, cu atât era mai disproporţionată imaginea ce se forma.
I s-a spus de atâtea ori să nu mai calce pe urmele pe care nu le
recunoaşte, să nu se mai arunce într-o nouă întâmplare ca într-o
găleată cu apă rece, ca să-şi clătească optimistă coşmarul. I s-a
spus, dar ea n-a ascultat. Şi iată că acum este cu un pas înainte...
A trecut graniţa de la dragoste la ură cu uşurinţa cu care trec
mai toţi oamenii. Numai că ea nu a ajuns inevitabil să-l urască
pe Radu, nu a traversat tunelul emoţiilor legată la ochi, victimă
17 Dublu sens unic
a unor tipare preluate de la alţii. De data asta, a simţit că ar fi

mai bine să nu mai evite noroaiele, să nu mai pretindă că iubirea
e singura stare care merită atenţia ei. Diferenţa presupunea şi
riscuri, nu nega asta, dar mult mai mici decât în cazul celor ce
se lasă pradă unei presiuni care, mai devreme sau mai târziu, are
drept urmare devastarea.
Ultimii ani au fost pentru ea chinuitori şi stresanţi. A trăit
într-o însingurare aparte, cauzată de boala nemiloasă şi lungă a
lui Dan şi de toate consecinţele ei aruncate asupra întregii
familii. Nu a suferit mai mult decât era firesc, pentru că ea
singură hotărâse să trăiască aşa, nu a obligat-o nimeni. Ca
femeie însă, deja simţea că viaţa îşi încetinise motoarele. Nu
avea regrete, nici reţineri de a o lua de la capăt. Doar neliniştea
unei noi alegeri o sâcâia şi-o obliga să-şi pună întrebări, mai
ales despre ea însăşi.
Pe Radu l-a întâlnit la un an şi jumătate după moartea lui
Dan. Venise vara şi ea îşi revenise după zbuciumul unui astfel
de eveniment. Era atât de încrezătoare în viitor, încât simţea că
acele întâlniri cu el îi aduceau înapoi toată energia şi speranţa
de care avea nevoie. Radu era galant, îi dăruia trandafiri la
fiecare întâlnire, o privea ca şi cum era îndrăgostit prima oară în
viaţa lui. Serile lor de dragoste, prelungite uneori până după
miezul nopţii, când el pleca acasă, erau tot ce-şi pot dori doi
oameni care se iubesc. Ziua vorbeau la telefon, îşi trimiteau
mesaje, erau nerăbdători să se vadă din nou. Se plimbau prin
parcuri, făceau excursii, povesteau şi râdeau. Nimic nu
prevestea vreo furtună, de ce să fi fost bănuitoare? Apoi s-au
mutat împreună, într-un apartament din centrul oraşului, şi totul
s-a schimbat...
La numai o lună de la acea mutare, ce-i păruse drumul spre
marea fericire, Camelia a trăit prima prăbuşire sufletească,
prima spaimă legată de Radu. Era ziua de naştere a lui Dan. Ea
şi Maia au trăit într-un anumit fel acea zi. Nu plângeau, dar îl

evocau, aprindeau o lumânare la biserică, făceau o pomană. Îşi
aminteau momente sau etape trăite împreună; şi bune, şi amare,
aşa cum au toţi oamenii în viaţa lor. Încercau să-şi regăsească
astfel echilibrul. De fapt, şi Camelia, şi Maia, şi Teo erau
nevoiţi să-şi reclădească acest echilibru singuri şi cu răbdare.
Moartea cuiva drag înseamnă ceva greu pentru cei rămaşi în
urmă să îmblânzească durerea, să-i spele urmele, să nu lase să
se piardă amintirile care le dau o anumită putere, fie şi numai
pentru o perioadă.
«Bety, să iubeşti un om, chiar şi dacă este îmbrăcat în

zdrenţe! Nimeni nu ştie cine sau câţi i-au sfâşiat încrederea şi
bucuria, încât mersul acela nesigur şi absent, pentru el
înseamnă totuşi o speranţă. Şi, în timp ce tu ai vrea să vorbeşti
cu el ca să-i afli povestea ca pe o ştire, de care oricum vei uita
până mâine, el o spune mai departe, ca pe un monolog. Dar
totdeauna la timpul trecut şi întotdeauna înghiţindu-şi
lacrimile. Dacă nu ai nimic să-i dai unui asemenea om, măcar
nu-i lua amintirile! Ele sunt singurele de care mai este sigur
deocamdată. Nu-i lua nici speranţele, aşa mici şi tremurânde
cum arată la început, pentru că din ele îşi va construi încet,
încet o dorinţă spre care să alerge ca în vremurile bune.»
Când s-au mutat, chiar dacă nu a sunat ca o interdicţie,

Radu i-a spus părerea lui, că trecutul trebuie încuiat şi lăsat cu
totul în afara lor. Teoretic şi în cea mai mare parte, el avea
dreptate. De asta n-a ştiut Camelia cum să procedeze în acea zi.
Era sfârşit de săptămână; de obicei plecau undeva, ieşeau măcar
în oraş. Radu îşi dorea să danseze în restaurantul unde mai
fuseseră de câteva ori. Era vesel şi nerăbdător. Maia l-a auzit şi
a tăcut, dar ochii ei trişti arătau tulburarea imensă pe care voia
19 Dublu sens unic
s-o controleze şi nu reuşea. Camelia se simţi dintr-odată tăiată

în două şi extrem de obosită. Ar fi vrut să-i spună lui Radu ce
semnificaţie avea acea zi, că Maia are nevoie de ea mai mult
decât altădată, dar n-o făcu, fiind sigură că l-ar fi deranjat.
Blocată de neputinţa de a găsi ieşirea din acea situaţie, i-a spus
că nu ştie de ce, dar nu mai are niciun strop de putere să
pregătească masa de prânz şi vrea să stea în pat. Exact asta a
făcut şi nu a durat mult până a adormit. L-a visat pe Dan, aşa
cum era el în vremea când boala nu-l transformase încă în fiinţa
speriată de ceea ce i se întâmpla. Nu era trist, nu-i reproşa
legătura cu Radu şi nici faptul că de data asta nu ardea, măcar în
casă, o lumânare pentru el. Camelia îi simţea împăcarea şi, în
loc să se lase cuprinsă de ea, începu să plângă. Plângea în somn.
Nu i se părea deloc normală situaţia ei. Oricât l-ar iubi pe Radu,
nu era firesc să nu-şi poată trăi, uneori, clipele de tristeţe
omenească. Radu a trezit-o brusc şi s-a arătat foarte nemulţumit
de confuzia ei.
– Ce ai de ascuns? o întrebă el, pus pe ceartă.
– Cum adică? întrebă şi ea, speriată.
– Ce-i cu starea asta la tine? Ce vrei mai mult decât îţi ofer
eu? Ori ai pe altcineva, care îţi promite cine ştie ce şi plângi
după el?
– Doamne fereşte! Mă îngrozeşti! Nici prin cap nu ţi-a
trecut să-ţi faci griji, că poate sunt bolnavă!
– Asta voiam să te întreb, numai că am văzut că plângi şi oftezi
în somn de dorul cuiva. La ce altceva trebuia să mă gândesc?
Radu nu era numaidecât un bărbat frumos, dar în acele clipe,
Cameliei i se păru că trăsăturile lui erau de-a dreptul hidoase. În
ochii albaştri nu i se mai odihnea seninul cerului, nici lumina lui
mângâietoare. În locul lor erau tunete, era ură. Buzele i s-au
strâns de mânie, se subţiaseră şi parcă se învineţiseră. Imaginea
aceea nu avea nimic în comun cu bărbatul care îi era drag, nu
avea nicio urmă de logică şi de sensibilitate. O lovea necruţător,

la fel ca şi cuvintele lui pline de răutate. Şi asta la numai o lună
de când locuiau împreună. Cine este bărbatul acesta, se întreba
Camelia, foarte îngrijorată...
– Mă simt slăbită, atâta tot, i-a spus, privindu-l în faţă. Iar
tu, în loc să ai grijă de mine, m-ai trezit brusc şi nu-ţi pasă. Nu-
mi pot aminti ce-am visat, nu mai ştiu ce s-a întâmplat...
Ba ştia foarte bine care era cauza plânsului ei. În afară de
tristeţea profundă asociată acelei zile şi a nemulţumirii de ea
însăşi ca mamă, îi era dat să trăiască şi spaima crizei lui de
gelozie. După atât de puţin timp... Refuză pur şi simplu să-şi
imagineze cum va fi mai departe convieţuirea lor. Radu s-a
îmbrăcat şi a ieşit nervos, să cumpere trei porţii de pizza, că
altceva nu este de mâncare în casă la ora aceea. Camelia s-a
ridicat cu greu din pat şi s-a dus direct în camera Maiei. Fără
niciun cuvânt şi-a luat în braţe copilul şi a mângâiat-o. Erau
două femei în toată firea, nu aveau nevoie de explicaţii. Aveau
nevoie de compasiunea şi înţelegerea celorlalţi, ca să se
desprindă mai uşor de felul în care se obişnuiseră să trăiască.
«Ascultă cu atenţie sfatul meu, Bety! Să nu-ţi pui niciodată

visurile în aceeaşi cameră cu regretele! Ele trăiesc în două lumi
diferite şi a te aştepta ca şi unele, şi altele să privească spre
acelaşi cer este semn de ignoranţă şi blocaj. Visurile îşi doresc
zborul, ele au curajul să sară pe fereastră fără să privească în
jos, la prăpastia săpată adânc de spaimele noastre. Regretele
vor linişte, vor un pansament îmbibat în iertare, ca să poată
adormi pentru totdeauna.
Dacă le cânţi regretelor, visurile tale vor muri treptat,
fiindcă ele au nevoie de toată atenţia şi participarea ta ca să se
împlinească. Dacă le cânţi visurilor, regretele se vor agita şi te
21 Dublu sens unic
vei simţi răscolită, pentru că şi regretele au fost, la originea

lor, tot nişte visuri.»
Din păcate, Camelia a fost nevoită să trăiască multe astfel

de momente tensionate cu Radu. Treptat, locul mirării şi chiar al
supărării ei fu luat de teamă. Deja, îi era teamă de ieşirile lui
nervoase, de gelozia lui şi de violenţa pe care începu să i-o
găsească în cuvinte. Simţea o strângere de inimă, o spaimă că
uraganul se poate apropia oricând şi fulgerele ascuţite ale
vorbelor lui, apărute din teamă şi dintr-o viziune limitată asupra
complexităţii relaţiilor omeneşti, îi vor lăsa alte urme pe suflet
şi alte spaţii goale în speranţa că ei ar putea trăi fericiţi până la
adânci bătrâneţi. Vorbeau multe şi de multe ori, dar parcă
discutau în limbaje diferite. Rar se ajungea la o concluzie
comună; discuţiile aveau aerul de continuare a celei de altă dată,
o încercare de a duce totul spre o anumită concluzie, de obicei,
la cea agreată de Radu. La început, situaţia n-a speriat-o, fiindcă
ei îi plăceau provocările şi putea susţine o conversaţie-analiză
sau un punct de vedere. Dar a devenit dureros să-şi tot justifice
părerile, dorinţele şi, mai ales, emoţiile.
Constituţie firavă, plină de bunăvoinţă, Camelia le-a părut
mereu celor din jur un locaş vulnerabil în imensul şi
complicatul angrenaj al trăirilor, o redută slab apărată, uşor de
dărâmat, o câmpie pe care o putea străbate oricine, cu ochii
închişi. Cu siguranţă, privitorii s-au amuzat uneori. Cât de greu
putea fi să traverseze o asemenea câmpie, se întrebau ei. În
afară de setea din ce în ce mai perfidă, cine să-i zgârie pe acest
tărâm, până la lacrimi? Doar cu munţii e imposibil de negociat
cărările simple, drepte ca-n palmă şi descheiate de taine. Dar
femeia aceasta nu este un munte!
«Aveau dreptate, Bety! Camelia nu părea un munte. Însă

momentele speciale, când ea considera că este necesară
reechilibrarea mersului pe sârmă, scoteau la suprafaţă ceva ce
mai nimeni nu bănuia că există în interiorul ei.»
Atunci apărea dintr-odată complexitatea fiinţei dedate

curiozităţii, trăindă în spaţii paralele, unite permanent şi ferm
între ele prin dorinţe absolut omeneşti, momente latente, dar
nerăbdătoare să capete o finalitate. În astfel de clipe se vedea
cum izbucneşte în ea o vară care nu se teme nici de secetă, nici
de ploi; o vară a înfloririlor spontane şi totale, a deciziilor
necesare, chiar dacă ele urmau să fie radicale, precum moartea
ultimului mohican. Acele irumperi purtau amprenta
neastâmpărului cu care se arunca în necunoscut ca izvorul
pornit din munte să cunoască lumea. Puţini, foarte puţini i-au
înţeles cu adevărat seninătatea şi încrederea odihnitoare cu care
mângâia rodul clipei ca pe un creştet de copil, formând cercuri
concentrice, nepăsătoare la geometria colţuroasă a restului
lumii. Acolo era miezul ei, casa şi cerul pe care încerca să-l
aducă mai aproape şi să-l împartă tuturor. Dar a înţelege o astfel
de fiinţă, a nu o mai înghesui cu nepăsare în tipare mereu
străine şi reci, despre care nimeni nu-şi mai amintea cine le-a
inventat şi când, rămânea un exerciţiu pe care nu oricine era
dispus şi fericit să-l facă.
În spatele îngăduinţei, afişate fără tremurul celei ce se teme
că ar putea fi demascată, creştea voinţa de a deveni stăpână pe
sine, aproape trufaşă cu cei care nu oboseau să-i demonstreze că
şosetele mov nu se asortau decât cu sclipirea din ochii ei,
nicidecum cu realitatea. De aceea le purta pe ascuns, în locuri
numai de ea ştiute, atinsă uneori de vină, alteori de gândul că
ceva o va trăda şi iar vor spune oamenii că e bună de dus la
balamuc (deh, circul se închisese între timp în oraş!). Pentru
23 Dublu sens unic
oamenii aceia totul era simplu – nu se pot purta decât şosete albe
sau negre, atât! A fost şi ea asemeni lor în unele privinţe. O
vreme nici ea nu s-a întrebat de unde avea acele impulsuri, acele
convingeri şi obiceiuri. N-a căutat motive să renunţe la ele, nici
să se teamă de cei care nu le aveau. Numai că ei o loveau, o
împingeau spre întuneric, îi cereau impunători să le
împărtăşească certitudinea cu care se mândreau. Dar certitudinea
omului devine la un moment dat un beci, căruia încep să-i
crească nişte geamuri. Mici la început, ca o închipuire, apoi
lumina prinde curaj şi intră chiar şi pe sub prag. Aşa a observat
Camelia, surprinsă, că nu era nicăieri niciun temnicer. Cheia
fusese tot timpul la ea. Să se bucure, să fie frustrată? Balansarea
produce greaţă. Aşa că, a ales bucuria.
„Nu e nimic în neregulă cu oamenii, draga mea, îi spunea

vocea ştiută numai de ea. Joacă-te cu ei, strecoară-le acele
şosete mov în bagaje! Le vor găsi exact la vremea potrivită. Iar
ce urmează, nu mai este treaba ta. Nu te închide în flori sau în
culori, ci reflectă-te în ele! Nu omorî cuvintele cu tăceri, ci
ascultă-le în tăcere! Nu opri frumuseţea să râdă, ci creează
frumuseţe cu surâsul tău! Pentru că nu trebuie neapărat să scrii
o poezie ca să spui că iubeşti, dar poţi să iubeşti şi să te laşi
iubită încât să devii tu însăţi inspiraţia! Dacă nu poţi fi poetul,
fii poemul vieţii!”
Cameliei îi place să citească. Chiar şi facultatea a urmat-o la

cursul fără frecvenţă. În timpul liceului a avut două preferinţe: să
devină inginer, pentru că o atrăgea foarte mult fizica, sau medic
veterinar care îngrijeşte animalele. Niciuna dintre ele nu s-a
împlinit, a terminat Facultatea de Ştiinţe Economice din Iaşi.
Ceea ce păruse o alegere proastă la început, s-a dovedit mai târziu
o binecuvântare. Acel „mai târziu” a venit după evenimentele din
decembrie 1989. Toate uşile i s-au deschis. Nu era nevoie decât

de curajul de a se prezenta la concursuri, de încredere şi dorinţa
de muncă susţinută. Iar acestea nu i-au lipsit niciodată.
De la poezie, SF şi literatura clasică s-a îndreptat spre
religie, esoterism, filosofie. O fascina timpul, citea teoriile
despre el, care de care mai îndrăzneaţă ori limitativă, de la ideea
trecerii implacabile până la inexistenţa lui. Dar niciuna nu se
mula pe starea de plutire pe care i-o dădea reflecţia.
„Cine a împărţit timpul în unităţi de măsură şi de ce a

făcut-o? Cine a împărţit anul în anotimpuri şi de ce în patru şi
nu în mai multe ori mai puţine? Cum se face că niciunul nu-i
lua locul altuia, chiar dacă îşi mai întârziau uneori apariţia ori
plecarea? Viaţa curge întotdeauna în ritmul lor. Nimeni nu
pune sămânţa în pământ cât oamenii de zăpadă îi cheamă la
joacă pe copii, nimeni nu culege roadele înainte de a se colora
câmpul în galbenul înţelept al belşugului, până ce fructele nu
strâng în miezul lor toată dulceaţa verii. Cât de simplu şi
perfect se gospodăreşte existenţa! Oare ce-i împiedică pe
oameni să-i copieze exemplul?”
În liniştea odihnitoare a camerei, se auzea doar sunetul

tastelor atinse cu grijă de vârful degetelor ei. Cuvintele se
înşiruiau fără niciun efort, descriau felul în care omul devine tot
mai mult victima propriilor sale temeri.
„În balansarea permanentă şi ciudată a omului între

Dumnezeu şi materie, printre mişcările lui contorsionate, greu
de imitat sau de explicat în cuvinte purtătoare de sens, rămâne
mereu un gol, în care cunoaşterea suportă apăsarea tristeţii
copleşitoare. Şi totuşi, acela nu este un gol. Este revolta
călătorului că nu va fi niciodată sigur că a depăşit impasul de a
25 Dublu sens unic
fi un „rătăcit”. Omul acesta, căutătorul perpetuu, trăieşte în

salturi abia percepute de alţii, dar întotdeauna asumate în mod
natural şi necesar. Surprizele însă capătă dreptul de a fiinţa
adânc şi în viaţa lui, în aşteptările desenate cu atâta fervoare,
în ochii lui, care mai pot vedea frumuseţea şi iubirea ca pe o
realitate continuă, fluidă. Astfel, el simte şi recunoaşte că, da,
există o instanţă, dar una blândă, care nu impune sacrificiul şi
suferinţa, ci credinţa blândă în nesfârşita bucurie.”
Cu îndrăzneală, dar fără exagerare – aşa îşi trăia Camelia

relaţia cu Dumnezeu. Frământările ei au fost întotdeauna la
vedere. Derularea lor însă, rapidă sau cu încetinitorul, forma un
teritoriu privat, chiar dacă ea nu trăgea niciodată draperiile peste
jocul variantelor de drum. Materializate sau doar ipotetice,
acestea erau prezente ca o emblemă, o dovadă a navetei
perpetue între interiorul plin de freamăt şi exteriorul-mărturie,
din care îşi extrăgea, neobosită, următoarele opţiuni. De multe
ori simţea că în jurul ei totul este un răspuns, totul este imaginea
verbului a fi, conjugat la libera alegere sau pricepere a omului,
într-o logică pe care încă nu o pătrundea în întregime. Eu sunt...,
rostea cu convingere, alăturându-şi fiinţa de marile sau micile
modele pe care le observa cu dragoste peste tot şi cărora le
căuta necontenit inima, dar imediat îşi stăpânea tendinţa
omenească de a defini. Ştia că tot ce respiră iubeşte libertatea.
Atunci, o uşă imensă trimitea spre ea flashuri cât se poate de
clare. Le simţea mirosul de var proaspăt, amestecat cu un
parfum uşor intrigant. Desluşea silabisirea necronometrată a
cuvintelor amestecate într-un caleidoscop uriaş. Brusc, se oprea
în faţa acelei uşi, îi apuca frenetic şi cu amândouă mâinile
clanţa şi o deschidea larg, lipind-o hotărâtă de peretele invizibil
al limitelor care ar fi putut impune hotare dorinţelor sale. Tăcută
şi cuprinsă de căldura prevestitoare a tihnei posibile, îşi
murmura îndârjită că ţipătul interior, de o inocenţă ireală sau

doar uitată de oameni, nu-i va bate în zadar şi la nesfârşit cu
pumnii în tâmple. Privea în jur şi continua monologul ca pe-o
destăinuire.
„Am nevoie de aer, ca să înţeleg tot ce s-a întâmplat. De

aerul aparent incolor, coborât direct de la soare şi care nu
corodează obrazul emoţiilor cu care mă hrănesc. Dar acum e
iarnă, aşa cum n-a mai fost niciodată, o iarnă plină de umbre şi
pete amăgitoare, care au tot atâta înţeles pentru mine cât au şi
muşcăturile lor – ace subţiri prin care frustrarea îmi pătrunde
în suflet şi-mi produce revolta. Sunt rănitul întins pe zăpadă,
îngrozită că nu ştiu dacă îngheţul poate distruge morbul tristeţii
din mine sau doar îl va conserva pentru clipele inevitabilei
treziri. Acesta nu mai este doar un simplu anotimp, e un fractal
desprins din întregul ce se zguduie asurzitor, ca la cutremur.
Singura mea şansă e sub tocul uşii, a uşii ce-şi doreşte să fie
deschisă”.
Iarna aceea nu era una obişnuită pentru Camelia. Ea nu era

obişnuită pentru nimeni, deoarece mitul sfârşitului lumii tocmai
îşi făcuse loc printre gândurile fiecărui locuitor, de parcă toţi
oamenii erau masochişti. Ea îşi spunea că acele spaime erau
oricum inutile şi făţarnice, fiindcă se accepta în totalitate şi cu
prea mare uşurinţă ideea inevitabilului. Evenimentul era
prezentat ca ceva mai presus de voinţa sau de puterea
oamenilor. Pe ea însă nu o mai speria nimic. Trăia sfârşitul unui
episod controversat şi acest sfârşit o îndepărta tot mai mult de
zbuciumul exterior. Radu se va transforma într-o amintire şi,
treptat, îşi va pierde puterea asupra ei. De asta era sigură. A vrut
să fie fericită, să fie o femeie care nu se teme să-şi trăiască
viaţa, care iubeşte şi vrea să împartă ce are şi ce este cu cineva
27 Dublu sens unic
drag şi era prima oară când simţea mulţumire că acel „cineva”

nu mai este lângă ea. Înţelegea că ieşirea dintr-o relaţie
nepotrivită este o izbândă, nu o pierdere.
I-au trebuit două luni de odihnă şi de refacere, ca să se poată
întoarce pe internet. Renunţase la el cu un an în urmă, de
circumstanţă. Ştia că unii vor pune întrebări şi i-ar fi fost greu
să rămână imparţială. Când sunt prea afectaţi de cele
întâmplate, oamenii au tendinţa de a deveni judecătorii altora,
apoi şi ai lor. Cu siguranţă şi cei din familie, şi prietenii s-au
temut pentru ea. S-au temut că se va închide în sine, că se va
îmbolnăvi de atâta supărare, că va renunţa la nişte visuri, de
teamă să nu se trezească iar cu senzaţia de frig şi înstrăinare, pe
care o simţea de o vreme. Neîmplinirile în iubire nu sunt nişte
simple tristeţi; ele pot baricada sufletul într-un turn îngrozitor,
la care să nu mai ajungă nimeni. Dar tot ei ştiau că nu era prima
oară când viaţa o supunea la teste grele şi nu ar fi fost prima
oară când ea ar fi ieşit învingătoare din sala de examene.
Soneria interfonului se auzea în toată casa. Cameliei i se păru
că seamănă cu sirena unei ambulanţe grăbite, care cere să i se
facă loc imediat. Nici măcar nu s-a întrebat cine putea fi. A
apăsat butonul de acces şi a deschis uşa apartamentului, ieşind pe
hol. Abia atunci şi-a dat seama că Maia avea cheia de la intrarea
în bloc, la fel şi mama ei, dacă ar fi venit pe neaşteptate. Ele nu ar
fi sunat la interfon. Iar dacă ar fi apărut ceva neprevăzut, i-ar fi
telefonat. Cuprinsă de îngrijorare, intră imediat în casă şi se lipi
de uşa masivă, pe care o încuie de două ori. Poate e poştaşul sau
vreun vecin care şi-a uitat cheia... Dar dacă e Radu? Nu, el nu ştia
unde se mutase, nu avea de unde să afle. Chiar dacă a trecut pe la
Maia, ea nu i-ar fi dat adresa. Dar dacă a urmărit-o într-o zi? Era
capabil de aşa ceva, mai ales din cauză că nu-i răspundea la
telefon, oricât a insistat. Ce să mai poată discuta cu el şi pentru
ce? O împăcare era imposibilă. Numai că el nu acceptase
despărţirea lor. N-a crezut nicio clipă că ea vorbea serios, când

spunea că va pleca. Probabil a fost sigur că lipsa banilor necesari
pentru mutare o va împiedica să plece, altfel nu se putea explica
indiferenţa lui în faţa nemulţumirii şi tristeţii ei tot mai des
arătate, explicate, a rugăminţii să facă un pas către o cale de
mijloc, care să-i ajute pe amândoi.
Şi acum ce va face, dacă cineva o să bată la uşă? Atâta
spaimă nu mai simţise parcă niciodată şi nici măcar nu înţelegea
de ce îi era frică. Încercă să-şi regleze respiraţia sacadată, să
vizualizeze ori să-şi amintească ceva plăcut. Cufundată în
speranţa că nu i se va întâmpla nimic rău, nu mai avu habar de
când stătea împietrită la uşă. Minutele îşi pierduseră măsura, aşa
cum se întâmplă ori de câte ori deasupra capului atârnă sabia ori
ghilotina, fie şi numai închipuite. Reuşi totuşi să se concentreze
şi-şi dădu seama că pe hol nu era nicio mişcare. În casă se auzea
doar zgomotul străzii de sub fereastra curată, acoperită de
perdelele albe, atârnând până la podea.
29 Dublu sens unic
Capitolul 3. Spre momentul zero
Maia a intrat în hol şi primul lucru pe care l-a făcut a fost

să-şi arunce pantofii eleganţi, cu tocuri înalte şi subţiri, deveniţi
insuportabili la ora aceea. Era o femeie tânără, şi totuşi era încă
un copil. Ea însăşi nu se vedea altfel decât un copil alintat şi
iubit, care are toată viaţa înainte şi tocmai de aceea nu are de ce
să se grăbească spre nimic anume.
– Vai, mă dor picioarele şi mi-e aşa de foame! zise ea,
aşteptând aprobarea mamei sale. Nu am apucat nici azi să
mănânc decât un covrig, şi acela în reprize, între două contracte
sau două operaţiuni. Ce mâncăm azi?
– Hai, nu te mai plânge ca o băbuţă, îi răspunse Camelia,
binevoitoare, dar şi realistă. Numără câţi ani mai ai până la
pensie! Şi apoi, cine nu ar vrea o situaţie ca a ta: fără soţ, fără
copii, cu o mamă care te aşteaptă acasă cu ceva cald şi bun pe
masă? Profită cât mai poţi! Ca mâine o să plec la casa mea şi s-a
dus boieria.
– Nu mai spune aşa, că mă deprimi!
– De când fericirea cuiva e motiv de deprimare?
– Nu la tine mă refeream, şi o ştii prea bine. Mă gândeam la
mine şi la Ovidiu. Oare nu s-ar putea să fim căsătoriţi şi în
acelaşi timp să stăm fiecare la mama lui, să ne întâlnim doar
când ni se va face dor? Vreau să fiu cu el, dar în acelaşi timp aş
vrea şi viaţa pe care o am lângă tine.
Camelia zâmbi cu tristeţe. De câte ori nu ar fi vrut şi ea ca
viaţa să arate altfel, să n-o mai fi simţit înghesuită pe umerii
mereu prea mici pentru atâtea încercări...
– Atunci rămâi cu mine! îi spuse Maiei, anume ca s-o incite

la discuţie.
– Ei, ştiu că o spun cu prea mare uşurinţă, aşa, ca să mă
alint, dar uneori chiar îmi pun astfel de întrebări. Să nu înţelegi
că nu vreau să fii fericită. Dar până una alta, mi-e prea bine că
eşti aici şi că nu trebuie să-mi fac cine ştie ce griji.
– Norocoaso! Te gândeşti că fratele tău e singur şi departe
de atâta vreme? Nu e vina ta, doar voiam să nu uităm de el.
Şi-acum gata cu poveştile, hai să mâncăm şi continuăm după
aceea! Vrei nişte ceapă verde? Uite ce bine arată!
– Vreau, azi nu mă duc la întâlnire.
– Sunteţi culmea, adică voi n-o să mâncaţi ceapă, când o să
fiţi împreună?
– Nu, că nu ne mai putem săruta...
– Doamne, ce ţi-e cu tinerii ăştia!
Aşezate la masa micuţă şi lipită de perete, din bucătărie, au
mâncat cu poftă şi numai pisicuţa tigrată le-a mai distras atenţia
cu mersul ei leneş sau cu câte un mieunat scurt, ca să nu uite
cineva că şi ea exista în casa aceea. Era sătulă şi oricum avea
mâncarea ei specială, nu ca altele, care se mulţumeau cu orice
primeau pe sub masă ori răbdau de foame până găseau ceva
resturi. Camelia o iubea şi o îngrijea ca pe un copil. O lua în
braţe adesea şi, în timp ce-i mângâia blana moale şi neobişnuit
de lungă, se gândea la câte se schimbaseră de-a lungul timpului.
Ar fi absurd să trăiască cineva ca acum nu ştiu câţi ani în urmă,
doar ca să se arate consecvent tradiţiilor sau unor obişnuinţe.
Omul, în general, este destul de maleabil şi adaptabil, cu toate
că un stil nou de viaţă nu le vine tuturor ca o mănuşă. Dar
măcar să încerce, îşi spunea ea, cu convingere.
O privea pe Maia şi îşi aducea aminte cât avusese de lucru
cu firea ei reticentă la schimbare. Nu a obligat-o niciodată să
facă ceva înainte de a-i explica şi câştigul, şi neajunsul fiecărei
31 Dublu sens unic
variante. Da, Maia era încăpăţânată, dar perseverentă şi serioasă

în acţiunile ei, ceea ce i-a adus rezultate foarte bune la şcoală, la
facultate, la muncă. Teo, fratele mai mic, artistul familiei, era
sensibil şi intuitiv, dar şi foarte îndrăzneţ, când era vorba de
proiecte noi. A avut şi are acelaşi succes ca şi Maia, ceea ce
demonstrează că nu există o reţetă unică a succesului. Doi fraţi,
două atitudini diferite, cu nevoi emoţionale şi materiale diferite,
aceştia erau copiii ei! Dacă adăuga la acest tablou caracterul ei
şi al lui Dan, diferite şi ele, putea spune că viaţa familiei lor nu
a fost şi nici nu va fi niciodată plictisitoare.
– Ce zici de o ciocolată caldă? zise Camelia, în timp ce
strângea masa. Hai, că nu ne-am mai răsfăţat de multă vreme şi
n-o să ne îngrăşăm peste măsură doar dintr-atâta!
– Bine că mi-ai amintit de îngrăşat, cred că mă apuc de
gimnastică chiar de astăzi. Bineînţeles, mai întâi beau bunătatea
de ciocolată, chiar dacă va trebui să muncesc o jumătate de oră
în plus ca să-i elimin efectele. Of, sunt o pofticioasă! Sper că nu
o să mă fac cât casa după ce o să am copii.
Camelia începu să râdă. De fapt, era mulţumită că are un
copil preocupat de viitor.
– Nu râde, pentru mine e ceva esenţial! Am deja douăzeci şi
opt de ani, trebuie să fiu atentă ce mănânc şi cum arăt. Nunta nu
s-a decis încă, dacă nu mă mai place mirele?
Bineînţeles că a spus-o în glumă, făcând o piruetă în spaţiul
îngust al bucătăriei şi mimând o reverenţă visătoare în faţa
mirelui imaginat.
Camelia o privi cu drag. Maia era o femeie frumoasă, înaltă
şi suplă. Asta îi aducea aminte de propria tinereţe. Părul des,
şaten închis, tuns modern şi lăsat să se aşeze cum voia el îi
dădea un aer cochet şi ghiduş. Ochii căprui însă, luminoşi,
tulburători, semănau leit cu ai lui Dan. Din cauza lor, părea o
copie a tatălui. Cu Teo era invers. Avea statura lui Dan, părul
castaniu cu reflexe aurii, dar ochii mari, de culoarea

chihlimbarului, cu privirea caldă şi învăluitoare, îi avea de la
Camelia. Ca oricărei mame, ei i se părea că are cei mai frumoşi
copii. Şi chiar aşa erau, pentru că şi sufletul lor era frumos.
– Eh, dacă nu te-aş cunoaşte, aş putea spune că nu te
descurci singură şi de aceea te lipeşti de fustele mele. E normal
să ai o strângere de inimă, când te gândeşti la viitor, fiindcă el
este marele necunoscut. Norocul tuturor este că viaţa nu se
opreşte să ne asculte nouă lamentările şi mofturile. Dilema cu a
fi împreună sau a rămâne fiecare la mama lui sună ca o glumă.
Crezi că degeaba sunt atâtea proverbe care se referă la
întrebarea ta? Ce zici de cel cu slănina în pod şi burta plină?
– Ce comic sună!
– Pare comic, dar să ştii că nu poţi trăi în acelaşi timp două
situaţii de viaţă contrare şi să te aştepţi, ca în felul ăsta, să fii
fericirea întruchipată.
– Mie mi se pare că oamenii îşi complică singuri existenţa. Iar
tinerii o fac şi mai mult, probabil din cauza lipsei de experienţă.
– Sau a nerăbdării. Toţi am trecut prin etapa asta. Singurii
avantajaţi au fost cei care au avut părinţi, bunici, învăţători sau
profesori, uneori nişte vecini sau rude, care le-au strecurat câte
ceva din experienţele lor, povestind despre ele. Acele poveşti nu
sunt inventate, acolo sunt păţanii şi concluzii. Ascultă astfel de
oameni, cântăreşte ceea ce spun ei şi ia ce simţi că ţi se
potriveşte! În rest, citeşte şi comunică deschis! Până la urmă,
asta înseamnă dezvoltarea personală.
– Vreau să cred că din punctul ăsta de vedere te-am
moştenit amândoi. S-a văzut mereu deosebirea dintre noi şi alţi
copii. Mai ţii minte cum spunea Cristi că nu ar mai pleca de la
noi, că ar vrea să fie şi în familia lui aşa o atmosferă? Mi-era
milă de el.
– Şi mie, dar nu-l puteam lua de lângă ai lui. Acolo îi era locul.
33 Dublu sens unic
– Cristi nu era singurul, şi alţi colegi spuneau că se simt

minunat, când vin la noi şi tu stai de vorbă cu ei de parcă ar fi
oameni mari. Sunt sigură că i-au ajutat acele discuţii. Cred că
era bine dacă ai fi fost învăţătoare, chiar dacă eşti cam exigentă.
– Exigentă? Parcă spuneai că sunt o mamă bună.
– Abia acum înţeleg ce înseamnă o mamă bună. La fel ca şi
profesorul bun, ea te observă şi te încurajează, nu-ţi impune
nimic cu de-a sila, dar nici nu te lasă într-o continuă eroare sau
necunoaştere. Mi-aduc aminte cum spuneai că prea multă
indulgenţă duce la lene şi superficialitate, că educaţia unui copil
nu înseamnă să-l dresezi, ci să-l ajuţi să înţeleagă. Sper să fiu şi
eu o mamă bună pentru copiii mei.
Maia se ridică de pe scaun şi veni s-o îmbrăţişeze pe
Camelia. Speriată de mişcarea bruscă a scaunului, pisica se
arcui ca în faţa unui dulău. Un spectacol, ce mai!?
– M-am cam săturat de iarna asta, schimbă Maia subiectul.
E aşa de întuneric şi de frig dimineaţa, când ies din casă! Tu
habar nu ai ce munţi de zăpadă s-au adunat pe trotuar. Toată
lumea merge pe stradă printre maşini, de nici nu mai ştiu cine
de cine se fereşte. Ce-ţi pasă ţie, stai în casă şi parcă nu te atinge
nimic din ceea ce se întâmplă afară! Nu ai senzaţia că te-ai
izolat, că te-ai rupt de realitate, nu suferi din cauza asta?
Totdeauna ai iubit viaţa şi te-ai implicat; uneori, dacă ea era
apatică, te apucai s-o provoci numaidecât.
Camelia nu putu evita o strângere de inimă, auzind acele
cuvinte. Maia spunea adevărul, îi descria, dacă mai era nevoie,
felul în care s-a îndepărtat până şi de ea însăşi. Nu era o imagine
plăcută, dar şi tristeţea e tot o boală şi sunt destule tratamente
pentru ea. Acest gând o făcu să răspundă cum nu se aştepta Maia.
– De parcă ea nu mă provoca pe mine! Viaţa ne provoacă pe
toţi şi nu dă semne de oboseală niciodată. Uneori vine cu
probleme, alteori cu evenimente care ne dau bătăi de cap şi de
inimă. Aseară am vorbit cu cineva de pe internet vreo două ore.

Mi s-a părut aproape ireal pentru peisajul monoton al vieţii mele.
– Ei, dar asta este o veste bună!
– Aşa este! Îmi plăcea ce mi se întâmpla. Am avut grijă să
nu-l epatez pe Andrei, aşa îl cheamă pe domnul acela. La urma
urmei, vreau să mă apropii de un bărbat, nu să-l fac să se sperie
şi să fugă de mine... Aseară a fost ceva cu totul deosebit pentru
sufletul meu, ceva care îmi înfierbânta mintea năclăită în ultima
vreme de aceleaşi întrebări neplăcute, la care sunt nevoită să
răspund tot eu. Ce păcat că e atâta distanţă între noi! Chiar mi-
ar plăcea să-l întâlnesc. Discuţiile ar fi altfel, ar avea altă putere,
pentru că atunci când oamenii se pot privi, când pot surprinde
reacţiile celuilalt, simt mai mult din emoţia iscată de un anumit
subiect sau de o anumită remarcă... M-am simţit bine, parcă aş
fi făcut un duş fierbinte după o călătorie lungă, ce mă umpluse
de praf. Cât de mult mi-au lipsit asemenea discuţii în vremea
din urmă!
– Dar şi cu Radu vorbeai foarte mult.
– Naiba să-l ia pe Radu cu tot cu neîncrederea şi nesiguranţa
lui! Făcea din dialogul nostru o încrâncenare, aşeza totul sub
drobul de sare. Aceea nu era o comunicare aşa cum aveam
nevoie amândoi. Îmi dau seama că noi nu am făcut niciun pas
înainte în toată vorbăria aia, ce ne ţinea treji până la miezul
nopţii. El ataca mereu şi eu trebuia să mă dezvinovăţesc la
nesfârşit. Eh, cu Andrei a fost altfel! Interesant bărbat, dar parcă
văd că „îi pică” şi lui net-ul şi dispare în uitare, aşa cum au
dispărut şi alţii!
– Măi, măi, dar ce optimistă eşti! Dai nişte comenzi sumbre
şi apoi te superi că rezultatul este prost. Ce-ar fi să reiei lecturile
tale mai vechi? Te-ai lenevit şi cu cititul în ultima vreme, pariez
că nici nu ai mâncat mare lucru. Ca şi ieri, de altfel. Trebuie să
te îngrijeşti mai mult, nu are importanţă că lucrezi acasă şi nu te
35 Dublu sens unic
vede nimeni. Sau vrei să-l impresionezi pe acel Andrei cu

aspectul tău de femeie îmbătrânită prea devreme?
Nimănui nu-i place să i se spună că a decăzut... Deşert/
deşertăciune – un joc de cuvinte şi de noime, ce revendică
recunoaşterea iubirii în tot ce face omul pe pământ. Pentru că
fiecare gest îl defineşte şi se roteşte în jurul aceluiaşi dor
mistuitor de a nu striga la nesfârşit în deşert...
– Ai dreptate şi tu, dar şi eu sunt sinceră, când îţi spun că nu
mă simt mobilizată îndeajuns, nu găsesc ceva care să mă prindă
ca un vârtej, iar eu să râd şi să mă simt pregătită. Zilele mele
seamănă una cu alta în cea mai mare parte. Bine că m-am
apucat serios de scris! Doamne, ce dor mi-era să scriu, cât de
mult mi-a lipsit şi scrisul!
– Vorbeşti serios? Nu ştiam. Dă-mi şi mie să citesc!
– O să-ţi trimit pe mail, să citeşti când poţi şi când ai chef.
– Mi-aduc aminte ce compuneri făceai pentru noi, când
eram la şcoală, şi cum ni le explicai, ca să nu-şi dea seama
profesorii că nu le-am scris noi. Le repetam până le ştiam pe
dinafară. Ce-i drept, încetul cu încetul am început să ne
descurcăm şi singuri.
– Asta şi urmăream.
– Da, la examenul de bacalaureat la limba şi literatura
română am luat o notă foarte bună.
– Eu scriu mai mult poezie, dar îmi place să scriu şi eseuri.
Nici nu ştii ce bine mă simt!
– Super! M-ai făcut curioasă. Să ştii că mi-ar plăcea să am o
mamă scriitoare. Ţi-aş face şi publicitate, că mă pricep.
– Ia te uită ce norocoasă sunt! zise Camelia, prefăcându-se
uimită. Ce-i drept, fără publicitate aş rămâne o autoare anonimă,
ca atâţia alţii. Lumea nu mai citeşte ca altădată, nu mai caută
cărţile în librării, cu emoţie şi nerăbdare. Păcat! Apropo de citit,
au început să apară o grămadă de articole despre sfârşitul lumii.
Sunt şi nişte documentare pe YouTube. M-am uitat la câteva,

mai mult din curiozitate.
– Am văzut şi eu că au apărut
– Nu ştiu cum să-ţi explic... citeam şi senzaţia mea era că
mă aflam într-o sală de teatru unde o grămadă de personaje se
înghesuiau să-şi spună replicile pline de spaime. Ori de
ameninţări. Altele, palide şi triste, se prefăceau că-şi bocesc
visurile măreţe pe care le-ar fi putut avea, dar nu le vor mai trăi,
din cauză că vine sfârşitul lumii. Auzi la ei, sfârşitul lumii!
Oamenii se îndreaptă spre nebunie, şi dacă va veni sfârşitul
lumii, asta se va întâmpla din cauza fricii. Este cineva care vrea
musai s-o inoculeze în toată suflarea de pe glob.
Privirea Maiei nu mai era chiar atât de senină, se vedea că o
preocupă ceva.
– Cam câţi crezi că sunt cei care nu se tem de acest
scenariu? o întrebă pe Camelia, după câteva clipe de tăcere. Eu
nu mă tem, şi tot simt greutatea momentului. Peste tot aud
vorbindu-se numai despre asta şi suntem abia la mijlocul lui
noiembrie. Cum o să fie atunci, când zilele se vor număra ca în
filmele cu lansarea navetelor spaţiale?
– Nu numărul celor care nu se tem este hotărâtor, ci credinţa
lor că şi această „întâmplare”, chiar aşa neagră cum pare, are un
rost şi un beneficiu, numai că nu unul material.
– Înseamnă că sunt puţini...
Maia îşi aduse aminte că voia să-l întrebe ceva pe Ovidiu.
Se duse în dormitor şi vorbi cu el aproape jumătate de oră.
Camelia prinse a reflecta la ultima ei frază.
„Uneori, un singur om, cu spada ridicată în faţa puhoiului

de inamici, poate schimba deznodământul bătăliei. Unul singur
este de ajuns, ca toţi ceilalţi să nu se mai teamă...
37 Dublu sens unic
Fiecare dintre noi este contemporan cu evenimentele pentru

care este pregătit sau cu cele care îl vor pregăti pentru ceea ce
va urma. Istoria omenirii este, la prima şi simpla vedere, un şir
de războaie, o sumă de lupte absurde pentru putere şi bogăţii,
un lanţ de cruzimi în numele dreptăţii, credinţei sau al
adevărului, toate soldate cu victime rămase anonime şi tăcute.
Dar de data asta nu mai este vorba despre un eveniment izolat,
undeva, într-o ţară anume sau într-o zonă de pe planetă. Acum
e momentul ce nu va scuti pe nimeni de frământare, de o
cântărire a propriei sale vieţi, de obicei trăită în grabă şi parcă
în salturi.
Omenirea a cunoscut de multe ori ce înseamnă revolta –
împotriva unei stări de fapt, a comportamentului unor semeni. A
cunoscut şi revoluţiile, acele furtuni care au dislocat sisteme de
conducere sau de gândire, care au înlocuit ceva perimat sau au
adus un salt major în tehnologie. Dar omenirea a trăit pe viu şi
revoltele, luptele şi revoluţiile sufleteşti. Evoluţia omului pe
această planetă nu s-a redus, aşa cum au încercat unii să ne facă
să credem, doar la o verticalizare şi alfabetizare a maimuţei.
Dacă până mai ieri inamicii erau cunoscuţi şi ne puteam
război cu ei pe câmpuri de bătălii, pe care mai apoi s-au
construit statui, ca nu cumva să se uite că cel mai important
lucru în viaţă este să ne luptăm şi să murim chiar şi pentru un
ideal în care nu credem, de data asta inamicul pare a fi chiar
Dumnezeu, chiar universul din care facem parte. Bisericile de
tot felul înfloresc. Din punctul lor de vedere se apropie
momentul în care se va adeveri că oamenii sunt păcătoşi, că
iadul este real, că Dumnezeu a abătut asupra lor pedeapsa
crâncenă, despre care reprezentanţii lor nu au contenit să
vorbească şi cu care au încercat tot timpul să-i cuminţească pe
cei care îndrăzneau să nu se teamă de Dumnezeu. Preoţii le
spun: Iubiţi-l pe Dumnezeu!, uitând, ori poate neînţelegând, că

nimeni nu poate iubi ceea ce îi inspiră frica.”
Maia s-a întors la bucătărie cu zâmbetul încă pe buze. Îl

iubea pe Ovidiu, avea încredere în el. În curând se vor împlini
şapte ani de când sunt prieteni. Nu-i venea să creadă că au
trecut atâţia şi ei se simţeau ca la început.
– Ovidiu vrea să se înscrie într-un partid. Nu ştiu dacă a zis-
o serios, doar ştii cum e el câteodată!?
– Poate nu e rău s-o facă, îşi dădu cu părerea Camelia.
– Nu ţi se pare ciudat că tot în decembrie sunt şi alegerile
parlamentare? Tu ce crezi, pentru care dintre partide va fi
sfârşitul lumii?
– Pentru cel care va pierde, bineînţeles!
– Mai bine ar pierde toţi, nu mai am încredere în niciunul.
Acum opt ani eram convinsă că am votat exact ceea ce i se
potrivea şi avea nevoie ţara asta: o deschidere spre exterior, un
suflu nou, o altă abordare economică. La început, chiar părea că
aşa va fi, cel puţin eu aşa am perceput. Chiar şi în urmă cu patru
ani încă mai aveam încredere.
– Poate că tu mai aveai încredere, dar restul? Eu mă
lămurisem deja că totul e o mare amăgire, o campanie electorală
şi atât.
Maia se întristă. Amintirile o înconjurau insistente.
– Eram studentă atunci. În Bucureşti se discuta altfel, se
trăia altfel. Poate am fost influenţată şi de atmosfera de acolo.
– Cu siguranţă, da.
– Mi-e dor de vremurile acelea... Mi-am dat seama cât de
mare este diferenţa între grijile pentru examene şi cele de la
serviciu. Dar ştii ce regret cel mai mult? Moartea stupidă a
doamnei Ruxandra.
39 Dublu sens unic
– Eu, ce să mai spun? Eram aşa de liniştită că stăteai la ea,

fiindcă ştiam că este o femeie cultă şi inimoasă.
– Câte nu discutam până seara târziu ori la sfârşit de
săptămână! Îmi povestea despre excursiile ei în străinătate, avea
albume cu poze şi cu fotografii ale oraşelor, muzeelor, sălilor de
teatru sau pieţelor imense în care se plimbau oameni din toate
colţurile lumii. A fost ca un curs intensiv de cultură generală şi
îmi dau seama că nu voi mai avea o ocazie similară.
Cărei mame nu i se strânge inima la auzul acestor vorbe?
Dar ce-ar fi putut face mai mult decât a făcut?
– Aşa este, recunoscu ea, îndurerată. Ea ţi-a deschis pofta
pentru călătorii şi pentru artă, şi a făcut-o într-o perioadă când
competiţiile de toate felurile, orgoliile şi nepăsarea sufocau pur
şi simplu cultura, fineţea, tuşa aristocrată a gesturilor. Din
păcate, aşa se întâmplă şi acum.
– Nu înţeleg de ce s-a ajuns la aşa ceva, doar ieşisem din
epoca întunecată a comunismului şi toată lumea declara în gura
mare că vrea să meargă spre occident.
– Mă tem că am început cu stângul şi aşa am continuat.
Momentul aderării la Uniunea Europeană rămâne totuşi unul
capital. Este o deschidere spre lume. Restul depinde de noi.
Maia se gândea la situaţia ei. Alesese Universitatea
Româno-Americană din Bucureşti tocmai ca să poată pleca din
ţară. Nicio clipă nu a crezut că se va întâmpla altfel. Şi totuşi,
iată că au trecut trei ani de când s-a întors la Suceava şi nu mai
discuta despre vreo plecare în străinătate. De ce? Pentru că
iubirea este un motiv bun, la fel şi un loc de muncă, prietenii,
familia. Nu regreta nimic, viitorul era în faţa ei. Dacă şi ea, şi
Ovidiu vor dori să plece, n-o să-i împiedice nimeni.
– După ce m-am mutat de la doamna Ruxandra nimic nu a
mai fost la fel, spuse Maia, întristată. M-am trezit dintr-odată
foarte singură, presată de responsabilităţi. Tu erai departe, ştiam
cât ţi-e de greu să faci faţă cheltuielilor, dar ce puteam face

altceva decât să fiu un student foarte bun şi să am răbdare până
mă voi putea ocupa şi de visurile mele?
– Mulţumeşte-i lui Teo că a renunţat la facultate, ca să te
ajute! Singură nu m-aş fi descurcat, asta e sigur. Numaidecât
trebuie să-l ajuţi, nu se poate să rămână fratele tău fără studii la
vremurile astea.
– Stai liniştită! Deja am vorbit cu el să se înscrie la
facultate, anul viitor. Bineînţeles, dacă trecem peste acest
„sfârşit al lumii”, nu? Doamne, ce prostie! Cum să creadă atâta
lume aşa ceva?
– Uite că se poate! Este un subiect bun pentru eseu, n-o să
ratez ocazia.
Maia îşi potolise foamea, se simţea confortabil în pantalonul
şi tricoul roz, iar papucii de casă pufoşi îi completau de minune
senzaţia de bine. Camelia simţi că e un moment potrivit pentru
destăinuire. Întâmplarea cu globul negru şi viziunea legată de
Elena nu erau lipsite de importanţă. Şi tot ce era însemnat,
obişnuia să-i împărtăşească şi Maiei sau oricui ar fi fost lângă
ea. Făcu un pas către sufragerie, ca s-o urmeze şi fiica ei,
mutându-se amândouă pe canapeaua de lângă fereastră. Camera
era mai mare, părea mai luminoasă, poate şi datorită culorii mov
deschis a pereţilor, dar şi a tavanului. Nu ele au ales culoarea,
dar se simţeau bine, aveau sentimentul că locuiesc într-o
gingaşă brânduşă de primăvară.
– Îţi mai aminteşti Crăciunul trecut? o întrebă Camelia,
încercând să pară visătoare.
– Nu e chiar o amintire frumoasă, mai ales faza cu cadoul
Elenei. Am crezut că Radu va face atac de cord. Chiar, unde e
globul negru?
– E undeva pe drum spre Elena. I l-am trimis astăzi înapoi.
– Cum să faci aşa ceva? Cadourile nu se returnează.
41 Dublu sens unic
Cu răbdare, Camelia îi povesti ce i s-a întâmplat în acea zi,

când a scos globul negru din cutie. Maia o privea fără să
clipească. Mama ei vorbind cu fantoma Elenei era un tablou
absolut neobişnuit. Nu-i venea să creadă ce auzea, tot la fel cum
nu i-a venit să creadă nici în urmă cu o jumătate de an, că ele au
întrerupt o legătură ce ei i se părea specială şi veşnică.
– Cum crezi că va reacţiona Elena? întrebă Maia, mirată şi
oarecum deranjată de situaţie.
– Habar n-am! Sunt sigură că Elena s-a schimbat, dar nu
ştiu în ce fel. Discuţiile noastre despre iertare şi acceptare nu o
încântau prea mult şi nu ştiu dacă am reuşit măcar să-i trezesc
interesul. Pe de altă parte, după eşecul ei din vară, e posibil să fi
reflectat mai serios la ele, exact cum am făcut şi eu. Mi-e dor de
ea, îmi lipseşte. Poate că gestul meu de astăzi tocmai asta arată.
– Sunteţi doi catâri încăpăţânaţi! Amândouă! Dacă n-aş fi
ştiut prin câte aţi trecut în ultima perioadă, m-aş fi supărat pe voi.
– De unde ştii tu ce s-a întâmplat cu ea?
– Vorbim la telefon sau pe messenger. Bineînţeles, am
stabilit să rămână un secret. Elena ştie că ne-am mutat aici. Mă
întreabă mereu ce faci, cum eşti... Simt că şi ei îi este dor de tine.
– Şi nu mi-ai spus nimic până acum?!...
Camelia nu se putea supăra pe fiica ei. Maia şi Elena se
cunoşteau, uneori au stat de vorbă toate trei. Diferenţa de vârstă
dintre Maia şi Elena era aceeaşi ca între Camelia şi Elena, de
aceea s-a format o legătură aparte şi între ele. Bineînţeles, nu la
fel, dar nici total diferită.
Trecuseră mai bine de cinci ani de când Elena a venit prima
oară la ei acasă. Camelia o cunoscuse la serviciu. Dan trăia încă,
dar ea se simţea foarte singură, foarte apăsată. Maia era la
Bucureşti, Teo plecase în Cipru, mama ei venea în vizită doar
din când în când. Din cauza bolii, care s-a agravat în timp, Dan
nu mai comunica verbal, nici măcar nu putea să scrie ceva.
Doar citea şi se uita la televizor. Cameliei îi venea să ţipe, să

sfâşie tăcerea cu ghearele spaimei ce-şi făcuse culcuş în sufletul
ei, care se prefăcea că doarme paşnică într-un colţ, ca un câine
de pază. De aceea a simţit că are numai de câştigat din prietenia
cu Elena. Cu ea putea vorbi în voie despre orice, chiar şi despre
pietrele morii ce-i măcinau gândurile neîncetat...
Mulţi nu înţelegeau legătura lor. A auzit şi bârfe despre ele,
din cauză că Elena nu era căsătorită şi nici nu negase că ar vrea
un soţ bogat, eventual din străinătate. Nu negase nici că avusese
deja o încercare. Era încă tânără, absolvise o facultate, lucrase
ca asistentă a directorului în mai multe firme, unele din
Bucureşti. Citea destul de mult în comparaţie cu alţii, plus că
era şi sensibilă. Şi încă ceva: era foarte feminină. Foarte bine,
aşa şi trebuie să fie o femeie! Rău era că bârfitorii nu ştiau
restul poveştii Elenei şi o judecau cum voiau ei. Camelia n-a
făcut asta şi nici nu considera că trebuie să le dea altora
socoteală. Prieteniile au întotdeauna o raţiune specială de a fi şi
ea are legătură cu sufletul, nu cu aparenţele ori interesele de tot
felul. Poate că asta era „problema” bârfitorilor, că nu puteau
înţelege valoarea prieteniei.
O privi drăgăstos pe Maia şi-i spuse:
– E mai bine aşa, ai dreptate! Împăcarea presupune să
înţelegem mai întâi ce s-a petrecut cu noi înşine.
– N-ai vrea s-o invităm la noi?
– Mai aşteaptă un pic; vreau să văd ce reacţie va avea, când
va primi pachetul. Sunt sigură că-ţi va spune.
– Întâmplarea e destul de ciudată, dar cu voi nu se ştie
niciodată ce poate urma. Pentru mine, sunteţi cu totul altfel
decât restul persoanelor pe care le-am cunoscut.
– Ştii ce cred eu? Că o mare parte din cauza despărţirii
noastre a fost Radu. De fapt, sunt sigură de asta.
43 Dublu sens unic
– Ţi-a respectat dorinţa de a fi cu el. I s-a părut că prezenţa

ei îţi aducea necazuri şi s-a retras, invocând un motiv aiurea...
– Putea să-mi spună, de ce să lase o impresie falsă?
– De ce?! Din acelaşi motiv din care şi tu te-ai ascuns de noi
de atâtea ori.
Că era sau nu era de la ciocolata fierbinte, Camelia simţea
multă căldură în ea şi în jurul ei. Îşi aduse aminte de Dumnezeu.
Lui nu-i cerea niciodată miracole şi nici scutiri, nu cerea nimic
din cele ce se regăseau pe listele multora. Îi mulţumea şi îl ruga
să-i lase nişte semne, cu care să se joace până le găseşte sensul.
Apoi, ştia ea cum să nu le mai dea drumul din braţe.
– Odihneşte-te, fă-ţi exerciţiile, fă ce vrei! Eu voi strânge la
bucătărie şi apoi o să intru pe calculator. Ia şi pisica cu tine, că
mi se urcă pe tastatură şi nu mă lasă în pace.
– Poate vrea să devină şi ea scriitoare, îi răspunse Maia,
zâmbind din pragul uşii. Am glumit!
– Ştiu...
Capitolul 4. Mărul discordiei
– Dormi la ora asta, fată? Ai uitat de mine, e clar! Mă inviţi

şi apoi îţi închizi telefonul, decuplezi şi soneria. Mi-am julit
degetele de cât am bătut la uşă. Mai încercam o dată şi te lăsam
în plata domnului, să ştii!
– Cât e ceasul, de faci atâta gălăgie? o întrebă Elena, încă
evitându-i privirea.
– E aproape unsprezece. De o oră te sun, ce-i cu telefonul
tău?
– Aoleu, s-a descărcat şi s-a închis! Curios! L-am încărcat
ieri dimineaţă, sunt sigură de asta.
– Nici soneria de la uşă nu funcţionează. Vezi, poate s-a
întrerupt curentul!
– Nu s-a întrerupt. Hm! Ce naiba se întâmplă în casa mea?
– Cred că te-au atacat fantomele.
Ala începu să râdă şi să imite o fantomă mânioasă. Se
apropia de Elena ameninţătoare, cu degetele de la mâini
răsfirate şi gata să i le bage în ochi. Cu căciula trasă mult pe
frunte şi fularul alb înfăşurat de două ori la gât, acoperindu-i
bărbia şi buza de jos, Ala chiar semăna cu o arătare. Elena a
făcut un pas înapoi şi a dat de peretele rece al holului. Nu era o
senzaţie plăcută pentru cineva tocmai trezit din somn de nişte
zgomote puternice.
– Termină cu circul ăsta ieftin! Mai bine dezbracă-te şi fă
cafeaua până mă spăl şi pun ceva pe mine. Mă simt ca dracu’.
– Ce e, drăguţo, nu ţi-a ieşit pasienţa cu tipul ăla nou?
– Nu despre el e vorba. Îţi povestesc îndată.
45 Dublu sens unic
Elena ar fi făcut duş ore întregi, să-şi poată imagina că e la

mare şi că toată lumea e a ei; că nu o ating decât soarele şi
bărbatul pe care îl alesese ea, ca o regină antică şi plină de
mofturi; că nimeni nu-i refuză nimic şi nici nu-i cere socoteală
pentru nimic. Ce are ea în comun cu toţi amărâţii care tremură
pentru o bucată de pâine, pentru o bucurie ori pentru cele mai
ieftine gesturi? Aceia nu ştiu să trăiască, nu ştiu să profite la
maxim de oportunităţi. E treaba lor! Ea s-a născut ca să fie
răsfăţată şi protejată de orice i-ar putea înnoura zilele ori nopţile
pline de plăcere şi leneveală. Dar ţi-ai găsit să-i respecte cineva
dorinţele! Era a câta dimineaţă în care să-i fie silă să deschidă
ochii? De la o vreme nimic nu-i mai răspundea la chemări; nici
măcar provocările aruncate dezinvolt peste bărbaţi, ca un năvod
cu ochiuri mici şi dese, din care nimeni să nu poată scăpa.
Zgribulită şi acră, ieşi repede din baie. I se părea că e frig şi asta
nu avea nicio logică; centrala de apartament funcţiona fără
întrerupere, de când venise iarna.
În bucătărie, pe canapeaua mică şi comodă, Ala vorbea la
telefon cu cineva cunoscut. Oricine îşi putea da seama de asta
după replici şi mimica feţei.
– Era Olga, o tipă de la club, îi explică Elenei, după ce
termină convorbirea. S-a îmbătat azi noapte şi nu-şi mai aduce
aminte cine a dus-o acasă.
– Măcar s-a distrat, nu ca mine.
– Dar tu ce ai?
– Nu ştiu, m-am trezit în zori plină de nervi şi cu mare greu
am adormit din nou. Am visat-o pe Camelia. Nu spunea nimic,
doar mă privea şi zâmbea. Zâmbetul acela binevoitor mă scoate
din minţi, pentru că nu e prima oară când am visat-o aşa. Nu mă
întreabă şi nu-mi reproşează nimic, e zen din cap până-n
picioare, de parcă ar fi ajuns în paradis. Şi când te gândeşti în ce
rahat e acum...
– Azi am chef să fiu rea. Ce-ai zice dacă femeia din vis nu e
Camelia, ci e conştiinţa ta? Merge?
– Ai băut ceva de dimineaţă ori ce-i cu tine? De când mă
preocupă pe mine conştiinţa?
– Ştiu că nu te preocupă, de asta am şi zis. Am vrut să fac o
legătură cu Camelia, e „domeniul” ei, nu?
– Aşa crede ea ori, mă rog, aşa încearcă ea să-şi rezolve
problemele. Nu e ceva nou în lume, doar că eu nu îi văd marile
beneficii.
– Ca şi cum te-ar fi interesat şi ai fi studiat problema...
– Să ştii că am citit câteva cărţi de filosofie şi nu pot spune
că nu sunt interesante. Mai multe am înţeles însă de la Camelia.
Nici nu-ţi închipui ce încântată e să explice şi să dea tot felul de
exemple pe care, sincer, mi-a fost greu să le contest, pentru că
sunt lucruri simple, evidente, din viaţa de zi cu zi.
– Şi totuşi nu te-a convins.
– Nici nu mi-am propus aşa ceva. Le-am considerat
generalităţi, care nu mă obligau să-mi schimb părerea ori
comportamentul.
– Şi-atunci de ce te mai angrenai în discuţii? Pierdere de vreme!
– Nu chiar. Uneori mi-au prins bine, mai ales când a fost
vorba despre bărbaţi cultivaţi, de care voiam să mă lipesc
numaidecât. Trebuia să le arăt că sunt de nasul lor, nu o idioată.
Şi tot cu ideile astea îi puneam cu botul pe labe pe ceilalţi, de
fapt, pe cei de care voiam să scap. Majoritatea bărbaţilor au
oroare de femeile deştepte.
– Cred şi eu! Majoritatea caută partenere de sex, nu de
academie. Le deplâng pe cele care nu înţeleg asta. Femeie, dacă
vrei să te distrezi, las-o naibii de filosofie şi treci la metodele
consacrate: fustă scurtă, ochi dulci, îndrăzneală peste limite şi
eşti regina balului! Aşa le-aş spune multora. Despre celelalte, pe
47 Dublu sens unic
care nu le interesează atât de mult distracţia, nu-mi permit să

vorbesc.
– Corect! Restul e plictiseală şi corvoadă, nu e de noi. Mă
vezi pe mine cărând sacoşe de la piaţă după opt sau zece ore de
muncă, eventual şi cu un plod după mine? Nici peste zece ani n-
o să mă vezi în halul ăsta. Am pierdut o sumedenie de ocazii,
sculându-mă dimineaţa şi muncind ca o proastă, în loc să mă
distrez. Sunt destui bărbaţi care plătesc bine, de ce să-mi stric
tenul stând închisă într-o încăpere, legată de un program strict?
Eu vreau libertate.
– Toţi am vrea această libertate, numai că avem nevoie şi de
bani.
– Partea proastă e că în ţara asta sunt prea puţini bărbaţi
bogaţi şi fiecare e „luat” deja de câte o tipă deşteaptă, ce ţine cu
dinţii de el. E din ce în ce mai greu să mă descurc. De asta am
schimbat strategia şi m-am îndreptat spre cei din străinătate.
Internetul e o minune: engleză ştiu, trucuri ştiu, mai greu e cu
deplasarea. Dar merită, crede-mă! Nu se compară mentalitatea
românilor cu cea a străinilor. Fiecare întâlnire este, înainte de
toate, o vacanţă pentru mine. Altfel, cu ce bani să mă duc la
mare? Eh, dacă această vacanţă ar putea avea şi o urmare fericită,
nici că aş avea ce să-mi doresc mai mult. Eu încă mai sper.
– Combini utilul cu plăcutul, bravo ţie, Eleno! Şi le faci şi
bărbaţilor un mare bine, nu?
Ala îi făcu cu ochiul, dar imediat luă o figură serioasă şi adăugă:
– De asta mă enervează atâta critică şi reproşuri cu
subînţeles, de parcă ar fi cineva violat vreodată.
– Grea treabă, dar au fost şi cazuri din astea, plus o grămadă
de înşelătorii.
– Probabil că femeile acelea s-au băgat unde nu erau
pregătite. Aşa le trebuie!
– Bine zici! Închipuie-ţi o femeie precum Camelia, intrând

în aşa o situaţie! Nu rămân nici penele pe ea.
– Ia stai aşa! Tu de ce o deteşti pe Camelia? Sunt nişte ani de
când vă cunoaşteţi, v-aţi întâlnit de atâtea ori. Mie mi s-a părut că
erai foarte mulţumită. Ce ţi-a făcut, de nu o mai poţi tolera?
– Cum ce mi-a făcut? Ai uitat ce a fost astă-vară? Auzi la
ea, cică mi-am bătut joc de moşul ăla, profesorul din Turcia, că
l-am pus să-mi plătească biletul de avion şi apoi m-am întâlnit
cu cine am vrut eu!
– Acelaşi lucru ţi l-am spus şi eu, pe mine de ce nu te-ai
supărat la fel de tare?
– Eşti culmea! Îi iei apărarea Cameliei sau ce?
– Nici vorbă! Eu vreau să înţeleg ce ascunzi de mine.
– Aici nu e vorba despre tine.
– Atunci te întreb altfel: ce anume te-a atins aşa de tare din
ceea ce ţi-a reproşat deschis Camelia? Era o observaţie cât se
poate de firească din partea ei, nu o condamnare.
– Oameni buni, dar ce trebuia să fac? Să-i ascult moşului o
săptămână întreagă poveştile despre fosta nevastă şi lamentările
că nu mai e viril cum era odată şi apoi să mă întorc acasă cu
coada între picioare? Eu am plecat în Turcia pentru mare şi
pentru sex, el nu-mi putea oferi niciuna dintre ele. Ştia foarte
bine asta, iar dacă a acceptat să deconteze totul pentru o probă,
eu nu am nicio vină. Ce e cu voi?
– Cu mine nu e nicio problemă, dar cu ea văd că ai una
foarte serioasă.
Elena luă ceaşca de cafea şi farfurioara ei înflorată şi le duse
la chiuvetă, deşi nu terminase de băut conţinutul. Ieşi pe holul
apartamentului, de unde se întoarse cu un pachet de şerveţele,
luat din poşetă. Trăgea de timp. Încerca din răsputeri să-şi
mascheze furia ce o cuprinsese, dar nu a reuşit decât să se
aprindă şi mai mult. A izbucnit pur şi simplu, pe un ton iritat:
49 Dublu sens unic
– M-a deranjat că m-a făcut să mă simt ca o hoaţă. OK,

poate în final chiar asta am fost, l-am păcălit pe profesor, dar ea
era prietena mea, trebuia să mă ia aşa cum sunt, nu să-mi ţină
lecţii de morală. Lasă că i-o plătesc eu, nu avea grijă! Am s-o
lovesc unde o doare mai tare.
– Ce i-ai putea face? Nici măcar nu mai vorbiţi.
– Cu ea nu, dar vorbesc cu copiii ei. O să-i îndepărtez de ea
tot mai mult. Am şi început deja.
– Hai că depăşeşti limita!
– O faptă nerăzbunată e o piatră în pantoful meu. Trebuia să
aibă grijă să nu mă judece, doar mă cunoştea.
– Nu cred că ai cum să-i influenţezi pe copii, sunt mari şi
foarte ataşaţi de ea.
– Da, dar sunt şi nemulţumiţi de relaţia ei cu Radu. Le-am
simţit dezamăgirea şi îndoiala. De aici nu mai e decât un pas
până la neîncrederea în sfaturile ei.
Alei i se păru că Elena a luat-o razna. Nu-i plăcea deloc ce
auzea de la ea. Îi răspuse răspicat:
– Nu sunt de acord cu asta, copiii nu au nicio vină. Ei au
încredere în tine şi te respectă.
– Nu vor păţi nimic rău, şi eu ţin la ei.
După astfel de cuvinte, firesc ar fi fost ca Elena să tacă. Dar
nu tăcu.
– Vreau doar să o fac pe Camelia să sufere, zise ea, ocolind
privirea Alei. Aşa cum am suferit şi eu, când m-a făcut să mă
simt fără valoare.
– Fă ce vrei! Nici măcar să nu-mi spui la ce se va ajunge.
Sper să nu regreţi mai târziu.
– De ce să regret? Ea regretă? Nu. Îmi apare în vis şi mă
torturează.
Ala nu mai înţelegea nimic. Nu era Elena vreo sfântă, dar

nici nu şi-a închipuit că ar putea coborî atât de mult în josnicia
ei. Şi pentru ce? Pentru că i se părea că cineva i-a rănit orgoliul?
– Hm, zise ea, poate nu am dreptate şi ceea ce te torturează
nu e conştiinţa ta, aşa cum ţi-am spus de la început. Dar dacă e?
De asta te întrebam mai înainte: ce ascunzi de mine? Nu ştiu de
ce am impresia că e o luptă în interiorul tău. O parte din tine
ţine morţiş să continue ca de obicei, adică fără scrupule şi fără
remuşcări, ceea ce nu mă deranjează. E treaba ta. Cealaltă parte
pune întrebări şi te deranjează pe tine. Dacă e aşa, nu uita că
partea cu întrebările ai preluat-o de la Camelia. Probabil că s-a
activat la maxim.
– Exclus! Nu m-am lăsat niciodată influenţată de ea, mai
ales că eu nu am nicio legătură cu religia. Nu recunosc niciun
Dumnezeu, niciun rai şi niciun iad.
– Şi ea ce legătură are cu religia? Doar nu e preot, ce naiba!?
Elena căzu pe gânduri. Putea spune despre Camelia că este
religioasă? Nu prea. Nu văzuse la ea mai nimic din obiceiurile
mamei sale ori ale altora, care mergeau la biserică în fiecare
duminică, posteau şi vorbeau cu teamă despre Dumnezeu şi
pedepsele pentru păcatele lor...
– Pe ea o fascinează pur şi simplu toate astea şi nu ştiu cum
face, dar leagă tot ce i se poate întâmpla unui om de credinţa
sau necredinţa lui, de scop, de cauze şi alegeri. Ea susţine că
există o legătură puternică între om şi încrederea lui, că asta îl
salvează din orice necaz. O fi valabil în cazul ei, o priveşte.
Adevărul e că ştie destule. Dacă o întrebi de unde le ştie, zice că
doar le-a citit şi apoi le-a practicat cu convingere. Eu nici măcar
nu am încercat aşa ceva. Mă enervez, amintindu-mi toate astea.
– Te enervează că ea le-a practicat sau faptul că tu nici nu ai
încercat măcar?
– Lasă-mă în pace!
51 Dublu sens unic
– Gata, am obosit cu discuţia asta! Eu am venit să vorbim

despre Avon, nu despre frustrările tale. Te-ai hotărât, intri în
reţeaua mea? Se câştigă bine, să ştii!
– N-am niciun ban, cu ce să intru? Şi nici chef nu am să mă
milogesc de fiecare, să cumpere produse de la mine.
– Şi ce-o să faci, cum o să te descurci?
– Nu mă interesează, au grijă ai mei şi am vorbit şi cu sora
mea să-mi trimită nişte bani. Asta e! Mai insist pe internet,
poate prind peştişorul de aur.
– Cum vrei! Mie mi-e drag ce fac, mă întâlnesc cu o
grămadă de lume, am clienţi chiar şi bărbaţi. Mă simt bine şi nu
se ştie cum dau şi eu peste un asemenea peştişor.
Ala venise s-o ajute şi îi părea rău că Elena nu voia să intre
în cercul ei. Se simţea bine cu ea, pentru că nu aveau nimic de
împărţit. Poate se va răzgândi pe parcurs, îşi spuse, şi se ridică
alene de pe canapea, se îmbrăcă şi ieşi fără prea multe vorbe în
gerul ce nu mai slăbea de o săptămână.
Capitolul 5. În căutarea lumii pierdute
Înainte ca fulgii neastâmpăraţi să cuprindă tot oraşul, Camelia

îşi reluă vechiul şi frumosul obicei de a conversa cu prietenii
virtuali. Pentru ea, aceştia nu erau simple ID-uri, nu-i trata în
felul acesta niciodată, pentru că ştia că în spatele ecranului rece
existau fiinţe vii. Şi era sigură că unii erau la fel de trişti şi de
nedumeriţi de cele petrecute în viaţa lor ca şi ea, că le-a trebuit şi
lor o grămadă de curaj ca să spere că a fost ultima oară când viaţa
i-a lovit şi i-a înspăimântat mai rău decât moartea.
Serile ei deveneau mai lungi, iar senzaţia de apartenenţă la
un grup îi deschidea încet sufletul, aşa cum se deschid florile
dimineaţa în faţa soarelui. Nu mai resimţea greutate, când
vorbea despre absenţa ei de mai mult de un an de zile dintre ei.
Ceea ce conta era faptul că normalitatea se redefinea pentru ea,
iar singurătatea nu mai avea efect distrugător. Evident, nu avea
mari aşteptări; de fapt, nici nu ştia, dacă în acest moment ar fi în
stare să spulbere distanţa dintre inima ei şi cea a vreunui bărbat.
Aşa ceva nu se poate teoretiza ori prognoza, totdeauna e nevoie
de timp şi de evenimente concrete, care să dea măsura unei stări
de fapt. Cel mai mult o interesa şi o bucura că nici copiii, nici
prietenii, nici mama ei nu mai erau îngrijoraţi din cauza ei. Deja
era o mare izbândă.
«S-ar putea crede cu uşurinţă că oamenii singuri sunt cei

care populează cel mai adesea internetul, mai ales acele site-uri
de socializare sau matrimoniale, că ei formează o comunitate
puternică, ce-i uneşte şi-i protejează, tocmai datorită numitorului
53 Dublu sens unic
lor comun. Dar nu e aşa, Bety! De cele mai multe ori ei sunt nişte
ţinte, nişte jucării pentru cei plictisiţi sau doritori de poveşti fără
titlu şi fără final. Vina de a-şi face iluzii, de a avea dorinţe noi, e
plătită scump, ca şi cum ei nu ar merita altceva decât să cadă în
astfel de capcane, să fie înşelaţi, să fie folosiţi şi apoi şterşi ca
identitate din listele lungi, ce nu înseamnă mai nimic nici pentru
cei care le-au întocmit.
Ce-ţi pasă ţie, Bety! Tu eşti ferită de asemenea experienţe, pe
tine nu te ştie nimeni, doar eu, şi intenţia mea nu e să te rănesc.»
Camelia a intrat pe un astfel de site de socializare cu toată

încrederea şi cu toată speranţa că, printre miile de fiinţe care se
mişcă în acel spaţiu, arătându-se aşa cum sunt sau ascunzându-
se în spatele unor biografii inventate, există destui care să-i
semene, cu care să poată vorbi despre ea sau despre orice
altceva, fără să-i fie teamă că merge, de fapt, pe un teren minat.
Nu ştia prea multe despre ceea ce se petrecea cu adevărat acolo,
despre ce ar trebui sau nu ar trebui să arate, să spună, să ceară
sau să accepte. Îşi trăise viaţa printre oameni, o parcursese cu
răbdare, în tihnă ori cu scrâşnet din dinţi uneori, dar nu atât de
diferit, încât să se simtă străină printre oameni. Nu ştia ce
măsură să le dea speranţelor ce vor apărea odată cu această
nouă încercare. Singurul care ne cântăreşte, este timpul; el e cel
care ne priveşte mersul vioi sau adesea în gol şi care se întreabă,
uimit, dacă ştim încotro ne ducem.
Ce ar putea să-i facă oamenii aceia, prinşi în poveştile lor şi
uneori chiar străini de ele, încât să se teamă de ei, se întreba,
mai mult pentru a prinde curaj să rămână într-o lume încă
necunoscută. Nu-i uneau decât nişte cuvinte, atât îşi puteau
dărui deocamdată, stând înţepeniţi în faţa unei ferestre care se
deschide şi se închide fără a respecta vreun anume program,
vreun orar scris neglijent pe o bucată de hârtie şi numit poetic
„ziua de astăzi”. Cum să poată scăpa de singurătate oamenii din

zilele noastre, când posibilitatea unor întâlniri reale cu alţi
oameni se îngustează tot mai mult şi se limitează la nişte ocazii
sporadice şi nesigure? Singurătatea fiecăruia dintre ei este ca un
stigmat, îi ţine la distanţă de cei care au parte de statutul omului
trăind în rând cu lumea. Cei singuri sunt timizi şi îngrijoraţi ca
nu cumva să fie prost înţeleşi sau nedoriţi în mijlocul acelora
care parcă se tem că fericirea le este ameninţată de apariţia
acestor amărâţi, suflete purtându-şi neîmplinirea ca pe o cruce,
ca pe o cerere de bunăvoinţă adresată vieţii şi lui Dumnezeu.
Nefericiţii aceştia au ajuns debarcaţi pe o insulă neprimitoare.
Viaţa lor a devenit marea încercare de a găsi calea să se întoarcă
acasă, unde este cald şi unde există cineva care să-i întrebe dacă
le este bine.
Deşi aveau un nume, deşi se apropiau de ea în feluri pe care
în trecut nici măcar nu şi le putea imagina, oamenii din spaţiul
virtual rămâneau adesea simpli anonimi. Era normal să se
gândească serios la acest aspect. De multe ori, se surprindea
cum, înainte să adoarmă, îşi repeta că internetul este un câştig
imens pentru omenire, chiar dacă există destule voci şi destule
exemple care să dovedească, fără tăgadă, că există şi o altă faţă
a acestei libertăţi de exprimare. Una care poartă întotdeauna
măşti şi care lasă întotdeauna urme.
Cei ca ea, condamnaţi la singurătate de evenimente nefaste
pe care nu şi le-au dorit, sunt siliţi să găsească o cărare, ca să nu
rămână izolaţi şi mereu aproape de malurile depresiei. De
aceea, internetul se transformă treptat într-un prieten, poate
singurul prieten pentru o bucată de vreme. Lumea virtuală e
fascinantă. Timpul se dilată până la a nu mai conta dacă e
dimineaţă sau noaptea târziu. Sunt zile când viaţa pe internet
devine o rupere de realitatea care nu le oferă mare lucru celor de
acolo. Şi totuşi, ea poate fi cât se poate de potrivită pentru ei,
55 Dublu sens unic
doar că trebuie trăită într-un mod particular, cu beneficii şi cu

neajunsuri, bineînţeles. Dar cum se creează ocaziile, mai ales
cele benefice, pe care şi le dorea sincer? La asta trebuia să fie
foarte, foarte atentă.
Primele impresii sunt, de regulă, cele de care oamenii îşi
amintesc cu uşurinţă, ca şi cum ele ar fi singurele informaţii
rămase la vedere, salvate şi stocate într-un fişier special,
separate de senzaţiile sau concluziile ce aveau să apară mai
târziu. Când au norocul ca aceste prime impresii să fie ca o
ploaie caldă de vară, ce aduce curcubeul la sfârşitul
reprezentaţiei, udându-le părul şi ochii cu picături mici şi lipsite
de ostilitate, când îşi încep călătoria cu un cântec sau cu o
poezie dintre cele ce nu contenesc să se scrie sau cu o
mărturisire totală şi îndelung aşteptată să se producă, atunci
toate câte se întâmplă pe parcurs nu îi mai pot înspăimânta şi
nici înfrânge. Doar îi ating.
Andrei a reuşit să producă această atingere cu felul degajat
şi cumpătat de a vorbi despre el şi despre nenorocirea ce dăduse
peste viaţa lui. Soţia i-a murit în braţe, în numai câteva minute.
Nu o putuse ajuta cu nimic, nu înţelegea ce se întâmpla cu ea,
de nu-i răspundea şi nu-i spunea ce o doare. Ambulanţa a sosit
destul de repede, dar nu a mai putut decât să-i constate decesul.
Lumea lui se evaporase de la o oră la alta cu tot cu cei douăzeci
şi cinci de ani de căsătorie. Spaima şi omenescul „de ce?” nu-i
mai lăsau posibilitatea să-şi amintească cum s-au cunoscut, tot
la fel de neprevăzut, şi cum ştiuseră instinctiv, chiar din
momentul acela, că vor să rămână împreună. Atunci, demult, a
fost firesc. Acum, intrase într-un dezastru. Spectrul singurătăţii
înspăimântătoare, neputinţa şi furia în faţa implacabilului
produs atât de brusc, la miezul nopţii, îl paralizaseră.
Povestea lui a impresionat-o pe Camelia, i-a trezit o vie
compasiune şi o grămadă de amintiri dureroase legate de
moartea soţului ei. Cu el a fost altfel, ea ştia de multă vreme că

se va întâmpla asta într-o zi, o confirmau starea lui şi rezultatele
analizelor medicale. De aceea, nu putea spune dacă acest
„altfel” se traducea prin mai multă sau mai puţină durere.
Trecuseră aproape trei ani, reuşise deja să accepte totul şi să nu
mai plângă. În schimb, avea alte răni, mai proaspete şi mai greu
de acceptat, fiindcă ceea ce s-a petrecut între ea şi Radu îi
amintea de trădare, de minciună. Era furioasă şi tocmai despre
asta a început să-i povestească lui Andrei. Cu cât spunea mai
multe, cu atât simţea că se debarasează de trecut, se purifică şi
se apropie de el. După numai două ore ştiau o mulţime de
lucruri unul despre celălalt, fără să fi fost nevoie de întrebări sau
insistenţe curioase.
În acea seară, n-a mai scris nimic în jurnal, ca şi cum Andrei
ar fi devenit un secret de care nu trebuia să afle nimeni. Cel
puţin, deocamdată. A adormit uşor şi nu s-a întrebat ce însemna
acea stare de linişte ce coborâse în sufletul ei şi o învelea
grijulie: o simplă mângâiere sau o mare speranţă?
57 Dublu sens unic
Capitolul 6. Podul de flori
A trecut săptămâna de foc, cu zilele în care a trebuit să

renunţe la plimbări, la citit, la scris. A muncit foarte mult la
situaţiile şi raportările lunare, până seara târziu. Era obişnuită
cu perioadele aglomerate de la sfârşitul lunii, cu presiunea
datelor-limită. Ştia că după aceea se va relaxa şi se va putea
ocupa cu tot ce doreşte.
Camelia se trezi odihnită şi nerăbdătoare să facă ordine în
casă, la bucătărie, să pregătească lista de cumpărături şi să mai
verifice o dată mail-urile primite. Maia urma să vină acasă mai
devreme. Îşi luase o jumătate de zi liberă de la serviciu, ca să
plece cu Ovidiu la munte, să vadă cabana pe care o vor închiria
pentru Revelion. Vor veni atunci şi prietenii lor, la fel ca în
fiecare an. Chiar dacă discutau şi despre căsătorie uneori,
niciunul dintre ei nu resimţea distanţarea ce se va instala odată
cu întemeierea unei familii. Asta era minunat, era exemplul cel
mai potrivit pentru ceea ce înseamnă că toate vin la timpul lor!
În acea zi, oraşul îi părea mai vesel decât de obicei.
Clădirile înalte, îmbrăcate în anii de dinaintea revoluţiei în zeci
de nuanţe de gri şi bej spălăcit, căpătaseră încet, încet culoare în
obraz. Pereţi întregi purtau cu mândrie haine noi, în tonuri vii,
plăcute, cu un aer sofisticat şi îndrăzneţ, ca o invitaţie la
speranţa că se poate trăi şi altfel.
Străzile, lărgite din nevoia de mişcare, tăiau monotonia
oraşului cu şirurile de oameni şi maşini. Viaţa se mişca repede,
aproape incisivă, pulverizând continuu tentaţii şi provocări
peste paşii nesiguri ai omului prins în scenarii. Doar copacii,
martori anonimi ai trecerii acestuia prin timp, nepăsători la

goliciunea firească a ramurilor întinse spre cer ca pe o rugă,
repetau povestea, niciodată uitată, a cercului care se împarte în
infinite secvenţe, de nenumărate ori, şi totuşi nu-şi pierde nici
conturul, nici esenţa. Era o zi pe care oamenii o vor defini într-
un fel sau altul, niciodată statornici în mulţumirea sau
recunoştinţa lor. O altă zi pentru a intra sau a ieşi dintr-o iluzie.
Surprinzător, lui Andrei nu i-a „picat” net-ul, aşa cum se
temuse ea la început. Satisfacţia reîntâlnirii le întărea sentimentul
că intersectarea lor nu fusese o simplă întâmplare, un meteorit de
care să nu-şi mai aducă aminte mai târziu. Cameliei i se părea că
un întreg şi nou capitol începea să se scrie odată cu el, cursiv şi
cu alte litere decât cele cu care era obişnuită. Ce i se părea diferit
acum? Aproape totul. Discuţia sărea de la un subiect la altul cu
uşurinţa şi inocenţa unui copil care joacă şotron; respectau
pătrăţelele, dar nu rămâneau blocaţi acolo la nesfârşit şi nici nu se
plictiseau. Conversaţia lor nu era nici banală, nici personală.
Parcă dinadins amânau să facă trimiteri la motivul pentru care nu
erau la plimbare, la bucătărie, la televizor sau în dormitor la ora
aceea. Oamenii singuri au mai multe de spus decât ceilalţi, viaţa
lor nu se mai încadrează doar între pereţii evenimentelor care, la
un moment dat, par trase la indigo: serviciu, casă, copii, duşmani,
prieteni, câteva ieşiri de ocazie, politică, speranţe şi o mulţime de
nemulţumiri. Ei au un subiect în plus, ca şi cum anul lor ar avea
un anotimp în plus, un anotimp ce nu are un nume sau o
explicaţie, ci doar nevoia să se desăvârşească. Şi Camelia, şi
Andrei căutau ceva, îşi doreau să umple golul de lângă ei şi din
ei, un gol care pulsa dureros. Dar nu se grăbeau, nu voiau să
treacă peste etape doar de dragul unor plăceri care să se
dovedească a fi neînsemnate. Erau calmi şi lejeri, iar mulţumirea
ce se putea vedea pe chipul lor spunea că ei nu erau acolo doar ca
să-şi risipească plictiseala. Ziua se anunţa, într-adevăr, ieşită din
59 Dublu sens unic
comun. Ochii Cameliei îşi recăpătaseră strălucirea, semănau cu

flăcările jucăuşe ale focului de tabără.
Maia îşi lăsă haina şi poşeta pe hol şi intră în dormitor, să
caute ceva. Revenită în bucătărie, unde Camelia pusese deja în
farfurii ciorba de perişoare, o privi pe mama ei insistent şi-i
spuse dintr-o răsuflare:
– La ora două va veni Elena. Mi-a trimis mesaj.
– Astăzi?...Peste o oră?... Cum aşa?...
Vestea o luase cu totul prin surprindere. Sentimentele ei se
amestecau permanent. Simţea agitaţie, speranţă, apoi o altă
strângere de inimă. Cum va proceda, ce îi va spune, ce o va
întreba? I se părea că nu e pregătită pentru această întâlnire. În
acelaşi timp, înţelegea că hotărârea fusese luată şi nu era puţin
lucru că Elena făcea acel pas.
– Hei, ştiu că te bucuri, nu te mai agita atâta să cântăreşti
situaţia! E cel mai bun lucru care vi se putea întâmpla. Însuşi
faptul că eu plec şi veţi fi numai voi două acasă e un semn că
momentul este mai mult decât potrivit. O să mănânc repede şi
numai ciorba, Ovidiu mă aşteaptă în maşină.
– De ce nu l-ai luat şi pe el? Poate i-e foame.
– L-am întrebat, că doar am grijă de el. Mi-a zis că a mâncat
acasă, înainte de a veni.
– Să aveţi grijă la drum! Nu staţi prea mult, că se întunecă
repede!
După câteva minute Maia ieşi, nu înainte de a-i zâmbi. De
pisică nu mai avu timp.
Camelia nu a rămas mult timp lângă uşă. A strâns repede
masa, a aranjat totul în casă ca de sărbătoare şi a pornit
vijelioasă spre dulap, să aleagă ceva de îmbrăcat. Ceva potrivit
pentru momentul reîntâlnirii. Elena era o femeie cochetă, ştia să
atragă privirile tuturor, nu numai ale bărbaţilor, ceea ce o
molipsise şi pe ea întrucâtva, şi nu era rău deloc, pentru că în
ultimii ani a fost înclinată spre latura practică a vieţii. Nu era

vorba despre lene sau nepăsare, deşi puteau fi şi ele motive
serioase. Despre altceva era vorba în cazul ei.
Primul dintre motive era că timpul îi ceruse mereu
maximum de randament şi acasă, şi la serviciu. Ca să le poată
face pe toate, sacrifica cochetăria, prefera ca în momentele
libere să citească ori să tricoteze – o altă plăcere, care îi
deschidea o grămadă de uşi imaginaţiei. Zece ore de serviciu,
cumpărături, treburile gospodăreşti, temele copiilor, vreo
urgenţă, vreo vizită, cam aşa arătau zilele săptămânii. Duminica
venea apoi ca o minune, dar numai până spre seară, când
începeau verificările pentru şcoală şi pentru serviciu: teme,
lecturi, desene, haine curate, cămăşi călcate, pantofii spălaţi ori
daţi cu cremă. Măcar o oră era din nou agitaţie în toată casa,
uneori ieşea cu supărare, dar nu aveau ce să facă, dimineaţa de
luni e întotdeauna cea mai grea.
Al doilea motiv era exigenţa vestimentară impusă de munca
la bancă. Vecinii şi prietenii o invidiau, fiindcă era mereu
elegantă, purta şi pantofi cu toc, ciorapi de mătase. Apoi,
coafura şi manichiura, la care nu se putea face rabat, parfumul
proaspăt, abia perceptibil, ca să nu deranjeze preferinţele
clienţilor, bijuteriile mici, dar veritabile. Toate acestea erau
scumpe şi impuneau atenţie, control permanent. Silueta o
avantaja, nu a avut niciodată mai mult de cincizeci de
kilograme, şi asta ca urmare firească a consumului mare de
energie, la care însă nimeni nu se gândea. Nu, ei credeau că e o
răsfăţată, că-şi poate permite orice. Da, şi le putea permite, dar
câţi îşi puteau imagina cum îşi dorea uneori să se trezească
dimineaţa mai târziu, să îmbrace la repezeală nişte blugi, un
tricou sau o cămaşă, să se încalţe cu ceva comod şi să alerge
spre birou, poate nemachiată, poate un pic zburlită? Tânjise
după acea libertate şi până nu şi-a schimbat serviciul de la
61 Dublu sens unic
bancă, ciorapii au sufocat-o în zilele toride de vară, rochiile i s-

au lipit de suflet, pantofii i-au chinuit picioarele şi au obligat-o
la un pas măsurat şi atent. Of, şi durerile acelea de spate!... I se
părea că devine robot, că-şi pierde naturaleţea gesturilor, ceea
ce nu i se mai părea de invidiat. Oare există vreo situaţie în care
omul să simtă că lipsesc dezavantajele?
Când se analiză în oglinda mare de pe hol, Camelia strâmbă
din nas. Dezordinea din viaţa ei recentă lăsase urme. Se va
ocupa şi de asta, îşi spuse în treacăt, silită să recunoască ceea ce
era uşor de sesizat. Nu mai era foarte tânără, metabolismul ei
suportase influenţele timpului şi ale furtunilor emoţionale, avea
câteva kilograme mai mult decât i-ar fi stat bine, chiar dacă era
o femeie înaltă. În plus, era palidă şi avea cearcăne. Da, era
cazul să se ocupe serios de persoana ei; poate că asta a vrut să-i
transmită şi Maia, zilele trecute.
A încercat mai multe combinaţii vestimentare. În final, a
ales o ţinută veselă, care a mulţumit-o. Deocamdată, atât putea
face în acest sens. Îşi aranjă părul, se machie discret, aplică un
ruj cald pe buze şi un strop de parfum după ureche şi nici nu
băgă de seamă că începuse să fredoneze o melodie îndrăgită.
Pisica o privea mirată, nu înţelegea ce se întâmplă.
La ora două fără un minut soneria interfonului umplu
camerele cu ecoul ei. De data asta Camelia nu s-a mai temut să
deschidă uşa.
Capitolul 7. Ferestrele iernii
Elena intră cu mersu-i felin. Într-o mână ţinea un pachet, cu

cealaltă o cuprinse pe Camelia, fără să spună nimic. Ce nevoie
aveau de cuvinte, deocamdată? S-au îndepărtat încet una de
cealaltă şi s-au privit lung. Zâmbeau şi tăceau în continuare.
Camelia observă mai bine pachetul din mâna Elenei. Doar n-o
fi?!... Pentru o clipă deveni curioasă, deşi avea o bănuială. Elena
i-a întins pachetul şi poşeta, ca să scape de bagaje. Şi-a scos haina
cu glugă îmblănită, căciula, eşarfa şi cizmele din piele, asortate
cu haina elegantă. A luat de lângă cuier o pereche de papuci de
casă moi, pe care îi mai purtase şi altă dată, când venise în vizită
la ea, şi, înainte de a trece în sufragerie, îi spuse degajată:
– În pachet ai prăjituri de casă de la mama, le-a făcut special
pentru tine.
– Prăjituri de casă?
– Dar ce credeai că e acolo, globul buclucaş?
Bineînţeles că au început să râdă amândouă. Impasul a
trecut, distanţa creată între ele în ultimele luni nu mai avea
importanţă şi nici supărarea nu mai avea loc.
«Cel mai adesea, Bety, lucrurile nu sunt aşa cum şi le

imaginează oamenii, animaţi fie de prea multă speranţă, fie de
spaime aproape inepte. Poate tu crezi că este vorba despre
iluzie sau despre plăcerea de a dramatiza. Nu, aici este vorba
despre mintea lor, mintea care se pricepe a naibii de bine să
încâlcească totul, să arunce valuri de ceaţă şi de întuneric peste
ceea ce oamenii au în faţa lor ori în inima lor.
63 Dublu sens unic
Ca să iasă de sub vraja minţii, ar trebui să devină

incontestabili magicieni şi asta e greu, e foarte greu. Şi apoi, să
ştii că nu e chiar lipsită de importanţă această amnezie
temporară. Revelarea adevărului este ceva de moment. Emoţia
puternică a regăsirii, a siguranţei sau a iubirii nu ar fi posibilă,
dacă oamenii nu s-ar rătăci mai întâi.»
Elena se aşeză la masă, îşi scoase telefonul din poşetă şi,

după ce aruncă o privire la mesajele primite, îl puse deoparte.
Nu era nimic interesant. Apoi îşi trecu de câteva ori degetele
prin păr, încet şi cu grijă, de parcă ar fi stat în faţa oglinzii.
Camelia îi recunoscu imediat gestul. La prima vedere, Elena era
aşa cum o ştia. Machiajul cu nuanţe de bej, ce urcau de la gene
spre arcade în trepte, diminuându-şi abia sesizabil tonul mai
închis de la bază, îi lumina chipul. O linie subţire şi precisă de
tuş negru şi rimelul corect aplicat pe gene făceau ca privirea
verde-căprui, directă şi uneori întunecată, să-şi dezvăluie şi mai
mult unicitatea. Unghiile îngrijite, lungi şi subţiri, străluceau.
Aveau culoarea piersicii coapte. Slăbise, aşa i se părea
Cameliei. Sacoul grena, cambrat şi numai până în talie,
îmbrăcat peste cămaşa albă, apretată, nu mai era atât de strâns
în jurul taliei ca altădată. Dar n-o dezavantaja, dimpotrivă. Ceea
ce era cu siguranţă o noutate, era tunsoarea. Asta o miră, fiindcă
ştia cât de mult ţinea Elena la părul ei lung, castaniu, vopsit cu
Henna, tocmai ca să nu-i afecteze firele subţiri, dar dese. Iată că
o schimbare se produsese totuşi!
– Unde-i părul tău frumos, o întrebă Camelia, sincer
descumpănită.
– S-a dus! A trebuit să-l scurtez, fiindcă începuse să-mi cadă
îngrozitor.
– Sunt atâtea tratamente la farmacie, nu ai încercat niciunul?
– O lună şi jumătate m-am chinuit cu o loţiune scumpă şi n-

a dat niciun rezultat. Am ajuns la gălbenuşul de ou cu sare şi
miere de albine şi sunt mulţumită. Numai că amestecul ăsta e
lipicios, părul e greu de clătit. N-am avut încotro şi l-am tuns.
Nu mi-a fost uşor.
– Te cred, îi spuse Camelia, cu părere de rău. Poate ai lipsă
de vitamine în organism. E a doua cauză a căderii părului. Prima
e, bineînţeles, chimioterapia şi anestezia. Ştiu asta de la operaţia
la rinichi. Atunci mi-a căzut mult păr şi nu l-am mai recuperat
decât parţial. Tu de ce credeai că am părul scurt mereu?
– Îţi stă mai bine aşa. Nu mi te pot imagina cu părul lung.
– Nu poţi, pentru că aşa m-ai cunoscut. Mi-ai asociat o
anume imagine.
– Probabil. Eu o să-l las să crească, nu pot să renunţ la el.
Camelia era sigură că Elena aşa va face. Părul lung este
aliatul femeii sigure de farmecele ei şi ea este una dintre femeile
care ştiu asta foarte bine.
Cafeaua era gata, le aştepta cuminte în ceşcuţe, împrăştiind
cu generozitate mirosu-i familiar. Din vaza hand-made de sticlă,
cu nuanţe vişinii şi galbene, îngemănate într-un design
armonios, printre crenguţe de brad verde, clipeau frumoasele
imortele roşii, mici şi rotunde ca nişte nasturi. Camelia
terminase de aranjat prăjiturile pe un platou şi le admira pur şi
simplu. Aşezate faţă în faţă, destinse, formau o scenă imposibil
de imaginat până nu demult. Aerul cald al camerei se
impregnase de parfumul lor şi de mişcarea fină a degetelor ce
ridicau ceşcuţele până la buze, aşezându-le apoi fără zgomot.
Fără să spună de ce, Elena se ridică în grabă de la masă cu o
grimasă nedisimulată şi porni spre bucătărie. Era prima dată
când venea aici, la noua adresă, şi totuşi se simţea ca acasă în
apartamentul Cameliei, mic, dar cochet, cu flori pe pervazul
ferestrei şi tablouri în nuanţe dulci pe pereţi. Lumina din hol,
65 Dublu sens unic
galbenă şi egală, coborând din mijlocul tavanului, ca o chemare

permanentă de a păşi înăuntru, lărgea spaţiul încăperii şi-l făcea
prietenos. Iarna de afară, cu tot cu senzaţia ei de înghesuială în
căutarea unui strop de căldură, încetă să mai aibă putere asupra
ei şi asta îi plăcea, se simţea bine.
Din sufragerie Camelia auzea zgomotele sacadate ale
linguriţei agitate în ceaşcă. Elena se întoarse la locul ei şi-i
spuse pe un ton uşor ironic, dar prietenos:
– Cineva din casa asta simte că viaţa e mult prea dulce, ca
să mai pună şi zahăr în cafea!
– Ori sunt eu distrată, ori tu ai devenit mofturoasă, îi
răspunse Camelia, cu un zâmbet ştrengar, lăsat să i se întindă în
voie pe chip.
– Mă bucur că dai semne de dezmorţire! Văd că te descurci
binişor după nebunia din care tocmai ai ieşit.
– Eh, oamenii sunt mari actori din fire, joacă şi pe jar, ca
ursul, dacă e nevoie.
– Lasă că nu-ţi stă rău deloc. Aproape îţi uitasem figura
normală, fără încruntări. Şi fără tăcerile care să spună mai mult
decât orice explicaţie.
– Cum, m-ai uitat după numai o jumătate de an? Camelia s-a
bosumflat, se prefăcea dezamăgită. Îi plăcea cum începuse
întâlnirea lor şi nu voia să-i schimbe nota de lejeritate. Înainte
să-i răspundă, Elena a scos un oftat, tot prefăcut şi el.
– Nu te-am uitat de tot, dar nici mult nu mai era. Dacă nu-mi
spunea Maia că eşti foc şi pară pe Radu, să ştii că nu ne mai
întâlneam! Mă aşteptam să aud că te-ai resemnat şi că spui că
nu e nicio problemă, că tu-l înţelegi şi l-ai iertat, bietul de el!
Chestii de astea...
– Mda, aşa am făcut de obicei şi o s-o mai fac de multe ori,
fii sigură! Cu el însă nu pot. Mai bine zis, nu vreau să pot.
– În sfârşit, reacţionezi aşa cum trebuie.
– Ştiu eu ce să zic? Doar sper că am ales varianta mai puţin

păguboasă pentru mine, că ideală nu e niciuna.
– O să-ţi dai seama mai târziu cât de mult înseamnă reacţia
ta promptă. Trebuia să-ţi recuperezi urgent încrederea în tine,
altfel ar fi dezastru.
– Din punctul ăsta de vedere sunt bine. Am şi confirmarea.
Aseară am intrat în vorbă cu cineva pe internet. Îmi reproşa că
textul mesajelor mele este prea lung. Am zâmbit; ce ştia el despre
mine sau despre dorul meu de dialog? Principalul este că am
reuşit să mă adun şi pot să mă comport cât se poate de firesc.
– Şi cu supărarea ta cum rămâne? Eu nu cred că problema cu
Radu este rezolvată şi asta ar trebui să te pună serios pe gânduri.
Camelia îşi păstră tonul degajat, aproape vesel. Azi n-avea
chef să stea în cumpănă şi să tremure de spaimă ori de nervi că
a lăsat să i se vadă slăbiciunile. Şi ce dacă are slăbiciuni ca
oricare alt om? De ce ale ei ar fi de neînţeles? Tristeţea şi
suferinţa pe care le resimţea o eliberau din blocajul emoţional
tot în etape şi tot cu răbdare, exact cum ar fi făcut şi o fericire
prelungită. Pentru că nimic nu e permanent, identic şi monoton,
iar suferinţa unui om cu atât mai puţin. Întrebarea Elenei nu i se
păru un refuz de încredere, ci o îngrijorare firească.
– Supărarea e la locul ei, nu te impacienta! Orice ar fi, nu-i
mai permit să-mi invadeze toate odăile.
– Te cunosc eu bine! Nu vei trece precum gâsca prin apă prin
toată frământarea legată de trecut. Ea tot te va lovi la un moment
dat, într-un fel sau altul, pentru că tu nu te răzbuni ca toată lumea,
pe faţă şi cu tam-tam. Nu, tu parcă pândeşti singura clipă când
„inamicul” adoarme şi atunci îi tragi perna de sub cap, ca să se
trezească buimac şi să te vadă pe tine, zâmbind lângă el. Şi
zâmbetul acela nu apare pentru că eşti înfumurată ori din plăcerea
că ai reuşit să-l sperii, ci din mulţumirea că ai reuşit să-l trezeşti.
67 Dublu sens unic
De ce te încăpăţânezi mereu să trezeşti oamenii? Poate că unii

vor să doarmă toată viaţa, ce treabă ai cu ei?
Oricine ar fi tresărit la această întrebare. La fel a făcut şi
Camelia, scuturându-se parcă de ceva sâcâitor.
– Trezitul este enervant, ai dreptate! Of, câţi nervi îmi
provoacă ceasul uneori dimineaţa, când eu dorm aşa de bine şi
mi-e aşa de cald în culcuşul meu şi, dintr-odată, parcă aruncă
cineva o găleată de apă rece peste mine. Dar poţi spune că
ceasul mă urăşte sau că se răzbună pe mine? Nu! El mi-e
prieten. Asta încerc să le fac şi eu celorlalţi, atât cât pot şi atât
cât îmi permit ei, bineînţeles. Dacă vrei, poţi să consideri că asta
este dovada că nu le port resentimente celor care nu mă înţeleg.
– A, da!? Dar pe Radu eşti supărată cum nu ai mai fost
niciodată pe nimeni; atunci cum rămâne cu teoria ta despre iertare?
Elena spusese ultima parte în şoaptă, ca să-i capteze
Cameliei întreaga atenţie. Dar aceasta o privea în continuare
dezarmant de senină, ceea ce o nedumeri cumva, fiindcă ştia
cum sare Camelia de obicei să-şi apere părerile. Şi la fel de
nedumerită fu şi când Camelia s-a apropiat de ea, întrebând-o
tot în şoaptă:
– Da’ de ce ai devenit dintr-odată conspirativă, vezi pe
cineva între noi şi vrei să nu fim auzite?
– Îţi arde de glume, înseamnă că nu eşti chiar aşa de afectată.
– Dacă te aşteptai să găseşti un cadavru umblător, îmi pare
rău, ţi-am stricat spectacolul! Eu spun ce simt şi prefer să nu fiu
crezută decât să mă mint.
– Mda, numai să nu o faci iar pe grozava şi, de fapt, să
suferi ca un câine, doar ca să nu recunoşti ceea ce nu-ţi convine.
– Văd că am de recuperat şi încrederea ta, nu numai pe-a
mea. Până una, alta, hai să gustăm prăjiturile mai întâi şi promit
că n-o să-ţi ascund nimic din tot ce vrei să afli! Sunt supărată, e
drept, dar nu devastată. Asta a fost la început şi cred că era

normal. Sau nu era?
Elena nu răspunse şi nici nu făcu vreuna dintre mutrele cu
care transmitea mai mult decât cuvintele. Amândouă se
concentrau pe prăjiturile îmbietoare. Unele erau cu ciocolată,
altele aveau o cremă albă, cu aromă de nucă şi lămâie.
Delicioase! Numai mama Elenei putea face aşa bunătăţi.
– Ştii, zise deodată Camelia, acum nu supărarea mă
preocupă, dă-o încolo! Interesant este cum voi trece prin iadul
ei şi cum voi ieşi de acolo.
– Sună preţios şi un pic studiat. Spun asta pentru că
amintirile tale sunt recente, încă prea puternice, şi, de aceea,
cauza şi efectul supărării tale sunt oarecum simultane. Ţi se
pare că vei reuşi să le separi vreodată?
– Nu ştiu sigur, dar bine ar fi să reuşesc.
– Trecerea de care pomeneşti are un început şi, evident, va
avea şi un sfârşit, dar nimeni nu ştie când sau în ce fel va veni,
nici măcar tu. Aşa că fii mai blândă cu tine, mai răbdătoare! Nu
eşti singura fiinţă decepţionată din univers. Dacă mă gândesc la
mine, mă apucă plânsul...
– Fiecare îşi duce crucea în felul lui. Oricâte asemănări am
găsi între suferinţele ori spaimele oamenilor, mereu va exista
ceva unic, definitoriu, poate chiar salvator, pentru fiecare în parte.
Nu crezi?
– Nu prea, fiindcă simt o trimitere spre religie, spre
Dumnezeu. Nu sunt punctul meu forte şi nici slăbiciuni nu am
pentru ele. Doar ştii!
Camelia înţelegea foarte bine ce voia să spună Elena. Nu la
fel a fost şi înainte de a se supăra una pe cealaltă? Elena nu a
respins niciodată aceste subiecte sensibile în discuţiile lor, şi,
slavă Domnului, au fost atâtea discuţii! Doar îşi exprima punctele
de vedere. Ce-i drept, destul de diferite de ale Cameliei, uneori
69 Dublu sens unic
chiar la polul opus. Şi o făcea fără ocolişuri. Le argumenta, îi

plăcea să şi le apere, aşa cum ar face orice om convins că are
dreptate. Dar nu se ajungea nicidecum la ceartă sau la reproşuri.
Ori, mai rău, la impunere din partea vreuneia dintre ele. Dialogul
era întotdeauna deschis, de asta li se părea atât de interesant.
Indiferent ce li se întâmplase între timp, mare lucru nu s-a
putut schimba. De asta nu se aştepta ca Elena să devină dintr-
odată interesată special de aceste teme ori chiar să le propună
ea. Ele vor veni de la sine, dintr-un context, aşa cum s-a
întâmplat şi până atunci. Deci, nu avea de ce să se grăbească. În
schimb, întrezărea posibilitatea unei clarificări, fie ea cât de
sumară şi subiectivă, a comportamentului lor de astă-vară.
Fiecare avea ceva de explicat ori de întrebat şi n-ar trebui să
ocolească subiectul. Dar cum să înceapă: cu o întrebare, cu o
destăinuire? Cu sinceritate, aşa cum a făcut-o de fiecare dată, şi-
a dat singură răspunsul, simţind că se relaxează pur şi simplu.
– Ştiu că nu te interesează religia şi nu văd nicio problemă
în asta, îi spuse Elenei. Un subiect nu trebuie să fie numaidecât
de interes personal, ca să-i acordăm atenţie. Ne dăm şi noi cu
părerea, mai facem nişte observaţii. Asta nu înseamnă că
judecăm pe cineva sau că ne apucăm să răsturnăm situaţiile
despre care vorbim. Unele se răstoarnă şi singure.
– Cum s-a răsturnat şi în cazul tău, răspunse Elena,
profitând de ocazia de a fi acidă.
– N-a fost prima oară. Numai că de data asta a fost prea de
tot. Cumva, eu sunt cea care s-a răsturnat.
– Nu ştiu tot ce s-a întâmplat între tine şi Radu, că noi două
n-am mai putut vorbi după ce v-aţi mutat împreună. Dar bine că
ai pus capăt circului!
– Nu e meritul meu, am fost obligată. Mai aveam un pic şi
mă pierdeam cu totul. Mulţumesc cerului că ai venit! Simt
nevoia să vorbesc despre toate câte mi s-au întâmplat. Nu numai
în ultimul an, ci şi până atunci. Şi cu cine s-o fac mai bine, dacă
nu cu tine?
Elena ridică din sprâncene, îşi întoarse capul într-o parte,
apoi în cealaltă. Nu era vorba despre acel „măi, să fie!”, pentru
că asemenea destăinuiri au mai fost între ele. Acum însă
discuţia va fi despre bărbaţi, despre drame şi scenarii. Cât îi
plăceau! Asemenea discuţii nu o oboseau şi nici nu-i dădeau
bătăi de cap, aşa cum se întâmpla când prietena ei insista cu
disecarea vieţii până la cel mai mic amănunt. Erau incitante şi
acelea, dar nu aşa de vii şi interesante. În sfârşit, o să aibă şi ea
ceva de zis. Şi de aflat, bineînţeles.
Camelia aştepta întrebările. Terminase şi ultima prăjitură,
una cu ciocolată, lăsată anume pentru final, ca să aibă senzaţia
de dulce, cât va povesti despre amărăciunea unor clipe ori chiar
ale unor zile întregi. Luă şi două înghiţituri de apă şi se aşeză
mai bine pe scaun, ca un copil care îşi face curaj pentru vaccin.
Ori pentru untura de peşte.
Fără s-o privească, Elena o întrebă direct:
– Şi totuşi, cum se face că n-ai observat de la început că
Radu nu este partenerul potrivit? La naiba, noi două am discutat
despre bărbaţi de atâtea ori, mi s-a părut că ştii foarte bine ce nu
mai vrei să trăieşti într-o căsnicie sau într-o relaţie. Cum ai
ajuns aşa, dintr-odată, să ai orbul găinii?
– Când cineva îţi ascunde multe dintre obiceiurile,
preferinţele ori convingerile lui, ce informaţii poţi aduna, ce
concluzii poţi trage? Am vorbit cu el de-atâtea ori, ca să-mi dau
seama dacă avem cu ce pleca împreună la drum. Culmea este că
a ştiut foarte bine cum să controleze situaţia. A fost mult mai
viclean decât îmi închipuiam. Mi-a servit exact ceea ce doream
să aud.
– Rămân cu convingerea că te-ai grăbit, ai avut prea multă
încredere din start. Era un necunoscut ca oricare altul, de ce ar fi
71 Dublu sens unic
meritat mai mult decât altcineva? Ce era nelalocul lui să fi avut o

relaţie cu el, dar să fi rămas în continuare la casa ta, cu familia,
prietenii, cu obiceiurile tale? Doar erai văduvă, o femeie singură,
nu aveai de suportat oprobriul public pentru relaţie.
– E simplu de înţeles, după ce toate s-au clarificat oarecum,
când ştim deznodământul şi putem aprecia mai uşor ceea ce s-a
petrecut. Dar atunci?... Punctul nevralgic a fost centrala de
apartament. Ţii minte, locuiam în cartierul de la ieşirea din oraş?
– Cum să nu ţin minte, abia aşteptam să ajung la tine?!
Multă verdeaţă, blocuri noi, cartier aerisit.
– Apartamentul acela era superb, cred că acolo m-am simţit
cel mai bine dintre toate locuinţele în care am stat. Aproape de
staţia de autobuz ori de taxi, de spital şi de universitate, de
stadion şi de multe magazine...
– Mai ceva ca în centrul oraşului.
– Cam aşa! Ei, atunci era vară, tocmai îl cunoscusem pe
Radu şi totul părea nemaipomenit în viaţa mea. Dar trăim în
România şi aici uneori se iau nişte hotărâri care afectează o
mulţime de oameni nevinovaţi. Este vorba despre sistarea
furnizării de apă caldă în tot blocul, pe motivul neplăţii
cheltuielilor de întreţinere de către doi locatari.
– Şi la noi în cartier au procedat la fel. În fiecare an este
acelaşi scandal, sunt aceleaşi discuţii şi aceeaşi nesimţire din
partea unora.
– Unii sunt săraci cu adevărat, pensionari sau bolnavi şi nu
au cu ce plăti. Sunt atâţia care şi-au pierdut locul de muncă şi nu
au mai găsit altul imediat. Numai ei ştiu cum o scot la capăt,
lună de lună. Nu toată lumea s-a putut reorienta, nu toţi aveau o
casă la ţară unde să se retragă. Pentru astfel de persoane nu
există niciun fel de lege care să-i protejeze.
– Dar nici să ajungă să fie daţi afară din casă nu e o soluţie.
– Cei de la asociaţia de locatari le-au propus vecinilor noştri,

datornicii, să-şi vândă apartamentele, dacă nu au cu ce plăti
întreţinerea. OK, şi după aceea, unde să se ducă? Banii se cheltuie
repede, o locuinţă le trebuie oricum şi oriunde s-ar muta au
nevoie de bani pentru a trăi. Situaţia e de neînţeles, pare un cerc
vicios, dar e mai mult de atât, e un lanţ ucigaş care îi sugrumă.
– Uite ce înseamnă o conducere nesigură a ţării! Nici guvernul,
nici primăria nu caută soluţii, ei doar arată cu degetul spre lege. Se
ajunge la ordine judecătoreşti de executare şi evacuare. Din acel
moment nu mai este cale de întoarcere, nu-i mai pasă nimănui ce
urmează. Anul trecut, la noi în cartier, exact din cauza asta, doi
oameni şi-au pus capăt zilelor. Nu erau bătrâni, munceau cu ziua
pe unde puteau, nu erau muritori de foame, dar bani în plus nu
aveau niciodată. Când a venit înştiinţarea de executare silită, au
cedat psihic. Degeaba spunem că e de neînţeles, oamenii ăia sunt
morţi. Cine răspunde pentru ei?
– Şi câte cazuri asemănătoare or mai fi!
– Pe mine mă îngrozeşte situaţia asta!
Elena chiar tresări, când spuse acele cuvinte. Îşi strânse
umerii, de parcă aşa se putea apăra în vreun fel. Nici pentru
Camelia nu a fost mai plăcut, mai ales că sufletul ei era împărţit
între nevoia de respectare a legii şi mila pentru cei care erau în
impas. Şi totuşi, frustrarea era mai mare decât oricare dintre ele...
– Aşa a fost şi la noi în bloc. Toată lumea era enervată,
pentru că majoritatea am fost corecţi şi sufeream doar pentru că
autorităţile nu au găsit o cale de rezolvare, una care să nu ne
afecteze şi pe noi. La un moment dat, de la asociaţia de locatari
am primit vestea că s-au făcut demersuri legale de executare a
debitorilor şi totul va fi bine în curând. Numai că acel curând nu
a mai venit. E greu să-l dai afară pe om din proprietatea lui
pentru o datorie ce reprezintă doi, trei la sută din valoarea
apartamentului. Ne tot spuneau să mai aşteptăm. Era jumătatea
73 Dublu sens unic
lui septembrie, se apropia frigul, venea iarna. Nu aveam apă

caldă încă din primăvară. După alte două săptămâni anunţul de
la asociaţie a fost că nici căldură nu vom avea, deoarece
primăria nu aprobă rebranşarea blocului la reţeaua de
termoficare, până nu se recuperează toată datoria. Ca în filme,
nu? În filmele proaste.
– Da, îmi amintesc, erai înnebunită că nu poţi rezolva cu
căldura decât instalând o centrală de apartament. Dar aveai
nevoie de acordul proprietarului.
– Aici e cheia întregii poveşti...
Camelia încă simţea că a suportat o nedreptate. Tot ce s-a
petrecut atunci a fost o forţare, o împingere spre o hotărâre pe
care nu şi-a dorit-o şi nu a depins de ea.
– Proprietarul apartamentului în care stăteam cu chirie nu
dorea să investească nimic, spunea că intenţionează să-l vândă,
iar pe moment îşi voia chiria lunară şi atât. Ce variante aveam
eu? Fie să fac o investiţie, pe care să nu mi-o recuperez, fie să
mă mut în altă parte. Bineînţeles că m-am consultat şi cu Radu,
şi cu Maia. Bani de aruncat pe geam nu aveam, să facă Maia un
credit la bancă nu am vrut, aşa că ne-am hotărât să căutăm alt
apartament.
– De ce oare am sentimentul că stăteai lângă o bombă?
– Chiar aşa a şi fost. Timpul trecea, presiunea creştea de la o
zi la alta, nervozitatea creştea şi ea. Am găsit un apartament cu
trei camere în centrul oraşului, cu aceeaşi chirie ca şi cea pe
care o plăteam dincoace, pentru două camere. De fapt, l-a găsit
Radu şi, sinceră să fiu, m-a încântat, mai ales după ce l-am
văzut. Hotărârea s-a luat pe loc, eu cu Maia am şi început să ne
pregătim bagajele. Cu două zile înainte de a ne muta efectiv,
Radu s-a transformat brusc în peţitor şi mi-a propus să ne
mutăm împreună.
– Hm! Foarte abil individul! A fost cât se poate de sigur că

nu vei spune nu.
– Pot să-l suspectez că ar fi pus la cale să nu mai am căldură
în apartamentul în care locuiam şi să trebuiască să mă mut
urgent în altul? Nu! Dar admir cât de repede s-a orientat. În
fond, îşi dorea o soţie. Să nu uităm că atunci eram fericită cu el.
Tot ce a urmat e altă poveste.
– Da, o poveste tot ca în filmele de care ziceai mai înainte.
Mi-e ciudă pe el, n-o să înţeleg niciodată de ce a ţinut atât de
mult să te lege de el, când ştia ce bărbat dificil este?!
– Crezi că ştia, crezi că aşa se considera, un bărbat dificil? El
era convins că voi accepta schimbările pe care urma să mi le
impună în numele iubirii, a unei armonii ale cărei secrete numai
el le deţinea, bla, bla... De fapt, a şi recunoscut asta mai târziu. În
ce mă privea, eu porneam la drum optimistă, credeam sincer că
ne iubim şi nu m-am gândit nicio clipă că nu voi face faţă oricărei
situaţii ar putea să apară pe parcurs. Pentru că ştiam că aşa e
viaţa, aşa e căsnicia, nu aveam de ce să-mi fac prea multe griji.
Elena n-o contrazise, nu avea la îndemână decât o părere
despre căsătorie. Trebuia să accepte ideea că o căsnicie lungă
este o experienţă complexă şi că oamenii aceia ajung să simtă şi
să se comporte într-un anumit fel.
– Se spune că tot ce începe prost, va merge prost. La voi nu
a fost aşa, atunci cum se explică ce a urmat? întrebă Elena,
sincer mirată.
Camelia avea o mulţime de explicaţii, dar o puteau ajuta să
nu mai simtă tot ce simţea? Ea căuta o diluare a efectului acelor
întâmplări, şi o cale foarte potrivită era chiar gestul ei de a vorbi
despre ele. Continuă, atentă la detalii.
– Ţin minte ceva extrem de ciudat din ziua plecării din acel
apartament. Era octombrie şi dintr-odată, în timp ce încărcam
mobila şi ultimele lucruri în camion, s-a dezlănţuit o ninsoare ca
75 Dublu sens unic
o tornadă. Nu se mai vedea nimic în jur. Oamenii care ne ajutau

cu mutatul s-au adăpostit în scara blocului şi aşteptau să se
potolească stihiile, ca să poată pleca cu maşina încărcată spre
noua adresă. Eu eram în camera în care am dormit cu Dinu până
în ultima lui zi de viaţă, îmi luam rămas bun de la amintiri. Fără
să îmi dau seama, am început să plâng. Nu cred că gestul era
firesc, fiindcă toate spaimele trecuseră, la fel şi durerea, şi
tristeţea. Începeam o viaţă nouă, una ce se îndrepta spre bine, ce
rost avea acel plâns care mă sfâşia pe dinăuntru? Nu ştiu de ce
am reacţionat aşa, mi-o amintesc însă pe Maia cum a intrat în
cameră şi a venit lângă mine. Plângea şi ea...
– Mamma mia, ce semne! Mi s-a făcut pielea de găină. E ca
şi cum ai spune că presimţeai ce urmează. Ninsoarea cotropise
tot oraşul ca să te avertizeze pe tine, să te oprească?...
– Crede-mă că m-am speriat îngrozitor. Ceva nu era în
regulă şi nu înţelegeam ce anume. Doar ştii, mi se întâmplă de
multe ori să am tot felul de presimţiri şi ele să se adeverească.
Unele mai devreme, altele mai târziu. De data asta, nu a durat
prea mult.
– Era normal să nu fi durat mult, pentru că minciuna are
picioare scurte.
– Ţi-am mai zis, greşeala de a mă fi minţit am considerat-o
până la urmă omenească, una dintre multele greşeli pe care toţi
le facem. Fiecare om îşi doreşte să fie înţeles şi iertat. Fiecare
îşi doreşte o nouă şansă.
– Asta-i o teorie şi o scuză. Uite, şi eu îmi doresc să fiu, de
exemplu, regina Spaniei! Ar fi, pe bune, o nouă şansă pentru
mine. E suficient doar că mi-o doresc?
– Tu ştii că mie îmi place să găsesc rezolvări, nu să trăiesc
în tensiune. Tensiunea mă blochează, mă orbeşte ori mă aprinde
prea repede. Încerc să fiu tolerantă, cred că e mai bine aşa.
– Adică, tu sperai că veţi rămâne împreună şi vei fi fericită

după ce ai aflat că te-a minţit? Doamne fereşte!
– Pentru un timp, puţin şi învolburat, da, am sperat că ne
vom ridica mai sus de orgoliile sau nemulţumirile noastre. La
cincizeci de ani, visele arată altfel decât la douăzeci de ani.
Oamenii au deja idei formate, au certitudini, dar şi îndoieli în ce
priveşte marile poveşti de dragoste. De aceea îşi doresc mai
mult înţelegere şi o compatibilitate de viziune asupra vieţii.
– Mai seamănă asta cu iubirea?
Elena nu putu să-şi ascundă crisparea spontană a feţei. Parcă
i se făcuse greaţă. Camelia înţelegea ori măcar bănuia motivul
grimasei, de aceea îi spuse cu grijă:
– De ce nu? Tu crezi că iubirea înseamnă numai atracţie
sexuală? Dorinţa mea a fost să trăiesc la nivelul sufletului meu.
În Radu am găsit, iniţial, un partener care dădea indicii că ar fi
potrivit pentru ceea ce îmi doream. De asta nu aveau importanţă
diferenţele dintre noi.
– Ei, nu aveau! Mai degrabă ai lăsat de la tine şi ai sperat că
nu vor fi probleme. Aşa faci mereu.
Camelia simţea primul impas în destăinuirea pe care tocmai
o începuse. Această destăinuire şi-o făcea şi sieşi, deci minciuna
sau ezitarea nu i-ar fi adus nimic folositor. Într-adevăr, trecuse
cu vederea de multe ori ceea ce nu-i convenea la partenerii săi,
la prieteni, rude şi colegi de serviciu. Rezultatele nu au fost
întotdeauna cele pe care şi le dorise, dar tot nu a renunţat la
felul ei de a se comporta. Nu cumva acela devenise un
automatism între timp, nu cumva s-a păcălit singură? Putea fi
oare acesta un punct vulnerabil al firii ei? Îşi dădu seama că,
deocamdată, nu avea răspunsuri şi se hotărî să analizeze acele
întrebări, să le urmărească inclusiv pe parcursul discuţiilor cu
Elena. Reluă dialogul şi mai atentă:
77 Dublu sens unic
– Eu nu judec oamenii, nu ştiu dacă nu au vrut sau pur şi

simplu nu au existat posibilităţile materiale pentru urmarea unei
facultăţi sau a oricărei alte forme de perfecţionare. Vremurile au
fost aşa cum au fost în anii comunismului, unii au dus-o bine,
alţii s-au zbătut în sărăcie, exact ca şi în zilele noastre.
Învăţământul a fost gratuit, e drept, dar nu toată lumea alerga
după o diplomă de studii superioare şi nici nu era chiar aşa de
uşor să treci examenele de admitere. Atunci era multă rigoare.
– Dar şi o mare porcărie cu locurile de cazare. Dacă erai din
provincie şi părinţii nu aveau salarii mari, ca să-ţi permiţi o
gazdă în oraşele universitare, treceai printr-un adevărat calvar
ca să obţii un loc la cămin. Ştiu asta de la sora mea, care a
renunţat la facultate după un an. Părinţii noştri erau muncitori,
aveau serviciu amândoi, dar nu le ajungeau banii şi pentru ea.
– De multe ori am întâlnit oameni fără studii, dar care aveau
o înţelegere profundă a vieţii. Vrei să spui că am greşit crezând
că, din experienţele de viaţă de până la momentul întâlnirii cu
mine, Radu ar fi putut dobândi atâta înţelepciune, încât relaţia
noastră să fi curs lin şi frumos?
– Nu cred că ai greşit, numai că exemplul vostru îmi cam
demolează această părere.
Elena parcă îi citise gândurile. Spusese răspicat ceea ce
ajunsese să creadă şi ea. Doar că existau mici diferenţe.
– Oamenii nu sunt identici, nici nu trebuie să fie aşa.
Atracţia şi tăria legăturii dintre ei tocmai pe asta se bazează ori
ar trebui să se bazeze. Dar depinde cum reuşesc ei să gestioneze
diferenţele. Înţelegi?
– E ca şi cum ai spune că le-ar putea negocia, ca orice
altceva. Ideea nu e rea, dar practica? întrebă Elena.
– Eu cred în continuare că e posibil să nu se scape de sub
control tensiunea care apare din cauza diferenţelor. Totuşi,
diferenţele nu pot fi rezolvate aşa de simplu. A fost a doua
oară când am ales un partener de viaţă după inima mea,

crezând că dorinţa de a fi fericiţi era suficientă ca să nu ne
împiedicăm unul de altul. Aşa l-am ales şi pe Dan şi am ajuns
de multe ori la aceleaşi discuţii care nu-şi găseau numitorul
comun, transformându-se apoi în confruntări de idei destul de
incomode. Eram tânără atunci, confruntările de genul acesta
mi se păreau interesante. Credeam că prin răbdare şi cu
bunăvoinţă ar fi posibil să ajungem la un fel de pact de
neagresiune între noi.
– Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Elena, încruntându-se.
Nici Camelia nu înţelegea de ce a existat atâta încăpăţânare
şi rezistenţă în căsnicia ei. Dan a renunţat la facultate, spunea că
poate câştiga destui bani şi fără acele studii. Ce-i drept, nişte ani
de zile aşa a fost, iar pentru Camelia, nu banii erau cel mai
valoros lucru în căsnicia ei. Ea şi-ar fi dorit ca amândoi să aibă
preocupări comune, să nu-l mai vadă deranjat că ea continua să
citească, deşi îi rămânea atât de puţin timp pentru asta după
orele de serviciu şi după toate treburile din casă. I-ar fi plăcut să
vorbească şi despre altceva, nu numai despre facturi şi temele
copiilor, vecinii din bloc ori politica din ţară. I-ar fi plăcut să fi
fost mereu ca la început...
– Voiam să spun că îmi doream ca fiecare să fie liber să-şi
trăiască şi propriile convingeri, nu numai pe cele ce ne erau
comune.
Chiar dacă Elena nu avusese experienţa căsătoriei şi n-avea
cum s-o înţeleagă în întregime pe Camelia, spiritul de frondă o
făcu să izbucnească:
– La început totul e perfect, e multă dorinţă şi pasiune. Nici
nu e de mirare că ochii se deschid ceva mai târziu, după ce se
termină stratul de miere. Abia atunci începe căsnicia.
– Au, ce bine ai zis-o! Parcă o spui din experienţă! Mda,
până la urmă a trebuit să admit că fiecare are dreptul să
79 Dublu sens unic
hotărască ce schimbări vrea să facă în viaţa lui şi, mai ales, când
vrea să le facă. Cu timpul am renunţat să mă apăr şi să mă
justific pentru felul cum gândesc sau cum îmi doresc să trăiesc.
M-am retras şi asta mi-a adus şi pierderi, şi câştiguri, la fel ca
orice renunţare.
– Pierderile le pot înţelege, dar ce câştig îţi putea aduce?
– La ce pierderi crezi tu că mă refer?
– A răbdării, cred. Ori a speranţei...
Chiar dacă moare ultima, şi speranţa are o limită, îşi spuse
Camelia, refuzând întoarcerea în timp. O să vorbească şi despre
asta, dar nu azi. Dan era o amintire specială, era un arbore cu
ramuri puternice şi frunze dese, printre care evenimentele s-au
adăpostit atât de bine, că nimeni, în afară de ea, nu le putea
vedea cu ochiul liber. Dan încă reprezenta o lume pentru ea, un
pământ în care i-au rămas rădăcinile şi care o îndemna să nu
rămână pe loc.
– Nu, nu despre asta a fost vorba, în cazul nostru, zise ea,
melancolică. Cea mai mare pierdere a fost apropierea. Treptat,
mi-am pierdut dorinţa de a mai insista cu discuţiile despre noi
doi, despre ceea ce am putea deveni, dacă am privi amândoi
spre un punct comun, undeva sus de tot, deasupra mediocrităţii
lumii. Şi uite aşa, fără să ne dăm seama la timp, tensiunea a luat
locul atracţiei fireşti şi a iubirii. Am suferit amândoi, fiecare din
motivele lui şi în felul lui, şi cred cu tărie că doar copiii ne-au
ajutat să nu distrugem legătura dintre noi.
Simţea durere. Poate vinovate erau amintirile, poate
dezamăgirile. Ori poate era regretul că nu mai putea schimba
nimic. Continuă înşiruirea evenimentelor:
– Dan a fost un tată foarte bun şi însăşi faptul că eram
amândoi lângă ei, le-a dat copiilor stabilitatea emoţională
absolut necesară pentru dezvoltarea armonioasă. Acesta a fost
marele câştig pentru mine, fiindcă nu mi-am dorit nicio clipă ca
şi copiii mei să simtă dorul şi lipsa unui tată, aşa cum am simţit
eu. Nu am vrut să-şi creeze modele deformate despre căsătorie
şi despre viaţă. Eu am reuşit să depăşesc la timp aceste
neajunsuri, să nu devină puncte instabile pentru mine ca femeie,
ca soţie şi ca mamă, dar nu aveam de unde să ştiu cum ar fi
reacţionat ei într-o situaţie similară.
– Nu înţeleg de ce nu se despart oamenii, când ajung la
certuri şi tensiuni, nu înţeleg cum mai pot face dragoste după
aceea?! Este vorba despre slăbiciune, compromis, nepăsare,
despre necesitate? Nu ştiu cum aş fi procedat eu, dar mă întreb
totuşi, cum se simt cei care au parte de asemenea relaţii.
Cât ar fi vrut Camelia să nu se fi ajuns la acest subiect...
Amintirea era dificilă, apăsătoare. Încă resimţea zbuciumul
acelei perioade, destul de lungi, în care a rămâne lângă Dan era
la fel de greu ca a-l părăsi.
– Elena, ce înseamnă divorţul cuiva în ochii celorlalţi? O pată,
un eşec! Un stigmat pentru care acela sau aceea sunt împinşi cu
nepăsare spre margine, de parcă ar fi contagioşi. Dramele se trăiesc
în tăcere, şi asta nu pentru că cineva este obedient sau nebun, ci
pentru că nu simte sprijinul de care ar avea nevoie.
– Nu-i adevărat! Familia îi rămâne aproape.
– Oare?! Divorţul e ceva devastator. Cei implicaţi sunt primii
care simt nevoia de a înţelege cum s-a ajuns acolo. Dar nu,
nimeni nu-i ascultă cu inima! Nici măcar cei din familie. Din
contra, îi chestionează, le fac reproşuri, îi „sfătuiesc” să accepte
orice de dragul unei imagini de bun creştin, bun familist, de
membru de onoare şi încredere al comunităţii etc. În cazul
femeilor, asta se întâmplă în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri.
– Stai o clipă! Vrei să spui că ele sunt veriga slabă? E prea
de tot!
– Femeile sunt obişnuite să îndure, asta este explicaţia pe
care ai s-o auzi de multe ori în jurul tău. Dar nu-i adevărat!
81 Dublu sens unic
Femeile sunt mai îngrijorate, atâta tot. Au braţele amorţite de

copiii pe care îi duc cu ele ca pe nişte comori. Când este vorba
despre durere, despre suferinţă şi teama asociată acestor situaţii,
tu crezi că este vreo deosebire între femei şi bărbaţi? Nu e!
– Cum să nu fie? întrebă repezit Elena. Ei nu reacţionează şi
nici nu gândesc la fel. Totdeauna vor fi diferiţi.
– Dar nu şi sufleteşte. Ştiu, tuturor li se cere să se înscrie în
cercul stabilit al moralei, nu cumva să facă notă separată sau să
producă vreo scânteie, care să dărâme şandramaua asta
mincinoasă despre cine are şi cine nu are drepturi.
– Biata capră a vecinului, trebuie să moară şi ea!
– Mă tem că da. Şi mai e ceva: societatea noastră nu mai
funcţionează ca o colectivitate unită, responsabilă pentru ce i se
întâmplă fiecăruia dintre noi. Ne mutăm în case, închidem uşile,
tragem draperiile şi nimeni nu mai ştie dacă suntem fericiţi sau
doar mimăm.
Elena începu să se foiască pe scaun. Nu înţelegea prea bine
unde voia să ajungă Camelia cu povestea asta. Care societate?
Societatea n-are nicio treabă cu fericirea cuiva. Adică ce, te
obligă societatea să te măriţi cu cineva ori îţi interzice să
divorţezi? Asta e treaba fiecăruia! Nu, de data asta Camelia nu
avea dreptate, a concluzionat ea, indignată, şi de aceea a ales un
ton mai ridicat pentru întrebarea pe care i-a pus-o imediat.
– Păi, ce-ai vrea, să trăim şi acum în triburi?
– Este evident că e treaba noastră ce facem sau nu facem şi
înclin să cred că cei mai mulţi dintre noi nu vrem un amestec
din afară. De asta se spune că aşa cum ne aşternem, aşa vom
dormi, doar că se uită un lucru esenţial: nu suntem mari
specialişti, când vine vorba de a fi în armonie unii cu alţii. Şi
când minciuna sau mimetismul nu mai pot fi ascunse, izbucnim
ca un incendiu, îi speriem pe toţi. Ştii de ce? Pentru că uneori
nu se mai poate salva nimic şi atunci devenim o povară, o
ameninţare pentru cei apropiaţi, care se luptă, la rândul lor, tot

cu spaima că nu se ştie cât de aproape sunt şi ei de a izbucni.
Observi „capcana”?
– Ce capcană?
– A tribului.
– Nu sunt de acord cu tine şi mă surprinzi! Auzi ce idee,
destrămarea tribului ar fi condus la nefericirea omului! Îmi
amintesc foarte bine cum spuneai că omul nu poate evolua decât
la nivel personal. M-a intrigat şi încă mă intrigă părerea ta,
fiindcă nu înţeleg ce rost ar mai avea să trăim în colectivitate.
Camelia n-ar fi vrut să ajungă la o explicaţie teoretică, dar
pentru observaţia făcută de Elena nu avea altceva la îndemână.
Îi răspunse cât putu de concisă:
– Mă refeream la evoluţia conştiinţei. O societate, care este
de fapt un colectiv mai mare, evoluează datorită unor indivizi.
De obicei puţini, dar semnificativi. Nu evoluăm toţi în acelaşi
timp sau în acelaşi ritm.
– Vrei să spui că ne-ar fi mai uşor, dacă ne-am întoarce la
viaţa de trib? Asta ar fi culmea!
Elena nu-şi mai ascundea nemulţumirea. Discuţia devenea
obositoare pentru ea şi oarecum neinteresantă. Camelia îi simţea
nerăbdarea şi se grăbi să concluzioneze:
– Nu la viaţa de trib, ci la principiile pe baza cărora
funcţionează el. Plastic vorbind, am avea un copac din care să
mâncăm, dacă al nostru nu ar mai da roade la un moment dat
sau pentru o perioadă.
– Nu mai vorbi în parabole, ştii că nu-mi plac!
– De ce să nu-ţi placă? Parabolele sunt expresii pline de sens,
ele traduc în cuvinte ce este ori doar ni se pare că este posibil.
Proverbele şi zicătorile sunt cel mai bun exemplu şi cel mai la
îndemână pentru cine îşi doreşte să pătrundă dincolo de şabloane.
83 Dublu sens unic
– Uită-te la tine, cât de încăpăţânată eşti! Şi mai vrei să nu

intri în contradicţie cu cei din jur, mai ales cu bărbaţii.
– De ce „mai ales cu bărbaţii”?
– Pentru că ei îşi doresc femei docile.
– Femei cu o gândire simplă, nu?
– Exact!
Chiar aşa, îşi zise Camelia în sinea ei, de ce să apară cineva
care să complice dulcea existenţă a bărbaţilor!? Ori să le atragă
atenţia, că viaţa ne invită pe toţi să-i descifrăm mecanismul, să-i
descoperim secretele, lăzile cu comori inimaginabile. Pe toţi, nu
numai pe ei! Ce absurdă este lupta asta între bărbaţi şi femei! Să
ne mai mirăm că există atâta plâns şi descurajare în lume?
– Elena, nu aşa ar trebui să fie! E peste puterea mea de a
accepta că omul îşi poate face atâta rău cu mâna lui doar din
comoditate!
– Nu numai din comoditate. Iar în cazul bărbaţilor va fi
întotdeauna importantă puterea, supremaţia. Aşa sunt construiţi ei.
Subiectul i se păru Cameliei foarte atractiv, merita mai
multă atenţie. Asta o învioră dintr-odată.
– Pe naiba! Aşa li s-a inoculat, aşa li s-a transmis din tată în fiu.
– Şi ce crezi, că o să schimbi tu modelul societăţii?
– De ce nu? Toate au un început. O poate face foarte bine şi
un bărbat, numai că acela trebuie să fi ieşit deja din încorsetare,
trebuie să fi realizat că bărbaţii şi femeile sunt complementari,
nu opuşi, nu subordonaţi.
– Nu cred că asta se va întâmpla vreodată. Îţi dai seama ce
opoziţie ar întâmpina el din partea bărbaţilor?
– O, da! Îl vor sfâşia ca nişte câini.
– Atunci subiectul e închis, nu mai avem ce adăuga.
– Doar dacă nu apare un alt Giordano Bruno, dispus să
moară pentru o idee...
Elena nu-şi putea învinge curiozitatea. O privea şi tăcea. Ce

legătură să aibă acel personaj cu ceea ce discutau ele? Uneori,
Camelia întinde prea mult coarda, îşi zise în sine. Ori amestecă
informaţiile. N-o va ajuta deloc, nici măcar nu-i va cere
precizări. Să se descurce singură, dacă e căpoasă!
Camelia ghici tactica Elenei şi nu-i displăcu. Oricum ar fi
rostit până la capăt ceea ce voia să spună, dar pentru că îi
stârnise interesul Elenei, simţea şi plăcere.
– Crezi că în cazul lui a fost altfel? Ideea cu care venise era în
beneficiul tuturor, era şi o necesitate pentru evoluţia ulterioară a
omului pe acest pământ, pentru descifrarea universului. Evoluţie
nu înseamnă numai cea spirituală, ci şi cea tehnologică,
ştiinţifică, medicală, culturală. Contribuţia lui Giordano Bruno a
fost remarcabilă; arderea lui pe rug nu a putut opri adevărul,
doar l-a amânat pentru o vreme. Aşa se va întâmpla şi cu
acceptarea egalităţii dintre bărbat şi femeie, o egalitate în şi de
esenţă, nu de formă.
– Sună mai mult ca un vis frumos decât ca o posibilitate.
– Nu spun că asta se va întâmpla mâine. Dar când adevărul
despre om nu va mai fi monopolizat după bunul plac de nimeni,
oricât de puternic ar fi acela sau aceia, el se va instaura cu toate
drepturile şi toate darurile lui. Atunci va fi minunat...
– Mă faci să-mi pară rău că nu voi trăi acele vremuri, zise
Elena, prefăcându-se că regretă.
– De unde ştii că nu vei trăi şi aşa ceva, o întrebă Camelia,
strecurându-i o undă de îndoială.
Elena se ridică de pe scaun şi îi spuse Cameliei că trebuie să
plece. Avea nişte treburi de rezolvat în oraş, a adăugat în grabă,
şi s-a îndreptat spre hol. Camelia ar fi vrut ca Elena să mai stea.
– Data viitoare o să stau mai mult. Vorbim la telefon şi ne
alegem o zi când suntem libere amândouă, bine?
Cum să nu fie bine, îşi spuse Camelia, şi o conduse până la lift.
85 Dublu sens unic
Capitolul 8. Unsprezece pături
Oare cât o fi ceasul? Camelia s-a trezit brusc, dar n-a

îndrăznit să deschidă ochii. Senzaţia de greaţă şi durerea fizică
deveniseră prietene, se strecurau printre gânduri şi îşi băteau joc
de ea. De ea, care stătea ghemuită sub plapumă, tremurând de
frig, în camera bine încălzită. A trebuit să facă un mare efort, ca
să se ridice din pat şi să ajungă la baie. Chipul din oglinda
pătrată şi curată vorbea despre apăsare. Nimic empatic, nimic
mângâietor în faptul că această nouă zi venise şi pentru ea, nu
numai pentru cei despre care presupunea că abia o aşteptau să
înceapă. Nu înţelegea de ce reapărea furtuna, când ea îndrăznea
să nu se mai teamă de nimic. De trei zile Radu o sâcâia cu
apelurile lui repetate; ea privea ecranul telefonului, devenit fără
vină inamic, şi tăcea în continuare. Se încăpăţâna să creadă că
refuzul ei de a vorbi cu el îl va face să renunţe.
Era sâmbătă dimineaţa. Maia încă dormea; toată săptămâna
visase la acest răsfăţ, la această retragere în braţele plăcerii de a
se întinde în voie în patul dublu cu saltea confortabilă, la ora
când alţii sunt prinşi până peste cap cu treburile lor serioase.
Pisica deschidea câte un ochi, pândea o mişcare în casă, apoi îşi
ghemuia capul în blana încolăcită şi caldă şi dormea mai
departe la picioarele ei, deasupra plapumei moi, învelite într-un
cearşaf multicolor. Sublimă linişte, sublimă împăcare în acea
cameră! Numai în odăile sufletului ei era gălăgie, o agitaţie pe
care încerca s-o ascundă deşi era conştientă că e posibil să nu
reuşească. A mai trecut prin asemenea momente, unele s-au
transformat în ore sau chiar în zile întregi. Viaţa celui care se
naşte la limita dintre iarnă şi primăvară arată ca o permanentă

zbatere de a învinge frigul; perspectiva unui verde din ce în ce
mai sigur nu este o iluzie, o simplă speranţă, e mersul firii.
Numai că, între clipele de furtună ameninţătoare şi cele de
naturaleţe, în care frunzele ajung să ţină în braţe până şi aerul,
este o distanţă mare şi ea se măsoară cu aritmie sâcâitoare şi cu
dureri de cap, precum cele de care parcă nu mai scăpa.
Nu, nu-i va răspunde, s-a decis, înfuriată. Şi nici nu va
spune nimănui despre devastarea ce o încolţea fără milă la ideea
unei întâlniri, culmea, exact cu bărbatul de care voia să uite! Şi-a
aprins o ţigară şi, odată cu slăbiciunea care n-a întârziat s-o
cuprindă, simţea cum creşte în ea enervarea. Revedea serile şi
nopţile irosite în discuţii pe care le detesta, zilele când nu-şi
găsea locul şi plăcerea în nimic din ceea ce avea de făcut. Îşi
amintea răcoroasele dimineţi, când ieşea pe balcon şi privea
trecătorii cum păşeau încolo şi încoace preocupaţi, încântaţi,
poate fericiţi. Ea pierduse posibilitatea de a se simţi prezentă
alături de alţii, de a alerga înspre ori dinspre câte un eveniment
de seamă pentru viaţa ei. Munca la domiciliu izolează omul, îl
închide într-un spaţiu profesional, profitabil, dar lipsit de
strălucirea socializării. Nu ea a hotărât să lucreze aşa, doar a
trebuit să accepte noile condiţii stabilite de patronul firmei. Ar
fi putut să refuze şi să plece în altă parte? Teoretic, da. Chiar şi
practic ar fi fost destule şanse, nu era omul care să rămână
muritor de foame. Dar de ce să o fi făcut? La acel moment i s-a
părut că situaţia este nesperat de bună. Câte nu i se păruseră
minunate la început, dar nu a trecut prea mult până să-şi dea
seama că devine tot mai sigur prizoniera propriilor proiecţii.
Fumul o ameţea, îi sporea greaţa, îi amintea şi de primele
nopţi de după mutarea în acest apartament; urâte nopţi, când
abia se târa în dormitor, tremurând şi simţind leşinul trupului
nehrănit şi intoxicat cu nicotină. Încă avea în faţa ochilor
87 Dublu sens unic
imaginea aceea hidoasă, cum cădea aproape inconştientă în pat,

rugându-se, cu puţina luciditate rămasă, să poată să o ia de la
capăt a doua zi, dar altfel. Răspunsul n-a apărut imediat,
ajutorul nu avea de unde să vină din altă parte decât din propria-
i voinţă. Pentru o fiinţă tulburată până în străfunduri de avalanşa
evenimentelor, plus cea a gândurilor, voinţa ar fi fost singurul
ţărm salvator. Dar de unde să fi luat puterea de a înota până
acolo? Puterea o părăsea pe zi ce trecea, voinţa rămânea fără
hrana necesară, pe care să i-o dăruiască, la rândul ei, puterii. Şi
astfel, a apărut sensul giratoriu ameninţător. O fărâmă de dorinţă,
poate de credinţă, a salvat-o în ultimul moment. A simţit ruşine, o
ruşine pătrunzătoare, precum greaţa de acum. Aceea a fost ziua
când a luat pachetul de ţigări şi l-a lăsat din mână încet şi fără ură
pe frigider, acolo unde l-ar fi putut vedea din orice punct, de unde
ar fi putut-o ispiti în orice moment. Pentru că nu există victorie
fără o confruntare cu propriii duşmani, fără anihilarea
mecanismelor repetitive întipărite în minte.
Ceaiul aburind în cana ei preferată, colorată cu verde şi
portocaliu intens, împrăştia un miros amar în bucătărie. Nu ştia,
dacă e doar o senzaţie, o prelungire a mâhnirii pe care o
resimţea ori folosise prea mult din amestecul de plante. Parcă
nu mai era sigură de nimic. Şi enervarea creştea tot mai mult.
Voia să-şi închidă şi telefonul, să nu mai prelungească agonia.
Era weekend, pentru ce să-şi facă atâta rău? Imediat îşi aminti
însă că nu poate să facă nici asta, e ziua de salariu şi patronul va
suna în orice clipă. Din nou captivă, din nou pândită de nişte
ochi în care nu voia să privească, din nou sufocată de ţipătul pe
care nu-l putea elibera în tihna care-i cuprinsese casa. A întins
braţul drept cu intenţia să-şi rezeme capul pe el şi în clipa aceea
cana de ceai s-a răsturnat pe masă. Lichidul aproape negru s-a
întins răutăcios până la margine, cobora în picături grăbite pe
mochetă. Speriată şi disperată de tot dezastrul acela, s-a ridicat
de pe scaun ca să oprească urâţenia din drumul ei. A strâns

repede cana şi faţa de masă, a şters apăsat cu şerveţele de hârtie
apoi a privit spre mocheta de culoarea piersicii. Poate că nu va
rămâne pătată, dacă o clătesc cu apă rece, şi-a zis, şi a deschis
robinetul în grabă. A umplut o altă cană cu apa ce curgea
vijelioasă şi, ca la comandă, a căzut în genunchi în faţa urmelor
vizibile. Spăla încontinuu, ca şi cum îşi curăţa sufletul şi mintea
de mizerie şi frică. Obosită de gestul oarecum exagerat, s-a oprit
pipăindu-şi obrazul fierbinte. Era ud şi el.
Semne, peste tot apăreau semne. N-ar fi trebuit să uite că
surprizele nu-şi anunţă sosirea niciodată, ele doar apar şi îşi
revendică drepturi. Oare crezuse că era vindecată şi constata că
e încă departe de aşa ceva? Dar de ce anume să fie vindecată?
Eh, despre asta erau multe de spus... Considera că trebuie să
aştepte un moment, o stare şi o persoană potrivită ca să poată
vorbi, ca nu cumva să deschidă uşa înainte de a fi în stare să
înţeleagă ce urma să vadă mai departe. Ceaiul se vărsase, nu
mai avea rost să rămână în bucătărie.
A intrat în dormitor şi s-a întins pe pat. Cu ochii închişi, ca
şi cum aşa putea să ţină la distanţă realitatea, a început să se
plimbe printre amintiri. Se întreba cu melancolie cum ar fi, dacă
ar vedea-o Elena acum, temătoare ca un copil părăsit,
îmbărbătându-se naiv cu gândul că plânsul vindecă. Ce i-ar
spune, ce i-ar reproşa, ce ar sfătui-o? Dar Elena nu era acolo... Îi
devenea tot mai clar că va trebui să-şi facă singură un scenariu
pentru ieşire, iar despre căderea cumplită din acea zi să nu
povestească nimănui. Nu din orgoliu, fiindcă nu i-ar fi folosit la
nimic să se mintă. Şi nici pentru că i-ar fi fost ruşine; ce poate fi
ruşinos, când un om suferă neîndoios? Tăcerea ei urma să
ascundă rezultatul unui sondaj pe care nu l-a comandat
conştientă. Ceea ce a simţit, ce i s-a dat să vadă în sufletul ei a
fost un dar nepreţuit, pur şi simplu a aflat că are nevoie de
89 Dublu sens unic
ajutor. Fără să o intereseze cât e ceasul, s-a lăsat în voia

somnului. Durerea era tot acolo, în muşchi şi în oase, dar
dispăruse greaţa, la fel şi teama că telefonul va suna din nou.
N-are decât să sune, a fost ultimul ei gând înainte să adoarmă;
nimeni nu o putea obliga să-i răspundă celui care nu mai avea
cu ce să o încânte.
Telefonul a sunat repetat, îl auzea parcă din altă lume.
Nesigură dacă visa ori chiar auzea melodia pe care şi-o alesese
pentru tonul telefonului, l-a luat în mână şi a privit ecranul
albastru, pe care rămăsese imprimat un mesaj. Apel pierdut de
la George. S-a trezit pe loc şi l-a apelat, au vorbit puţin, doar cât
să stabilească împreună locul unde să se întâlnească peste o
jumătate de oră. Încântată de banii pe care îi va primi, şi-a clătit
repede faţa, s-a îmbrăcat şi a ieşit din casă. Maia încă dormea.
Pisicii îi desfăcuse un plic de mâncare, în bucătărie întinsese o
altă faţă de masă. A plecat ca şi cum nu s-a întâmplat nimic în
acea dimineaţă.
George era omul cu păcatele şi slăbiciunile lui, dar şi cu
nesperata calitate de a fi parolist. În nisipul mişcător pe care
Camelia îl traversa de câteva luni, faptul că putea conta pe
salariul ei îi dădea curaj. Îl respecta pe George şi-l preţuia
pentru asta. Între ei se formase o legătură puternică. Nici
situaţia lui nu era roz, numai că din alte motive. După
falimentul firmei şi pierderea casei ipotecate la bancă înfiinţase
altă firmă, cu acelaşi profil, dar cu o activitate mai restrânsă. Se
lupta cu o piaţă instabilă, cu o competiţie nu tocmai onestă.
Sectorul materialelor de construcţii era în plin declin, în ultimii
ani se construise foarte mult, dar atât de haotic... Aproape toate
construcţiile erau proprietăţi personale, gigantice, sofisticate,
anume ca să inducă senzaţia de putere şi de statut privilegiat.
Cele mai multe clădiri erau gata, locuitorii lor adăugând şi
piscina, şi garajul, şi fântâni arteziene şi garduri înalte din
beton, întrerupte de porţi la fel de înalte, din fier forjat. Pentru

toate acestea a fost nevoie de materiale de construcţie, diverse şi
în cantităţi industriale. Firmele care le produceau, la fel şi cele
care le comercializau, au avut o perioadă înfloritoare, aşa că au
apărut cheltuieli pe care altădată poate că nu le-ar fi făcut,
multe dintre ele pe credite contractate fără teamă.: depozite
întinse pe sute de metri pătraţi, parcuri de maşini de transport
şi de teren, birouri de lux, salarii mari. Senzaţia generală era
că totul va merge foarte bine în continuare, că profitul va fi
garantat şi în viitor.
Era firească această proiectare a prezentului asupra anilor ce
vor veni, fiindcă nu exista, la nivel de ţară ori de regiune, niciun
studiu aprofundat al economiei, unul care să tragă nişte semnale
de alarmă. Pe lângă asta, nu exista niciun program guverna-
mental care să garanteze, măcar pentru o perioadă, o cerere pe
care ei să o acopere prin activitate susţinută. Nimeni nu a ţinut
cont de nimic, nu a vrut să vadă că există tot mai puţine
investiţii ale statului şi tot mai multe vile ori case începute, dar
rămase înţepenite într-un anumit stadiu, ca nişte urme ale unui
război. Dezastrul era că acele construcţii aparţineau, în cea mai
mare parte, celor plecaţi din ţară să muncească, undeva, în
Uniunea Europeană. Au tot trimis bani, i-au îngropat în ziduri şi
proiecte, în speranţe sau orgolii şi mulţi dintre ei nu au mai
putut continua construcţia ori s-au hotărât să nu se mai întoarcă
în ţară. Cel puţin, deocamdată. Au înţeles, între timp, că munca
până la epuizare nu e totul, că viaţa lor merita mai mult:
vacanţe, studii pentru copii, răsfăţ şi liniştea aducătoare de
sănătate şi iubire.
Încet, încet depozitele au început să uite agitaţia
manipulanţilor, zgomotul continuu al motostivuitoarelor harnice
şi al camioanelor ce abia îşi mai trăgeau sufletul de atâta
alergătură între fabrică, depozit şi beneficiar. Criza economică îşi
91 Dublu sens unic
arăta, pe zi ce trecea, o mulţime de feţe. Angajaţii plecau,

îngrijoraţi că nu-şi vor mai primi salariul şi înspăimântaţi de
realitatea că România nu avea o piaţă a muncii care să le ofere
imediat o altă variantă. Somnul lor semăna tot des cu un coşmar...
Ca şi cum toate astea nu erau de-ajuns, George se lupta şi cu
nevoile familiei şi cu o grămadă de regrete, cu tendinţa de
autoînvinuire pentru ceea ce suportau soţia şi copiii lui. Nu-i păsa
prea mult de el, nu se menaja. Era cap de familie, deci trebuia să
găsească orice cale pentru a-i şti în siguranţă. S-au mutat şi ei
într-un apartament închiriat, n-au avut încotro. Din acel moment
nimic n-a mai fost ca înainte; nici armonia, nici confortul, nici
mândria că nu sunt ca ceilalţi din jur, adică nişte lefegii, cum ar
spune maestrul. Lor nu le mai rămăsese decât speranţa.
Curios cum ambele familii parcurgeau un drum extrem de
asemănător! Siguranţa că vor avea permanent resursele necesare
să-şi acopere toate cheltuielile încetase să le zâmbească. Fiecare
lună încheiată cu plata salariului era doar o dovadă că a mai
trecut o lună. Ce va urma, nu putea spune niciunul dintre ei. Şi
totuşi, nu se lăsau doborâţi. Se ocupau serios de treburile firmei
şi nu încetineau ritmul, nu încetau să caute clienţi noi, soluţii
adaptate perioadei prin care treceau. Dacă aveau să ajungă totuşi
în impas, vor găsi ei o soluţie, de ce să-şi facă griji cu-atâta
vreme înainte?
Tocmai această perioadă zbuciumată i-a făcut să devină
empatici, deschişi unul faţă de celălalt. Camelia i-a povestit
despre Radu. La început, George a susţinut-o deschis, dar
Camelia i-a simţit la un moment dat o oarecare nemulţumire.
– Radu e băiat bun, îi spuse George într-o zi. . Văd că e
harnic şi priceput la multe, e atent cu tine, dar ţie ţi s-ar potrivi
alt gen de bărbat. Ascultă-mă pe mine, ştiu bine ce spun! Eşti o
femeie puternică, ţie îţi trebuie o deschidere spre lume, un
suport financiar şi un partener lângă care să te ridici. Rămân la
convingerea că poţi mai mult, că vrei mai mult. Ai avut o

căsătorie lungă, asta nu e puţin lucru, dar nici nu înseamnă că
trebuie să te blochezi la Radu, de parcă ar fi singura variantă.
Nu te grăbi să iei o hotărâre, mai tatonează, mai gândeşte-te!
Iată că a venit şi vremea aceea, când trebuia să se hotărască
ce să facă cu viaţa ei! George îi vorbise din perspectiva
bărbatului familist şi asta i-a prins bine Cameliei. În vremuri
tulburi, orice ram de care te poţi agăţa devine copac, te apără şi
te mângâie în acelaşi timp. Oare a citit asta undeva, ori a scris-o
chiar ea? N-avea importanţă. Multe nu mai aveau importanţa de
altădată. Nici măcar bărbaţii de care i se păruse că va fi legată
până în ultima ei clipă nu mai existau. Dar existau alţii, care
puteau deveni fie raiul, fie iadul pentru ea...
George se grăbea, ca de obicei. Şi-au urat sărbători fericite
deşi mai era ceva vreme până atunci. Când s-au despărţit,
zâmbeau ca doi prieteni vechi. Dacă ar fi ştiut că acelea erau
ultimele urări pentru un an viitor mai bun, pe care să le audă de la
George, Camelia l-ar fi îmbrăţişat de bun rămas, i-ar fi spus o
dată în plus, deşi nu mai era nevoie, cât îi era de recunoscătoare...
Porni alene prin oraş, fără o destinaţie anume. Cele câteva
cumpărături le va face când se va apropia de casă, de ce să care
bagaje în loc să se bucure de o gură de aer proaspăt, de
privelişte şi de senzaţia că e atât de vie printre ceilalţi, indiferent
câte strângeri de inimă avea, de fapt, fiecare? La colţul
bulevardului, pe trotuar, se vedea un grup de oameni. Camelia
s-a apropiat curioasă de ei şi a întrebat ce se întâmplă acolo.
„Este ofertă specială la telefoane, de sărbători. Dacă vă
interesează, luaţi acest pliant şi intraţi în magazinul nostru de
alături”. Asta era prea de tot, îşi spuse Camelia, agasată. Ca şi
cum ar fi putut uita vreodată acea dimineaţă, cineva îi tot
aducea aminte că viaţa ei se rotea în jurul telefonului care sta
93 Dublu sens unic
gata să o sâcâie din nou. Nu, niciun apel din partea lui Radu nu
va primi undă verde de la ea!
Hotărâtă să rupă cumva ritmul aparent stabilit al acelei zile,
a traversat strada şi a luat-o în sensul opus salonului de coafură,
frecventat de obicei. Acolo era cunoscută, ar fi apărut întrebări.
Ea nu voia să vorbească cu nimeni, nu voia să mărturisească
nimic, era şi asta o formă a liniştii de care avea nevoie. A intrat
în primul salon ieşit în cale, ca o clientă oarecare, fără vreo
programare. Nu era chiar aşa de aglomerat cum se temuse. S-a
aşezat pe canapea şi a început să răsfoiască revistele de pe
măsuţa din faţa ei. Modă, poveşti mai mult sau mai puţin
credibile despre bărbaţi şi femei, leacuri, reţete miraculoase...
Pe scaunul din dreapta stătea o doamnă îmbrăcată în negru.
Avea părul ud, lăsat pe spate peste o pelerină de culoare închisă.
Coafeza îi prindea câte o şuviţă între degete şi aplica o vopsea
roşcată pe toată lungimea, începând de la rădăcină. Doamna
povestea însufleţită cum a fost convinsă de vecina ei să apeleze
la o ghicitoare în cărţi. Cărţi de tarot. Dădea tot felul de
amănunte şi semnificaţii ale etalărilor ciudate pe care i le făcuse
ghicitoarea, dar pentru Camelia ele nu erau relevante, ea nu ştia
nimic despre tarot. Treptat discuţia lor a acaparat-o. Rămăsese
cu revista în poală, deschisă, dar brusc devenită neinteresantă.
Aşa au trecut minutele, până când s-a eliberat locul de
alături. Imediat după ce s-a aşezat i-a spus coafezei că voia o
tunsoare elegantă şi un vopsit în nuanţa doamnei cu părul lung.
Era pur şi simplu uimită de plăcerea ce o simţea dintr-odată la
gândul că o schimbare majoră a look–ului nu va trece
neobservată. La final, s-a privit îndelung. Parcă se vedea pentru
prima oară. A plătit şi a ieşit cu un pas lejer, dar sigur, pe
trotuar. Avea senzaţia că va începe să danseze pe stradă, că va
prinde de mână trecătorii, să danseze şi ei lângă ea. Cât de dor îi
fusese de asemenea clipe!
Primul lucru pe care l-a făcut Maia, când a văzut-o, a fost să

spună: Waw! Ochii ei arătau că nu minte, că este realmente
mirată şi încântată de mama ei.
– Şi doar săptămâna trecută te certam că nu ai grijă de tine!
Şi-a făcut efectul aşa de repede?
– După cum vezi! Norocul meu e că mă ceartă propriul
copil şi că sunt ascultătoare.
– Îţi stă perfect, ai ales cum nu se poate mai bine şi
tunsoarea, şi culoarea. Te întineresc! Înseamnă că te-ai trezit
binedispusă. Probabil din cauza salariului, nu?
– Ai ghicit! Mi-am băut ceaiul fredonând, am citit ceva
drăguţ, până a sunat George, şi apoi am ieşit voioasă în oraş. Am
vrut să-ţi fac o surpriză, ca să nu-ţi mai faci griji pentru mine.
– Fă-ţi o poză şi posteaz-o pe internet! Să vedem ce vor
spune domnii de pe acolo.
– Ce simpatică eşti! Tu crezi că este suficientă numai
coafura? Un bărbat în adevăratul sens al cuvântului ar fi
interesat ce se întâmplă şi în mintea mea.
– O fi şi asta, nu zic nu, dar să nu uităm că totuşi ei sunt
bărbaţi! Mâine ce faci? Nu vrei să vii cu mine la Mall? Caut o
rochie pentru Revelion şi nu am inspiraţie deloc. Tu eşti într-o
dispoziţie de zile mari, ai vedea-o dintr-o ochire.
– Nu mai contează ce voiam să fac, mergem! Sper să fie
cald, să nu am nevoie de căciulă.
Maia era fericită, habar nu avea cum a fost dimineaţa şi ziua
aceea pentru fiinţa din faţa ei, femeia care îşi strângea pleoapele
cu grijă, ca să nu se vadă vreo urmă din lacrimile rostogolite cu
atâta spaimă şi durere, cu numai câteva ore mai devreme.
Noaptea s-a topit, grăbită să-i atingă şi pe alţii, din alte

colţuri ale lumii. Dimineaţa era şi ea pe sfârşite, făcându-i loc
soarelui vesel şi mulţumit că-i poate face pe plac unei mame cu
95 Dublu sens unic
părul frumos aranjat, vopsit într-o nuanţă îndrăzneaţă. Maia se

trezi prima, lenevi vreo zece minute şi, văzând că nu se aude
niciun zgomot în casă, coborî alene din pat. Întră în baie,
urmată, ca de obicei, de pisica jucăuşă şi curioasă. Ajunsă în
bucătărie, puse ibricul cu apă la fiert, scoase două ceşti cu
marginea aurie, le aranjă elegant pe farfurioare, cu şerveţelul fin
pus în partea stângă şi bătu la uşa dormitorului Cameliei. Nu
primi niciun răspuns. Insistă, dar tot nu se auzea nici măcar un
mormăit somnoros. Deschise uşa şi se duse direct spre patul în
care se vedea cineva ghemuit ca un copil. O atinse încet pe
umăr, ca să n-o sperie. Camelia nu se trezi, dar începu să-şi
mişte capul dintr-o parte în alta, şoptind cuvintele sacadat.
„Gata... ajunge... nu mai pot... te rog...” Maia nu ştia ce să
facă. O vreme a stat acolo şi a ascultat, a privit cum mama ei se
zbate să scape de ceva sau de cineva. Încercă din nou s-o
trezească, o prinse de umeri şi o strigă de mai multe ori. După
câteva clipe Camelia deschise ochii şi o privit lung, apoi îi
zâmbi. Un pic forţat, dar îi zâmbi. Maia răsuflă uşurată şi o
invită la cafea. O luă înainte, ca să-i lase timp să se trezească
de-a binelea, şi abia atunci conştientiză o senzaţie neplăcută de
spaimă. Turnă cafeaua în ceşti şi se aşeză cu spatele la uşă.
Cu părul ciufulit, ca după o încăierare, Camelia a intrat în
bucătărie cu ochii aţintiţi spre scaunul de la perete. Acolo stătea
de obicei. Câteva minute nu a spus nimic. Ţinea ceaşca cu
ambele palme, fără să se atingă de lichidul aromat. Era
concentrată, recapitula ceva, încerca să-şi amintească...
– Te simţi bine? S-a întâmplat ceva? o întrebă Maia, vizibil
afectată.
– Am avut un vis foarte neplăcut, nefiresc... Nu-l pot
înţelege. De fapt, au fost două vise, unul după altul. Mai întâi
eram într-un oraş vechi, un fel de târg. Mergeam pe caldarâm,
dalele de piatră erau ude, pe margine şiroia o apă murdară.
Drumul cobora şi mi-era frică să nu alunec şi să mă lovesc. Nu

ştiu dacă era oraşul meu, mai degrabă cred că nu. Undeva în
vale, direct pe acele pietre ude, stătea o femeie îmbrăcată în
haine de ţigancă, avea şi o basma colorată pe cap. Erau oameni
în jurul ei şi se uitau cum aşeza nişte cărţi de joc, cu figuri
colorate intens, unele după altele. Când am ajuns lângă ei,
femeia aceea terminase de aranjat toate cărţile. Era un
dreptunghi, patru rânduri de cărţi, câte opt pe fiecare rând. M-a
chemat pe nume şi, după ce s-au dat la o parte cei de lângă ea,
mi-a spus: „Dacă nu era acest unsprezece, puteai să ajungi în
rai. Uită-te şi tu!”. A întins mâna dreaptă şi mi-a indicat direcţia
în care să privesc. Era un tablou imens, o lume extrem de
frumoasă, care mă atrăgea, pe care o cunoşteam.
Camelia se opri şi luă câteva înghiţituri de cafea. Maia era
ochi şi urechi, nici nu ştia ce să spună. Camelia îşi reluă povestea:
– Nu ştiu cum s-a întâmplat mai departe de m-am văzut
brusc întinsă în pat, fără putere să mă mişc. Culmea e că patul
era afară, într-o curte. Din partea dreaptă a venit un bărbat,
ieşise parcă de după o uşă. Ţinea o pătură neagră în mâini. A
venit şi a întins-o peste mine. Nu i-am văzut faţa, se ascundea
după pătura aceea. Când a plecat, şi-a ferit din nou faţa, nu voia
să-l văd. Nu după mult timp a venit din nou. Totul s-a reluat
până când aveam pe mine zece pături negre, una peste alta. Erau
grele, mă simţeam strivită. Nu mai puteam nici măcar să respir.
Eram aşa de speriată şi disperată că nu pot să fac nimic, slabă şi
prinsă sub zidul acela negru care mă apăsa... Am început să ţip
şi să cer ajutor. Un timp nu s-a mai întâmplat nimic, apoi a
apărut tatăl tău la o oarecare distanţă, în faţa mea. Mă privea
foarte trist. L-am rugat să mă ajute. El doar mă privea şi era din
ce în ce mai trist. Între noi era un gard, un gard de lemn, nu
foarte înalt, dar ceva îmi spunea că nu putea fi trecut. Nu
înţelegeam unde sunt, doar mă rugam să fiu ajutată, salvată.
97 Dublu sens unic
Tata m-a privit încă o dată lung şi la fel de trist; a fost ultima
imagine, ultimul său gest. Eram disperată, gata să mă sufoc. În
acel moment bărbatul care-şi ascunsese mereu chipul a intrat
din nou, de data asta cu o pătură gri, pe care a întins-o peste
toate celelalte, chiar şi peste capul meu şi apoi a dispărut. Pe loc
mi s-a părut că păturile negre începeau să-şi piardă din greutate
şi că mi-e tot mai bine...
– Ăsta e coşmar, a răbufnit Maia, înfricoşată. Cum să visezi
aşa ceva?
Bine că m-am trezit, îşi spunea Camelia, încă timorată de
bărbatul fără chip. Îi părea rău că o speriase pe Maia, trebuia să
găsească urgent o cale de îndulcire a situaţiei. Ce vină avea
copilul, nu-i ajungeau câte a fost nevoită să simtă în ultimii ani?
Termină de băut cafeaua şi veni pe scaunul de lângă Maia, să
fie mai aproape de ea. O întrebă duios, ca şi cum discutau
despre ceva banal:
– Ţie ce ţi se pare ieşit din comun în visele mele?
– Faptul că te vedeai pe tine în acele scenarii, totul ţi se
întâmpla ţie, răspunse Maia, vizibil mai liniştită.
– Exact! De aici convingerea că mesajele sunt pentru mine.
Altceva?
– Ţiganca cu cărţile ciudate. Nu ştiu ce sunt acele cărţi.
– Concret, nu ştiu nici eu, doar am văzut nişte figurine pe
net, în treacăt.
Brusc, îşi aminti de femeia de la coafor.
– Vrei să-ţi spun ceva tare? Ieri, la coafor, tocmai despre
ghicitul în cărţi de tarot discuta o clientă cu una dintre coafeze.
Era interesant ce spunea femeia aceea, nu mi se părea că
fabulează, deşi, repet, nu ştiu nimic pe subiectul ăsta. Să fie
visul o dovadă că am fost impresionată de cele auzite?... Şi a
mai fost ceva. Când m-am uitat în oglindă, la final, foarte
încântată de cum arătam, mi s-a părut că acel chip este şi nu este
al meu şi auzeam cum îmi spune că cele unsprezece luni trăite

cu Radu nu sunt singurul dar pe care mi-l poate face universul.
Mă rog, poate nu mai reţin exact, dar ideea este exact asta –
Radu şi cele unsprezece luni ale noastre.
– Hei, suntem la scarry movies cumva? Tu nu te uiţi la aşa
ceva, deci nu te pot bănui că eşti influenţată de ele şi nici că mi-ai
face o farsă. E clar, la voi doi se referă visul, de fapt mai mult la
tine, dar care e mesajul? E o avertizare, o ameninţare? Tu ce simţi?
Camelia se lumină la faţă. Crisparea indusă de spaima
firească a omului cuprins de negre presimţiri îşi slăbi chingile şi
nici nu privi înapoi, când plecă de unde venise.
– N-o să-ţi vină să crezi, dar eu sunt mulţumită, îi spuse
fiicei sale. Zece luni m-am chinuit cu dilema dacă să rămân sau
să plec cât mai departe de el, zece luni am suferit, am resimţit o
mare greutate de comunicare, de colaborare, de încredere. La un
moment dat, mi s-a părut că nici n-o să mai scap vreodată din
închisoarea aceea, în care nimerisem nici eu nu mai ştiu cum.
Habar n-am de ce gândeam aşa, de ce simţeam că nu pot
învinge urâţenia instalată în viaţa mea. Păturile negre înseamnă
acea urâţenie, poate şi acea neputinţă care mă copleşise. Câte
erau? Zece. A unsprezecea, ultima, era gri. Nu albă, nu curată,
dar nici neagră nu mai era. În a unsprezecea lună m-am hotărât
să-l părăsesc. Situaţia mea s-a uşurat vizibil. Desigur, sunt urme
şi consecinţe, dar a dispărut ameninţarea.
– Ce interesant! Dar prima parte a visului?
– Dacă nu era unsprezece...Vorbele femeii păreau un fel de
dezamăgire că nu am fost atentă la acel unsprezece. Ea nu mă
certa, doar îmi arăta ce-am pierdut. Hai să vedem pe internet ce
înseamnă cartea asta de tarot!
În câteva clipe aveau deja cartea de tarot cu numărul
unsprezece în faţa ochilor şi o priveau amândouă ca hipnotizate.
Acolo era un bărbat cu un bici în mână... Cameliei i se făcu
99 Dublu sens unic
iarăşi frig, începu să simtă biciul pe toată pielea, pe ochi, pe

buze, în suflet. Maia a căutat explicaţii pentru simbolul cărţii de
tarot. Ce au citit, nu le-a adus decât groază. Nici nu mai era
nevoie de cuvinte între ele. Au revenit la bucătărie, fiecare
măcinându-şi propriile senzaţii. Atmosfera se încărcase de
emoţiile lor, poate de aceea pisica se repezi în braţele Cameliei
cu un mieunat strident şi nu voia să mai plece.
Maia a avut puterea să treacă mai repede peste momentele
tensionate. Ea nu era decât un martor, unul afectat, evident, dar
nu în mod direct, ca mama ei, care trăia un episod sfâşietor. De
aceea se grăbi să rupă tăcerea.
– Ştii ce voiam să-ţi spun şi am tot amânat? Că te admir
cum de treci prin această perioadă dificilă. Nu poate fi uşor să
uiţi, să mai ai încredere, să mai speri. Când mi-ai spus că nu ai
renunţat la ideea căsătoriei, m-am îngrozit. Cred că sunt încă
sub impresia morţii lui tata şi a celor întâmplate cu Radu. Nu
vreau să suferi iarăşi. Pe de altă parte, dacă ai rămâne singură,
ai suferi la fel de mult. Eu voi pleca de lângă tine, Teo a plecat
deja, tu ce vei face, cum vei trăi? N-ai nicio vină că omul ăla te-
a păcălit, că s-a prefăcut că este un bărbat bun şi potrivit pentru
tine. Nu te teme şi nu te feri să plângi! Nimeni nu s-ar descurca
mai bine într-o asemenea situaţie şi nu te poţi vindeca peste
noapte. Cât a trecut? Doar două luni. Momente de cădere pot
apărea în orice clipă, pot fi foarte dure, n-are rost să te
iluzionezi şi nici să le negi. Prefer să te văd câteva zile în
depresie, ori plângând şi ţipând de furie, decât să te închizi în
tine şi să te îmbolnăveşti. Sunt aici, nu ai de ce să te temi! O să
treacă, dar mai trebuie să ai răbdare un pic. Fii un om normal şi
acceptă că eşti într-o situaţie anormală, dar nu definitivă!
– Cât de mult te-ai maturizat, copile! Aşa este, m-am
încrâncenat prosteşte să le duc pe toate în cârcă, să nu mă plâng,
să nu-mi arăt slăbiciunea. Dar nu aşa se rezolvă o situaţie ca a
mea, nu pot şterge cu buretele într-o secundă tot ce s-a petrecut.

Am greşit, şi nu din neştiinţă. Am vrut să vă protejez pe toţi.
Vino la mama! Promit că din clipa asta voi aborda altfel
trecutul, amintirile, chiar şi furia pe care o simt în general.
Maia se ridică imediat şi o îmbrăţişă lung pe Camelia. Se
legănau una în braţele celeilalte şi zâmbetul revenea natural pe
chipul lor. Doar pisica nu înţelegea de ce o înghesuiau amândouă.
Încerca să iasă din strânsoare, dând semne de nervozitate. Abia
când şi-a scos ghearele, Camelia a lăsat-o să-i sară din braţe.
– Ei, dacă tot e momentul nostru de sinceritate, atunci voi
recunoaşte şi eu că ieri am fost la un pas de colaps. Tot ce ţi-am
povestit a fost o minciună, un act de bravură faţă de mine
însămi. Caută în coşul cu rufe de spălat, acolo este o faţă de
masă pătată cu ceai!
Camelia i-a povestit ce simţise dimineaţa trecută; cum s-a
temut, cum s-a răzvrătit, cum şi-a aprins acea ţigară după atâta
timp şi cum s-a hotărât în final să ascundă totul în spatele unui
zâmbet absolut inocent.
– Toate acestea s-au dus, probabil îmi erau necesare, zise
ea, din ce în ce mai sigură pe sine. Dacă revenim la ciudatele
mele vise, mai ales la primul, cred că ştiu care este mesajul lui.
Tabloul acela viu, frumuseţea lui, care mă făcea să nu mă simt
străină când îl priveam, reprezintă viitorul posibil. Ţiganca a
spus că aş fi putut ajunge în rai, nu că nu mai am şanse să ajung
acolo. Ziua de ieri şi noaptea trecută au venit să mă ajute. Cred
că nu mai poate fi aşa de greu să ajung la momentul în care să-l
iert pe Radu şi să-mi văd de drumul meu spre paradis.
– Asta da, minune! Şi eu mă simt eliberată de o mare
greutate.
– Aveai şi tu pături negre pe suflet?
– Oho, încă de când am plecat din apartamentul nostru, acum
un an, pe ninsoarea aceea nefirească pentru luna octombrie!
101 Dublu sens unic
Şi-au terminat cafeaua, s-au îmbrăcat bine şi au plecat la

Mall. Rochia pentru Revelion le aştepta cuminte pe umeraş.
Către miezul nopţii, în liniştea blândă a casei, Camelia
recitea cu răbdare şi speranţă scrisoare pe care şi-o scrisese cu
toată iubirea de care a fost în stare. Ceea ce a scris nu avea nici
titlu, nici dată. Era ca şi cum vorbea cu cineva în care avea toată
încrederea şi de la care nu aştepta aprobare. Nici aplauze, pentru
că ceea ce este autentic va fi valabil oricând, nu contează
cauzele, oamenii ori părerile lor. Scrisoarea ei a reuşit să facă
ceea ce-şi doresc toţi oamenii: să iasă din limitele timpului!
„Anotimpurile... Toate mi-s dragi, pe toate le aştept cu

nerăbdare, de parcă ar fi prima oară când ne întâlnim. Dacă
le-aş aşeza într-o altă ordine, după preferinţele mele, ar
însemna să fac declaraţii diferite de la an la an, în funcţie de
cât de prinsă am fost sufleteşte în fiecare dintre ele. Viaţa mea
s-a rotit şi s-a rotunjit în jurul unor evenimente petrecute mai
ales toamna – şcoala, facultatea, prima căsătorie. E destul de
ciudat, pentru că eu nu sunt fiica toamnei, nici vreo rudă a ei.
M-am născut la începutul primăverii, ochii mei poartă
amprenta acesteia permanent, numai că izbucnirea ei
demonstrativă, asemănătoare cu promisiunea paradisului
mereu verde şi tânăr, nu-mi dă mai mult decât fiorii unui
început, al unuia dintre miile pe care mi le-aş putea asuma.
Păstrez fiorii, dar caut mai departe, mai adânc, vreau o
devenire, o definire a mea însămi prin experienţe care să mă
facă părtaşă la ele. Nu m-am îndrăgostit niciodată iarna, nici
primăvara, şi nici vara, ca şi cum dragostea ar avea un singur
anotimp pentru mine: toamna. Dar până la toamna viitoare e
multă vreme, ce voi face cu viaţa mea până atunci? Despărţirea
de Radu a venit tot toamna – asta mă face să mă întreb ce
anume s-a schimbat sau urmează să se schimbe în destinul meu,
ce alt anotimp va deveni pentru mine cel al dragostei, dacă

acum toamna reprezintă sfârşitul ei, în loc să fie începutul?
Păşesc încet şi mă simt jumătate vulnerabilă şi jumătate
incitată, aşa cum se simt toţi cei care ajung în faţa unei intrări
necunoscute. Nimeni nu ştie ce va urma, ce le va apărea în cale
sau cum vor ieşi de acolo. Şi nici nu există altcineva care să le
poată spune, pentru că viaţa fiecăruia dintre ei, cu tot tumultul
interacţiunii dintre miliardele de oameni, rămâne absolut
personală.
De data asta, toamna a însemnat pentru mine şi sfârşitul, şi
începutul. Două stări, două lumi, două anotimpuri în acelaşi
anotimp. Cred că a venit momentul să caut anotimpul care nu
se amestecă cu altceva, nu se diluează şi nici nu se întinde peste
puterile lui din dorinţa de a acoperi praful şi noroiul, oboseala
şi golul. Abia acel anotimp va fi al meu”.
103 Dublu sens unic
Capitolul 9. Unda tristeţii memorate
În camera cu toate becurile stinse, cu fereastra acoperită de

draperia vişinie, care părea şi mai întunecată, Camelia încerca
să adoarmă, dar nu reuşea. Era obosită şi tulburată după noaptea
trecută. Se întorcea de pe o parte pe alta, încercând să se
desprindă de amintirea visului răvăşitor. Oare ce îl declanşase
tocmai acum? Să fie de vină întâlnirea avută deja cu Elena ori
poate cea de mâine, pe care au stabilit-o deja? Întoarcerea
printre amintiri e dificilă pentru cel care vrea să facă pace cu
ele. Camelia ştia asta şi totuşi nu voia să renunţe la ceea ce
începuse odată cu reîntâlnirea Elenei. Se ridică din pat, ameţită
şi apăsată de durerea de cap, convinsă că nu are niciun rost să se
mai chinuie să adoarmă. Aprinse veioza şi parcă auzi pe cineva
în spatele ei şoptind:
„Ceea ce nu îmbrăţişezi, nu poţi vindeca, ceea ce nu

iubeşti, nu poţi cunoaşte. Azi eşti o cascadă, dar nu mai ai
nimic din frumuseţea ei, doar tumultul căderii apei în gol ...”
Erau cuvintele ei, scrise cândva. De aceea nu tresări, ci intră
în dialog cu ele fără să se teamă.
„Uneori sunt tristă, atât de tristă, încât vorbele mele se vor

nişte chemări, dar în suflet mă înconjur şi mă umplu de tăcere.
În acele clipe nu mai ştiu ce să spun, pentru că lumina din mine
se sparge în mii de bucăţi şi cioburile acelea mă dor. Şi mă
sperie că din ele se ridică un perete uriaş între mine şi mine.
Atunci nu mai ştiu cine sunt...”
Tăcerea s-a apropiat şi mai mult de ea şi, înainte de a

cuprinde definitiv camera, nu demult cu toate becurile stinse, îi
şopti mai departe:
„E greu să fii munte cu picioare minuscule şi să visezi cum

alergi înspre mare. E greu să fii o mare cu dezlănţuirile
neînţelese de cei ce te privesc şi totuşi să-i ierţi şi să te întorci
la ei ca şi cum singurătatea n-ar fi fost decât o pauză prelungă
şi dorită înainte de sublima îmbrăţişare. Când zaci, cu
amândouă mâinile aruncate în aer după o şuviţă de lumină, cu
ochii bâjbâind după o minusculă frânghie de care să-ţi agăţi
speranţa, ceva îţi şopteşte că nu aici este sfârşitul. Nu-i aşa?”
Ca şi cum tocmai s-ar fi trezit după un somn odihnitor,

Camelia se îmbrăcă şi deschise calculatorul. Îi era sete, îi era şi
foame. Se duse la bucătărie şi luă din frigider tot ce-i făcea cu
ochiul la ora aceea. Mâncă fără grabă şi apoi se întoarse în
dormitor cu un pahar de apă rece. Când se aşeză pe scaun,
acesta i se păru mai confortabil ca niciodată. O mulţime de
cuvinte veneau spre ea din toate părţile, din toate timpurile şi
nu-i trebui decât un minut ca să le primească cu drag, atât cât i-a
fost necesar calculatorului să intre în funcţiune. Scria cu plăcere
şi cu nerăbdare, nu căuta o formă anume ori un subiect anume.
Versurile miroseau a busuioc, a cireşe coapte şi a vânt.
Propoziţiile nu se mai fereau să se întindă pe mai multe rânduri
ori să vorbească despre spaimă. În ochii Cameliei juca o lună
subţire, încântată de propria-i strălucire şi de răbdarea să ajungă
un rotund perfect.
105 Dublu sens unic
„Astăzi mă simt mov, poate din cauza liliacului. Mi-a spus

cândva că pe el nu-l sperie mâna care îi va rupe florile, pentru
că el este mereu îndrăgostit şi fericirea lui stă în frenezia cu
care îşi scutură parfumul peste lume. L-am întrebat de ce
înfloreşte numai primăvara şi de ce mă lasă să-mi fie dor de el.
S-a mirat de întrebarea mea, dar nu s-a supărat. M-a privit
intens, cu toate nuanţele lui de mov, şi m-a întrebat de ce nu
înfloresc şi eu în fiecare zi. Îmi venea să plâng. M-am uitat la
mine şi la tristeţea cu care m-am îmbrăcat nepăsătoare fără să
tremur că-mi lipseşte frumuseţea şi că cei care trec pe lângă
mine şi nu se mai pot bucura că mă întâlnesc. I-am spus
liliacului: mă dor nişte gânduri, nişte dorinţe, mă doare că nu
pot fi aşa cum îşi doresc ceilalţi, când vor şi cum vor ei, că
oricât m-aş strădui, nu pot să fiu şi trandafirul, şi toporaşul în
acelaşi timp, doar pe rând. Atunci liliacul mi-a spus şi mai
iubitor: există un anotimp pentru fiecare dintre noi şi pentru
fiecare emoţie pe care o trăim şi toate vin pe rând, ca să avem
timp să gustăm din ele şi să le memorăm.
Ce bine îmi făceau cuvintele lui, cât de înţelept era când îmi
spunea că eu îl văd liliac atâta timp cât înfloreşte, dar când
florile lui trec în amintire, simt dorul şi aştept cu încredere ziua
când se va întoarce. Aşa eşti şi tu, a continuat el, cine te
iubeşte, o face şi atunci când nu mai eşti plină de flori, ci doar
de promisiunea că întotdeauna vei fi acolo pentru el. Liliacul
zâmbea, s-a aplecat să mă strângă în braţe cu iubire şi apoi mi-
a întins câteva flori cu cinci petale în loc de patru. N-o să-i uit
niciodată ultimele sfaturi: păstrează-le în suflet, dacă ţi-e dor,
şi ai încredere că fiecare anotimp şi fiecare înflorire va veni
spre tine ori de câte ori vei fi gata să le trăieşti!”
Dacă nu ar fi fost iarnă şi dacă ar fi locuit la casă, Camelia

ar fi putut auzi primul cântat al cocoşilor. Era cinci dimineaţa.
Zorii zilei alergau spre soare...
Aproape de orele amiezii, privind absentă pe geamul

autobuzului, Elena era în drum spre Camelia. Ştia că o aşteaptă
să mănânce împreună, cum au mai făcut de multe ori. Se gândea
la poveştile pe care le va auzi în continuare de la ea şi simţea
plăcere. În mare parte, deja avea o idee despre ce s-a întâmplat.
Radu a păcălit-o, s-a folosit de încrederea ei. A minţit-o frumos,
până a prins-o cu totul în mrejele lui. Cum să nu fi devenit
Camelia furioasă, când şi-a dat seama de toate astea? Dacă era
în locul ei, făcea un scandal mare de tot, îl dădea afară din
apartament ori pleca a doua zi fără să se mai uite în urmă. Dar
ea n-a procedat aşa, ba a mai şi încercat să mascheze dezastrul.
Asta o iritase pe Elena, fiindcă nu i-a fost greu să simtă că în
casa aceea toţi jucau teatru, inclusiv Maia. Bine, pe Maia nu era
supărată, ea n-a avut ce să facă. Dar Camelia? Ce naiba o fi fost
în capul ei? Nu cumva îl iubea pe Radu mai mult decât voia să
recunoască şi de fapt, de asta suferă acum? Poate că dorinţa ei
de a povesti este tocmai încercarea de a-şi justifica iubirea care
o chinuie. Varianta asta i se părea cea mai aproape de adevăr.
Ei, dacă aşa stau lucrurile, atunci va trebui s-o facă pe Camelia
să recunoască urgent că, de fapt, plânge după el. Cu iubirea nu
este de joacă; cele mai mari drame ale oamenilor tocmai de la
ea au început.
A privit-o lung pe Camelia şi nu i-a plăcut chipul ei obosit.
De unde să ştie despre noaptea albă ori cauzele pentru care acea
noapte a fost atât de albă şi de lungă pentru Camelia? Prima
concluzie i-a venit Elenei de acolo de unde rămăsese cu
monologul înainte să coboare din autobuz. Acum era sigură că
cearcănele şi paloarea acesteia erau rezultatul dorului de
107 Dublu sens unic
bărbatul iubit. Bineînţeles, a devenit şi mai curioasă, şi mai

dispusă să-i asculte spovedania. Va fi atentă la orice detaliu care
ar putea-o ajuta să-i smulgă masca şi să-i ceară adevărul. Alt
ajutor nu exista pentru Camelia. Va avea destul timp, fiindcă va
rămâne peste noapte la ea. Seara oamenii sunt mult mai dispuşi
la confesiune, mai sensibili şi mai sinceri.
În sinea ei, Elena se liniştise. Ştia ce avea de făcut. Dar mai
întâi să mănânce! Îi era foame, iar din bucătărie venea un miros
de hribi cu smântână şi mămăligă caldă.
– Ce de bunătăţi aici!
– Mama a avut grijă să avem hribi în plină iarnă. Ea este
gospodina originală, eu, numai o copie, zise Camelia, aranjând
cu grijă tacâmurile, farfuriile şi aducând pe rând mămăliga şi
tocăniţa de hribi.
Deşi ar fi putut să se aşeze comod pe canapeaua din
sufragerie după ce au mâncat, au rămas la masa din bucătărie.
Elena văzuse ceva chiar de cum intrase, dar a amânat dinadins
întrebarea. Acum era momentul potrivit.
– Citeşti „Istoria religiilor”?! Ce-ţi veni?
– Dacă ai şti ce interesantă e!...
– Nu aveai altceva mai bun de citit? Stau şi mă întreb,
pentru ce s-ar obosi un om să studieze religia? Ca să obţină ce?
– Multe se pot obţine, Elena! Aducerile aminte, regăsirea,
transformarea, poate eliberarea... E scopul existenţei, nu numai
al meu. Într-o bună zi, va fi scopul multora.
– Atunci las-o să-şi facă treaba şi vezi-ţi de viaţa ta! Ştie ea,
existenţa, mai bine ce are de făcut.
– Mă faci să râd. Păi, cine este existenţa asta, nu cumva noi toţi?
– Habar n-am şi nu mă deranjează că nu ştiu. Sunt o mulţime
de alte lucruri pe care nu le ştiu şi pot trăi foarte bine şi aşa.
– Nu te cred, dar fie! Uite, am o curiozitate: care crezi tu că
este rolul lui Dumnezeu în lumea noastră?
Elena nu se încruntă, auzind întrebarea. Dimpotrivă, simţea

că are ocazia de a pune lucrurile la punct.
– O, el e dirijorul, e cel ce stabileşte melodia! Noi cântăm şi
dansăm cum putem şi dacă putem, trăgând nădejde să primim o
notă mare la final. O porcărie! Cred că asta ţi-ar spune cei mai
mulţi, dacă ai face un chestionar.
– Ştiu, şi mă doare că e aşa de greu de priceput că eu, tu şi
toţi ceilalţi suntem legaţi unii de alţii şi de tot ce ne înconjoară.
Transformarea, oricare ar fi ea, nu e posibilă fără participarea
tuturor.
– A tuturor, da, dar de ce şi a lui Dumnezeu?
Ce departe l-au dus oamenii pe Dumnezeu! L-au aşezat pe
un piedestal şi l-au uitat acolo, îşi zise Camelia, temându-se să
nu devină neiertătoare cu Elena.
– Părerea mea este că religia a fost şi este foarte prezentă în
tot ce înseamnă şi mărirea, şi decăderea omului pe acest
pământ, spuse ea, convinsă că nu greşeşte. Eu aşa simt şi nu pot
să nu mă întreb cum de sunt posibile amândouă. Reprezentanţii
bisericilor ne spun că depinde cum sunt ori nu sunt urmate
învăţăturile propovăduite de ei. Adică, până la urmă, tot omul
este vinovat pentru suferinţa lui.
– Aşa cred şi eu. Biserica ne învaţă, dar nu ne poate obliga
să fim buni.
– Eu cred altceva şi o spun cu toată sinceritatea, chiar dacă
ştiu că risc să supăr multă lume. Pe mine m-a interesat să ştiu ce
se urmăreşte în final prin menţinerea şi întărirea sistemelor
religioase – ca oamenii să dobândească cunoaşterea de care au
nevoie ori să le fie exploatate slăbiciunile, temerile? Ca să
înţeleg, încă trebuie să citesc istorie, filosofie, religie. Toate
lucrurile astea se întâmplă de la începutul lumii, despre ele au
scris toţi filosofii. Şi nu numai ei. De asta nu pot exclude religia
din preocupările mele. Viaţa omului se roteşte în jurul ei.
109 Dublu sens unic
– Poate a ta sau doar a unora. Uite, pe mine nu mă

interesează nici să înţeleg, nici să urmez aşa o cale.
Camelia nu ştia ce să facă: să continue, ori să abandoneze
subiectul? Nu ea a deschis discuţia despre religie, iar faptul că
Elena nu întârzia să răspundă ori să adauge întrebări o punea în
dificultate. Îi era greu să creadă că Elena urmăreşte altceva
decât plăcerea de a o contrazice. Şi asta în vreme ce ea ar fi vrut
să vorbească despre ceea ce o îngrijora... Pe de altă parte, şi
ceea ce tocmai dezbăteau avea importanţă, de ce să lase în aer o
chestiune cel puţin la fel de interesantă?! O întrebă calmă, fără
pic de răutate:
– Cine crezi tu că i-a făcut pe oameni să accepte supunerea
oarbă în faţa şefului, a stăpânului? Nu cumva este o legătură cu
modelul destinului stabilit de cineva foarte puternic, adică de
Dumnezeu?
– Nici măcar nu le-a fost greu. Oamenii sunt siliţi să creadă
că există ceva dincolo de puterea lor de a-şi controla viaţa. Sunt
prea multe evenimente şi trăiri care nu pot fi explicate, care nu
se pot considera alegerile unui om. Cine ar alege de bună voie
sărăcia, boala, exploatarea, lipsurile ori nedreptatea, şi de ce?
Nu înţeleg toate acestea, şi până nu înţeleg dacă liberul arbitru
exclude ceea ce numim destin sau doar operează în cadrul lui,
nu pot crede în existenţa niciunui Dumnezeu. De fapt, tocmai
aceste întrebări şi dileme fac posibilă existenţa Lui.
– Păi, vezi? Dumnezeu este necesar!
– Pentru mine, mai degrabă este o iluzie! Mie mi se pare că
inventarea lui Dumnezeu a fost inevitabilă. Altfel, oamenii s-ar
simţi total neajutoraţi, pierduţi în spaţiu. Ei au nevoie de ceva
de care să se agaţe în speranţa lor. E un fel de efect Placebo.
– Oh, ateii ţi-ar ridica statuie, dacă ar auzi ce spui! Admit
totuşi că este un punct de vedere corect. Eu susţin în continuare
că fiecare are dreptul să creadă sau nu, tot aşa cum fiecare are
puterea de a crede sau nu.
– Deci, a fi credincios nu este singura cale.
– O cale spre ce, Elena?
– Spre rai, că aşa susţine toată lumea!
O spusese cu aerul celei care a descoperit misterul şi astfel
putea pune capăt oricărei alte explicaţii. Dezamăgită, Camelia
adăugă încet, ca pentru sine:
– În cazul ăsta, viaţa noastră ar fi o confundare a căii cu
destinaţia, o vânătoare de recompense, nu mulţumirea
sufletească a trăirii conştiente a fiecărei zile.
– De unde atâta bucurie? zise Elena, batjocoritor. De cum
începem să înţelegem că ne-am născut pentru a muri, ne umplem
de toate spaimele posibile. E ca şi cum am simţi doar ameninţarea.
– Înseamnă că ceva din interiorul nostru ştie că viaţa este
preţioasă, ştie că nu e doar un pasaj către paradis.
– Ai dreptate şi tu, recunoscu Elena, dar omul e constrâns, i
se cere supunere şi renunţare la plăcerile vieţii.
– Eu nu simt deloc aşa. Bănuiesc că te referi la plăcerile
trupului. Dar sunt atâtea altele – plăcerea de a citi, de a dărui, de
a crea ceva util sau frumos, de a ajuta, de a învăţa ceva nou. Ni
le interzice oare cineva? Sunt ele mai neînsemnate în
comparaţie cu plăcerile trupului?
– Pentru unii, da. Şi nu ai voie să-i judeci, nu e treaba ta!
Elena nu se mai simţea în largul ei. Era sigură că va fi
prinsă cumva la mijloc de următoarele replici ale Cameliei şi
asta ar fi presupus amânarea destăinuirii despre ea şi Radu. Pe
acelea voia să le audă, pentru ele venise, nu pentru dezbateri
existenţiale. Spera ca ultimele ei cuvinte s-o fi convins să
renunţe la acest subiect de bună voie, să nu fie nevoită s-o
bruscheze cumva şi s-o îndepărteze de uşurinţa cu care
povestea. Camelia nu acceptă să fie constrânsă, indiferent
111 Dublu sens unic
despre ce este vorba. E dispusă să dea totul, dar numai dacă e

lăsată să o facă aşa cum simte ea, în libertate şi armonie. Iar
tăcerea în care se retrage uneori, exact cum face acum, poate
însemna orice, chiar şi renunţare. Deşi, mai rar...
Camelia profita de calmul ce coborâse peste ele şi dădea
deoparte cuvintele aspre, trimiterile personale la Elena, tonul
dojenitor la care, cine ştie, poate că se aştepta prietena ei. La ce
bun toate acestea, când ea îşi dorea să arunce balastul din
trecutul ei, teama, iluzia şi judecăţile încrâncenate? Şi-apoi,
Elena avea dreptatea ei.
– N-o să-i judec niciodată, Elena, fiindcă suntem prea
asemănători, prea afectaţi de falsele teorii despre cei buni şi cei răi.
Doar mă întreb, dacă o plăcere continuă şi uşor de obţinut ne-ar
putea mulţumi întotdeauna... La un moment dat o să ne plictisim şi
de asta, pentru că omul este un descoperitor şi un creator.
– Şi pentru ce ar avea nevoie de credinţă, în cazul ăsta?
Cum i-ar putea aduce ea vreun beneficiu?
– Hai să-ţi dau un exemplu! Observi oameni bogaţi cum
pierd uneori totul, nu contează din ce cauze şi pe ce căi? Se
presupune că una dintre ele ar fi lipsa credinţei, compensată cu
o încredere excesivă şi exclusivă în forţele şi resursele proprii
cu care, de regulă, „rezolvă” ei orice problemă. Bineînţeles că
nu e vorba numai despre asta. De cealaltă parte, vedem săraci,
necăjiţi, bolnavi, oameni disperaţi, care ies din acele situaţii
limită şi îşi continuă drumul. Cum o fac?! Încrezându-se total în
ajutorul divin!
– Efectul Placebo, nu ţi-am zis mai înainte!?
– Adică, faptul că oamenii aceia cred în Dumnezeu este o
putere în sine, dar ea nu poate certifica existenţa lui Dumnezeu?
– Nu ştiu ce să spun, deocamdată sunt sceptică. Mintea mea
vrea dovezi, vrea ceva logic, dacă palpabil nu este posibil.
Aici s-au împotmolit şi alţii, nu numai ea, îşi spuse Camelia.

Omul vrea dovezi, deşi le respinge de atâtea ori, când le
primeşte. Până şi dovezile de iubire trec neobservate. Ea ce
dovadă să-i aducă Elenei? Se întrista din ce în ce mai mult,
începea să simtă zădărnicia gestului ei sincer de a-i împărtăşi
din ceea ce trăia. Îşi aduse aminte de cuvintele Elenei: „... poate
că unii vor să doarmă toată viaţa...” şi brusc se pomeni
întrebându-se dacă nu cumva oamenii aceia nici nu ştiau că
dorm. Dacă şi Elena e unul dintre nevinovaţii care au nevoie
doar de un pic de ajutor? Camelia înţelegea că trebuie să sape
mai adânc în convingerile Elenei; nu din curiozitate, ci cu
speranţa că ea îşi da singură un răspuns.
– Dar procedeul Placebo nu este cât se poate de logic? o
întrebă cu răbdare. Apa sau pilula inofensivă, despre care ştim
că nu conţine niciun principiu vindecător, nu sunt palpabile? De
ce n-ar fi şi Dumnezeu o pilulă magică?
Acea întrebare nu era numai pentru Elena. Camelia i-ar fi
pus-o oricărui om căzut pradă îndoielii ori disperării că nu-şi
mai găseşte rostul şi locul în lume.
– Vindecarea aceea miraculoasă nu va fi decât o închipuire,
o înşelătorie, răspunse Elena, cu nepăsare.
– Şi care ar fi pierderea pentru om, în cazul ăsta? Dacă
rezultatul este benefic, de ce ar conta atât de mult cauza care îl
produce? A, Dumnezeu nu e nici palpabil, nici logic, deci nu e nici
posibil pentru mintea noastră! Asta era! Dar a te îndrăgosti e logic,
e palpabil? Putem vedea ori atinge dorul sau iubirea sau ura?
– Vai de capul meu unde mă bagi! Iar o să am coşmaruri o
bucată de vreme.
– N-ai fi singura. Tot într-un coşmar mi se pare că trăiesc şi
eu de o bucată de vreme, recunoscu Camelia.
– Ce faci, dramatizezi? Tocmai tu, care spui că prin credinţă
se poate depăşi orice impas?
113 Dublu sens unic
Camelia nu mai avea niciun dubiu. Elena respingea ideea de

credinţă, pentru că o confunda, în mintea ei, ca atâţia alţii, cu
religia. Mai bine zis, cu sistemul religios, indiferent care dintre
cele existente. Orice i-ar spune şi oricâte exemple i-ar da, va fi
în zadar. Elena crede altceva sau altfel. E şi asta o formă de a
crede, doar că nu i se poate ataşa sensul strict spiritual. E
vremea să pună capăt acestei discuţii! De ce să se amestece în
aşa ceva? Mai ales că încă era sub impresia coşmarului de acum
două nopţi.
– Eu mai vreau o cafea, spuse deodată. Vrei şi tu?
– Da, poţi să mai faci una.
Capitolul 10. Semnele de întrebare
Camelia se hotărî să nu-i mai permită Elenei să-i risipească

timpul şi răbdarea. Duse ceştile de cafea în sufragerie. Bucătăria
i se părea prea strâmtă pentru toate câte voiau să fie eliberate
din sufletul ei.
– Am avut un vis ciudat, ceva legat de Radu. De fapt, mai
corect ar fi să spun că a fost un vis groaznic, începu ea, privind-
o pe furiş.
– Mai groaznic decât ce ai trăit cu el? Nu se poate!
Elena o spusese pe un ton teatral, bineînţeles. Şi-a dat şi
ochii peste cap, a disperare. Ar fi făcut orice, numai s-o aducă
pe Camelia mai repede la punctul de mărturisire completă.
– Nu fi rea! Poate am exagerat şi eu, poate nu am înţeles ce
voia de la mine. Sunt atâţia oameni care nu găsesc aceeaşi
lungime de undă. Dar dacă s-ar mai strădui un pic, cine ştie...
Aha! Începe spectacolul! Ştiam eu că despre asta este vorba.
Elena era foarte mândră de ea. Imediat a devenit serioasă,
interesată, ca să nu se trădeze. Îi plăcea grozav să se joace cu
stările Cameliei şi nu voia să se termine totul aşa de repede.
– Ce-ar fi să-ţi aminteşti cum a început povestea ta cu el,
cum ţi s-a părut iniţial, ce aşteptări ai avut? Poate e vremea să
vorbeşti despre ce s-a întâmplat după momentul euforic ce te-a
făcut să cazi pe spate de dragul lui.
– Nu s-a întâmplat nimic diferit de ceea ce se petrece în
multe alte cupluri: diferenţe de opinii, opoziţii, îndârjiri
prosteşti de a susţine sau a impune ceva. O piesă de teatru cu
115 Dublu sens unic
cele mai multe reprezentaţii pe scenele lumii şi ale tuturor

timpurilor.
„Nimic nu-i nou sub soare, îi şoptea Cameliei Ecleziastul,

de peste timp. Ca la un semnal, doar de ele cunoscut, amintirile
au început să se agite, să ţipe. Voiau să rupă tăcerea impusă şi
să spargă pentru totdeauna blestemul de a se hrăni din ce în ce
mai puţin cu realitatea tremurândă din spatele lor. Băteau din
picioare, loveau pacea zilei, îşi cereau dreptul la nemurire.
Camelia doar le observa, le cunoştea bine obiceiul. Iureşul lor
îi creştea pulsul, simţea cum sângele i se îngroaşă de la atâtea
emoţii alergând bezmetice să găsească o uşă ori măcar un loc
unde să-şi tragă sufletul. Nevoia de liniştire i se arăta cum nu
se putea mai clar...
Ultimele două ierni le-a pus la uscat, le-a presat cu furie,
până când a fost sigură că nu vor mai putea respira. Are oroare
de îngheţ. Oare pe cine vrea să păcălească, repetând că totul
va fi bine, totul se schimbă? Nimeni nu este convins de ceva
anume, dacă nu vrea să fie convins. Şi nimeni nu se schimbă de
la sine, doar e forţat să intre sau să iasă dintr-un joc al
variantelor. În odăile aceluia, mobila e bătută în cuie, o ştie pe
de rost şi o şterge de praf din reflex, nu pentru că observă ceva
nou la ea. Până într-o zi, care va fi nefalsificata şi nepătata zi a
sufletului său. Căci ce e sufletul, la urma urmei? E o uşă
asaltată de aşteptări, o uşă care se deschide şi le primeşte în
audienţă. Ştie cineva care vor fi întrebările, capcanele,
recompensele? Înăuntru se petrec lucruri misterioase, uneori se
aud gemete şi exclamaţii de uimire. O fi sonorul unui film, îşi
spun cei de afară, încercând astfel să-şi diminueze frisonul. Dar
de unde să ştie ei, dacă sunt încă afară?”
După această pauză prelungită, Camelia începu să

vorbească privind în gol, undeva peste capul Elenei.
– Mda, aşa spunem noi, că toate se întâmplă. Numai că, la
un moment dat, tot ne dăm seama că am fost păcăliţi de
neputinţa noastră, fireşte, omenească, de a desluşi cât mai
repede cauza şi, mai ales, rostul lor. Iar la noi doi nu s-a
„întâmplat” pur şi simplu ca, imediat după ce ne-am mutat
împreună, Radu să-mi aducă la cunoştinţă senin că, de acum
încolo, totul se va schimba, pentru că într-o căsnicie există
condiţii ce trebuie respectate. Aşa ceva se pune la cale, Elena!
Tot comportamentul lui, în jumătatea de an de dinainte de a ne
muta împreună, a fost premeditat, ceva care să mă facă să fiu
uimită de norocul care a dat peste mine.
– Ehei! Bărbaţii sunt nişte vânători, mintea lor e concentrată
la capcanele pe care să le întindă şi în care să picăm noi,
femeile. Cât mai elegant şi mai des, dacă se poate, ca să aibă
parte şi de spectacol. Nu generalizez, să fie clar! Cât despre
strategiile de cucerire pe care le folosesc bărbaţii, ele nu sunt
mari secrete, doar că tu nu ai fost niciodată bine pregătită.
Crede-mă pe cuvânt, am ceva mai multă experienţă şi pot face
comparaţiile!
– Măcar dacă aş putea să te contrazic... Când l-am întrebat
cum se explică diferenţa, mi-a spus că nu voia să mă piardă.
Minciuna, chiar dacă este din dragoste, tot minciună se
numeşte. Esenţa supărării mele, ca să zic aşa, e faptul că nu mi-
a permis o alegere în cunoştinţă de cauză. Nu mai pot spune că
am luat o hotărâre după analize serioase, ci că am fost pusă în
faţa faptului împlinit, ceea ce pentru mine înseamnă că am fost
păcălită. Cum să-mi asum răspunderea pentru asta? E ca şi cum
aş fi judecată pentru ceva ce nu am făcut. Dar răspunderea
rămâne, şi, ori că vreau, ori că nu vreau, tot trebuie să mi-o
117 Dublu sens unic
asum. Numai că nu ştiu exact care este şi cum să procedez.

Deocamdată sap adânc şi mă doare
– De ce nu i-ai spus naibii să plece? Eu n-aş fi suportat să fiu
minţită şi apoi să accept nişte scuze, oricât ar fi fost ele de sincere.
– Aşa ai fi făcut?
– Bineînţeles! Eh, faptul că ai rămas în continuare cu el mi-
a ridicat nişte semne de întrebare. Nu ţi-am spus nimic până
acum, nu era cazul să produc şi mai multă agitaţie, dar vreau să
ştiu ce voiai să demonstrezi şi cui? Sau, mai bine zis, de ce
voiai să demonstrezi numaidecât ceva, într-o situaţie destul de
clară pentru cei din jur? Cred că din cauza asta unii te percep
încăpăţânată, o răzvrătită fără leac.
– Nu regret nicio clipă că sunt încăpăţânată sau răzvrătită.
Vreau să fiu eu însămi, nu o fiinţă care se luptă între a se
comporta aşa cum este şi aşa cum cer convenienţele. Respect
bunul simţ, înţeleg utilitatea moralei, dar... În prea multe cazuri
oamenii ajung la o conformare tacită şi păguboasă. Vai de mine,
să nu deranjeze cumva pe cineva! Crezi că e posibil aşa ceva?
N-o să-i placi niciodată lumii întregi.
– Mda, asta cam aşa este, dar ce contează? Totuşi, câteodată
trebuie să mai laşi de la tine, că n-o fi foc. După aia, vezi tu ce faci.
– Viitorul e întotdeauna la uşă, Elena! Dă năvala peste tine
cu alte şi alte provocări, cu alte dileme, care cer alte renunţări
ori alte prefăcătorii. A fi original nu înseamnă a fi automat
înţeles, dorit sau apreciat. Asta aduce multă singurătate, o ştiu,
dar nu regret.
– Tu ai o problemă cu aprecierea, am observat-o şi nu
înţeleg de ce ai avea-o. Mi se pare ciudat, pentru că din câte mi-
ai mai povestit, am înţeles că ai cunoscut succesul, ai depăşit o
grămadă de bariere de gândire şi de acţiune. Ce te
nemulţumeşte într-atâta, încât să te zbaţi în continuare şi să nu
reuşeşti să ai odihnă? Ce mai vrei?
«Of, Bety, cum să-i explici celui prins şi ameţit de mirajul

materialităţii lumii ce înseamnă pentru tine curcubeul? Omul
acela îţi va repeta definiţia lui şi modul fantastic de formare
după ploaie. Dar cum intră şi cum rămâne el în sufletul tău, ca
un pod peste lumi, nu va înţelege niciodată. Şi nici nu te va
crede, că tu l-ai atins şi nu mai vrei să uiţi cât de frumos şi ce
uşor te oglindeai atunci în tine însăţi.»
– Hm, nu ştiu dacă pot să te lămuresc de data asta aşa cum

te-ai aştepta. Nu zic că nu mi s-au recunoscut eforturile, dar
vezi tu, eu sunt omul care îşi doreşte recompensele sufleteşti.
Pentru mine, a fi apreciat înseamnă mai mult decât nişte aplauze
oficiale la final, înseamnă a-ţi găsi locul în sufletul cuiva sau în
viaţa cuiva şi a străluci acolo pentru el, chiar şi atunci când
oboseşti, chiar şi atunci când stai pe loc şi te analizezi, chiar şi
atunci când vrei să faci o schimbare în tine, iar celălalt, deşi ştie
că schimbarea aceea îl va atinge şi pe el, te susţine. Toate astea
mi-ar spune că eu contez cu adevărat pentru el. Aprecierea este
pentru mine emoţie spontană, curată, e un curcubeu...
– Radu nu te-a apreciat... Şi ce dacă? Viaţa ta nu a început şi
nu se sfârşeşte cu el.
Remarca Elenei trezi în Camelia un potop de alte frustrări,
de parcă ar fi fost un catalizator ideal.
– Ar fi simplu, dacă ar fi vorba numai despre el. Prima mea
întrebare dureroasă a fost în legătură cu tatăl meu. L-am văzut o
singură dată, la înmormântarea bunicului, dar eram copil şi nu
mi-l aduc aminte. Oare nu s-a bucurat că exist, nu i-a fost dor de
mine niciodată, nu şi-a dorit să mă vadă? Oare i-a păsat că
aveam nevoie de el? Nu este vorba despre o judecată, ci despre
un oftat. Există în viaţa mea un gol, pe care l-am umplut cu tot
119 Dublu sens unic
ce am putut, tocmai ca să nu rămân oloagă sufleteşte în

comparaţie cu alţi oameni.
– Şi ce legătură are tatăl tău cu aprecierea?
Pentru cine nu era în locul ei, legătura părea, fără îndoială,
deplasată. Când se vorbeşte despre tată, ne aşteptăm la evocarea
protecţiei şi a iubirii, nu a aprecierii. Camelia şi-a dat seama că
trebuia să pătrundă adânc în povestea despre tatăl ei, trebuia să
spună mai mult.
– Toate sunt într-o strânsă legătură. Ca să înţelegi de ce-l
amestec pe tatăl meu în acest subiect, trebuie să asculţi ceva ce
am ascuns de urechile tuturor. Când eram în şcoala generală,
într-o zi de 1 iunie, colegii mei îşi arătau sau povesteau despre
cadourile primite de la părinţi. Tata mi-a cumpărat un trening
nou pentru vacanţă, a spus vesel un coleg de clasă. Atunci mi-am
dat seama că eu nu voi putea spune niciodată aşa ceva şi m-am
simţit mai mică decât toţi ceilalţi copii. În liceu, prin clasa a X-a,
eram îndrăgostită de Adrian, un băiat din clasa a XI-a. Eram
fericiţi, Elena, eram nişte adolescenţi frumoşi. Părinţii lui erau
învăţători şi erau cunoscuţi în oraş. Eu locuiam la internat, la fel
ca toţi copiii veniţi de la mare distanţă. Într-o zi, unul dintre
colegii lui m-a acostat şi mi-a cerut pur şi simplu să-l las pe
Adrian în pace.
– Egoismul vârstei, draga mea! Ai uitat? Copiii vor în
permanenţă siguranţă, iar la adolescenţă încep să devină şi mai
posesivi, mai geloşi. Acel coleg se simţea ameninţat de tine, îi
luai un loc pe care şi-l dorea numai pentru el. Sunt sigură că
Adrian habar n-a avut de intervenţia lui.
– Poate ai dreptate, dar imaginează-ţi ce am simţit atunci!
Premiantă, cuminte, sănătoasă – ce nu era în regulă cu mine, de
nu mă ridicam la nivelul aşteptărilor, de ce nu eram de nasul
cuiva tânăr şi în formare ca şi mine? Răspunsul nu a întârziat
prea mult. Prietenul lui Adrian mi-a spus rece şi ameninţător: nu
ai tată, nu locuieşti cu familia, ce fel de educaţie ai în cazul

ăsta!? Puteam să mă simt preţuită în acele momente, puteam să
rămân indiferentă? Eu cred că nu. Mai ales că mi se imputa
ceva de care nu eram vinovată. Asta a fost lupta mea toată viaţa,
să nu mă las prinsă în concepţiile ori prejudecăţile altora. Nu
până acolo încât să-mi pierd încrederea în mine.
Acele amintiri nu-i făceau bine, dar degeaba le-ar fi ocolit.
Ele clocoteau de mult, se adunau în cete şi aşteptau să apară
chiar şi cea mai mică fisură în atitudinea Cameliei, ca să
înceapă asaltul pentru dărâmarea scutului ei de protecţie.
Pentru Elena, amintirea tatălui se lega de altceva, nu mai puţin
devastator. De aceea răspunsul ei părea că divaga de la subiect.
– Să ştii că a avea un tată lângă tine nu înseamnă automat că
eşti mai iubită, mai preţuită, mai în siguranţă. În casă la noi au
fost multe certuri şi neînţelegeri. O vedeam pe mama umilită, o
vedeam plângând şi eram aşa de speriată, că îmi doream să nu
mai existe omul acela care îmi era tată. Cred că l-am urât de
multe ori.
– Da, Elena, dar acelea erau nişte episoade şi erau în casă,
nu le vedea nimeni. Pentru toată lumea din afară tu erai un copil
normal şi ai crescut cu acest sentiment al normalităţii. Cazul tău
este unul comun şi tocmai acest aspect te-a ferit de asprimea
societăţii în care trăim, te-a ferit de etichetele puse cu uşurinţă şi
răutate de semenii tăi, de parcă ei nu ar avea ceva mai bun de
făcut decât să-ţi strecoare ţie îndoiala în suflet.
– Din punctul ăsta de vedere ai dreptate. Câtă vreme şi
capra noastră era moartă, totul era bine. A naibii judecată!
Într-o mare de oameni fericiţi, cel nefericit e uşor de
observat şi e simplu să fie ajutat de ceilalţi. Dar ce se întâmplă,
când situaţia este invers? Vor mai avea oamenii aceia puterea de
a crede că fericirea este starea lor naturală, vor mai dori să plece
în căutarea ei? Sunt întrebări la care Camelia ar spune da, fără
121 Dublu sens unic
să clipească, aşa cum a făcut-o şi atunci când a fost atât de

aproape de a nega ori a avea măcar îndoieli.
«Ce crezi, Bety, că-şi repeta Camelia în acele clipe? „Să nu

disperi niciodată, fiindcă disperarea e pasul pe care deja l-ai făcut
spre miezul morţii! Să nu disperi, nici măcar atunci când auzi cum
coboară cuţitul ghilotinei spre gâtul tău fragil şi imobilizat! Nu
poţi şti cum se va bloca acel cuţit între cer şi pământ şi vei pierde
ocazia de a fi spectator la propria-ţi salvare.”
Erau cuvinte pentru clipe grele, îndemnuri pentru cea care
ascundea frigul sub pleoape, ca să n-o fure somnul amăgitor...
Sigur unii au considerat-o cabotină, alţii chiar exagerată. Prea
le ştia ea pe toate, prea le făcea pe toate, de parcă numai ea
cunoştea secretele lumii, iar celorlalţi nu le rămânea decât să o
admire, să o asculte. N-au crezut-o, pentru că a crede pe cineva
înseamnă să nu-l părăseşti. Mai mult decât atât, au început să-
şi întoarcă şi gândul de la ea – femeie simplă privind către cer,
tocmai când este îngenunchiată, aproape strivită, şi totuşi
zâmbindu-i câte unei uşi ori măcar unei ferestre deschise
undeva şi pentru ea. Au lăsat-o în urmă ca pe o întâmplare
bizară şi s-au alăturat convoiului ce umplea văzduhul de
bocete. Adio cântece, adio zâmbet! Doar chipuri brăzdate de
plânsul celor înspăimântaţi de viaţă, care se încruntau şi mai
mult, când o reîntâlneau în calea lor şi nu-i mai vedeau rănile.
Parcă nici urmele nu i se mai zăreau...»
Camelia îşi adună ultimele puteri şi construi o concluzie.

Poate nu cea mai potrivită, dar cea mai aproape de situaţia ei.
– În ziua când m-am îndrăgostit de Dan, am crezut că
problema cu preţuirea nu mă va mai bântui vreodată. Speram că
el va completa treptat lipsa tatălui şi a iubirii lui, că astfel mă
voi vindeca. Bineînţeles că iubirea unui soţ nu este echivalentă
cu iubirea unui tată, nu asta aşteptam de la el. Îmi doream un soi

de blândeţe, de protecţie, de înţelegere extinsă faţă de copilul
din mine. Le-am avut, m-am vindecat în mare parte, dar, din
păcate, după câţiva ani m-a copleşit din nou absenţa lor şi a
trebuit s-o iau de la început.
– Eterna poveste a căsniciilor mult visate, mult dorite şi
apoi devenite pietre de moară legate de gât şi de picioare! E
ceva ce nu înţeleg aici: ambii parteneri spun că se simt
dezamăgiţi, ca şi cum ceea ce le clatină viitorul ar fi ceva din
afara cuplului, ceva potrivnic sau invidios pe fericirea lor, iar ei
nu au nicio vină. Poate la voi nu a fost aşa, dar în general,
privind la cei din jur, am observat că nu se poate stabili o
graniţă între acţiunile şi influenţele fiecăruia asupra celuilalt.
Aşa că, nu mă grăbesc niciodată să ţin partea cuiva.
– Fiecare om povesteşte despre propriile trăiri, individua-
lizate până la cea mai mică unitate de măsură posibilă. Ce
altceva crezi că fac şi eu? întrebă Camelia, zdrobită de puterea
amintirilor şi de atitudinea nefirească a Elenei.
Aceasta o privi cu neîncredere câteva secunde, dar îi zâmbi
dinadins îngăduitoare. Înainte de a porni spre baie, se aplecă
spre ea şi-i spuse în şoaptă:
– Aş vrea să cred că exact asta faci acum...
«Imaginează-ţi, Bety, toată această scenă şi încearcă să

simţi cât mai profund ceea ce se petrece acolo! Nu gândi, nu
judeca, doar încearcă să simţi! Camera e curată, caldă, nu e
niciun pericol iminent, pândind de undeva. Imaginează-ţi-o şi
pe Elena, o fiinţă detaşată emoţional, curioasă şi dezinteresată
de mistic sau divin! Urmăreşte-o cum se ridică de la masă şi
cum se îndepărtează încet spre baie, cu un zâmbet maliţios! În
urma ei rămâne o femeie aruncată în cea mai dificilă situaţie
dintre toate câte pot agresa un suflet.»
123 Dublu sens unic
Sămânţa îndoielii fusese aruncată. Camelia nu mai putea să

nu se întrebe, aproape speriată, dacă era gata să vorbească
despre înţepăturile pe care le-a simţit adânc sau despre golul şi
penumbrele care au înconjurat-o cu gustul lor amar, de atâtea
ori. Greutatea momentului era evidentă. Cum să povestească
despre mâhnirea de a vedea cum tot ce făcuse cu drag a devenit
treptat obligaţie de soţie şi de mamă, ceva ce nu avea legătură
cu vreo calitate a fiinţei sale? La fel ca şi fericirea, mâhnirea a
legat-o de Dan cu fire nevăzute. Cu Radu s-a întâmplat la fel.
Acele diferenţe de gândire şi de dorinţe, acele replici în
disonanţă îi sunau ca şi interpelarea rece a prietenului
„binevoitor” al lui Adrian, cândva, demult, în liceu. De nu ştiu
câte ori, s-a simţit păşind într-un cerc, din care nu înţelegea cum
se poate ieşi, nu ştia cum să spargă tiparul şi să scape de ideea
că aşa va arăta viaţa ei până la capăt.
An după an, aproape insesizabil, senzaţia de captivitate s-a
transformat într-o înverşunare, o luptă neobosită. Îşi dorea să fie
prezentă în orice se petrecea în jurul ei, i se părea că numai aşa
s-ar putea elibera. Oameni şi evenimente îi ieşeau în cale şi
cereau, mereu cereau ceva de la ea, de parcă se născuse cu cele
mai mari şi mai grele datorii. George, patronul firmei unde lucra
de câţiva ani, nu văzuse nici el multă vreme decât femeia cu
probleme personale. Habar nu avea că în spatele situaţiilor
întocmite pentru firmă sau a rezolvării unor conflicte era ea,
„doamna de la serviciul financiar”. Camelia a tăcut mereu şi a
ajuns să se întrebe dacă într-adevăr proceda în propriul ei
interes. Între timp, toate au ieşit la iveală şi a avut momentul ei
de glorie profesională, dar el a venit târziu. Dezamăgirea şi
oboseala se mutaseră de mult în viaţa ei. Mai avea vreun rost
să-i explice cuiva că deosebirea dintre ea şi ceilalţi, care se
prezentau la linia de start, era că ea concura de regulă la
maraton? Toţi meritau cupa la final, dar una e să alergi câteva

sute metri, şi alta e să alergi nişte kilometri. Linia ei de sosire
era întotdeauna departe şi dorul de a fi o fiinţă preţuită pentru
ceea ce este – mult, puţin, dar aşa cum este, nu cum ar vrea alţii
să fie – devenea mistuitor.
Cu amărăciune îşi spunea că omul nu are prevalenţa
adevărului total; căutătorul din el e un copil plecat de acasă,
flămând şi singur, voind să pipăie răsăritul de soare de la
capătul pădurii necunoscute ori al mării cu o mie de chipuri,
doritor să le mângâie pe toate cu degetele lui tremurânde. Acel
copil nu-şi cere voie să facă asta, cel mai adesea de teamă să nu
fie împiedicat. Riscul asumat îi poate aduce şi bucurie, şi
suferinţă, fiindcă pentru nimeni nu există poliţe de asigurare.
Există doar necunoscutul cu magneţi uriaşi lipiţi de frunte.
În acel moment Camelia adăuga pe lista ei imaginară încă
un punct vulnerabil – lipsa înţelegerii din partea celor din jur.
Era dureros pentru Camelia? Da, era sfâşietor. Dar, în acelaşi
timp, ea aduna rezultate necesare unui diagnostic corect.
125 Dublu sens unic
Capitolul 11. Ţipătul păsării-curcubeu
Elena s-a întors de la baie şi continua să tacă. După cum se

încruntase şi îşi ţuguiase buzele se vedea că e nemulţumită de
răspunsul Cameliei şi că nu o credea deloc.
– Eu tot nu înţeleg cum vine chestia asta cu aprecierea şi
recunoaşterea meritelor, zise ea. Mie mi se pare că aprecierea
este ceva de moment sau de scurtă durată de timp, pe când
recunoaşterea reprezintă apogeul. De ce ai prefera tu prima
variantă?
– Dacă reducem totul numai la durată, ai dreptate! Dar de
multe ori cele două există şi simultan, fiindcă oamenii sunt
motivaţi ba de una, ba de cealaltă stare, uneori de amândouă.
Un beneficiu există întotdeauna, chiar şi nevăzut, neînţeles. Dar
ca să ajungem acolo, avem nevoie de multe emoţii. Suntem un
ghem de emoţii, draga mea, la cea mai mică atingere dăm un
semnal, ne desfacem ca un trandafir sau ne ghemuim ca ariciul.
– Nu toţi trăiesc la acest nivel, şi apoi, chiar şi cei care o
fac, nu cred că resping raţiunea.
– Departe de mine intenţia de a exclude ceva. Ştiu că este
imposibil să nu afectăm în vreun fel dorinţele, interesele sau
destinele celor cu care avem o legătură în viaţa noastră, dar
măcar să micşorăm daunele. În primul rând, pe cele emoţionale.
Emoţiile sunt ceva foarte intim, Elena! Sunt sigură că fiecare le
trăieşte în funcţie de credinţele personale.
– Şi-atunci cum ar putea cineva din exterior să le modifice
într-o aşa măsură, încât să devină responsabil de efectele lor? Să
fim serioase! Chestia cu sensibilităţile cuiva este o justificare

ieftină.
Of, Doamne, de ce o fi Elena atât de superficială, atât de
nepăsătoare? De ce tocmai astăzi, se întreba Camelia, înainte de
a-i răspunde.
– Emoţia nu este o acţiune, este reacţia subiectivă la ceea ce
ne transmit simţurile, odată cu acea acţiune. De asta încerc să
fiu atentă la gesturile mele. Nu se ştie ce efecte vor avea şi cum
le interpretează cei de lângă mine.
Ultima frază îşi rostogolea îndelung ecoul în mintea şi în
inima Cameliei. O spusese anume, voia să provoace o discuţie
despre evenimentele din vară, care, reale sau doar presupuse de
fiecare în parte, au declanşat ruptura între ele. Erau la a doua lor
întâlnire şi ele continuau să se comporte ca şi cum nu se
întâmplase nimic în urmă cu câteva luni. Putea înţelege dorinţa
reciprocă de pace şi armonie, dar ea voia să se convingă că nu era
vorba despre eschivă din partea Elenei, ci despre aceeaşi dorinţă
sinceră de a lăsa trecutul la locul lui. Aştepta răspunsul ca pe un
verdict ce putea schimba totul. El întârzia, Elena o făcea
intenţionat, fiindcă se gândea la acelaşi lucru şi cumpănea.
«Nu, Bety, iarna nu vine niciodată aşa, parcă de nicăieri!

Ea se întoarce la copacii ruşinaţi de goliciunea şi tristeţea lor,
pe care o imprimă păsărilor şi aerului înghesuit. Se întoarce să
îmbrace totul cu un fel de pace. Mai ales pe oameni. Ea ştie că
pereţii acestora nu mai pot deschide cu uşurinţă vreun vernisaj
original. Acei pereţi doar există, respirând sacadat de teama că
cineva se va hotărî dintr-odată să-i dărâme. Şi pe bună
dreptate, zic eu.»
În momentul când a început să vorbească, Elena încerca să
pară detaşată, neatinsă de nemulţumirea şi furia ce o încolţeau
de fiecare dată când cineva nu-i dăruia ce voia şi cum voia.
127 Dublu sens unic
Camelia ştia că toate astea erau un efort pentru Elena, o

introspecţie ce nu-i făcea plăcere, o luptă cu ea însăşi, mereu
amânată ori negată. Dar, la fel de bine, puteau fi şi o renunţare
la mofturi ori marea şansă de a-şi recunoaşte egocentrismul şi a
scăpa de el. Ar fi fost primul pas, poate saltul peste micimea
unei simple plăceri.
– Oamenii oricum interpretează comportamentul celorlalţi,
rosti Elena, cu toată convingerea. Fiecare are interesele lui, şi,
dacă tot trăim înghesuiţi printre alţi oameni, mi se pare absolut
normal să-mi doresc anumite comportamente din partea lor, ca
să mă simt bine.
Salt ratat! Nu mai rămânea decât pasul pe loc, obositor şi
cel mai adesea fără niciun câştig...
– Dar de ce îi iei în calcul numai pe ceilalţi? insistă Camelia.
– Fiindcă mie mi se pare că ceea ce fac e bine, aşa se vede
sau se simte din colţul meu. Pe de altă parte, e normal să vreau
ceea ce îmi place, cum normal este să nu vreau ca cineva să-mi
stea în cale ori să mă oblige să-i car bagajele, ca să-i fie bine
numai lui. Sau pentru că aşa crede el de cuviinţă.
Era un răspuns sau doar o tatonare? Camelia îşi dădu seama
că mingea era în terenul ei, de ea depindea următoarea mişcare,
poate chiar direcţia în care va merge prietenia lor. Simţea
presiune şi nu-i plăcea. S-a ridicat de la masă, motivând că îi
este sete. La bucătărie, în timp ce turna apa în paharele fumurii,
a observat că din afară acea apă cristalină se vedea şi ea
fumurie, ca şi cum conţinutul şi ambalajul erau totuna. Ce putea
face apa în cazul ăsta? Ce ar putea face oricare om, când e
perceput doar la suprafaţă şi doar în treacăt? S-a întors cu
paharele în mână, încă prinsă în mirajul iluziei pe care o trăise
pentru o clipă la bucătărie. Pe unul l-a aşezat atentă în dreapta
Elenei, din celălalt a mai luat o înghiţitură şi apoi a continuat:
– Eşti sigură că vei şti întotdeauna ce e bine pentru tine? Pe

ce te bazezi, când faci o alegere?
– Pe ceea ce-mi doresc, evident.
– Te-ai întrebat vreodată cât din ceea ce ne dorim este pe
fond raţional şi cât este, de fapt, pe cel emoţional? Raţiunea,
singură, nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul.
La fel, nici emoţia. Mulţumirea sau dezamăgirea depind
întotdeauna de baza pe care ne construim dorinţele şi de
echilibrul dintre minte şi inimă. Nu trebuie să fii un mare
psiholog ca să ştii că ţi-e foame, sete, frică sau dor. Dar, ca să te
hotărăşti să dai ultimii patru sute de lei pe pantofii pe care ţi-i
doreşti cu disperare, cred că e nevoie de cumpătare.
Elenei nu-i convenea raţionamentul Cameliei. I se părea că
e un fel de reproş, de atac.
– Cu acei pantofi pot face impresie la interviu, de exemplu.
Purtându-i, aş avea mai multă încredere în mine. Înseamnă că
nevoia mea nu e de luat în seamă, nu e justificată?
– Ei, asta e altceva! Eu cred că factorul decisiv în alegerile
noastre ar trebui să fie totuşi scopul pentru care alegem să
facem (sau să nu facem) ceva.
– Şi încrederea în mine nu este un scop suficient de bun?
răbufni Elena, supărată. De ce să fie valoros doar scopul
spiritual? Hai să-ţi spun eu un adevărat secret: bucuriile vieţii
sunt mai de folos decât teoriile tale. Poate de asta ele te tot
ocolesc, nu le preţuieşti cum trebuie!
– A avea acei pantofi, doar ca să-ţi satisfaci orgoliul de a fi
la modă, nu poate fi numită satisfacerea unei nevoi urgente.
Dacă ei reprezintă un accesoriu al ţinutei tale pentru un interviu
important, atunci alegerea ta nu mai este doar un moft. Vezi cât
de subtilă este diferenţa? Uneori este chiar decisivă. Iar scopul,
indiferent la ce ne-am referi, va fi totdeauna spiritual, fiindcă
129 Dublu sens unic
darurile vieţii, despre care ai pomenit, sunt nişte stări, nu bunuri

de valoare.
– Nu ţi se pare că vorbim ca la o conferinţă? o întrerupse
Elena, aproape furioasă.
Camelia nu se putu abţine să nu ţipe în sinea ei.
„Asta-i culmea! Elenei nu-i mai place, nu mai suportă.

Atunci, de ce a mai venit? Dacă nu-i convine, n-are decât!
Trebuia să fie sinceră şi să spună de la capul locului ce
urmăreşte, ce vrea de la mine. Credea că mă va păcăli cu marea
ei prietenie şi mă va face să cred că-i pasă de suferinţa mea?
Elena s-a schimbat, dar şi eu m-am schimbat. Îngăduinţa de
altădată nu-şi mai are rostul şi nu mai am de gând să o risipesc
aiurea de dragul cuiva care nu dă doi bani pe ea. Poate ar fi mai
util să i-o spun în faţă şi să încetăm cu prefăcătoriile. Ori, poate
am fost prea „teoretică”, exact cum mi-a reproşat ea. Of, şi
iarăşi of, nu mai bine citeam în timpul ăsta?”
Elena nu-şi ridicase privirea de la inelele pe care le rotea pe

degete. Le scotea, ca apoi să le schimbe locul şi o tot lua de la
capăt, nervoasă şi absentă. Nu părea că aşteaptă vreun răspuns.
Ceva o preocupa vizibil şi tocmai de asta Camelia deveni curioasă.
– Vorbim exact ca la conferinţă, Elena, şi îmi place!
Îi răspunsese ca şi cum se pregătea să izbucnească în râs.
Un râs nervos, bineînţeles, dar potrivit ca să-şi mascheze
pornirea de a-i cere Elenei să plece şi s-o lase naibii singură, cu
durerile ei. Crezuse că dialogul cu ea va disipa tensiunea de care
se umpluse până la refuz. Rezultatul însă era altul. Acea
tensiune creştea şi se temea că nu mai este mult şi va deveni
femeia acidă, sătulă de şabloanele şi lamentările tuturor
inadaptaţilor care n-ar mişca un deget pentru a scăpa de ele.
Asta i-ar mai lipsi!
Nu s-au scurs mai mult de câteva secunde şi Camelia,

străfulgerată de o idee, înţelese că totuşi e foarte bine ce se
întâmplă. Dacă nu poate evita punctul de fierbere ce se
prefigura, poate că, datorită atingerii lui, va transforma clocotul
în aburi şi toate se vor risipi de la sine. Oare unde citise că
rezistă tocmai ceea ce întâmpină rezistenţă?! Nu contează, bine
că şi-a amintit! Deja simţea plăcerea de a-şi continua ideea.
– Păcat că nu ne filmează nimeni, spuse pe un ton îndulcit,
dar destul de ferm. Am ajunge şi noi vedete, în sfârşit! Bănuiesc
însă că nu am fi credibile. Majoritatea bărbaţilor consideră că
femeile nu ştiu decât să bârfească, să facă mâncare şi copii. Ca
şi cum nici nu le-ar interesa ce-i cu viaţa lor, nici cu a celorlalţi.
Asta mă deranjează enorm!
– Pentru omul obişnuit, fundamental este cum să-şi rezolve
problemele zilnice şi cum să adune mai multe plăceri. Acel om
nu-şi pierde vremea cu teorii şi analize. Pe de altă parte, trebuie
să recunoşti Camelia că, de multe ori, şi pe noi tot dorinţele ne-
au salvat de la blazare. Deci, nu le mai critica!
– Corect, dar nu despre asta vorbeam eu! Apropo, am citit
nişte articole foarte interesante despre inteligenţa emoţională a
omului, despre abilitatea lui de a o combina cu cea cognitivă. Se
spune că aşa se poate afla soluţia optimă la orice impas.
– Da, da, toată planeta studiază chestiunea asta, toţi o
înţeleg, toţi o aplică... Tu chiar nu vezi că lupta pentru
supravieţuire e singura care contează?
Elena nu exagera deloc, părerea ei era îndreptăţită. Ce
altceva vedea la majoritatea oamenilor din jurul ei?
– Văd, spuse Camelia apăsat, şi mă întreb: oare nu tocmai
ignoranţa este cauza? Dacă ne întoarcem în timp, vedem că
astfel de etape au mai fost. S-au mai răsturnat guverne, au mai
dispărut imperii. De ce oamenii n-au reţinut nimic din acele
evenimente, de ce încă le repetă?
131 Dublu sens unic
– După zeci sau sute de ani acele evenimente sunt istorie.

Nu mai sunt ale noastre.
– Exact! Şi în cazul ăsta se produce tot o iluzie – iluzia că
numai unora li se întâmplă să-şi piardă puterea sau orice
altceva, că a fost vorba despre un accident, nu un precedent, nu
un model, nu ceva care ar trebui să ne avertizeze asupra
propriului comportament.
De la nepăsare şi aciditate Elena trecu la respingere.
– Dacă am trăi aşa, viaţa ar deveni o teorie. Nu vreau să mă
simt ca într-un laborator, punând totul sub lupă, măsurând şi
cântărind, apoi calculând erorile sau traiectoriile optime. Nici
nu mă simt pregătită pentru aşa ceva.
– Bun, bun, bun... E un răspuns pe placul meu, zise
Camelia. Cred că mi-ai citit gândurile, vrăjitoare ce eşti!
– Mă simt flatată, deja mi-a apărut cercul în jurul capului.
Îl vezi?
Elena, înveselită surprinzător, se comporta ca un copil alintat,
pregătit să înceapă să danseze ori să alerge. Altădată, ar fi dansat
şi Camelia, ar fi intrat şi ea în acest joc nevinovat. Dar sufletul ei
era departe de aşa ceva. Visul de acum două nopţi s-a năpustit cu
putere peste ea, a încercuit-o. Îi simţea strânsoarea tot mai
aproape. Resimţea senzaţia de sufocare din vis, îl vedea aevea pe
Radu cum o îngropa sub păturile acelea îngrozitoare. Sigur a fost
Radu, pentru că numai el şi-a ascuns mereu faţa, numai el se
temea să nu fie demascat. Dan apăruse aşa cum îl ştia, doar că era
foarte trist. El nu-i inspira teamă, nici măcar nu-i transmitea
durere, deşi tocmai el a fost cel care-i provocase durerea pierderii
omului drag. Dan ar fi vrut să o ajute, pe când Radu ...
Până la urmă, ce a vrut Radu de la ea, de la relaţia cu ea? De
ce încă îl simte ostil, contrastant în tot ceea ce face? O sună la
telefon, ca să ce? Să o aline? Nu, el ştie foarte bine că o tulbură
şi o întunecă, precum norul încărcat de ploaie, ce se plimbă pe
cer, ameninţător. Despre asta ar vrea să vorbească acum, înainte

să devină prizoniera definitivă a amintirilor legate de el. Dar cu
cine s-o facă? Elena se comportă ciudat, nici nu-i pasă de
zbuciumul ei. Mai bine ar fi încercat să găsească de una singură
o portiţă de ieşire. Poate că, dacă ar scrie despre tot ce simte, ar
câştiga mult mai mult decât consumându-şi timpul cu o
conversaţie inutilă.
– Glumeşti, ca de obicei, o apostrofă Camelia, deranjată de
tot ce se întâmpla. Eventual, vrei să câştigi timp, ca să
reflectezi. Eu zic totuşi să nu glumeşti cu lucrurile astea; ele nu
sunt invenţia cuiva sau doar o ficţiune. Cântărirea trecutului nu
e un simplu experiment sau un hobby al unora mai curioşi din
fire. Repet, acolo stau tipare ale comportamentului uman şi mi
se pare normal să mă întreb cum se face că la unele oamenii au
renunţat, iar pe altele încă le repetă?
– Tu vrei un răspuns filosofic, îţi închipui că toate au un
asemenea răspuns. Complici prea mult! Sunt sigură că ştii
răspunsul ori măcar eşti pe aproape, dar ţie îţi place să atragi
oamenii în polemici, să-i aşezi în cerc şi să-i faci să privească
subiectul până le dau lacrimile de atâta concentrare. Eu, ca
simplu trăitor şi, din când în când, observator, nu în felul ăsta
privesc oamenii.
– De ce insişti mereu că vreau un răspuns filosofic?
– Simplu! Mai înainte ţi-am explicat că majoritatea
oamenilor nu e preocupată de dilemele existenţiale şi nu ai fost
de acord cu părerea mea.
– Ba pot să fiu de acord, în general. Însă atâta vreme cât
există măcar unul care iese din tiparul pe care îl prezinţi tu,
trebuie să-l acceptăm. Dacă unul poate, înseamnă că pot mai
mulţi. Dacă pe unul îl interesează, de ce nu i-ar interesa şi pe
restul?
– Şi filosofii cu ce s-ar mai ocupa? i-o trânti Elena, fără milă.
133 Dublu sens unic
– Mă exasperezi! Adică filosofii nu trăiesc o viaţă

obişnuită? Crezi că ei nu au dorinţe şi dezamăgiri, la fel ca
oricare alt om?
– Nu este vorba despre cum sunt, ci despre cum sunt
percepuţi de ceilalţi oameni, adică exemplare care construiesc
tot felul de teorii despre lume şi viaţă, teorii care se confirmă
sau nu, care sunt utile sau nu, dar tot teorii se numesc. Ei nu par
şi practicanţii lor. Iartă-mă, dar uită-te la tine! Impresia tuturor
este că „ştii”, şi nu e nimic exagerat în asta. Ochii tăi însă arată
neastâmpăr, înstrăinare, o aşteptare continuă. Fericirea e ceva
practic, ceva ce se trăieşte şi se vede de la o poştă, draga mea!
Camelia ar fi vrut să-i spună că se înşală, dar îşi aminti că
Elena o văzuse doar în ultimii ani, ani care nu au fost tocmai
însoriţi. Dar asta nu înseamnă că ea nu ştie ce e fericirea, că nu
a trăit-o din plin, că n-a băut-o ca pe o cupă de nectar, până la
ultima picătură, şi apoi a plecat în zbor să-şi umple cupa din
nou. Zborul acela şi-l dorea acum, freamătul şi mângâierea
aerului, pe care să le simtă cum i se cuibăresc în suflet şi o
curăţă de pete. Cu ce cuvinte să i le descrie Elenei, pe ce ton şi
cu ce măsură, dacă ea nu vrea să audă nimic? Doar cu acelea ale
echilibrului, îşi răspunse pe loc, cuprinsă de curenţi ba fierbinţi,
ba reci ca gheaţa, care se rostogoleau încontinuu şi apoi se
întindeau în faţa ei ca nişte fâşii de hârtie colorată, invitând-o să
păşească cu îndrăzneală pe ele, fără să evite vreuna. Exact aşa
făcu, spunându-i Elenei:
– Vezi de ce încerc din răsputeri să mă desprind de părerile
exterioare? Dacă nu ţipi, nu te vaiţi, nu-ţi smulgi părul din cap,
pentru ceilalţi e dovadă că nu te doare sufletul destul şi nu te
crede nimeni. Iar dacă nu exulţi şi nu umbli cu capul în nori,
sigur eşti la pământ, dar tot nu le pasă. Eu am depăşit fazele
astea. Fericirea mea există cu certitudine, e în mine, mă susţine,
o pot arăta oricând. La fel pot arăta şi durerea. Dar nu o fac
oricum, asta e singura diferenţă. Ca să nu mai spun că uneori nu

le arăt deloc. Sunt momente când am nevoie ca ele să rămână
micul meu secret, insula pe care să mă retrag pentru a reuşi să
înţeleg mai bine.
– E o dovadă de egoism să le trăieşti astfel, îi răspunse
Elena, repezit.
– De ce să fie egoism? Egoismul este o formă de anti-dăruire
şi nu cred că în cazul meu e vorba că refuz să dăruiesc. Doar că
sunt atentă. Ce poţi dărui tu, ca om, altceva decât ceea ce eşti?
– Cum adică, ce eşti?
Întrebarea Elenei nu o mira. Nu era singura care nu-şi punea
problema eului, pe care n-o interesa ce reprezintă ea ca fiinţă
umană, ce reprezintă omul, în general.
– Când eşti trist, radiezi tristeţe, când te bucuri, împrăştii
bucurie. Exemplele pot continua la nesfârşit, dar ele sunt de
suprafaţă, ele arată cum eşti într-o clipă anume, nu ce eşti în
esenţa ta.
Elena tot nu înţelegea. Ori nu voia să înţeleagă. Camelia
putea să treacă mai departe, era evident că nu va reuşi s-o
lămurească. Se hotărî totuşi să încerce să-i mai dea câteva
exemple.
– Un om poate fi optimist şi gata să facă eforturi până la
capăt ca să fie împlinit, să aibă clipele lui de fericire. Altul e
slab şi se predă disperării fără nicio luptă. Unul cultivă şi
dăruieşte bunătatea, chiar şi unde nu e cazul, altuia nici nu-i
pasă de răutatea lui. La asta mă refer când vorbesc despre ce
suntem în esenţă. Şi nu e ceva bătut în cuie. Ne putem schimba,
dacă ne pasă, măcar putem ameliora nişte trăsături negative. Ce
naiba e aşa de greu de înţeles, încât să li se pară oamenilor că e
filosofie? E o scuză ieftină, ca să ascundă adevărata cauză, şi
anume că nu vor să-şi bată capul cu astfel de lucruri.
135 Dublu sens unic
– Ceva nu mi se pare în regulă cu tine, zise Elena cu ceva

mai multă îngăduinţă. Pe de o parte spui că fiecare are dreptul
să trăiască aşa cum crede de cuviinţă, iar pe de altă parte îi
judeci pe ceilalţi, îi cerţi, eşti descumpănită că sunt prea puţini
cei care se implică în ceea ce numeşti tu cunoaştere.
Cum se numeşte oare situaţia când două adevăruri se
manifestă simultan, deşi ele par în contradicţie? Camelia nu ştia
răspunsul, ea ştia doar că asta e posibil şi că aparenţa de
contradicţie vine din greutatea de a face diferenţa dintre ele. O
diferenţă greu de observat...
– Îi judec, zici? Eu doar constat, şi toate se referă, în primul
rând, la mine. Simt asprimea din cuvintele mele, dar ştii ceva?
Mă felicit. Nicio schimbare nu e posibilă fără obiectivizarea
maximă a realităţii, aşa controversată cum ar fi ea la un moment
dat. În cea mai mare parte, oamenii sunt prea indulgenţi cu ei
înşişi, chiar şi cu ceilalţi. De aceea e nevoie de rigoare din când
în când. Iar rigoarea nu poate să ne pară decât aspră.
– Vai, vai! Doamna profesoară nu mai zâmbeşte, nu mai e
de glumă.
– Cum îţi mai place să mă ironizezi!... Dacă vrei să leneveşti
pe divan, eu nu am ce să fac mai mult decât să dau drumul la
sirenă. Că sari de acolo ori că-ţi astupi urechile, e treaba ta. Asta
nu-mi creşte şi nici nu-mi scade din valoare, pentru că eu nu pot
trăi în locul tău. Pot doar să încerc să-ţi arăt un peisaj nou.
Elena nu i-a răspuns, deja se plictisise. Camelia,
nemulţumită la rândul ei, se ridică în picioare, dar nu se mişcă
din loc, nici n-o privi pe Elena. Îşi lăsă palmele pe masă şi, uşor
aplecată în faţă, aproape nemişcată, se pomeni că începe să dea
glas gândurilor ei apăsătoare:
– Parcă ai fi Radu... Nu vrei să accepţi nimic nou, nu vrei să
ţii cont că eu ştiu să mă bucur de orice şi vreau să te învăţ şi pe
tine să o faci.
– Şi pentru asta trebuie să faci atâta zarvă, atâta teorie? Ca

să mă compari cu neisprăvitul ăla?
Elena făcu o grimasă ce-i urâţi chipul. Camelia nu avu cum
să-i vadă reacţia şi spuse mai departe:
– Dacă tu nu vrei să profiţi, şi repet, e dreptul tău să n-o faci,
eu sigur am ceva de câştigat din ceea ce fac – recapitulez materia
de curs, că să fiu în ton cu apelativul „doamna profesoară”.
Elena îşi dădu seama că a întrecut măsura. Chiar dacă era
nerăbdătoare şi nesatisfăcută de părerile Cameliei, nu era
normal s-o ia în derâdere.
– Iartă-mă! Cred că am exagerat un pic! Nu te superi
niciodată că nu eşti luată în serios?
– Abia aceea e marea mea supărare, dar n-ai s-o vezi
ţopăind pe afară, lovind în stânga şi în dreapta, pentru că ceea
ce-mi doresc eu e să ajut, nu să mă victimizez ori să pedepsesc
pe cineva. Pricepi?
– Aş vrea, dar nu pot, zise hotărâtă Elena. Te arăţi atât de
furioasă pe Radu, încât, dacă ai putea, l-ai pedepsi şi cu
moartea. Atitudinea ta este a victimei, nicidecum a femeii
neînţelese. Încerci să mă convingi de ceea ce vrei tu, dar eu nu
te cred şi m-am săturat! Nu te cred!
Camelia se aşeză din nou pe scaun ca în transă. Îi ardeau
obrajii, simţea că fierbe ca oala pe foc. Toate amintirile, pe care
reuşise să le nege sau să le evite până acum, au năvălit dintr-
odată peste ea ca o turmă de animale sălbatice. Le auzea
mugetul, o îngrozea tropotul copitelor care se apropia
ameninţător, se vedea călcată încă o dată în picioare. Ar fi vrut
să ţipe, să izbucnească într-un plâns nervos şi să se elibereze.
Oricum se va întâmpla într-o zi şi asta, n-o să le reziste la infinit
furiei, mâhnirii şi revoltei, pe care le acoperea necontenit cu
exerciţii de virtute şi iubire necondiţionată. Dacă în clipa asta ar
avea curajul s-o facă, ar rezolva cea mai dificilă problemă a
137 Dublu sens unic
vieţii ei. Şi după aceea? Va fi totul ca înainte, i se vor şterge

acele amintiri, va scăpa de teama instinctivă că oricând i se
poate întâmpla la fel? N-a avut o căsătorie lipsită de dezamăgiri
cu Dan, dar, cel puţin, nu s-a simţit niciodată umilită ca femeie,
ca iubită. Odată cu Radu a intrat într-o lume cu măşti
sofisticate, pe care nu le mai întâlnise înainte.
A fost o pradă uşoară, bineînţeles, pentru că n-a crezut că e
posibil ca bărbatul pe care îl iubeşte să simtă atâta plăcere
obligând-o să fie o jucărie în mâinile lui, supunând-o scenariilor
fanteziste şi extreme, cerându-i să recunoască la final că i-a
plăcut şi că mai vrea, să-l vadă râzând, mulţumit de ceea ce
făcuse, explicându-i că asta înseamnă o mare iubire. Era oripilată
pur şi simplu în acele momente. Maia era în camera de alături,
deci nu putea să se opună răutăţii lui fără să se gândească la
scandalul care s-ar fi iscat în casă, la sperietura Maiei, la ruşinea
pe care ar fi trebuit s-o suporte. Dumnezeule, avea cincizeci de
ani, nu era o puştoaică! De ce i s-au întâmplat toate astea? De ce
ei, care îşi dorea să fie iubită, protejată şi respectată? Se ghemui
şi se cuprinse cu braţele, dar atingerea o cutremură. I se păru că e
murdară din cap până în picioare, că i se preling picături de sânge
pe piele. Fără să scoată niciun sunet, leşină.
Elena s-a speriat îngrozitor. A sărit de la locul ei şi a prins-o
pe Camelia în braţe, tocmai când aceasta era să cadă de pe
scaun. Deşi mai mică în înălţime decât Camelia şi mai slabă, a
dus-o şi a întins-o pe canapea. Tremurând, a luat de pe masă
unul dintre pahare şi a aruncat apa peste faţa ei. Îi venea să
plângă de frică, lacrimile chiar au început să-i şiroiască. O striga
şi o ştergea cu şerveţelele care se topeau într-o secundă. Când a
vrut să se ridice după telefon şi să sune undeva, nici ea nu ştia
unde, Camelia a scos un geamăt dureros şi a deschis ochii.
Capitolul 12. Casa fără uşi
– Omule, nu ştiu ce ţi s-a întâmplat, nu ştiu ce vrei să faci,

dar trebuie să încetezi! Nu mai pot să te văd pozând în femeia
puternică, când e atât de limpede că eşti la un pas de colaps.
Lasă deoparte ideile şi naiba mai ştie ce o fi în capul tău şi ai
grijă de tine, de copii! Lumea nu dispare, dacă îţi vezi de
treburile tale. Fă-o măcar pentru o vreme! Te rog frumos!
Revenită la locul ei la masă, palidă şi simţindu-şi mâinile
reci, Camelia tăcea. Încă rătăcea într-o lume murdară. A auzit-o
pe Elena şi-i dădea dreptate. În acelaşi timp însă percepea o
atenţionare interioară: din capcana în care se zbătea de atâtea
luni de zile nu putea ieşi până nu accepta tot ce i s-a întâmplat,
până nu înceta să se întrebe aiurea de ce i s-au întâmplat, ca
apoi să se învinovăţească şi mai mult. Tăcea, iar pentru Elena
era un semn bun; considera că în felul ăsta prietena ei îşi va
reveni de tot şi va povesti mai departe.
– Dacă asta te necăjeşte, să ştii că n-o să-i spun nimic Maiei,
n-ar avea nici un rost s-o agităm şi pe ea, o asigură Elena, luându-i
mâinile în palme şi privind-o încă speriată. Şi apoi, cazul tău e ca
al oricărei alte femei, oricât te crezi tu de ieşită din comun.
– Mulţumesc că ai grijă de Maia! O să depăşesc eu şi
perioada asta, doar mă cunoşti. Deocamdată îmi trebuie nişte
răspunsuri, am prea multe întrebări.
– Asta-i bună! Iar întrebări, iarăşi răspunsuri? Nu ştiu dacă
asta e calea cea mai bună. De ce să te risipeşti aiurea cu o
problemă care oricum nu mai poate fi rezolvată altfel decât s-a
rezolvat ea însăşi? Radu este în spate, stă după zidul pe care l-ai
139 Dublu sens unic
construit, chiar aşa firav cum pare. Problema cu zidurile este că

ele pot fi surpate şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Tentaţia e
mare, slăbiciunea e omenească. Te-ar înţelege oricine, dacă ai fi
tu aceea care o face prima. De ce nu ai curajul să recunoşti că
încă îl iubeşti?
Camelia nu păru că o aude, era în lumea ei. Elena credea că
se preface, dar o lăsă în pace.
– Of, şi iarăşi of, începu Camelia. Dacă aş rămâne
indiferentă la ceea ce a fost, ar fi ca şi cum nu mi-ar păsa de
mine. Ar fi foarte simplu să-l sun şi să-i spun că nu mai sunt
supărată pe el. Radu s-ar simţi învingător şi ar lua-o de la capăt.
Dar nu cumva i-aş răpi posibilitatea unei meditări îndelungi
asupra relaţiei noastre, evident, din punctul lui de vedere?
– Mai este ceva, ce ţi-am mai spus: tu idealizezi prea mult!
La capitolul „relaţii cu bărbaţii” stai foarte prost. După treizeci
de ani de căsătorie eşti şi mai vulnerabilă decât înainte de
căsătorie. Vremurile s-au schimbat, la fel şi bărbaţii, şi
fanteziile lor. Radu este un exemplu extrem de grăitor, ce ai mai
avea de înţeles? Chiar nu mai are importanţă.
– Eu încerc să creez posibilitatea de a ne confrunta cu
propriii diavoli, cu propriile slăbiciuni, cu tendinţa de a ne minţi
că ceea ce s-a întâmplat nu are nicio importanţă. Ba are, draga
mea! Chiar viitorul nostru depinde de felul cum vom trage nişte
concluzii din toate acestea. Mereu suntem în punctul în care
trebuie să facem o nouă alegere şi dacă nu ne înţelegem
trecutul, cum o să mai scăpăm de groaza de viitor?
Siguranţa Elenei se clătina. Ce făcea şi ce spunea Camelia
semăna cu îngrijorarea pentru viaţa ei. Nu mai era vorba despre
generalităţi, discuţii de dragul discuţiilor, teoretizări obositoare...
Privind-o mai bine, observă cum abia i se zbate sângele în vene.
Deveni impacientată. În acelaşi timp, se hotărî să fie drastică.
Sceneta asta nu mai avea sens şi nici farmec.
– Sunt de acord, dar mi se pare că deja eşti copleşită de

situaţie şi te încăpăţânezi în continuare să negi adevărul. Pe el îl
vreau, nu părerile tale! Şi îl vreau acum!
– Mă sufocă ura, Elena! E prima oară când trăiesc cu toată
fiinţa mea acest sentiment.
Elena era năucită. Camelia simţea cum se umple de puterea
de a se confrunta, în sfârşit, cu balaurul.
– Motive de supărare am mai avut, ca tot omul, dar nu am
ajuns la ură niciodată. Ăsta-i marele meu secret! Şi e cumplit ca
dintr-odată să nu mai fie valabil nimic din ceea ce credeam
despre iubire, căsnicie, despre bărbaţi. E cumplit să trăiesc
refuzând orice amintire, orice discuţie, doar să tac şi să aştept,
nici eu nu mai ştiu ce. Îl urăsc pe Radu, înţelegi? Mă simt
captivă în ura asta şi nu ştiu cum să ies.
– Camelia, uită-te la mine! E vorba despre ceea ce cred eu
că s-a întâmplat între voi? Vocea Elenei tremura.
– Este vorba despre tot ce putea fi mai urât şi mai rău pentru
mine ca femeie. Ca fiinţă care face din iubire un elogiu adus
vieţii, frumuseţii, armoniei... Cumva s-a produs o ruptură
înfiorătoare în mine. Simt un blocaj ce se încăpăţânează să mă
arunce afară din femeia care sunt, pe care sigur o cunosc, dar nu
o mai pot regăsi. Tu mă cunoşti, era normal să intuieşti victima
în spatele măştii pe care mă chinui s-o port de atâta vreme. Sunt
victima plină de răni, nu neînţeleasa. Şi este şi vina mea...
Elena era mult prea înduioşată, ca să se întrebe dacă chiar a
văzut victima sau a zis-o doar aşa, aiurea. Plecase de la ideea că
prietena ei o minţea şi nu a ţinut cont de niciun alt semn pe
parcursul dialogului. Totuşi, îşi aduse aminte de ceva ce o
nedumerea la Camelia.
– Era prea multă tristeţe dintr-o dată în ochii tăi, dar nu mi-
am închipuit că despre asta era vorba.
141 Dublu sens unic
– Tristeţea nu m-a înspăimântat niciodată, iar de data asta

nu am simţit că ar trebui să-i pun capăt indiferent cum, doar ca
să scap de ea. Tristeţea are în sine o poveste, un tâlc, şi, mai
ales, o ieşire. Trebuia să rămân în interiorul ei, ca să pot vedea
ieşirea.
– Şi ura nu are o ieşire?
– Ura are mai degrabă ieşiri. Îmi dau seama că până la cea
definitivă este cale lungă şi, probabil, o grămadă de alte căderi
mă vor ameninţa.
– Hei, de ce priveşti aşa viitorul? o certă Elena.
– Mă simt murdărită de atingerile lui, mi-e greaţă aproape
tot timpul. Nici apa, nici gelurile aromate nu mă ajută. Oricât
mi-aş freca pielea, urmele sunt tot acolo, îmi rânjesc cu o
răutate de neînchipuit. Mă agăţ cu disperare de speranţa că
Radu este o anomalie, una la un miliard de bărbaţi. Degeaba!
Fac un pas şi imediat îmi dau seama că tremur de frică. De
frică, de silă şi de ură.
«Mai eşti cu mine, Bety, mai poţi suporta? Povestea se

poate încheia aici. Diagnosticul a fost pus, înţelegem foarte
bine ce i s-a întâmplat Cameliei. Mai departe urmează
tratamentul şi cu asta basta, ce ar mai fi de adăugat? Dar dacă
pacienta se încăpăţânează şi refuză tratamentul? Să zicem că
pur şi simplu nu mai vrea să lupte, că i se pare că miza e prea
mică şi că, oricum, va rămâne cu o cicatrice imposibil de
îndepărtat. Ai fi curioasă să-i urmăreşti calvarul până la
capăt? I-ai înţelege atitudinea ori i-ai reproşa că e laşă?
Sau altceva, şi mai interesant: dacă noi ne imaginăm, total
greşit, că este vorba despre un caz obişnuit de suferinţă din
dragoste? Nu ar fi păcat?
Ştiu, o să taci în continuare şi asta e minunat. Nu e treaba
ta să dezlegi mistere, asta e ceea ce mi-am propus eu, e
misiunea mea. Şi, spre deosebire de tine, care nici nu-ţi înţelegi
rolul, pentru mine e vital să reuşesc până la urmă să pătrund în
miezul problemei şi să aprind lumina acolo, pentru totdeauna.»
Elena încă resimţea spaima de acum câteva minute. Nu se

aşteptase la asta. În mintea ei, un cuplu la cincizeci de ani este
ceva oarecum patetic, aflat pe curba descendentă a marilor
pasiuni şi efuziuni sentimentale. În niciun caz erotismul nu mai
joacă rolul principal pentru ei, iar iubirea, dacă este şi ea pe
acolo, e cel mult o umbră a nebuniei sănătoase din tinereţe,
nebunie ce i-a împins către limite şi i-a umplut de suficiente
trăiri ca să mai simtă nevoia de ele. Sexul aparţine trupurilor
viguroase, capabile să se aprindă într-o secundă şi să ardă apoi
minute în şir, punând şi timpul, şi conştiinţa deoparte. Ele nu
percep sentimentul de abuz ori de nefiresc, nu ajung la
suprasaturaţie ori la silă, pentru că aşa sunt construite, aşa
înfloresc, aşa măsoară viaţa. Ceea ce i-a mărturisit Camelia o
intriga, o şoca. Era şi normal, între ele era o diferenţă de
doisprezece ani şi o mulţime de experienţe personale diferite.
Probabil, de aceea în locul mirării apăru mânia. Vizibil
enervată, Elena începu să se destăinuie:
– Uite ce e, mie mi se pare normal să urăsc pe cineva şi să
mă răzbun pe el. Aşa simt eu că trebuie să-i fac celui care îmi
provoacă suferinţă sau neplăcere. Nu sunt atât de dispusă la
iertare, încât să rabd şi, eventual, să întorc şi celălalt obraz. Sau
să mă apuc să-l mai şi ajut, aşa cum ai făcut tu.
– Ce înseamnă pentru tine a întoarce şi celălalt obraz?
– A-i permite cuiva să mă umilească, să mă lovească în
continuare.
– Da, la prima vedere pare că ni se cere să acceptăm situaţia
şi să nu ripostăm. Dar dacă expresia are tocmai sensul (şi sfatul)
de schimbare a atitudinii noastre faţă de cel care ne face rău?
143 Dublu sens unic
Prin „a întoarce” putem înţelege şi „a schimba”, mai ales că se

referă la „celălalt obraz”...
– Habar n-am la ce se referă chestia cu întorsul obrazului,
dar eu voi riposta întotdeauna, să ştii!
– Tu te-ai gândit vreodată că prin iertare te-ai putea ridica
deasupra situaţiei nefireşti în care te afli? Că prin iertare ai putea
să-l ajuţi şi pe celălalt să-şi vadă greşeala şi să nu mai continue?
Bănuiesc că nu ai citit Biblia, doar ai auzit nişte citate, nişte pilde.
– Nu am citit-o, doar am răsfoit-o mai demult şi nu am
rezonat cu nimic de acolo. Mi se pare ceva legat doar de biserică,
nişte chestiuni care îi privesc pe evrei, legea lor, o perioadă
anume şi destul de imprecisă din istoria lor. Şi totul mi s-a părut
foarte întortocheat, arhaic şi fără susţinere în lumea noastră. Nu
cred că este cineva care să o fi înţeles sau să poată aplica acele
învăţături. Cât despre ajutorul pe care l-aş putea da cuiva,
supunându-mă idioţeniilor lui, cu asta chiar nu sunt de acord.
– Şi atunci, cum înţelegi tu iertarea? întrebă Camelia, pe
bună dreptate mirată.
– Să fiu sinceră, nu cred că oamenii iartă totul sau
întotdeauna. Se chinuie să uite trecutul, acoperă prezentul cu alte
întâmplări, dar sunt sigură că în interior sunt măcinaţi îngrozitor.
Exact cum faci şi tu. De fapt, asta ai făcut tot timpul. Pentru ce
te-ai sacrificat şi pe tine, şi pe cei de lângă tine, şi ai acceptat să
continuaţi relaţia aia imposibilă? De ce te-ai mai dus cu el şi la
psiholog? Trebuia să-l laşi să se ducă singur, era treaba lui ce
făcea cu frustrările şi cu resentimentele lui. Dacă voia să se
vindece, trebuia să caute singur o cale, să se străduiască, să aibă
şi eşecuri, ca să simtă cum se face o schimbare.
– De ce, de ce?... Pentru că eu cred în puterea iertării.
– Nu te supăra pe mine, dar nu cred că l-ai ajutat prea mult.
El face parte din categoria celor ce se consideră mai presus de
ceilalţi.
– Nu l-am putut ajuta, şi-mi pare rău. Odată cu el am înţeles

că nu pot ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat.
– Păi, vezi?!
Cabinetul psihologului semăna cu un cub încălzit artificial e
caloriferul de sub fereastră, niciodată de sufletele celor aşezaţi
sub lupă ca nişte specimene... Imaginea aceasta o făcu pe
Camelia să se încordeze sub zvâcnetul de numai o clipă, dar atât
de ascuţit. Elena era răbdătoare, îi lăsa timp să se adune dintre
amintiri, să se ridice deasupra lor. Ei nu avea ce să-i ascundă,
nu avea motiv. Inspiră adânc şi continuă confesiunea:
– Mi-am dat seama prea târziu că el se aştepta la altceva de
la acele şedinţe la psiholog, la un fel de ocazie de a se
demonstra că eu eram cea care avea nevoie de o schimbare şi de
ajutor, nu el. Îl priveam pe furiş, în timp ce vorbeam eu sau
medicul, şi simţeam că el nici nu era atent la ceea ce se spunea
în acea încăpere. Îşi pregătea următorul discurs, următoarea
apărare, care era, de fapt, următorul atac. Când vorbea, afişa un
calm şi o bunăvoinţă ce puteau păcăli pe oricine. Explica
împăciuitor cât de dispus este să împartă absolut totul cu
partenera lui şi cât de important este ca cei doi să facă toate
lucrurile împreună etc.
– Sunt de acord cu ideea în sine, când e vorba despre
chestiuni vitale sau care nu suportă amânare. Dar în rest?...
– Despre asta este vorba. Termenul de „împreună” mie îmi
arată o dorinţă sinceră a cuplului de a fi echilibrat, nu că unul
dintre ei trebuie să-l sufoce pe celălalt cu griji şi cu tendinţa de
a-i fi permanent aproape, încât acela să nu mai poată înţelege
sau alege nimic, nici în ce priveşte viaţa lui, nici pe cea de
cuplu. Ştiu, dar acela era modul cum vedea el căsnicia şi
cuvântul „împreună”: cumpărăturile, plăţile curente, plimbările,
baia, vizionarea unui film, întâlnirea cu rudele sau prietenii.
Totul, chiar şi hobby-urile. A fi căsătorit, după părerea lui,
145 Dublu sens unic
însemna a fi rupt de restul lumii, a nu avea legătură cu nimeni şi

cu nimic în afară de partener.
– Ce grozăvie! Asta nu este iubire, e calvar! spuse Elena,
revoltată.
– M-am simţit captivă tot timpul... Încă simt spaima c-aş
putea fi închisă din nou într-o colivie...
„Ce ar trebui să ţină în palme bărbatul de care mă voi

îndrăgosti, ca să nu mă mai tem vreodată să rămân lângă el?”
– V-aţi întâlnit ca tusea cu junghiul! zise nervoasă Elena.

Tu, extrem de comunicativă şi deschisă, el, posesiv şi nesigur.
Cum naiba să vă fi putut înţelege vreodată?
– Nu am fi reuşit să facem mai mult decât am făcut, adică
nişte încercări.
– Da, dar câte? La infinit?
Elena avea dreptate. O ţesătură slabă cedează când într-o
parte, când în alta. Cu ce seamănă un om îmbrăcat în ea? Cu o
sperietoare, cu un cerşetor...
– Despărţirea a devenit inevitabilă pentru mine şi asta la
puţin timp după ce ne-am mutat împreună, dar, vezi tu, la un
moment dat au prins putere aspectele concrete. Realitatea îi
include totdeauna şi pe cei de lângă noi.
– O fi cum spui tu, dar nu înseamnă că trebuie să trăieşti în
funcţie de ei.
– Ba, uite că se poate! îi răspunse Camelia. În cazul meu a
fost vorba despre Maia. Ea a locuit cu noi şi, din păcate, a fost
martora tuturor izbucnirilor lui şi ale căderilor mele. Nici ea nu
putea înţelege de ce mai continuam toată mascarada aceea, de
ce nu-i închideam uşa în nas pur şi simplu. Ceea ce nu ştiaţi voi
era schimbarea lui de macaz. Mi-a spus că el, deşi este
dezamăgit de felul cum decurg lucrurile, nu doreşte despărţirea
noastră şi nu va părăsi locuinţa. Mai pe scurt, dacă voiam să ne

despărţim, trebuia să plec eu din apartament şi să suport toate
cheltuielile cu închiriatul şi mutatul. Aşa ceva era prea mult
pentru mine.
– Ai socotit prost de data asta! Cum să nu te fi descurcat,
doar aveaţi salariu şi tu, şi Maia?! Dacă nu vă ajungeau banii,
puteaţi împrumuta de la cineva. Sau puteai să-i ceri ajutorul lui
Teo. Vezi ce se întâmplă, dacă te ascunzi şi nu spui ce ai
nevoie? Ai ajuns să-ţi plângi de milă!
Teoretic, aşa era. Elena avea dreptate, deoarece nu ştia încă
întreaga poveste.
– Era vorba despre excursia Maiei la Paris, continuă
Camelia. Şi-o dorea prea mult şi merita acea vacanţă. Ei, pentru
asta avea nevoie de bani şi dacă eu eram de acord să ne
mutăm...Of, mi-a spus de mai multe ori că este dispusă să
renunţe la concediu, dar nici o mamă nu şi-ar sacrifica copiii.
Cu siguranţă, nu eu.
Dar ea cum ar fi procedat, se întreba Elena, surprinsă că o
preocupa atitudinea unei mame faţă de copilul ei. Simţi că o
gheară îi strânge inima...
– Să-ţi spun drept, eu nu l-am agreat niciodată pe omul ăsta,
spuse necăjită. Poate şi din cauză că simţeam că e o stavilă între
noi. Îmi lipseau atât de mult după-amiezile noastre parcă furate,
şirul nesfârşit de întrebări care mă scoteau din amorţeală şi chiar
din minţi, concluziile la care ajungeam câteodată şi nu ne venea
să credem că putem gândi în felul acela. Uneori, mă întrebam
dacă nu cumva mă comport ca o femeie geloasă. Îţi dai seama,
îmi venea să râd, dar sentimentul de frustrare continua să mă
urmărească. Ştiu că sună egoist, dar aşa simţeam.
– Nu erai egoistă deloc. Oamenii pot face multe lucruri
împreună, pot avea relaţii marcante cu mai multe persoane în
147 Dublu sens unic
acelaşi timp. Firesc ar fi fost ca relaţia noastră să nu aibă de

suferit atât de mult din cauza lui.
– Firesc, normal, corect... Tu uiţi ceva: toate cuvintele au şi
antonime. Şi nu întâmplător.
– Definirea realităţii... Mai ştie cineva care e, de fapt,
realitatea?
Tot ce ştie omul despre viaţă este o teorie, un exerciţiu de
imaginaţie izvorât din infinita lui curiozitate şi dorinţă de a
învinge limitele şi necunoscutul care îl separă de libertatea mult
râvnită. Ori de nemurire...
– Hai să nu mai vorbim despre astea, îi propuse Elena,
ridicându-se în picioare. Îţi fac rău! O să ies puţin, trebuie să mă
întâlnesc peste un sfert de oră cu Ala. Mi-a venit comanda de la
Avon. Tu, odihneşte-te până mă întorc!
Elena era de-a dreptul răvăşită, simţea ceva ce nu mai
simţise parcă niciodată. Din omul răzbunător, indiferent la
problemele altcuiva, devenise plină de griji. Ar fi dat orice să n-
o mai vadă pe Camelia chinuindu-se în felul acela, dar ce putea
să-i ofere? În astfel de situaţii e nevoie de compasiune. Da,
compasiunea este un balsam, un calmant absolut necesar. Poate
fi administrat în doză dublă, chiar triplă şi nu vor exista reacţii
adverse. Dar va fi suficient? Nu, cu siguranţă nu va fi suficient,
fiindcă durerea sufletească nu e doar o rană peste care să se
pună comprese ori să fie legănată pe braţe şi, gata, a trecut!
Nu-i venea să creadă că a rezonat atât de profund cu
suferinţa Cameliei. Îi era ruşine de cuvintele grele pe care le-a
spus despre ea, de ameninţarea aceea stupidă că se va răzbuna,
folosindu-se de copiii ei. Trebuia să uite de toate astea. Camelia
avea nevoie de ajutor, nu de pedepse. Tocmai de aceea, va
continua dialogul, când se va întoarce. Va continua ca şi cum ar
avea-o în faţă pe Camelia de altădată, stabilă şi chiar incisivă,
Camelia care nu dă înapoi în faţa greutăţilor şi nici nu ezită să

ajute pe cel în nevoie.
«Îţi dau un sfat, Bety: să nu-i tratezi niciodată pe oameni ca

pe nişte înfrânţi, tocmai atunci când ei alunecă speriaţi spre
prăpastie! Şi îţi mai spun şi un secret: în oamenii cu sufletul
strivit se face un gol imens. Nimeni, în afară de ei înşişi, nu-l
poate umple mai bine. Oho, ferice de tine că nu vei şti niciodată
despre ce vorbesc eu!»
149 Dublu sens unic
Capitolul 13. Oglinda spartă
Muzica se auzea în surdină. În cafenea erau doar câteva

persoane, împrăştiate la măsuţele rotunde, împodobite cu
aranjamente de brad şi beteală colorată, cu câte o lumânare
roşie în mijloc, gata să-şi împrăştie lumina gingaşă în încăpere.
Ala căuta pachetul pentru Elena printre celelalte, destul de
multe. Se vedea că are o perioadă bună de vânzări. Amândouă
îşi lăsaseră hainele groase şi fularele la cuier, însufleţite de
căldura ce le-a întâmpinat. Scăpaseră de gerul de afară. Mirosul
de cafea şi vanilie, de portocale şi mere cu scorţişoară
transforma încăperea într-un tărâm de poveste, un loc în care
oricine putea face abstracţie de ceea ce se petrecea dincolo de
geamurile înalte şi mate. La una din mese, doi tineri se
contraziceau, arătându-şi ceva pe telefoanele „deştepte”. Era
prea tehnică discuţia ca să intereseze şi pe altcineva decât pe
protagoniştii ei, dar de acolo se putea ridica oricând o idee
genială sau, de ce nu, o lume nouă, bună, frumoasă. La altă
masă, un el şi o ea vorbeau şoptit, probabil erau la prima
întâlnire, la etapa marilor secrete şi speranţe. Ea îmbujorată, el
plin de maniere. Elena le-ar fi făcut o poză, s-o privească ori de
câte ori neîncrederea ei cronică ar tinde iarăşi spre cote
alarmante. Poate că, totuşi, Camelia avea dreptate – oamenii
sunt făcuţi pentru iubire, pentru visuri îndrăzneţe. Atunci, cum
se face că ajung atât de uşor în situaţii ciudate şi complicate, la
o mulţime de emoţii nesigure, gata să izbucnească şi să rupă
echilibrul? Cum devin iubiţii nişte oameni de zăpadă trişti şi
singuri? Elena nu căuta un răspuns la aceste întrebări, doar se

lăsa pătrunsă de ele.
– Ce-i cu tine aşa plouată? întrebă Ala. Nu te bucuri că ne-am
întâlnit sau ce?
– Vin de la Camelia. Încă nu-mi pot reveni.
– Iar te-a înnebunit! O fi om bun, o fi şi deşteaptă, cum spui
tu, dar când mă uit la viaţa ei, nu pot să nu observ dezastrul.
Aşa că, ce să mai înţeleg?
– Poate că doar ni se pare nouă.
– Te pomeneşti că acum ai devenit tu avocata ei?! Asta ar
fi culmea! Stai aşa, voi nu eraţi certate!? Cum ai ajuns iarăşi
lângă ea?
– Te rog, nu vreau să discutăm despre asta...
– Ai dreptate, scuză-mă, e treaba ta! Dar tot nu văd ce ai
avea de câştigat din reluarea ambasadei cu Camelia. Ori o faci
din curiozitate? Tatonezi terenul cumva?
– Se poate spune şi aşa. În alte condiţii, aş fi vorbit mai
mult, aş fi fost mai sigură de mine. Astăzi s-a întâmplat ceva şi
încă mă gândesc la tot ce am aflat.
– Sper că nu e vorba despre vreo boală gravă. Doamne
fereşte pe toată lumea de necazuri!
– Dacă nefericirea se poate numi boală, ai cam ghicit.
– Ei, na, de parcă ar fi singura nefericită de pe glob! Şi-a
făcut-o cu mâna ei. Cât a trecut de când i-a murit soţul, un an,
doi? Ce era aşa de urgent să se lege la cap? Doar nu avea
treizeci de ani şi, mă rog, tropăiau hormonii. Ştii ce, dacă era
deşteaptă, profita câţiva ani buni de libertatea pe care şi-a
recăpătat-o şi vedea ea mai târziu ce e de făcut! Sunt destui
bărbaţi care nu vor angajamente. Fun, a lot of fun! Distracţia e
formula magică! Mă tem că ea nu a înţeles.
– Ştim noi cum e după cincizeci de ani? Ştim noi cum se
simte o femeie care nu mai vrea să parieze nici pe farmece, nici
151 Dublu sens unic
pe sex, nici pe distracţii? Camelia mi-a arătat că există bucurii

mai mari decât acel fun, de care vorbeşti tu şi pe care îl votez şi
eu. Probabil, faptul că a avut o căsnicie lungă cu Dan şi copiii o
fac să-şi dorească un cuib, nu un alcov. Şi-apoi, ea e omul care
îşi atrage fericirea dăruind, nu căutând ocazii.
– Eu nu-i pun la îndoială buna intenţie, să ne înţelegem!
Doar că nu pot să trec cu vederea peste faptul că are un dar
nemaipomenit de a-i bulversa pe cei din jur. Am văzut asta de
multe ori la tine. Ori greşeşte ea undeva, ori noi nu o vom
înţelege niciodată. De asta te întrebam: ce ai avea de câştigat,
stând aproape de ea?!
– N-am de unde să ştiu în acest moment, şi tocmai faptul că
nu ştiu, mă atrage mai mult.
– Te-a contaminat! Mâine-poimâine n-o să te mai recunosc.
– Exagerezi! Cred că priveşti într-o singură direcţie.
– Poate da, poate nu.
– Lasă că ne întâlnim altă dată şi o să vezi că nu ai avut
dreptate!
– Aşa să fie!
– Plec, nu mai pot să rămân.
– O să te sun săptămâna viitoare. În decembrie sunt multe
reduceri.
– Să mă suni numaidecât, mai fac şi eu o economie!
Ce zi încărcată şi încurcată!... Şi ce enervantă e iarna, cu

înserarea ei nepăsătoare, venită prea devreme, îşi spuse Elena,
grăbind paşii către strada Zorilor. Aerul era dur, îi înţepa nările.
Se pornise şi vântul între timp şi o făcea să lăcrimeze. Să fie,
oare, numai vântul de vină? Era îngrijorată şi se întreba de ce n-
o sunase pe Camelia între timp, să vadă dacă e bine. Era iritată
de ceea ce afirmase Ala. Ce naiba o apucase să comenteze, dacă
a văzut că nu e în apele ei? E adevărat, ceea ce spusese Ala mai
devreme era ceea ce rostise şi ea, cu mare uşurinţă, de multe ori.

Dar acum era altceva.
Telefonul îi vibră în buzunar. Cred că e Camelia, i s-o fi
părut că întârzii prea mult, s-a gândit imediat Elena. Culmea,
era tot Ala!
– Ce s-a întâmplat? o întrebă repede.
– Ai plecat val-vârtej şi ţi-ai uitat pachetul. E jale cu tine!
Trebuie să te întorci, fiindcă eu sunt cu cineva şi mai am şi alte
comenzi de împărţit.
– Am îngheţat de tot, nu mai pot face drumul ăsta încă o
dată. Crede-mă că abia aştept să intru în casă şi să beau ceva
cald. Ne vedem zilele astea şi îl iau. Pa!
– Cum vrei! Ai grijă de tine!
Se mai putea îndoi Elena că a fost tulburată, că încă mai
era? A sunat la uşa apartamentului Cameliei şi aştepta cu
emoţie. Aceasta i-a deschis imediat; purta alte haine de data
asta. Elena nu-şi putu ascunde mirarea, ceea ce o făcu pe
Camelia să înceapă imediat să vorbească.
– Am făcut o baie fierbinte. Nici nu ştii ce bine mi-a prins!
– Taci, nu mai vorbi de lucruri sfinte! Afară e foarte frig,
sunt îngheţată toată.
– Vrei cafea sau ceai?
– Ceai. Ai şi lămâie?
– Am! O să fac un ceai cu fructe de pădure, vrei?
– Vreau orice, numai să fie cald.
Elena intră grăbită în sufragerie. Pe canapea, pisica stătea
tolănită, moţăia. Nu a deranjat-o deloc faptul că cineva venise
lângă ea şi încerca s-o necăjească. Nu avea chef de joacă, dar
nici n-ar fi renunţat la mângâieri. Camelia se mişca vioaie,
adusese deja două căni cu ceai aromat şi nişte biscuiţi. Se aşeză
şi ea pe canapea, lăsând pisica să se alinte între ele.
– Eşti bine? întrebă Elena.
153 Dublu sens unic
– Mult mai bine.

Elena oftă uşurată. Privi în jur şi spuse admirativ:
– Îmi place apartamentul vostru, îmi dă o senzaţie de
intimitate. E mai luminos şi mai bine organizat decât celălalt.
– Mie îmi spui? Mă simt din nou acasă, îi răspunse Camelia,
înviorată.
– Nu ştiu cum să-ţi explic, dincolo nu m-am simţit niciodată
în largul meu. Individul nu te scăpa din ochi nicio clipă şi mă
pândea şi pe mine încontinuu. Ce enervant! Iar tu erai aşa de
nesigură, mereu îngrijorată să nu se supere ba unul, ba celălalt.
Cât de cât am înţeles situaţia, dar nu te-am înţeles pe tine. De ce
te lăsai mereu călcată în picioare?
– Of, doamne, cum sunteţi voi! Nu eram călcată în picioare
deloc! Aşa sunt eu, îmi place să am grijă de toată lumea. Fiecare
trebuie să participe şi să dăruiască efectiv într-o relaţie, în
familie, de ce să pară aşa ceva o renunţare, o supunere?
– Ai un mod diferit de a vedea lucrurile şi nu te pot contrazice.
Oamenii trăiesc după propriile lor convingeri sau păreri. Uneori,
însă, mi se pare că eşti prea rigidă, mai ales când este vorba despre
ceea ce tu numeşti „principii de viaţă”. Poate ţi-ar prinde bine dacă
ai fi mai maleabilă din punctul ăsta de vedere, zic şi eu...
Camelia nu mai apucă să-i explice nimic. Din poşeta Elenei
se auzea telefonul. Sunetele erau stridente, insistente. Elena s-a
speriat mai întâi şi de aceea s-a grăbit să răspundă. Era din nou
Ala. Au vorbit puţin, apoi Elena i-a spus Cameliei că Ala era la
scara blocului, în maşina unei cunoştinţe şi că s-a oferit s-o
conducă acasă. Nu aşa fusese planul pentru acea zi, dar îşi dădu
seama că era mai bine să n-o mai obosească pe Camelia. A fost
o zi grea.
– Gata, plec! Mama nu e acasă şi tata e ca un copil, trebuie
să-i pun în farfurie, altfel nu mănâncă. Aşa l-a învăţat ea. Poate
că ei sunt printre ultimele dovezi ale epocii în care femeia era
mereu cu o treaptă mai jos decât bărbatul, servantul. Treaba lor,

eu nu m-aş simţi bine într-o astfel de situaţie!
Camelia nu i-a răspuns, subiectul era prea serios pentru ea,
merita mai mult decât nişte replici aruncate în grabă peste
pragul uşii. Poate altădată...
– Mai sună-mă tu, când ai chef şi timp, o rugă Elena,
surâzând. Eu nu mi-am încărcat cartela; de ce să mai dau bani şi
pe asta, dacă tot nu prea am cu cine să vorbesc?! Apropo de
bani, poţi să-mi împrumuţi cincizeci de lei?
– Bineînţeles! Ne vedem săptămâna viitoare?
– Ne vedem! Nu ţi-am spus, dar să ştii că-mi place culoarea
părului. Am remarcat-o de cum te-am văzut. Pa!
Camelia a rămas tăcută la masa din sufragerie. Deja se

înserase, mai bine zis era de-a dreptul întuneric la ora aceea. Se
gândea la Elena şi la banii pe care îi dăduse. Nu avea atâţia câţi
i-ar fi trebuit ca să scape cu totul de griji amândouă, dar
prietenia şi discuţiile lor meritau chiar mai mult decât putea să
plătească. Era conştientă că beneficia de un fel de terapie, pe
care nu ar găsi-o la un cabinet de specialitate. Nu fusese cu
Radu de câteva ori la un astfel de cabinet? Şi ce-a obţinut? Nu i
s-a părut că a avut toată libertatea de a discuta ce simţea că ar fi
avut nevoie spre a se elibera de apăsare şi furie. Cu Elena era
altceva, putea să vorbească liber despre orice, chiar şi despre
noţiuni abstracte. Avea mare nevoie de această deschidere,
numai aşa se putea regăsi pe sine şi nu avea pe altcineva atât de
apropiat şi dezinteresat ca s-o asculte. De fapt, nu era chiar o
acţiune dezinteresată din partea Elenei, pentru că şi ea simţea
nevoia de a-şi lămuri nişte dubii şi, la rândul ei, nu avea pe
altcineva de încredere alături.
Îi părea rău că Elena a plecat. Discuţia lor ajunsese într-un
punct ce i-a stârnit interesul. Oare să fie adevărat că nu era
155 Dublu sens unic
maleabilă? Maleabilă în sensul de permisivă sau concesivă?

Permisivă, considera că este până peste cap. Are răbdare şi cu
ea, şi cu alţii, acceptă slăbiciunile şi blocajele, pentru că ştie că
ele pot fi depăşite la un moment dat. Oamenii nu se nasc
atoateştiutori şi toţi trec prin tot felul de evenimente, tocmai ca
să mai înveţe câte ceva. Dar a face concesii în chestiuni care o
definesc şi care îi aduc mulţumire, asta i se părea periculos.
Probabil că Elena voia să o întrebe ce sunt acele principii, de
unde le-a învăţat şi cum, că doar citea şi ea destul, şi totuşi nu
părea că şi-a dat seama dacă îşi putea face o listă cu cele pe care
le agreează în totalitate ori le-ar urma întocmai.
La ora aceea nu mai avea putere să facă ceva prin casă. Era
nedumerită de uluirea Elenei când i-a spus că îl urăşte pe Radu.
Păi, la ce altceva se aşteptase Elena, ce crezuse? Camelia nu
mai înţelegea nimic. Parcă de după nişte perdele de fum începu
să audă cuvintele Elenei: „De ce nu ai curaj să recunoşti că
încă îl iubeşti?”... Dumnezeule, Elena crezuse aşa ceva despre
ea!? L-ar fi iubit, dacă s-ar fi despărţit ca doi oameni copţi la
minte şi la suflet, care au înţeles că fără voia lor îşi făceau rău.
Aceea da, ar fi fost iubire! Oare nu o cunoştea Elena nici după
atâţia ani? Pe loc îşi aminti însă că nu-i spusese nimic despre
ameninţarea lui Radu că se sinucide, dacă ea îl părăseşte. Ori
despre şantajul cu banii pentru întreţinerea apartamentului de
unde plecase. Ca să nu mai spună de acel teatru mizerabil cu
lacrimile de crocodil, cu care încercase să o impresioneze pe
mama ei. Cu siguranţă, altfel ar fi judecat-o Elena, dacă s-ar fi
apucat să-i povestească toate acestea...
S-a ridicat încet de pe scaunul tapiţat, a scos o foaie de
hârtie şi a scris cu litere mari MULŢUMESC! A stins lumina şi,
după ce a lăsat biletul la vedere în camera Maiei, s-a retras în
dormitorul ei. Se simţea cumplit de obosită.
Capitolul 14. Alte unităţi de măsură
Ultima dată când s-au întâlnit, a fost anul trecut, cam la o

lună după ziua de naştere a Cameliei. Primăvara dăduse buzna
atunci peste tot pământul cu nişte zile călduroase şi plăcute.
Iarba învinsese îngheţul, dovedind mersul neschimbat al vieţii.
Copacii se îngreunau de flori din minut în minut, vrând parcă
să-şi întreacă propriul record de altă dată, iar soarele, deşi la
asfinţit, avea încă palmele calde şi se juca deasupra tuturor, fără
părtinire. Era atât de bine, şi totuşi oamenii se temeau că frigul se
va întoarce şi va distruge tot ce a creat acest anotimp tânăr şi
fraged ca un copil. Aşa s-au obişnuit; se îndoiau de ceea ce aveau
deja în viaţa lor şi creditau, în schimb, nişte tristeţi şi suferinţe
imaginare. Prezentul era aproape absent din gramatica lor, trăiau
precum un acrobat ce sare de la exaltare la nepăsare şi nu are
timp să contemple arena, pentru că spectacolul trebuie să fie
zgomotos şi plin de surprize. Şi surprizele apăreau, bineînţeles.
Nu toate îmbrăcate în haine de gală, dar nici în zdrenţe.
Încântată de propunerea neaşteptată a Fionei, lăsând
deoparte treningul ce i se părea întotdeauna potrivit pentru casă,
Camelia şi-a îmbrăcat blugii şi un pulover pufos de mohair,
împletit cu migală chiar de ea, iar pe deasupra şi-a pus o haină
trei sferturi, îmblănită şi cu glugă. A ales o pereche de bocanci
cu talpă groasă, care nu lăsau frigul să ajungă la picioare, şi-a
luat căciula grena, a înfăşurat fularul în jurul gâtului şi a pornit
spre centrul oraşului, mai devreme decât ar fi fost necesar. Era
frig, la început i se păru că nu poate respira în voie, ca şi cum
aerul proaspăt o strângea din toate părţile, dar după câteva
157 Dublu sens unic
minute de mers pe jos obrajii i s-au încălzit. Simţea cum îi bate

inima, cuprinsă de bucurie. Ieşirea asta din casă era o evadare
din monotonia ce-i cuprinsese viaţa. Trecând pe lângă oameni,
îşi amintea cât de aproape fusese cândva de ei, cât de
asemănătoare lor. Se îngrozi. De luni de zile trăia ca în turn,
umplându-şi singurătatea cu câteva speranţe. Până şi
cumpărăturile şi le făcea în fugă, de la magazinul de la parterul
blocului vecin, cu grijă să nu cheltuie prea mult ori să întârzie
aiurea în faţa vitrinelor ispititoare. De ce făcea aşa? Doar nu era
muritoare de foame, nu era o femeie săracă, încât să nu-şi poată
permite nicio plăcere. Iată calvarul omului atins de iluzia
propriei inutilităţi! Gata, trebuia să pună capăt acestei anomalii!
Începu să se oprească în faţa magazinelor ce-i ieşeau în cale. În
unele a intrat şi s-a plimbat de la un capăt la altul, admirând
hainele înşiruite pe umeraşe, întrebându-se pe care le-ar alege.
Nu a cumpărat nimic, nu pentru asta era acolo, dar senzaţia
trăită era nemaipomenit de plăcută.
Străzile erau împodobite cu aranjamentele de sărbători. De
pe stâlpi îi zâmbeau figuri bonome cu Moş Crăciun, brazi în
miniatură, renii veseli şi o grămadă de lumânări ce păreau deja
aprinse. Se simţea „Alice în ţara minunilor”, parcă le vedea
pentru prima oară. Dacă în loc de ger s-ar fi pornit o ninsoare cu
fulgi mari şi leneşi, ar fi uitat de toţi şi de toate şi n-ar mai fi
ajuns la timp la locul stabilit. Dar ei nu-i plăcea să întârzie şi, pe
deasupra, era şi foarte curioasă, cum se făcea că tocmai azi o
sunase Fiona şi-i spusese, ca pe un secret, că este inadmisibil ca
ea să lipsească de la acea întâlnire. Mai multe nu a vrut să-i
spună şi bine a făcut; Cameliei îi plăcea să-şi trăiască emoţiile
la maxim.
O zări pe Fiona de la distanţă, în faţa Casei de Cultură, dar
nu singură. Lângă ea mai erau câteva persoane şi păreau foarte
vesele. Imediat ce a ajuns, Fiona i-a făcut cunoştinţă cu fiecare,
prezentând-o, cu mândrie, ca pe cea mai bună şi mai veche

prietenă a sa. Dintre ei se remarca un domn înalt, brunet,
îmbrăcat într-un costum bleumarin ce se vedea de sub paltonul
elegant şi descheiat. Acesta îi dărui Cameliei o carte. Ea o
deschise şi observă că avea deja autograful autorului, cu o mică
dedicaţie. Restul paginilor erau pline de versuri.
– Astăzi este lansarea volumului de versuri al domnului
Emil, zise Fiona, încântată. E cartea sa de debut. Acum înţelegi
de ce nu puteai lipsi de la aşa o sărbătoare? Se vedea încântarea
pe chipul Fionei.
– Felicitări sincere, domnule Emil, spuse Camelia, privindu-
l în ochi, emoţionată. Sunt onorată!
– Şi eu! Fiona mi-a povestit că aţi reînceput să scrieţi poezie
după foarte mulţi ani. Vă rog să nu încetaţi nici o clipă să vă
imaginaţi ziua în care în locul meu veţi fi dumneavoastră!
Promit că nu voi lipsi de la eveniment! Aveţi aici cartea mea de
vizită, vă rog să nu mă uitaţi!
– Cum aş putea să vă uit? întrebă ea, parcă vrăjită.
Mulţumesc! Dar până la debutul meu mai este mult...
Camelia le zâmbea tuturor, era fericită. Întorcându-se spre
Fiona, făcu ochii mari, mari de tot, ca să încapă în ei un semn
de întrebare uriaş: cum de i-a spus lui Emil despre poeziile ei?!
N-au mai avut timp de conversaţie, domnul Emil le-a invitat
politicos în sala mică a Casei de Cultură. Sala era luminată din
plin, pluşul corai al scaunelor sporea impresia de căldură şi
intimitate. Bărbaţi şi femei ocupaseră locurile din faţă, alţii
stăteau de vorbă în mici grupuri, pesemne se cunoşteau şi nu
erau la prima ieşire de felul acela. Pe masa lungă, printre
aranjamente florale delicate, zâmbeau surorile cărţii pe care ea o
ţinea lipită de inimă.
Au urmat câteva discursuri, toate elogioase: al editorului, al
unui profesor de la universitate şi, la final, al unui poet, prieten
159 Dublu sens unic
bun al autorului. Camelia aştepta însă momentul când domnul

Emil va citi din poeziile sale. Vocea lui o încântase din primul
moment, simţise pasiune în tonalitatea ei şi asta îi sporea
nerăbdarea. Îi privea zâmbetul ce-i invadase tot chipul, un
zâmbet misterios prin puterea cu care se propaga imperturbabil
şi se insinua în sufletul ei ca zorii de zi după o noapte de
insomnie feroce. În afară de Fiona, nu cunoştea pe nimeni
acolo, şi totuşi arhicunoscuta ei senzaţie de înstrăinare, de frig şi
nelinişte, dispăruse ca prin farmec. Ziua luase o turnură cum nu
şi-a putut imagina şi nici nu ştia ce va urma după ce se va
încheia prezentarea. Nu se mai grăbea să ajungă acasă, nu o mai
interesa nimic altceva decât să prelungească acea stare de
visare, ce o cuprinsese brusc şi până la refuz.
După aplauzele pe care, evident, prezentatorii le meritau,
domnul Emil aşteptă câteva minute. Apoi începu, calm şi
senzual, să recite. Aerul din încăpere deveni transparent,
versurile curgeau ca dintr-o clepsidră a unei alte dimensiuni, a
unui alt timp. Iubirea se arăta în toată splendoarea şi enigma ei,
la fel şi recunoştinţa omului îndrăgostit de viaţă. Acele cuvinte,
cu măiestrie aşezate ca pe un portativ invizibil, înveleau
sufletele înmărmurite de atâta frumuseţe şi de atâta împăcare.
Camelia plutea... Îi strânse mâna Fionei fără s-o privească, avea
nevoie de atingerea cuiva, ca să fie sigură că astfel de momente
sunt perfect posibile în lumea pe care, cei mai mulţi, descurajaţi
de propriul parcurs şi de nesfârşitele încercări de a o face mai
frumoasă, o descriau cu amărăciune în nuanţe de gri, cu multe
curbe şi capcane cu gurile răutăcioase, avide de suferinţele lor.
Poetul a închis cartea, a aşezat-o încet pe masă şi a ridicat
privirea spre sală. Ducându-şi mâna la inimă, a făcut o
reverenţă. Cu toţii l-au aplaudat în picioare, l-au felicitat pe
rând, strângându-i mâna sau îmbrăţişându-l. Şi Camelia l-a
îmbrăţişat, nici nu putea face altfel după toată emoţia trăită în
ora care se scursese, bineînţeles, prea repede. Poate doar i s-a

părut, dar îmbrăţişarea aceea i-a răspuns, i-a şoptit ceva
nebănuit, ceva ce semăna cu o chemare auzită numai de ea.
Ieşită din nou în aerul rece de afară, refuza să le răspundă în
vreun fel întrebărilor ce o împresurau. Ştia că va avea tot timpul
din lume s-o facă mai târziu, când va ajunge acasă şi va citi
poeziile lui, rememorând surpriza întâlnirii şi ecoul ei rămas
adânc în inima ce-i bătea cu putere.
La despărţire, Fiona i-a promis că o va vizita a doua zi,
negreşit. S-a bucurat o dată în plus, fiindcă a trecut destulă
vreme de la ultima lor întâlnire, aveau ce să-şi povestească.
Vorbeau la telefon, e drept, dar conversaţiile erau ca nişte
mesaje prescurtate. Se mulţumeau să ştie că sunt bine în
continuare. Amândouă au fost foarte ocupate, aşa că nişte luni
de zile trecute în goană nu mai păreau chiar aşa de mult. Nu s-au
gândit niciodată că vor ajunge la situaţii limită, tensionate şi că
vor fi nevoite să stea la depărtare una de alta, ca să-şi asigure
liniştea familială. Nu aşa se vedeau ele trăind printre semeni,
acum nici nu mai ştia câţi ani în urmă. Pentru adolescenţi,
certitudinea că vor cunoaşte succesul nu are umbre, succesul nu
e perceput ca rezervat numai unora sau pe criterii greu de
înţeles şi de acceptat de fiinţele ce tocmai se deschid în faţa
vieţii. Exemplele părinţilor sau ale altora din jurul lor nu sunt o
limită, ci o provocare de a se ridica mai sus sau de a merge pe o
cale diferită. Dacă nu ar fi acea perioadă în vieţile lor, o
perioadă de construire a visurilor şi a curajului de a merge
înspre ele, oamenii ar îmbătrâni brusc şi s-ar prăbuşi pur şi
simplu în nepăsare. Dar viaţa e astfel alcătuită încât ei să aibă
măcar un motor în funcţiune, să nu rămână în urma propriilor
dorinţe sau îndrăzneli. Aşa au fost şi ele în anii aceia: pline de
încrederea că vor reuşi să trăiască normalitatea. Nu în sensul
liniar, dar nici cu atâtea sinusoide.
161 Dublu sens unic
Camelia porni spre casă tot pe jos. Se înserase de-a binelea.

Luminiţele jucăuşe, colorate, întinse între stâlpii de pe marginea
bulevardului, formau o boltă înstelată. Simţea că cerul este mult
mai aproape de ea şi mult mai promiţător. Intră în magazinul
blocului învecinat cu cel unde locuia şi cumpără, ca niciodată,
dulciuri şi o sticlă de vin alb, de Cotnari. Era vinul ei preferat,
din care nu mai băuse de când se îmbolnăvise Dan...
Ascultând povestea acelei zile, rostită de o mamă devenită,
miraculos, foarte veselă, şi în timp ce lua înghiţituri mici din
paharul cu vin, Maia simţea că se apropie cu adevărat
sărbătorile. După întâlnirile cu Elena mama ei se schimbase. Îşi
revenea pe zi ce trece, muncea cu plăcere, citea şi scria, avea
grijă de casă. Vorbea cu Andrei pe internet sau la telefon şi rar
de tot o mai vedea încruntată. Iar ieşirea de azi îi va face şi mai
bine. Abia aştepta să-i vadă reacţia, când îi va arăta cadoul.
– Mai ai o surpriză, spuse Maia, şi se ridică de la masă.
Reveni cu un pachet mare în braţe şi i-l întinse Cameliei.
– De unde e?
– De la Teo, e cadoul tău de Crăciun.
– Şi ce e înăuntru? Hai, că sigur ştii, doar vă cunosc eu pe voi!
– E laptopul pe care şi l-a luat din Cipru. Săptămâna trecută
şi-a cumpărat unul mai performant, mai potrivit pentru
programele lui de compoziţie muzicală şi ţi l-a trimis ţie pe ăsta,
care e foarte bun. Ia uite ce bine arată!
– Doamne, cum se gândeşte puiul ăsta mic la mine! Dă-mi
repede telefonul să-l sun! Vezi că l-am lăsat pe hol, pe măsuţă!
Conversaţia a fost plină de duioşie din partea amândurora.
Camelia era mulţumită de darul primit, Teo era bucuros că a
reuşit să-i ofere mamei sale ceva de care are nevoie. Relaţia lor
nu s-a schimbat deloc, deşi nu s-au văzut de multă vreme, doar
pe messenger. Teo avea un serviciu bun, îi plăcea şi se simţea
foarte bine la Cluj. Situaţia lui nu se putea compara cu cea de la
Bucureşti, unde a stat numai câteva luni şi de unde a plecat

bulversat de modul de viaţă agitat şi mult prea competitiv, prea
aspru şi lipsit de afecţiune, al oamenilor pe lângă care a trăit. A
plecat dezamăgit, înşelat financiar chiar de prietenii cu care a
lucrat şi, cu un ultim efort de încredere, după vreo două luni, a
luat drumul Ardealului.
Încercarea aceea a fost o mare speranţă la vremea ei, apoi s-
a transformat într-o mare realizare. N-au lipsit grijile,
poticnirile, micile eşecuri, dar, precum firul de iarbă ce trebuie
să înfrunte îngheţul, Teo şi-a găsit calea. Pentru Camelia nu era
uşor să nu-l aibă aproape, să nu-l îngrijească şi să-l alinte, aşa
cum o făcuse întotdeauna, dar ce i-ar fi putut oferi la Suceava,
mai mult decât dragostea ei de mamă, pe care oricum i-o
dăruia? Oraşul e relativ mic şi sunt puţine şanse pentru un loc
de muncă sigur şi bine plătit. Astfel, separarea aceasta, destul de
dureroasă, s-a transformat în recunoştinţă pentru marele bine
ce-şi făcuse loc în viaţa băiatului ei. Implicit, şi în a ei.
În timp ce Camelia vorbea cu Teo la telefon, Maia a deschis
laptopul şi a început să-i facă setările necesare. Se vedea
încântarea pe faţa ei – de azi înainte calculatorul va fi liber şi va
fi numai al ei. Pisica stătea pe covor şi privea alene când la una,
când la alta. Clipea cu încetinitorul, simţea relaxare în jurul ei.
Iar când ţinea ochii închişi, probabil visa şi ea la ceva frumos.
După ce termină convorbirea cu Teo, Camelia observă un
apel pierdut de la Elena. O sună imediat. Elena voia să ştie dacă
se simte bine. Camelia îi povesti pe scurt unde a fost, dar nu a
insistat deloc asupra lui Emil. Era prea atinsă de întâlnirea cu el.
Voia să facă mai întâi o baie caldă, să închidă ochii şi să încerce
o clarificare cât de cât a ceea ce simţea. Abia după aceea va şti
dacă poate spune despre el mai mult decât că a încântat-o.
O lăsă pe Maia cu laptopul şi cu muzica ce umplea casa de
acorduri vii şi intră în baie. Se privi câteva clipe în oglindă, aceeaşi
163 Dublu sens unic
oglindă cu care mai vorbise de atâtea alte ori, dar acum până şi
oglinda avea ochii strălucitori. Totul era altfel. După o oră de răsfăţ
intră în dormitor şi se cuibări în aşternuturile moi, mirosind a
iasomie. Luă cartea lui Emil şi începu să citească poezie după
poezie. A adormit cu cartea în mână. Aşa a găsit-o Maia, când a
intrat în dormitor; nu ştia de ce mama ei nu-i răspunde la ce o
întrebase. A stins becul şi a ieşit în vârful picioarelor.
«Probabil tu nu ai aflat, Bety, ce spun studiile psihologice

referitor la membrii familiilor care întâmpină mari dificultăţi
materiale şi emoţionale. De regulă, spun acestea, se produc
rupturi între ei, apar acuze şi învinuiri la nesfârşit. Fiecare se
simte mai mult sau mai puţin trădat, nevoit să părăsească o
temniţă, evident imaginară, lăsând în urmă suflete care nu
înţeleg gestul lor, fiindcă şi ele sunt în aceeaşi situaţie. În
familia Cameliei nu s-a întâmplat aşa; necazurile, venite dintr-
odată şi de peste tot, i-au unit şi mai mult. Astfel de cazuri ar
trebui să fie cunoscute; poate că cineva, sătul de atâtea reţete
din partea cuiva implicat doar teoretic în drama lui, are nevoie
de o încurajare, de un exemplu concret, de o speranţă. Cred că
până la urmă Camelia va înţelege că ceea ce scrie i-ar putea
ajuta şi pe alţii. Nu asta îşi doreşte de obicei?»
A doua zi dimineaţă, Camelia se trezi cu cartea de poezii

lângă ea. Maia plecase la serviciu, pisica dormea alături. Era
linişte în toată casa şi prin fereastră intrau câteva raze de soare.
Privi cartea şi o mângâie. Îşi aduse aminte că a adormit cu
gândul la Emil şi la câteva versuri. Nu era sigură că le mai ţine
minte pe toate, dar măcar să noteze cât a mai reţinut, înainte de
a se trezi de-a binelea. Luă agenda şi pixul, cele două
instrumente ce nu lipseau din dormitorul ei de la o vreme, dar
nu reuşi să scrie decât două, trei cuvinte... Amintirea lui Emil o
tulbura, era ca o bilă de foc ce i se mişca prin vene, ce pulsa şi o

atrăgea. Ar fi vrut să fie acolo, lângă ea, să-i recite numai ei, s-o
iubească şi să nu mai conteze nimic altceva. Dar câte speranţe
putea lăsa să o cuprindă? Ieri, nicio femeie nu fusese prezentată
ca soţia sau prietena lui. Oare asta o făcea atât de visătoare? Ce
bine că va veni astăzi Fiona! Va afla despre el măcar puţinul de
care are nevoie.
Îşi clăti faţa şi înlocui pijamaua cu un pantalon şi un tricou
cu mâneci lungi, apoi se aşeză la masa din bucătărie, ţinând în
palme cana cu cafea. Laptopul era deschis, aşa îl lăsase Maia. Îi
privea ecranul albastru, luminos ca cerul de vară. De acolo îi
zâmbeau copiii. Maia alesese o fotografie mai veche, de care ea
uitase între timp. A tresărit ca în faţa unei minuni. Copiii erau
mari şi o înţelegeau, nu avea motive să se ascundă de ei.
Era nerăbdătoare, încă de aseară şi-a propus să transfere
fişierele din memoria calculatorului în cea a laptopului. Era o
treabă simplă pentru ea, o mai făcuse şi altă dată. Simţea că îşi va
putea construi o lume numai a ei, o lume de gânduri materializate
în cuvinte şi apoi în poezii sau fragmente de proză. Nu dură mult
şi termină de transferat tot ce o interesa. Ce minune! Poezia avea
fişierul ei, textele de proză pe al lor. Le dădu şi titlu, ca să le
simtă mai însufleţite şi să o inspire şi mai mult.
Toată dimineaţa a fost plină de vervă, a gătit, a făcut curat,
s-a pregătit de vizita Fionei. Aştepta un telefon de la ea, fiindcă
nu ştia la ce oră va putea veni. De fapt, nu conta ora, ea nu pleca
nicăieri şi nici nu avea alt program. Va începe de mâine să
lucreze la situaţiile financiare şi o va face cu toată atenţia, ca să
nu piardă vremea cu verificările obositoare. De când nu a mai
avut o asemenea stare!...
Mulţumită că a reuşit să-i fure o oră acelei zile, Fiona o
asculta pe Camelia cum povesteşte plină de suflet ori abia
165 Dublu sens unic
şoptit. Când a simţit că e rândul ei, în loc de o poveste a început

cu o întrebare, la care tot ea a răspuns.
– Îţi mai aminteşti cum ne închipuiam viaţa în urmă cu
treizeci şi cinci de ani? O să terminăm facultatea, vom avea un
serviciu bun, vom fi nişte femei împlinite şi de neuitat, preţuite
şi iubite de bărbaţii lor... Praful s-a ales de acele visuri! Totul a
ajuns o zbatere şi un efort constant de a ne încadra într-o
realitate încăpăţânată să nu semene cu cea în care am fi vrut noi
să trăim.
– Eu zic că nu e chiar aşa. Uite, am terminat facultatea,
suntem femei de nota zece, de neuitat, cum ai zis. Ce mai, nişte
personaje de poveste! Nici măcar de nămeţii de la poartă nu ne
mai temem, îi răspunse Camelia, râzând.
– Da, da, punem mâna pe lopată şi îi topim ca prin farmec...
Ştii ce? Dacă a desfunda cărările şi a curăţa mizeria lăsată în urmă
de alţii înseamnă a fi un om deosebit, realizat în viaţă, atunci îmi
doresc o pauză. Ba nu, o vacanţă foarte lungă, în care să mă
gândesc de două ori dacă mai vreau să mă întorc la aşa ceva.
– O vacanţă imaginară, draga mea, imaginară. Viaţa nu are
vacanţe. Odată ce te-ai desprins de ea, rămâi în aer. Şi când tai
firul acela nevăzut, e foarte posibil să fii trântită la pământ, de
să nu mai poţi respira.
– Ce simpatică eşti cu toate comparaţiile astea! Mi-era dor
de ele. Mă trezesc şi eu uneori rostind în gând ceva asemănător,
ca să dispară duşmanii din jurul meu. Camelia nu se putu abţine
să nu zâmbească mai întâi şi apoi să redevină serioasă,
închipuindu-şi imaginea câmpului de luptă descris de Fiona.
Femei-soldat, neinstruite de nimeni pentru vremurile de război,
asta erau şi ele, şi i se părea nefiresc. Pe ele nu luptele ar fi
trebuit să le preocupe în primul rând. Dar ce să facă, dacă la
asta s-a ajuns? Pe de altă parte, era bine că îşi dădeau seama pe
ce lume trăiesc.
– Deci, aşa!? Scoţi sabia şi faci ravagii! Duşmanii nu există

decât în mintea noastră, Fiona! În situaţiile de criză îl imităm
prosteşte pe Don Quijote. Degeaba tăiem capetele, rădăcina
rămâne. Şi face vlăstari şi mai îndârjiţi.
– Mie îmi spui?
Fiona se încruntă, de parcă numai aşa putea alunga
amintirile neplăcute. A rămas cu ochii întredeschişi, privind la
covorul cu figuri geometrice din sufrageria Cameliei şi nimic nu
i-a înseninat chipul nici după ce a terminat de rostit, cu voce
joasă, ca o confesiune, ceea ce i-a devenit mai clar ca niciodată:
– Am ajuns un amărât de cârpaci, zâmbetul şi calmul pe
care le afişez nu sunt altceva decât alte două petece pe care le
aplic peste găurile proaspăt apărute în viaţa mea. Am senzaţia
că am trăit o sută de ani între timp. Nu-mi pot reaminti toate
câte au năvălit peste mine sau toate câte nu au mai ajuns la
mine, deşi făcusem tot ce puteam ca să le am. Cel puţin, aşa
cred, că am făcut tot ce puteam.
– Nu te aştepta să-ţi aminteşti ce vrei tu! Memoria este o
femeie cu toane, îţi arată ce vrea ea şi mai ales când vrea ea.
– Exact!
– Probabil că acum îţi dai seama că existau şanse să fi
procedat şi altfel. Dar cât de mult crezi tu că s-ar fi schimbat
situaţia? Când ceva nu merge bine în căsnicie şi convieţuirea
devine o piatră de încercare, eforturile se transformă în
oboseală. Nimic nu ne poate garanta redresarea. Îmi pare rău că
spun asta, dar e mai bine să fim sincere.
Fiona continua să stea cu capul plecat, parcă ghemuită. i se
părea că aşa e capabilă să recunoască mai mult din ceea ce
considera că este un eşec în viaţa ei.
– Nu ştiu ce ar trebui să regret, zise ea gânditoare. Atitudinea
mea ori urmările ei? Deşi, dacă aş regreta, ce mare folos aş avea?
167 Dublu sens unic
– Mi-aduc aminte că tatăl tău s-a împotrivit căsătoriei tale,

nu mai ştiu din ce motive, dar mi se pare ciudată presimţirea lui
că nu vei fi fericită. Nu vreau să spun cu asta că trebuia să-l
asculţi pe el şi nu ceea ce simţeai tu, dar cred că şi în cazul meu
a fost cam la fel. De ce seamănă atât de mult vieţile noastre?
Parcă am fi surori gemene.
Nici amintirea tatălui nu-i făcea plăcere Fionei. Ştia că l-a
supărat într-un fel, de asemenea şi pe alţii din familie. Avusese
parte de o experienţă dură în căsnicia ei, şi totuşi încerca să
rămân imparţială. Gândindu-se la familia ei, îi spuse Cameliei:
– Probabil li s-a părut că bărbatul cu care m-am căsătorit era
mai puţin decât meritam sau mi se potrivea. Era părerea lor. Cei
din familie sunt de multe ori prea subiectivi în dorinţa lor de a
ne proteja. Cât despre asemănare, aş fi vrut ca măcar una dintre
noi să fi avut altă soartă.
– Fiona, altă soartă nu înseamnă automat una mai bună!
– Sunt sigură că au existat destui care au considerat că şi
divorţul meu a fost tot o greşeală. Nimeni nu se întreabă de
unde are dreptul de a se bate cu pumnii în piept că ştie exact ce i
s-ar potrivi altcuiva.
Ce să mai spună Camelia? Cu aceeaşi problemă a avut de
furcă, şi încă mai are, şi ea.
– Niciodată nu este vorba despre a şti, pentru că nimeni nu
simte cum simţi tu. Să spunem că există câte unul care înţelege
şi acceptă diferenţele de opinie. Cât de fericit este el, dacă
ceilalţi nu-i dăruiesc aceeaşi înţelegere şi nici nu o preţuiesc pe
a lui? E un risc asumat şi atât.
Cuvintele Cameliei avură un efect imediat asupra Fionei. O
privea, de parcă tocmai înţelesese ceva vital.
– Cred că din cauza asta nu am ţinut cont de nimeni şi bine
am făcut. Măcar, nu avem motive să purtăm ranchiună cuiva
pentru nemulţumirea noastră.
– Dar oare nu ne purtăm ranchiună tocmai nouă? Pe tine nu

te-a deranjat niciodată că alegerile arătau că nu eşti la nivelul la
care te credeai?
Tăceau amândouă. Privirea fiecăreia cobora încet şi părea
că vrea să spună ceea ce mulţi alţii au spus la vremea lor:
nimeni nu ne judecă mai aspru decât o facem noi înşine! Cea
care ieşi prima din apăsarea acelor clipe a fost Fiona. Nu mai
voia să-şi amintească nimic. Nu pentru asta venise la Camelia.
O întrebă serioasă şi calmă:
– Tu cum te descurci după povestea cu Radu?
– Eu? Mă vindec. Încet, dar sigur. Am trăit ca o fiară încolţită
de gânduri şi emoţii, pândind liniştea aproape cu disperare...
– Ca de obicei, ai luat totul prea în serios, zise Fiona, dar nu
ca o dojană.
– Cam aşa. Le dau dreptate celor care m-au acuzat de
masochism. Dar au fost multe care nu-mi erau clare nici despre
Radu, nici despre mine. Să le fi lăsat deoparte, n-ar fi însemnat
un gest necugetat de a ascunde mizeria sub preş?
– Nu obligatoriu. Trecutul e mort, trebuie îngropat.
– Şi cine să stabilească momentul potrivit pentru asta, dacă
nu eu?
– Momentul potrivit nu e un calcul, deci n-ai cum să fii
sigură că îl vei alege bine.
Camelia îşi aduse aminte că nu scosese îngheţata din
congelator. Ştia că Fionei îi place foarte mult. Când i-a spus de
ce se duce în bucătrie, au zâmbit amândouă – se luaseră cu
vorba şi au uitat de orice altceva. La întoarcere, Camelia adăugă
şi câteva pătrăţele de ciocolată la desertul lor şi o întrebă pe
Fiona cât se poate de sincer:
– Ai zis că trecutul e mort? Şi-atunci, cum de are atâta
putere asupra noastră?
169 Dublu sens unic
Fiona a amuţit. La asta nu se gândise. Camelia nu mai

aşteptă răspunsul ei, ci trase concluzia.
– Nu, încă nu e mort şi nici nu-l voi lăsa să moară. Doar mă
voi împăca cu el... Dacă va mai dura o vreme până când voi
încheia cu toate astea, e pentru că nu-mi pot forţa sufletul să
accepte un adevăr sau altul. Trebuie să ajung la convingerea că
nu sunt mai rea sau mai bună decât altcineva, nici mai idioată
sau mai deşteaptă, că nu a fost vorba decât despre cum am
acţionat şi de ce în felul acela şi nu în altul. Pentru altcineva
poate nu ar fi un capăt de ţară. Eu simt nevoia de clarificări.
– Cu asta sunt de acord, zise Fiona, privind-o cu multă
înţelegere. Cred că procedezi bine. Oricum, mai bine decât am
făcut eu.
– Încă îl detest pe afurisitul ăla, încă mă bântuie unele
amintiri. Puţine, din ce în ce mai puţine, deci e bine. Le simt ca
pe nişte săgeţi care mă ameninţă, vor să mă tem de viitor.
Tocmai asta caut să evit. Nu vreau să rămân singură, nu pot să
accept că viaţa mea s-a terminat şi nu mai am nimic de făcut
decât să stau cu mâinile încrucişate, pe o bancă în faţa blocului
sau în parc, plângându-mi de milă.
– Mă faci să râd, zise Fiona. Cum să simţi tocmai tu că viaţa
s-a terminat? Ai ieşit din necazuri mai mari, de ce să te temi că
nu vei reuşi de data asta?
Cameliei i se împăienjeneau ochii. Întrebarea Fionei o
obliga să-şi aducă aminte de atâtea alte neînţelegeri. Oare se vor
termina vreodată?
– Mi-e greu, Fiona, sincer mi-e greu! Asta e din cauza
sentimentului de vină, care mă încolţeşte. Vină faţă de mine şi
faţă de cei pe care i-am îngrijorat. Nu-i firesc?
– Te sfătuiesc ceva din toată inima: nu te învinui singură!
Sunt destui alţii care o fac în locul tău.
– Şi asta e drept. A mă simţi vinovată nu e cea mai potrivită

cale de ieşire. Nici de reparat ceva nu mai e posibil. Trecutul
este o învăţătură de minte; trebuie să-mi asum totul şi să-mi văd
de drum. O să stau cu ochii în patru, să nu-i împovărez pe copii
cu situaţia mea.
Fiona se bucura de intenţia Cameliei. Nici fetele ei n-ar fi
reuşit să-şi găsească locul şi calea, dacă ea s-ar fi dat bătută
cândva.
– Corect! Uite, eu nu pot să spun că nu mi-e bine, continuă
Fiona. Nu mă plâng de relaţia cu Vasile, Doamne fereşte!
Observ însă că acum este altfel, e ceva paşnic şi asumat.
Suntem ca două mâţe ce păşesc precaute prin grădină, ca nu
cumva să apară dulăul de pe undeva şi să ne strice plimbarea
tihnită. Poate că este vorba despre maturizare, poate aşa e
normal la anii noştri ori în situaţia noastră.
– Mda, cam aşa este, aprobă Camelia. Dă-le naibii de
probleme şi de supărări! Ca mâine ajungem tinere pensionare şi nu
vom mai avea ocaziile pe care încă le avem, ca să trăim omeneşte.
– Apropo, cum te-ai simţit ieri? Am profitat de lansarea
cărţii lui Emil, ca să te pot aduce mai aproape de lumea ta.
Emil! Ce bine că au ajuns şi la subiectul ăsta!
– N-am cuvinte să-ţi spun ce emoţii am avut, zise camelia,
plină de suflet. Emil m-a dat peste cap. Poate că vinovate sunt
poeziile lui adorabile, poate e faptul că eu vin după o perioadă
neagră, o perioadă de durere, de lipsuri, de teama că voi pierde
bărbatul de lângă mine ori că tocmai el mă va minţi cel mai rău
... Oricum, câte puţin din toate astea, plus farmecul lui personal
m-au ameţit. Nu cred că pot spune că sunt îndrăgostită, dar ceva
este cu siguranţă, şi nu-mi displace deloc.
– Nici nu mă mir, Emil e un bărbat atrăgător. Din păcate, nu
ştiu prea multe despre el. Lucrează cu mine, e şi el avocat, dar
171 Dublu sens unic
nu avem o relaţie chiar aşa de apropiată. Colegele îl adoră şi îl

cam răsfaţă, asta am putut observa, dar poţi să te superi pe ele?
– Nu e căsătorit?
– Din câte ştiu, soţia lui e plecată în străinătate de câţiva ani.
Mai multe nu-ţi pot spune despre relaţia lor, nu m-a interesat
niciodată.
Camelia era conştientă că n-avea timp să analizeze acum
vestea de la Fiona. Nici nu insistă.
– Hm, situaţia nu e tocmai cum aş fi vrut eu să fie. Dar să
nu judecăm omul! În ziua de azi, se fac tot felul de
compromisuri şi de sacrificii din cauza banilor, care nu ne ajung
ori ni se pare că nu ne ajung. Câteodată vrem prea multe.
– Soţia lui Emil e inginer informatician, nu cred că avea
probleme să-şi găsească loc de muncă. Să ştii că banii nu sunt
singurul motiv pentru care se pleacă din România. Sunt mulţi
care simt că în ţară nu au destule oportunităţi pentru cariera lor
şi iau drumul străinătăţii. Mulţi au ajuns dezamăgiţi de ceea ce
au găsit acolo, e drept, dar sunt destui care au reuşit foarte bine.
– Cu ce preţ, Fiona, cu ce preţ?
– Asta numai ei ştiu...
– Oricum, Emil a răsturnat bine de tot arhitectura mea
interioară. Am ceva de pierdut, dacă îmi închipui o relaţie cu el?
– Gând la gând! V-aţi cam plăcut la prima vedere, draga
mea! Mi-a cerut numărul tău de telefon şi i l-am dat. Am
încredere în tine, indiferent în ce direcţie ar apuca-o legătura
voastră. Aşa simt eu. Dacă el ţi-a dat cartea lui de vizită, merita
să primească numărul tău de telefon, nu crezi?
– Mă faci să am emoţii. Ai procedat bine, eu n-aş fi
îndrăznit să-l sun.
– Păi, nu te ştiu eu bine? Măcar pentru a ieşi din blocajul ăsta
emoţional şi tot îţi va prinde bine. În rest, cum ţi-e scris, aşa va fi!
– Poate da, poate nu, depinde de multe. Vom vedea!
– Tu nu vrei să publici ceea ce scrii? Ai văzut ce înseamnă

să fii autor. De asta am ţinut aşa de mult să nu ratezi acea
întâlnire. E curios ce s-a întâmplat cu tine în toţi aceşti ani, de
nu ai mai scris nimic. Îmi amintesc că în liceu mă enervau
câteodată rătăcirile tale în lumile care, obligatoriu şi permanent,
se exprimau în rime. Dar te admiram, să ştii! De fapt, eram
sigură că nu ai renunţa la scris pentru nimic în lume. Şi totuşi...
– Priorităţile, Fiona, priorităţile mi-au dirijat şi încă îmi
dirijează viaţa, ca un agent de circulaţie! Nu le pot evita, nu mă
pot preface că nu le văd, m-ar costa prea scump şi nu-mi permit.
Vreau să merg la mare vara asta cu Maia. Nu se ştie, poate e
ultima vacanţă pe care am putea-o petrece împreună. Anul viitor
e posibil să fie nunta ei şi totul o să se schimbe. Vreau să ajung şi
la Cluj, nu l-am văzut pe Teo de un an de zile. Plus alte cheltuieli
în casă şi, mai ales, o anume stare de apatie. Ceva s-a blocat în
viaţa mea şi tot optimismul cu care încerc să mă hrănesc nu mă
mai ajută să înaintez aşa ca altădată. Nu mi-am pierdut încrederea
sau voinţa, dar îmi lipseşte zâmbetul...- Of, Doamne!
– Mă simt obosită de aşteptare. Obosită să adorm foarte
târziu în noapte, murmurând o rugăciune de mulţumire pentru
ziua care tocmai a trecut şi una pentru ziua care va veni. Şi asta
în timp ce simt un frig teribil cum îmi invadează mintea şi îmi
chinuie trupul. Nu mi-am dorit niciodată singurătatea, dar uite
că am ajuns şi aici. Avantajul, ca să zic aşa, e că mă pot preda
„muzelor”. E o mare surpriză şi trăiesc o mare satisfacţie.
Totuşi, simt că mereu lipseşte ceva din reţeta vieţii mele. Ca şi
cum aş admira un platou cu prăjituri, care arată fantastic, dar
care nu au arome, când le gust.
Ce ar fi putut adăuga Fiona? Se ştiau de atâţia ani, dar
timpul a rămas mereu cuminte la locul lui, fără să le lase
impresia că între ziua când s-au aşezat alături în banca unui
liceu şi oricare zi, când stăteau alături şi aveau o discuţie la fel
173 Dublu sens unic
de savuroasă şi de serioasă ca cea de azi, calendarele au

numărat mii de zile şi nopţi. O prietenie ca a lor e ceva dincolo
de orice unitate de măsură. Fiona s-a uitat la ceas şi s-a ridicat
imediat. Ora pe care şi-o dăruise sieşi trecuse.
– Hai, gata cu scâncetele şi cu părerile de rău! Apucă-te
serios de scris, vreau un autograf de la tine, ca să am cu ce mă
fuduli, când mi-or veni în vizită vecinele, băbuţe şi ele, dar încă
tinere şi sensibile!
Au izbucnit amândouă în râs. Aşa se întâmpla de fiecare
dată, când se întâlneau; îşi spuneau mai întâi păsurile, trăgeau o
concluzie şi apoi îşi puneau o dorinţă pentru viitor, una care se
colora întotdeauna în roz.
Fiona aştepta autobuzul şi se minuna de întâlnirea ce tocmai

se terminase. În staţia de autobuz, pe banca pe care au stat atâţia
alţii până la ea, se gândea la Camelia. Prietena ei este un
paradox, îşi spunea, aşa a fost întotdeauna. Poate că altcineva în
locul ei s-ar fi resemnat deja sau ar fi ales o cale simplă, calea
femeii care şi-a împlinit rolul de soţie şi de mamă şi aşteaptă să
trăiască emoţia unică, adusă de apariţia nepoţilor. Altcineva da,
dar nu ea. Pentru ea nu există limite, pentru ea viaţa înseamnă
ceva ce trebuie trăit febril până la capăt. O înţelegea, pentru că o
cunoştea. Camelia e omul gata de plecare la drum în orice clipă,
dar are şi încăpăţânarea de a aştepta trenul oricât ar întârzia şi
oricât de pustiu ar fi peronul.
Îi părea rău de frământările Cameliei, dar nu-şi făcea griji.
Dacă ele ar trăi cu vreo două generaţii în urmă, undeva la ţară,
sigur ar găsi-o lucrându-şi ogorul cu o încredere totală că
recolta va fi îmbelşugată, chiar dacă s-ar abate furtunile sau
seceta peste seminţele ascunse cu grijă în pământ. Şi dacă
seminţele nu ar reuşi să rămână în viaţă într-un an, anul viitor
Camelia ar lua-o de la capăt, cântând şi povestindu-le că merită
să te încrezi în ceea ce îţi poate aduce viaţa în orice clipă,

fiindcă, spunea ea, a nu şti ce urmează nu este o spaimă, ci
posibilitatea de a fi uimit încă o dată.
Fiona se întreba dacă mai avea acasă cele câteva poezii, pe
care le primise de la Camelia, în liceu. Le-ar compara cu cele pe
care le primea pe mail de la ea, ca să vadă ce s-a schimbat în
sufletul Cameliei între timp, căci este atâta amar de vreme de când
şi-a închis caietul şi creionul într-un sertar şi a hotărât să uite de
ele, ca să-şi poată trăi din plin prezentul, aşa cum a venit el, rând pe
rând: casă, copii, carieră. Cu siguranţă i-a fost greu şi totuşi nu a
vrut să vorbească niciodată despre asta. Azi o văzuse prinsă şi
reaprinsă de focul ce-o mistuie şi-i încălzeşte atât de frumos (din
păcate, doar el) nopţile căzute peste lume, parcă de nicăieri.
La rândul ei, Camelia nu ştia dacă ar trebui sau nu să fie
neliniştită de ceea ce aflase despre Emil. Se temea că va fi
prinsă într-o situaţie incertă, care îi va bloca viitorul cine ştie cât
sau cum. Marea dilemă cu a accepta ori a refuza din start o
relaţie cu un bărbat căsătorit ţinea de raportarea ei la societatea
în care trăia. Teoretizarea situaţiilor, sforţarea de a respinge
ceea ce nu e moral, toate astea să fi fost o greşeală, un alt punct
vulnerabil? Nu ştia.
175 Dublu sens unic
Capitolul 15. Multe vieţi, mulţi maeştri
În prag de sărbători, oamenii devin brusc mai darnici, mai

îngăduitori chiar şi cu ei înşişi. Bineînţeles, dacă îşi permit. Dar
şi la limita unui buget calculat şi răscalculat tot se pot găsi
metode pentru a face cuiva un cadou. Asta făcea şi Camelia.
Deschidea atentă cutiile cu încălţăminte, ştia că în una dintre ele
era o pereche de botine, cumpărate anul trecut. Atunci nu le-a
încălţat, pentru că nu a ieşit din casă. După aceea, nu a mai
făcut-o pentru că îi aduceau aminte de noaptea de Crăciun.
Urâte amintiri, putea umple filele unei cărţi cu ele! Dar ea nu-şi
dorea să scrie aşa ceva. Mai bine să nu mai scrie deloc. A găsit
cutia, a împachetat-o frumos şi a pus-o deoparte. La bucătărie
era cald, mirosea a mere coapte. Prăjitura era gata, rumenită şi
ninsă cu zahăr pudră.
Elena şi-a scuturat zăpada de pe haine, s-a dezbrăcat încet şi
a intrat în bucătărie. Camelia aranja pe masă prăjitura cu mere şi
paharele cu suc de portocale. După ce şi cafeaua veni să se
alinieze la acea paradă, Elena i-a întins un pachet învelit în
hârtie lucioasă, imprimată cu clopoţei şi ramuri de brad. Când l-
a luat în mână, Camelia a simţit că e mai greu decât părea. Era
curioasă, oare ce putea fi înăuntru? Sigur e o carte, dar care
dintre atâtea câte ar fi încântat-o? A pus pachetul pe masă, a
ieşit fără să spună nimic şi a revenit cu cadoul pregătit pentru
prietena ei. O privea cum îl cercetează cu grijă şi nerăbdare. I se
părea că semănau cu doi copii în jurul bradului. Fiecare, aşezată
la locul ei, îşi deschidea cadoul. Elenei nu-i venea să creadă că
botinele negre, fine, cu bucăţi de catifea perforată în vârf şi în
jurul gleznei, care se legau cu un şnur din piele, la capătul

căruia se legăna o inimioară aurie, erau ale ei. Era înmărmurită.
Camelia citea titlul cărţii: „Multe vieţi, mulţi maeştri” şi nu se
putea opri la un singur sens al acestuia, la o singură variantă.
Amândouă trăiau surpriza şi sentimentul de adâncă mulţumire.
– Iată de ce nu am mai venit de două săptămâni! M-am
străduit să citesc această carte, atentă şi pe îndelete. Cu cât
înaintam, cu atât mă gândeam mai mult la tine. Trebuie să afli şi
tu ce spun oamenii ăştia. Cred că este cea mai potrivită lectură
pentru momentele prin care treci.
– Titlul este provocator. Nu ştiu din ce punct de vedere se
abordează subiectul, dar nu poate fi decât interesant. Chiar dacă
nu este vorba despre reîncarnare, ci despre faptul că murim şi
înviem de nu ştiu câte ori într-o singură viaţă, tot mă incită. Şi
apoi expresia „mulţi maeştri”... Nici pe ei nu cred că îi consideră
autorii în sensul propriu al cuvântului. M-ai făcut curioasă!
– Aştept să o citeşti şi vorbim după aceea. Vreau să aflu ce
părere o să ai şi tu. Mie mi-au rămas nişte chestii care mă zgârie pe
creier, dar nu vreau să spun nimic deocamdată. Eşti grozavă cu
cadoul tău! Uite ce bine îmi vin botinele! O să le încalţ la
Revelion, chiar dacă stau acasă. Vreau să mă simt elegantă, bogată,
puternică. Vreau să încep noul an cu încrederea că totul va fi bine.
– Corect! Suntem ceea ce gândim şi ceea ce simţim. Se
spune că suntem şi ceea ce mâncăm. Hai să gustăm prăjitura!
Sunt foarte mândră de mine.
– Poţi să fii, arată bine! Nu am mai mâncat de mult prăjitură
cu mere, cred că am şi uitat de ea.
Camelia doar o privea. Nici ea nu-şi mai aducea aminte, de
când nu a mai copt o prăjitură. O făcea des, când copiii erau mai
mici.
Elena mânca cu poftă, se vedea că îi place. După ce termină
o întrebă cu glasul mieros:
177 Dublu sens unic
– Tu cum te simţi, ce s-a mai întâmplat?

– Mai nimic pe frontul de est, îi răspunse Camelia, fără pic
de regret în glas. Pisica e agitată, aude miorlăielile de afară şi
stă pe pervaz cu urechile ciulite. Maia e cu pregătirile ei de
Revelion, Teo e la Cluj, aşteaptă şi el zilele de vacanţă. Iar eu
nu mi-am propus nimic special. Mai mult ca sigur o să rămân
singură acasă şi o să-mi prindă foarte bine. Chiar dacă voi
adormi după miezul nopţii, tot bine o să fie. Am obosit, îmi
trebuie multă odihnă.
– Cred şi eu că ai nevoie de linişte după anul ăsta
zbuciumat, încheiat cu o revoluţie aproape sângeroasă. Numai
linişte nu era în sufletul Cameliei. Emil o sunase după câteva
zile de la întâlnirea ei cu Fiona. Vocea lui a răscolit-o din nou.
A ataşat acelei voci senzuale chipul şi ochii lui pătrunzători,
statura şi gesturile care-i provocau atâta plăcere. Brusc, n-a mai
avut importanţă că el este căsătorit. Nici complicaţiile posibile
nu i se mai păreau ameninţătoare. A fost o conversaţie foarte
caldă. El i-a propus o ieşire în oraş, doar ei doi, după sărbători.
Camelia a acceptat, plină de speranţe. Emil se mutase deja în
inima ei. De atunci a început să scrie cu pasiune, cu dor,
dezlănţuită şi dezinhibată. Era ca şi cum poezia ei dialoga cu
poezia lui, cu chemarea ascunsă în cuvintele lui împletite
armonios şi incitant. Starea de exaltare nu a mai părăsit-o de
atunci. Poate că visa prea mult, dar ce conta? Îi priia această
forfotă interioară, o voia ferită de orice părere. De asta încă nu
i-a spus nimic Maiei. Nici Elenei nu-i va povesti nimic. Emil
este o uşă pe care ea este de acord să o deschidă spre viitor. Ce
să povestească despre o uşă abia deschisă?
Cu deplină mulţumire pentru ceea ce ascundea de ochii şi
urechile tuturor, Camelia continuă dialogul ca şi cum ar fi uitat
de acea conversaţie cu Emil.
– Zilele trecute am fost acostată de vecinul de la etajul şase,

un bătrânel morocănos.
– Faci cuceriri în bloc?
– Fac gimnastică, urc şi cobor scările. Dar domnul cu
pricina m-a suspectat că pândesc vecinii, că-i urmăresc în
fiecare zi, să văd când pleacă de acasă. Probabil voia să spună
că intenţionez să dau o spargere. Auzi şi tu ce idee la el!
Elena râdea cu poftă, mai ales după ce i-a povestit Camelia ce
mutră a făcut omul acela, când i-a explicat ce făcea ea de fapt.
– Şi ai renunţat la gimnastică?
– De ce să renunţ? Dacă o mai fi vreunul suspicios, ştiu ce
am de făcut – îl invit la o plimbare pe scări.
– Mare e grădina lui Dumnezeu! Pe de altă parte, nu uita că
abia te-ai mutat aici, lumea nu te cunoaşte.
– Nu mă cunosc nici cei care au trăit lângă mine mai mult...
În fine! A fost mama pe aici, chiar ieri. Mama mea e femeie
înţeleaptă, n-a abordat subiectul Radu. Aşteaptă momentul
potrivit, o cunosc prea bine. Părerea ei este că ar trebui să
privesc la avantajele situaţiei în care sunt şi să nu-mi mai
complic viaţa cu cineva.
– Este o variantă ca oricare alta.
– Ea rosteşte un adevăr, numai că „adevărul” meu, în ce
priveşte căsătoria, este un pic altfel. În atâţia ani trăiţi alături de
Dan au fost foarte multe momente şi perioade bune. A fost o
căsătorie din dragoste, Elena! Asta mi-a îndulcit clipele de
nemulţumire, care nu ne-au ocolit nici pe noi. Sincer, le-am şi
uitat pe acelea!
Chiar dacă nu o credea, Elena nu a vrut să adauge nimic.
– Căsătoria este complexă, crede-mă! Nu este vorba numai
despre iubire şi plăcere, nu este doar dorinţa de a fi cu cineva
cât mai mult. Într-o căsătorie te defineşti şi te redefineşti de nu
ştiu câte ori şi în multe feluri, pentru că trebuie să împarţi, să
179 Dublu sens unic
sacrifici, să tolerezi, să înţelegi şi să accepţi că nu întotdeauna e

ca în filmele cu zâne. Trebuie să rabzi uneori şi să speri, iar
atunci când apar impasurile ori dezamăgirea, trebuie să cauţi
soluţii, nu vinovaţi. Dar există şi multe motive de bucurie.
– Tu vorbeşti despre cum ar trebui să fie căsătoria, nu cum
arată ea în cele mai multe cazuri.
– Nu pot spune nimic despre alţii. Fiecare şi-a trăit
experienţa căsătoriei în felul lui. Unii au resentimente şi un fel
de silă de ea, alţii au luat-o ca pe ceva natural, dar au pierdut-o,
şi de aceea vor să încerce din nou. Ceea ce îi apasă pe oamenii
care nu mai sunt tineri şi nici nu mai trăiesc nebunia de a risca
totul pentru dragoste e senzaţia de încătuşare. De asta le este aşa
de greu. Majoritatea au copii, au şi nepoţi de care s-au ataşat
foarte mult. Mai toţi au o casă, şi mutarea le-ar da bătaie de cap
şi cheltuieli în plus. În ziua de azi există problemele financiare
serioase, nimeni nu poate pleca în alt oraş fără să-şi facă griji în
legătură cu serviciul, cu banii de care are nevoie în fiecare zi.
– Tu ai pleca în altă parte? o întrebă Elena.
– Aş pleca oriunde mi-ar fi bine. Stau în acest apartament cu
chirie, deci mi-e indiferent dacă locuiesc aici sau în alt oraş.
Apoi, serviciul nu mă leagă de un birou anume, fiindcă
declaraţiile fiscale se depun online, evidenţa contabilă o ţin pe
calculator. Iar copiii, ştii şi tu, sunt deja pe drumul lor.
– Copiii, oricât de mari şi descurcăreţi ar fi, tot egoişti
rămân în sinea lor. Dacă ai pleca, probabil că Maia s-ar supăra,
s-ar simţi părăsită. Nu uita că urmează să se mărite şi să aibă
copii! Cine să o ajute? Te-ai obişnuit să fii ca o cloşcă, o
schimbare v-ar afecta pe toţi.
Elena avea dreptate într-un fel, copiii au nevoie de ajutor tot
timpul. Dar oare numai a fi lângă ei, fizic, înseamnă ajutor?
– Niciodată nu va mai fi cum a fost. Discuţia despre
plecarea mea, despre această „părăsire” a copiilor, a apărut după
moartea lui Dan. Ea a venit ca o necesitate şi nu am evitat-o. E

drept, Maia s-a speriat, a plâns. Era firesc, pentru că se simţea
un copil părăsit, orfană de tată, deci pe jumătate vulnerabilă.
Poate de asta s-a ataşat atât de mult de mine şi exact asta nu am
vrut să se întâmple. Cu Teo a fost altceva. El a plecat de unul
singur în lume de multă vreme, dependenţa lui faţă de mine este
una sufletească, nu fizică. Cu el am avut, încă de la naştere, o
legătură specială. Şi nu pentru că e băiat, nu pentru că l-aş iubi
mai mult pe el, ci pentru că a venit în viaţa mea în nişte condiţii
incredibile.
– Ce chestie! De la predicţia medicilor că nu vei avea copii
deloc, ai ajuns să ai doi. Niciodată nu asculţi sfatul cuiva?
– Era mai bine să ascult? Doamne fereşte! Cine poate
garanta că un sfat e bun? Tu poţi? Dacă eu ţi-aş spune că ar fi
bine pentru tine să faci ceva, nu contează ce, ai urma orbeşte
sfatul meu?
– Ei, nu orbeşte, dar tot m-aş gândi un pic la ceea ce mi-ai
spune. În cazul tău era ceva serios, era vorba de sănătatea, poate
chiar de viaţa ta.
– Dar ce viaţă aş fi avut de apărat, dacă ea nu ar fi fost
completată tocmai cu împlinirea pe care doar copiii i-o pot
aduce unei femei? Medicii spuneau că o sarcină este un risc
prea mare pentru organismul meu după intervenţia chirurgicală,
făcută de urgenţă, ca să-mi deblocheze rinichiul stâng. A fost
cumplit atunci, aveam doar douăzeci de ani...
– Ceea ce ai făcut tu înseamnă răzvrătire împotriva
destinului, o avertiză Elena. Că aveai dreptul să-ţi doreşti o
viaţă normală, da, ai dreptate, numai că ...
– Normalitatea are multe forme, nu e un şablon. Când am
aflat că sunt însărcinată, am trăit cea mai puternică emoţie
omenească. Nu am anunţat medicul, pentru că ştiam că m-ar fi
sfătuit să renunţ la copil, poate că ar fi intervenit chiar şi fără
181 Dublu sens unic
acceptul meu. M-am prezentat la cabinet după cinci luni, când

era prea târziu pentru altă variantă în afară de aceea de a aduce
pe lume o fetiţă. Mi-am dorit foarte mult o fetiţă. Aşa a venit
Maia, într-o zi caldă şi luminoasă de mai.
– Şi nu ţi-a păsat de ceea ce se putea întâmpla la naştere?
Măcar de frică, şi tot trebuia să te gândeşti bine înainte de a
hotărî inclusiv soarta copilului.
– Bineînţeles că la naştere au fost probleme, dar nu din
cauza copilului. Medicul ginecolog de gardă, o bătrânică
plictisită şi acră, a refuzat să anunţe medicul specialist cu care
discutasem pentru operaţia cezariană. Nu s-a consultat cu
nimeni, nici pe mine nu m-a ascultat. Părerea ei era că va fi mai
bine să nasc natural. Uite ce înseamnă părerea cuiva, sfatul
cuiva! A fost cât pe ce să murim amândouă, şi eu, şi Maia. Dar
nu s-a întâmplat şi asta e tot ce contează în definitiv.
Camelia zâmbea ca niciodată. Prin faţa ochilor îi treceau
momentele când şi-a văzut fetiţa, când a luat-o în braţe şi a
hrănit-o. Nu se sătura s-o privească şi s-o mângâie. Maia avea
ochii rotunzi şi obrajii roz. Era un copil mare, în comparaţie cu
alţii, avea aproape patru kilograme. Nu plângea decât de foame.
Dacă era sătulă şi avea scutecele uscate, nimeni nu auzea decât
gânguritul ei şi, mai târziu, acasă, râsul ei molipsitor. Asemenea
momente sunt de aur, ele nu se pot cumpăra cu nimic...
Elena presupunea, şi de data asta avea dreptate, că zâmbetul
Cameliei era pentru Maia. Îşi aducea şi ea aminte de primele
zile după ce sora ei a venit de la maternitate. Toată familia se
agita în jurul ei şi a fetiţei pe care o născuse. Un copil rămâne
mereu un motiv de uimire. Nici până azi nu s-a aflat de unde
vine şi cum e posibil ca fiinţa aceea atât de mică şi de
vulnerabilă să pună stăpânire pe inimile tuturor.
– Totul e bine când finalul e fericit. Îmi închipui că de asta
ai îndrăznit să repeţi experienţa. Mă mir însă că ai uitat
proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă. Tocmai

tu să-l uiţi? Se poate?
– Ce simpatică eşti! După cum mă descrii, eu nu fac altceva
în viaţă decât să-mi forţez norocul.
– Cam aşa este, şi degeaba te superi că ţi-o spun. Faptele
tale o demonstrează.
„Mi-am privit viaţa îndelung, de multe ori. Am făcut-o cu

atenţie, pentru că tabloul este imens şi fiecare detaliu este
grăitor. Dacă am trecut prea repede peste detalii, a fost din
cauza repeziciunii cu care mi-am jucat rolul şi astfel au rămas
pe alocuri spaţii goale. Alteori, evenimentele s-au suprapus şi
de aceea au apărut distorsionările. Nu mai pot schimba nimic,
culorile s-au impregnat deja, dar măcar pot să înţeleg ce s-a
petrecut cu pictorul în acele momente.
Pictorul este personajul aparent neînţeles. El nu-şi propune
să vorbească despre ceea ce face, lui îi este suficient jocul de
lumini şi umbre, pe care îl aruncă în lume ca pe o mare
provocare, inclusiv pentru el. Astăzi nu mai sunt criticul rece şi
sceptic, pentru că ceea ce traduc ochii mei, când privesc
tabloul, nu mai este o simplă mâzgăleală, ci o dezvăluire a ceea
ce este sigur – tabloul e gata, este expresiv şi complet aşa cum
este el în acest moment! Tot ce va urma, va adăuga strălucire şi
elocvenţă, mai multă compasiune pentru goluri şi mai multă
grijă pentru suprapuneri. Mai mult decât atât nu se poate face.
Eu sunt pictorul smerit, care îşi face autoportretul şi
îndrăzneşte să-l expună, chiar dacă ştie că cineva ar putea să-l
critice. Cel puţin, tabloul nu a rămas nevăzut ...”
Camelia nu-şi dăduse seama cât a durat monologul ei. Elena

aştepta un răspuns, o părere...
183 Dublu sens unic
– Draga mea, te voi dezamăgi de data asta! Nu mi-am dorit

să repet experienţa aducerii pe lume a unui copil. Aveam ce mi-
am dorit, ce păruse imposibil de realizat, de ce să mai fi riscat o
dată? N-ar fi avut nicio logică.
– Şi-atunci, cum a apărut Teo? Doar nu l-ai înfiat!
– Maia mea scumpă avea doar un an, când eu eram
ameninţată de o nouă intervenţie chirurgicală. La naşterea ei,
din cauza efortului, celălalt rinichi s-a dat peste cap şi s-a
blocat. Asta e, am spus atunci. Cel puţin aveam un copil, aveam
un motiv în plus să nu mă dau bătută. Medicul urolog a venit cu
o variantă la operaţia ce se impunea destul de urgent, o variantă
şocantă pentru mine – o nouă sarcină, care să îmi ridice natural
şi treptat rinichiul dislocat şi blocat.
– S-a întors roata. Dacă prima dată ai forţat tu destinul,
acum te forţa el pe tine. Hm!
– La început mi s-a părut o cruzime, recunoscu Camelia.
Eram atât de slăbită şi obosită, încă studentă şi cu un serviciu nu
tocmai uşor. Nici locuinţă nu aveam, stăteam la mama. Încă un
copil îmi mai lipsea, nu? După lungi consultări cu medicii, cu
Dan, cu mama şi, mai ales, cu sufletul meu, am ales ca de data
asta să ascult sfatul medicului. Peste un an a venit Teo. Sănătos,
frumos şi plin de iubire. Nici mie nu-mi venea să cred că e
copilul meu!
– Interesant! N-am ştiut de chestia asta, am crezut că aşa aţi
vrut voi. Mă rog, de multe ori copiii vin chiar şi dacă părinţii
nu-i vor neapărat. Şi cu naşterea ce ai făcut?
– Naşterea a fost uşoară şi fără probleme. Toată perioada
sarcinii a fost o minune pentru mine. Starea de sănătate a
revenit la normal imediat şi de atunci, aşa cum a prezis
urologul, eu nu am mai avut probleme cu rinichii. Apropo de
sfat, uite dovada că ştiu să şi ascult uneori! Dar depinde ce simt
în legătură cu sfatul cuiva, ce cred.
Privirea Elenei o invita să povestească mai departe. Ochii

căprui sunt întotdeauna fascinanţi, iar cei ai Elenei căpătaseră o
lumină aparte, caldă şi învăluitoare.
– Teo reprezintă vindecarea, o vindecare de multe altele, nu
numai de boala de rinichi. Iar Maia este prima împlinire a
visului de a avea copii. Cum ar fi fost viaţa mea fără ei? Nici nu
vreau să ştiu. Mă bucur că îi am şi le sunt recunoscătoare. Ei
mi-au ocupat timpul, mi-au cerut energia şi priceperea, mi-au
cheltuit banii şi răbdarea, dar m-au şi ajutat enorm. Ei m-au
condus încet, încet spre maturizare.
Câtă putere au cuvintele, cât de impresionabil este omul!...
Camelia nu-i mai părea Elenei femeia îngâmfată, mereu
îndrăzneaţă şi gata să contrazică pe oricine îşi plângea de milă
că viaţa e nedreaptă şi grea. După ce a trăit pe pielea ei nişte
experienţe la limita dintre probabil şi imposibil, avea tot dreptul
să se comporte cum se comporta.
Camelia încă trăia sub imperiul emoţiilor acelor întâmplări.
Se gândea la Dan şi la reacţia lui când i-a spus, după ce a fost
operată, că ar fi mai bine să renunţe la căsătoria cu ea. Ce viitor
puteau avea împreună, dacă ea era atât de bolnavă şi de copii
nici nu putea fi vorba? Îl iubea prea mult ca să nu fie sinceră cu
el, de asta i-a mărturisit părerea ei. Bineînţeles că o durea... Dan
a zâmbit şi i-a spus că nu vrea să audă aşa ceva. Mai mult, a
întrebat-o ce ar fi făcut, dacă ar fi fost în locul lui. Aceea a fost
prima şi de netăgăduit declaraţie de dragoste între ei. S-au
căsătorit după numai un an.
Camelia simţi că mai are ceva de adăugat. Ceva absolut
necesar.
– Referitor la copii, te rog să mă crezi că nu a fost o sfidare a
destinului sau a lui Dumnezeu. A fost prima dovadă că pot avea
tot ce-mi doresc. Doar să cred cu tărie. Vezi, încrederea mea a
fost atât de puternică, încât a reuşit să anuleze predicţiile şi
185 Dublu sens unic
concluziile la care ajunsese medicina la vremea aceea?! Iar în ce-l

priveşte pe Dan şi boala lui, reţeta a fost aceeaşi. La fel au fost şi
rezultatele. Atât cât a fost posibil şi până când a fost posibil.
«Nu ştiu cum să-ţi descriu, Bety, mimica Elenei, ca să

înţelegi cât de atinsă era de argumentul pe care Camelia i-l
punea în faţă de fiecare dată, când vorbea despre evenimentele
incredibile din viaţa ei. Ar fi vrut s-o întrerupă, să conteste, să
aducă contraargumente, dar nu le avea. Camelia se sprijinea
de credinţa ei fără niciun strop de ezitare, fără să se mire de
nimic. Asta o dezarma definitiv pe Elena. Mai ales că ceva se
întâmpla cu ea şi nu înţelegea prea bine ce; doar simţea că
muntele ei de îndoială nu mai era atât de înalt şi de stabil ca
înainte. Ceva îl săpa din interior şi-l îmblânzea, iar pe ea o
făcea să privească în toate părţile, inclusiv în spate, şi să vadă.
În sfârşit, să înceapă să vadă...»
– Îmi vine să spun că numai ţie ţi se putea întâmpla aşa

ceva. Mai ales că ai avut de tras şi cu Dan.
– Nu sunt o excepţie, Elena! Ştiu că oamenii mă privesc
diferit. Unii spun că nu ştiu ce ar fi făcut în locul meu, alţii doar
mă compătimesc. Dar nimeni nu ştie ce era în sufletul meu
dimineaţa, când plecam de acasă şi îl mai priveam o dată pe
Dan cum doarme, temându-mă că poate fi ultima oară când îl
văd respirând. În fiecare seară alergam spre casă de la serviciu,
cu plasele pline de cumpărături sau doar cu poşeta aruncată pe
umăr, şi mă bucuram sincer când îl găseam la televizor sau la
calculator. Fiecare noapte era lungă şi apăsătoare. Dormeam
lângă el, uneori mă ţinea în braţe şi îmi făcea bine după atâta
zbucium şi calcule şi griji de peste zi. Mă trezeam dimineaţa şi
din nou îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat nimic
rău peste noapte şi că pot pleca la serviciu. În ultimul an, parcă
presimţea că se apropie sfârşitul. Nu putea vorbi, doar îmi arăta

ceasul. Seara mă ruga să-l sun a doua zi la ora trei, nu ştiu de ce
tocmai la ora trei. Şi o făceam, dar gândeşte-te ce semnificaţie
avea ora aceea pentru mine! Îmi putea aduce liniştea, dacă
ridica receptorul, sau o spaimă grozavă, dacă el nu ar mai fi
răspuns la telefon. Aşa am învăţat să mă bucur de orice. Pe de
altă parte, acei ani au adus în casă armonia pe care mi-am dorit-
o întotdeauna. N-au mai contat lipsurile materiale serioase şi
grijile. Singura care m-a apăsat a fost spaima de ziua în care
inevitabilul se va produce...
– Cred că era bine dacă mergeai la psiholog o perioadă.
Toată povestea asta îţi poate lăsa o traumă, o fobie legată de
moartea partenerului. Sunt o mulţime de cazuri de genul ăsta, de
ce să-ţi fie ruşine?
– Am vrut să învăţ să trec şi peste asta. După cum vezi, nu
m-am prăbuşit, nu m-am îmbolnăvit, dar nici nu pot să spun că
mi-a fost uşor.
– Dacă aş fi în locul tău, aş scrie o carte din toate câte
povesteşti, zise Elena, ca să rupă tăcerea ce s-a lăsat în cameră,
ca o umbră. Simţea că se molipseşte tot mai mult de stările
Cameliei, că începe să le resimtă serios şi nu ştia ce să mai facă.
Camelia nu i-a răspuns imediat. Privea de la fereastra
sufrageriei la oamenii de pe stradă. Păşeau cu greu din cauza
zăpezii şi a gheţii de pe trotuar, dar îndârjirea lor de a înainta îi
spunea că aveau treburi urgente la acea oră, nu le ardea nici de
amintiri, nici de analize ale unui trecut care întotdeauna rămâne
întipărit în sufletul omului. Şi ea ar fi vrut să alerge la
cumpărături, să se înghesuie în magazine sau la tarabe, să
trăiască surpriza că a găsit ceva neobişnuit sau dilema alegerii
între două sau mai multe variante prezentate fără zgârcenie de
comercianţi. Situaţia însă nu-i permitea să facă risipă. Era
mulţumită cu cât are, la urma urmei existau atât de mulţi care
187 Dublu sens unic
nu aveau mai nimic, nu mai aveau nici măcar nişte visuri sau
nişte speranţe. Ea le avea şi pe unele, şi pe celelalte şi ştia că nu
poate ajunge acolo unde îşi doreşte decât cu răbdare şi numai
după ce îşi va fi curăţat rănile.
– Şi ce să le spun oamenilor în acea carte? o întrebă ea. Sunt
destule cărţi şi destule sfaturi în ele, încât oamenii să reuşească
să alunece graţios pe întinsul patinoar al vieţii. Dar câţi le mai
citesc, câţi le mai cred? În ultimii ani s-au vândut atâtea idei,
atâtea iluzii şi tratate, şi ce să vezi, oamenii nu sunt mai fericiţi
decât înainte?! Elena, oamenii sunt sătui de sfaturi, de lideri de
opinie ori maeştri care le promit raiul, dacă le urmează calea. S-
au săturat să-l vadă pe Dumnezeu vândut în toate felurile. „Vine
sfârşitul lumii!”, asta îi preocupă acum, şi până nu va trece
efectul acestei nebunii, nimeni nu va fi interesat de altceva.
– Dar eu nu ţi-am spus să scrii un tratat sau un ghid. Scrie o
poveste, că la asta te pricepi cel mai bine şi nu cred că ţi-ar fi greu!
– Deocamdată scriu poezii. O să vedem ce se va întâmpla
mai târziu. Nu mă pot desprinde de febra ce mă cuprinde şi mă
umple de emoţii, apoi de nesomn. Totul curge şi se aşază
cuminte în versuri de parcă le-ar scrie altcineva, nu eu. Uneori,
nopţile mele ajung să fie nişte scene care au mereu acelaşi
personaj şi acelaşi decor: eu, într-o încăpere ce mi se pare
întotdeauna rece şi strâmtă în comparaţie cu căldura şi dorul de
viaţă ce ţâşnesc din versurile mele. Parcă m-aş dedubla şi aş
călători în alte lumi, de unde mă întorc cu imagini ce nu aparţin
întotdeauna prezentului meu. Dar cât de mult le iubesc!
– Din păcate, eu nu-ţi pot spune mare lucru despre poeziile
pe care le scrii, zise Elena, încercând un soi de vină amestecată
cu nepăsarea. Nu citesc şi nu înţeleg poezia în general, iar pe ale
tale mi-e şi mai greu să le înţeleg.
– De ce zici asta?
– Am senzaţia că te ascunzi cumva în ele, parcă ţi-ai fi găsit

un copac plin de frunze, dintre ramurile căruia să cânţi, dar
nimeni să nu te vadă, nimeni să nu ghicească dacă o faci râzând
sau cu pumnii strânşi. Ştiu că le scrii tu, dar e ca şi cum ar vorbi
un personaj inventat de tine.
– Şi mai spuneai că nu înţelegi poezia mea. Exact despre
asta este vorba! „Personajul” din mine le scrie!
– Nu ştiu cum e să fii într-o asemenea stare, încât să te
desprinzi de partea gri a zilelor noastre şi să auzi în căderea
ploii nişte poveşti ori să te pui în locul unui copac şi să simţi
viaţa din el. Pentru mine toate astea înseamnă mediul
înconjurător şi nu cred că lor le pasă de mine sau de alţii. Îmi
place căldura, luxul, îmi plac florile, dar nu m-aş apuca să
vorbesc cu ele şi nici n-aş renunţa la un somn bun, ca să
meditez la condiţia firului de iarbă. Oricum, n-am mai întâlnit
niciodată o fiinţă atât de „dublă” ca tine, atât de încăpăţânată să
se împrăştie în lume de dragul florilor de tei. Na, că am început
să vorbesc şi eu ca o poetă!
– Adică ţi se pare că sunt prea aiurită, chiar nepermis de
visătoare, faţă de situaţia în care mă aflu?
– E bine să visăm, draga mea, să ni se pară că lumea în care
trăim e frumoasă, că oamenii sunt o copie a noastră, sau cum spui
tu, o oglindă, în care ne putem vedea pe noi înşine. Dar eu nu pot
să fiu atât de încântată ca tine. Eu văd că oamenii sunt egoişti şi
calculaţi, că fiecare îşi vede de interesele lui, de bunăstarea lui.
Puţin le pasă, dacă aseară erau stele pe cer sau nişte nori, oricum
nu se uitau la ele. Seara sunt prea ocupaţi cu ştirile de la televizor
sau cu nişte filme cu sute de episoade. De obicei, nerealiste. Asta
în cazul celor care au măcar un serviciu sau o afacere şi mai au
chef de televizor. Cât despre ceilalţi, cei mulţi şi trişti, nici nu ştiu
ce să mai zic. Totul e o luptă aiurea pentru o amărâtă de viaţă.
Crezi că ei se mai emoţionează în faţa poeziei, crezi că ei mai
189 Dublu sens unic
citesc ceva ori se gândesc la viitor cu mari speranţe? Dacă îţi face
bine să scrii, scrie! Dar nu te aştepta la mari minuni, nu te vei
îmbogăţi niciodată din publicarea unor poezii!
– De parcă poezia ar fi castraveţii din grădină, să-i vând la
tarabă, fiindcă sunt prea mulţi anul ăsta... Elena, cine scrie, îşi
scrie lui însuşi. Omul ăla nu dă pe-afară de prea mult bine.
Chiar dacă scrie despre fericire, el caută ceva, e mistuit de un
gol imens... Şi dacă împarte cu ceilalţi, o face fiindcă ştie că e
valabil şi pentru ei. Poate altfel, poate mai puţin decât pentru el,
dar asta nu-l interesează.
– Ştii ce mi se pare mie? Că o faci pe sfânta, care vrea să
adune fapte bune, ca să intre în rai. Dacă vrei să te apreciez, să
te consider realistă şi demnă de încredere, scrie ceva din care să
câştigi bani, chiar şi faimă! Fă-ne o favoare, sfânto, şi
comportă-te ca noi, muritorii, care tremurăm de grija zilei de azi
şi de mâine, care avem nevoie de siguranţă, nu de iluzia
nemuririi! Pentru că oamenii simt că au nevoie concretă de
bani, nu de stilizări ale vieţii, pe care şi aşa nu şi-o mai pot
înţelege şi nici controla.
Camelia vorbise mai înainte despre poezie pe un ton scăzut,
afabil. Atunci de ce a izbucnit atât de violent Elena? Ea chiar nu
înţelegea că „omul nu se hrăneşte numai cu pâine...”?
– Elena, şi eu am nevoie de bani, şi eu mă zbat ca să-mi
înţeleg viaţa. A renunţa la poezie nu este o rezolvare automată a
situaţiei. Zbaterea, dorinţele, căutările sunt valabile şi pentru cei
bogaţi. Doar nu-ţi închipui că toţi sunt atât de lipsiţi de dorinţe
şi de nemulţumiri, încât stau întinşi pe şezlong, la piscină, şi se
hrănesc cu poezie şi picturi?! Ceea ce spui despre majoritatea
oamenilor e dezolant şi sunt de acord că nu aşa ar trebui să fie.
Dar tu ştii părerea mea – noi am creat totul. Noi, cu gândurile şi
atitudinile noastre, cu neimplicarea şi nepăsarea noastră. Nu ne
pasă de ceilalţi, pentru că nu ne pasă destul nici de noi.
Elena s-a retras în sine ca o pasăre speriată de furtună.

Morişca replicilor se apropia vertiginos de un punct sensibil
pentru ea. Odată atins, acel punct va pune capăt motivelor pe
care le tot invoca pentru insatisfacţia resimţită permanent, ar
obliga-o să şi le asume. Camelia ştia că asta i-ar provoca Elenei
disconfort, poate chiar suferinţă, şi n-ar fi vrut, fiindcă Elena îşi
dorea să fie fericită. Dar poate fi fericit acela care duce pe
picioare o boală atât de grea, cum este negarea realităţii extinse,
negarea lumii ce se manifestă dincolo de ideea înşelătoare că
viaţa înseamnă doar a avea? Un om bolnav este captivul bolii lui,
ajunge sclavul iluzionat şi uneori adoratorul ei. Cum să nu-şi
dorească s-o vadă eliberată pe Elena din eroarea în care rătăcea
de-atâta vreme? Căci şi o singură zi de rătăcire e prea mult.
Sincer îndurerată, Camelia se străduia să rămână obiectivă,
să nu se lase pradă milei pe care o resimţea în asemenea situaţii,
dar nici să nu lovească pe nedrept. Mai ales că era vorba despre
prietena ei. Îi spuse delicat:
– Oare de ce îi simţim pe ceilalţi străini şi chiar ostili? De ce
credem că ei sunt cauza a tot ce nu merge bine în viaţa noastră,
şi, dacă am putea, i-am pune să plătească pentru tot?
Umerii Elenei coborau tot mai mult, apăsaţi de năvala
amintirilor. Nu putea să dispară din cameră pur şi simplu şi nici
să renunţe nu mai avea putere, aşa că îi răspunse Cameliei parcă
de dincolo de timp.
– Pentru că ne promit fericirea şi nu ne-o dăruiesc. Ba ne
mai iau şi din puţinul pe care îl avem deja.
– Tu, de exemplu, ce ai face, dacă ar veni la uşa ta toţi acei
pe care i-ai dezamăgit, împovărat sau încurcat?
Elena tresări şi rămase cu ochii măriţi de uimire. Dar asta nu
dură mult şi trupul ei se arcui ca al unui animal gata să sară
asupra prăzii.
191 Dublu sens unic
– Ok, să vină la mine cei cărora le-am adus nefericirea! Să

vină, ca să le spun ce mi-au adus şi ei mie, să nu creadă că au
fost mai buni ori că au meritat mai mult decât mine!
Cuvintele ei erau un strigăt de durere de la un capăt la altul.
Rănile ieşeau la vedere, la fel şi urmele lor. Unde sunt
susţinătorii raiului? Să vină şi s-o privească pe Elena cum nu se
mai poate agăţa de nicio speranţă!
– Of, Doamne, parcă am fi goi pe dinăuntru şi trebuie să
vină neapărat altcineva să ne umple! Elena, fericirea este o
stare, o străfulgerare! Hai să nu mai punem pe primul loc
aşteptările şi nevoia de tot felul de daruri de la alţii! Nimeni nu
ne poate face altfel decât suntem la un moment dat, dacă nu
vibrăm şi nu ne acordăm sufleteşte cu acela.
– Nu ne potrivim, asta vrei să spui, nu? Toată teoria legată
de oamenii care se potrivesc ori nu se potrivesc mă depăşeşte,
mă sufocă. Nu înţeleg de ce vin lângă mine cei cu care nu mă
potrivesc. Ei nu simt, ei nu-şi dau seama de asta la timp?
Vocea Elenei era slabă, obosită, aproape descurajată...
– Mă tem că nu e posibil aşa ceva, îi spuse Camelia. Nu
înainte de a ne apropia unii de alţii, de a ne lega prin sentimente
şi trăiri. Abia după aceea vom avea un răspuns. Trebuie să
înţelegem că toţi suntem, la un moment dat, o sursă de
neîmplinire pentru alţii, fiindcă nu vom măsura niciodată partea
pe care nu am dăruit-o noi, partea pe care, poate, nici nu o
aveam de dăruit.
– Aici m-ai cam atins...
– Nu e vorba numai despre tine. La fel este şi în cazul meu.
Te rog, nu o lua personal!
Elena oftă de câteva ori la rând. Se încrunta, apoi parcă se
mira de ceva şi făcea ochii mari. Cine putea să ghicească ce
socotea ea în gând ori spre ce anume se uita sufletul ei? Nimeni!
Cum tot la fel, nimeni nu s-ar fi aşteptat la întrebarea pe care a

rostit-o, ca pe o dumirire:
– Ştii cât m-a chinuit dilema asta şi pe mine?
Camelia se linişti pe loc. Îşi întinse braţele spre ea şi o
aştepta să vină mai aproape, ca să-i poată spune şoptit:
– Tu ce crezi?
„Mulţumirea omului nu vine doar din relaţiile de iubire,

chiar dacă de acolo vine partea cu cea mai mare putere de a le
reechilibra şi pe celelalte. Mulţumirea e numai o treaptă spre
fericire, una din multele pe care trebuie să le urcăm, ca să
putem simţi, că atingem cerul cu vârful degetelor. Că ne
ridicăm atât de puţin sau atât de rar, nu mai este un secret. Se
vede cu ochiul liber cum abia ne mai ţinem pe picioare...”
193 Dublu sens unic
Capitolul 16. Cine bate la uşă?
Ziua de 21 decembrie 2012 era la doar câteva ore depărtare.

Omenirea stătea pe un butoi de pulbere, gata să se dezintegreze
înainte ca cineva să aprindă scânteia necesară. Atâta disperare,
atâtea scenarii şi, mai ales, atâtea controverse nu s-au mai văzut
niciodată. Sfârşitul lumii este inevitabil, anunţa titlul câte unui
articol, care amesteca tot felul de date. Unele erau preluate din
mituri şi legende, altele din calcule astrologice ori simple
presupuneri. Mayaşii erau pomeniţi la fiecare două propoziţii,
de parcă ei ar fi fost vinovaţi că au ajuns cu mii de ani în urmă
la acel nivel de cunoaştere şi înţelegere a universului, ce le-a
permis întocmirea vestitului calendar. Dar de ce au calculat
numai până la această zi? Ce înţeles are această dată şi ce se
află dincolo de ea?
Subiectul nu era o reţetă pe care cineva s-o încerce din
curiozitate şi apoi să creadă că nu vor fi urmări. Deşi el era
întors pe toate feţele, alimentat până la paroxism de autori şi
cititori deopotrivă, exista în paralel şi un alt curent, care îi
îndemna pe oameni la cumpătare şi deplină încredere în viitorul
lor. Astronomi, astrologi, paranormali din ţară şi din străinătate
împărtăşeau tuturor din cunoştinţele şi rezultatele cercetărilor
îndelungate. Părerea lor era de bun simţ, nu căuta să
înspăimânte pe nimeni. Şi totuşi, pentru cei mai mulţi dintre
oamenii planetei ei vorbeau într-o limbă necunoscută. Degeaba
aduceau dovezi, nu erau credibili. Nu pentru oricine. Asta o
mira pe Camelia. O şi întrista. Nu înţelegea de ce nu mai
funcţiona speranţa. Nu cumva ceva le smintea mintea oamenilor

şi le bloca sufletul? Dar ce anume le putea lua până şi speranţa?
Ce fel de Crăciun va fi acesta, umbrit şi sufocat de spaimă,
despărţit de sensul său miraculos, se întreba ea, deranjată de
neliniştea din jur. Încerca să nu exagereze. Ştia că uneori
concluziile se trag prea uşor şi se închid o grămadă de porţi în faţa
celui pornit la drum cu cea mai curată intenţie, cum tot la fel se pot
deschide porţi şi către rai. Din nou era cea care vedea altfel şi
altceva în toată învălmăşeala aceea, în care până şi aerul avea
tendinţa de a-şi pierde cumpătarea. Şi ce să facă? Să vorbească ori
nu despre ce simţea? Cel mai potrivit pentru astfel de momente era
să scrie. Când scria, Camelia reuşea să se ridice deasupra
pământului cu acel milimetru necesar desprinderii de angoasă.
„Dumnezeu a rămas doar un şir de litere. Fiecare le

pronunţă cum i s-a spus, cum s-a obişnuit, cum se teme ori cum
îşi dă seama ce rezultate ar putea avea gestul de a-l pronunţa
măcar. Literele se mişcă după legile lor, formează cu uşurinţă
ecuaţii provocatoare şi leacuri pentru tăieturile nemiloase ale
fricii. Cu toate acestea, ele rămân nevăzute, ca un soare captiv în
norii îndoielii noastre. Ce trist! Filosofia a înflorit în fiecare
secol, a rodit din ce în ce mai mult, indiferent cât de abstractă şi
rece a părut. Şi e de neînţeles că fructele i le-au gustat tot cei
care dezveleau realitatea strat cu strat, emoţie cu emoţie,
întrebându-se febrili ce este de fapt distanţa care separă literele
între ele şi pe ele de oameni? Cum poate fi ea micşorată ori
măcar tapetată cu îngeri de mătase şi cum ne-am putea întoarce
la privirea care să ne arate că fiecare literă este o lume şi fiecare
în parte are o cheie, o rădăcină şi un cer, exact ca şi omul?
Întrebările n-au contenit niciodată. Curajoşii le-au
îmbrăţişat şi le-au împletit până ce noaptea n-a mai fost pentru
ei întuneric şi gol, cădere şi vină, până ce ziua nu mai însemna
195 Dublu sens unic
doar marele necunoscut ameninţător. Atâta frenezie s-a ridicat

din căutarea lor şi atâta speranţă că nu e totul pierdut, încât
pământul s-a transformat într-o scenă imensă, pe care aceştia
urcau şi se risipeau în versuri, cugetări, cântece şi dansuri.
Uneori pictau viaţa cu o îndrăzneală ce merita cele mai
prestigioase premii. Le-au primit ei oare? Spectatorii le-au
dăruit florile recunoştinţei? S-ar părea că nu. Ori nu
întotdeauna. De pe margini, voci pline de nepăsare provocau
învălmăşeala şi dubiul.
Literele au rămas în continuare tot suspendate, tot
misterioase în jocul lor de a aprinde faruri în larg pentru cei
rătăciţi ori a împrăştia sunetele salvatoare. Rar câte unul
dintre ei le surprinde ecoul în propriul său nume şi începe să
râdă. Ce simplu i se pare dintr-odată să pună punctul pe i, aşa
cum îi punea odinioară o căciulă omului de zăpadă, mâini
deşirate şi ochi de cărbune, ca să prindă viaţă efectiv! Brusc
nici majuscula nu îl mai constrânge. Oricum I-ar scrie numele
– pe afişe mari ori în cel mai adânc şi ascuns colţişor al inimii
– cântecul pe care îl aude în jur sună la fel. Eliberarea aceea,
oricât de târzie, îl aşază la aceeaşi masă cu El. Ce fac ceilalţi?
Ceilalţi vin din urmă în ritmul lor şi nu e nimic rău în asta,
pentru că destinaţia este aceeaşi. Nimeni nu o va rata.
Se spune că oamenii au ieşit cândva din sclavie şi au pornit
fără hartă spre o lume mai bună, o lume nouă. Au rătăcit în
deşert zeci de ani, făcând din drumul lor mai mult nişte cercuri
decât o linie dreaptă Cred că au construit un fel de spirală, în
care s-a pierdut o generaţie, două ori mai multe, până când a
dispărut felul lor de a trăi şi de a crede. La fel ca atunci, zilele
astea ne pregătim iarăşi de ieşire. Sper să fie Marea Ieşire, sper
că de data asta nu ne vom mai îndrepta spre deşert, nu vom mai
rătăci îndelung printr-un labirint care să ne ofere doar atât cât
să supravieţuim, să păşim, dar niciodată cât să facem saltul.”
La sute de kilometri spre sud, într-un oraş îmbrăţişat de

Munţii Bucegi, pe care Camelia nu-l vizitase niciodată, Andrei
înţelegea că e primul Crăciun pe care îl va petrece singur.
Camelia exista, dar undeva în oraşul ei, în casa ei, cu familia şi
prietenii ei. Bineînţeles, şi cu gândurile ei, pe care începuse deja
să i le arate fără sfială şi fără pretenţii. Ele nu-l destabilizau.
Dimpotrivă, îl scoteau din vechile unghere şi-l luau la plimbare,
îi şopteau un fel de chemare. O, cât i-au lipsit astfel de călătorii,
cât de necesare îi erau în acele zile! Necazurile se năpustiseră
asupra lui ca o furtună dezlănţuită. Serviciul, rudele, prietenii,
sentimentele, toate veneau spre el duşmănoase, punitive,
indiferente la nevoile şi dorinţele lui. Un necaz nu vine
niciodată singur, se gândea el, din ce în ce mai des, şi, în
neliniştea ce-l încolţea, căuta ieşiri imaginare din hora
ameninţărilor. Cu cât se străduia să le ţină piept acestora, cu atât
ele prindeau putere mai mare. Se vedea într-un punct mort,
enervat că e incapabil să ţină pe şine locomotiva care se
apropia, cu tot cu vagoane, de momentul când vor deraia.
Andrei n-a povestit nimănui despre Camelia, nici nu avea
cui. Erau câteva zeci de mii de oameni în acel oraş, dar i se
părea că nimănui nu-i pasă de el. Cu ea era altceva. Vorbeau
despre multe, de la viaţa de zi cu zi a oamenilor până la
idealurile lor, de la dorinţele şi obiceiurile lor până la credinţele
de neclintit. Chiar dacă nu era obişnuit cu astfel de discuţii, ele
îl încântau mai mult decât ar fi crezut până nu de mult.
Bineînţeles, nu lipseau subiectele de foc ale acelei perioade:
alegerile şi anunţatul sfârşit al lumii.
– Păcat că nu vom apuca să ne întâlnim vreodată, zise
Andrei şi începu să râdă.
Nici el nu ştia de ce râdea: de absurdul ideii de sfârşit al
lumii ori de bucurie că mai exista cineva care încă visa la viitor.
197 Dublu sens unic
– Poate ne vom întâlni „dincolo”, de ce să disperăm? îi

răspunse veselă Camelia, satisfăcută că discuţia cotise atât de
natural spre ei doi.
– Să ştii că nu te-am crezut la început, când mi-ai spus că
oamenii se aşteaptă să vină sfârşitul lumii. Ce-i drept, nici nu
ştiam mare lucru despre asta. Ai avut dreptate! Am citit
articolele pe care mi le-ai trimis, am găsit şi altele, chiar mai
interesante, şi mi se pare că totul sună bine. Eu sunt inginer şi
pentru mine lucrurile trebuie să aibă o logică, un punct de
pornire şi o evoluţie predictibilă. Calendarul mayaş nu mi se
pare o ameninţare, este doar un calcul precis. Nu ştiu de unde
atâta panică.
– De la faptul că el se opreşte la această dată. Mintea
înfierbântată a cuiva a tras concluzia că dacă nici mayaşii nu au
calculat mai departe, înseamnă că viitorul nu există.
– Bine, bine, dar dacă ei nu ne lăsau acel calendar ori nu-l
găseam noi niciodată, cum era? Atunci ce mai credeam?
– Probabil atunci i-am fi crezut cu aceeaşi uşurinţă pe oamenii
de ştiinţă. Doar să nu fi dospit între timp, în mintea altcuiva, o altă
catastrofă iminentă. Şi când te gândeşti cât de frumos vorbesc unii
despre dimensiunea a cincea, care ne aşteaptă cu drag...
– Crezi că voi primi paşaportul ca să trec în ea?
– Ce-ţi lipseşte ca să-l primeşti? Doar nu vrei să spui că şi tu
crezi în povestea cu aleşii?! Cine altcineva să ne aleagă, dacă nu
sufletul nostru? Cu el plecăm undeva şi tot cu el venim de
undeva. Crede-mă, avem adevărate motoare cu reacţie în noi,
doar că nu ştim! Ori am uitat.
– Tu şi călătoriile tale dincolo de stele... Eu am trăit o viaţă
mai mult terestră, materială. Singurele ocazii în care am evadat
în univers au fost lecturile SF.
– Şi visele nu?
– Nu ştiu cum se face, dar eu nu visez niciodată.
– Te referi la visele din timpul somnului, nu?

– Da.
– Dar celelalte?
– Celelalte?... Cât vremea a fost caldă şi potrivită pentru
plimbări, ieşeam din casă şi mă plimbam până seara târziu.
Oboseala mersului pe jos îmi făcea bine, adormeam imediat şi
astfel nu lăsam gândurile să mă tortureze. Cu siguranţă aşa am
închis poarta şi pentru visuri, dar trebuia să mă apăr într-un fel.
– Hei, nici chiar aşa! Gândurile nu vin să ne tortureze, nu
asta e intenţia lor.
– Te cred, dar uite că amândoi exact prin asta trecem. Sau
poate că tu ai o metodă specială ca să scapi de ele.
– Aşa mă vezi tu, o Xena a timpurilor noastre?
– Parcă pot să ştiu? De asta te întreb.
– De ce n-aş fi o vrăjitoare? Una modernă, evident.
– M-am liniştit. Nu de alta, dar nu aş vrea să fiu în pericol
lângă tine.
Andrei simţea că destinderea dintre ei îi făcea bine. Camelia
devenise şi mai vorbăreaţă decât de obicei. Ea era cu mult mai
deschisă decât el, care îşi petrecea serile acasă, singur şi abătut.
Acele plimbări de astă vară şi din toamnă s-au rărit de la sine din
cauza frigului. Şi totuşi, nu numai frigul era „vinovat”. Oricât a
fugit de amintiri, oricât a sperat într-o întâlnire care să-i pună
capăt singurătăţii, prezentul l-a apucat de umeri şi l-a zgâlţâit,
până a fost nevoit să-şi recunoască amăgirea. A înţeles că nu va
ajunge nicăieri, dacă va continua să se forţeze să spere ori să uite.
Mai întâi de toate, trebuia să se hotărască ce vrea pentru viitor.
Eh, asta era cum nu se poate mai dificil! Argumentele pro şi
contra unei eventuale căsătorii erau aproape egale şi ceea ce era
mai rău, era că în spatele ambelor variante stătea ceva gata să-l
atace. O clipă se gândea la urâţenia singurătăţii, cu toate
inconvenientele ei pentru un bărbat care nu ştie să gătească, nici
199 Dublu sens unic
să trăiască fără o femeie alături de el. În următoarea clipă, găsea

că ar fi mai bine să nu se mai implice emoţional, nici material.
Din păcate, el nu mai spera să cunoască iubirea şi asta era o
piedică serioasă în calea dorinţei de a pune capăt stării
dezastruoase care, de prea multă vreme, îl exaspera.
Singurele clipe în care ieşea din acea negură erau clipele
petrecute cu ea. Acelea erau ca nişte licăriri în beznă. Uneori
distrată, alteori ironică sau chiar furioasă, Camelia povestea despre
păţaniile ei, dar o făcea totuşi cu detaşare. Când discutau despre
viitor, ea era total încrezătoare, cu toate că nici bine nu ieşise dintr-
o experienţă aproape traumatizantă. Asta îl intriga pe Andrei. Îi
simţea durerea, îi simţea în acelaşi timp şi prezenţa de spirit.
Camelia era un amestec pe care nu-l putea descifra cu uşurinţă,
ceea ce îl atrăgea, îl incita, ca apoi să întindă un fel de linişte pe
care nu o mai gustase de multă vreme. I-ar fi mărturisit cât de
apăsat este, cât de mult ar fi dorit o apropiere între ei... Încumetarea
însă era o vietate anemică în acele clipe, abia mai respira.
Andrei nu ştia de unde a apărut şi cum s-a înrădăcinat în el
certitudinea că, cel puţin pentru o vreme, Camelia nu poate
suporta apropierea unui bărbat, din cauza amintirilor prea recente
legate de fostul ei partener. Ce rost avea să abordeze la modul
serios un subiect care lui i se părea foarte clar? Niciun vis, nicio
declaraţie ori măcar o întrebare, care să-i fi dat un indiciu despre
adevărata stare de spirit a Cameliei... Argumentele pro şi contra
se luptau în continuare. În sinea lui, simţea cum una dintre cele
două jumătăţi se micşorează.
«Of, Bety, oamenii par atât de complicaţi! Par maşinării

care îşi calculează mişcările şi urmăresc nişte interese,
indiferent că ele sunt materiale sau nu. Indecişi ori creduli,
nesiguri de ei ori pragmatici, oamenii sunt, de fapt, nişte făpturi
foarte sensibile. De multe ori mă întreb dacă ei îşi dau seama
de asta. Priveşte şi tu la Andrei şi la Camelia! Se comportă

diferit, din afară nu se vede deloc „primul pas” din partea
vreunuia dintre ei, şi totuşi fiecare aşteaptă secunda salvatoare.
De ce spun salvatoare? Pentru că niciunul nu se simte în stare
să declanşeze acel pas, deşi l-ar vrea aproape cu disperare. Şi
dacă niciunul nu-l face, este din motive curate, sincere, parcă
încearcă să-l protejeze pe celălalt de nelinişte, poate de o
anumită dezamăgire. Să fie vorba oare despre iubire?»
– Deci, ai mari îndoieli cu privire la viitorul nostru comun,

trase concluzia Camelia.
– În clipa asta nu am, recunoscu Andrei, cu sinceritate.
Îndoielile apar după ce încheiem conversaţia şi rămân singur cu
mine şi cu toate problemele mele.
– Ţi-ar prinde bine o evadare dintre ele. Nu în sensul de
fugă de realitate, ci o schimbare de decor.
– Nici nu ştii cât mi-aş dori un concediu, dar e imposibil,
din cauza serviciului. În perioada sărbătorilor, la noi e un fel de
comandament de urgenţă. Toată lumea trebuie să fie pregătită
pentru intervenţie în orice clipă. Nu spun că e sigur că vor fi
acele urgenţe, însă nu pot pleca nicăieri, sunt imobilizat la
domiciliu.
– Ha, ha! Şi nu ai nicio asistentă, în caz că vrei să te mişti?
– Mi-ar plăcea una ca tine.
– Te cred! La câte poveşti ai auzit de la mine, te şi vezi
întins pe canapea, cu braţele îndoite sub cap, ascultând altele,
poate şi mai neverosimile. Apoi...
– O, ce scenariu!
– Daaaa, când e vorba de scenarii, toţi suntem pricepuţi.
Mai greu cu practica.
– Nu cred că ar fi chiar aşa de greu. Tu ce faci de Crăciun?
201 Dublu sens unic
– Sunt la fel de imobilizată ca şi tine. Prognoza meteo ne

ameninţă cu iarnă grea, Maia va fi acasă, fiindcă şi-a organizat
o mini-vacanţă la munte abia de Anul Nou. Aşa că, nu prea e
loc de evadare. Şi dacă aş veni la tine, problema e că nu-mi
place să gătesc decât mâncare specifică Bucovinei şi mă tem că
vei rămâne flămând.
Camelia chicotea şi el o asculta înveselit.
– Aş renunţa imediat la mâncare...
– De ce nu renunţi, mai bine, la frică?
– Ţi se pare că mă tem de tine?
– Poate de ceea ce simţi.
– Mă simt de parcă aş sta în pielea goală în faţa ta. Nu pot
ascunde nimic.
– E cea mai relaxantă situaţie, crede-mă! Nu mai ai nimic
altceva de făcut decât să fii tu însuţi. Toată agitaţia dispare, nu-
ţi mai consumi energia ca să te prefaci. E forma ideală de a
gusta libertatea.
– Interesant ce spui, nu-mi rămâne decât să te cred.
– Sau să testezi. Ştiu, ai impresia că sfatul cuiva te poate ajuta
şi vrei sfaturi de la toată lumea. Nu e nimic rău pentru moment.
Toate necazurile de care mi-ai povestit te ţin ostatic, te fac
vulnerabil, vrei să ieşi de sub puterea lor. Pentru asta ai nevoie de
propria ta părere, altfel o să te trezeşti frustrat pe cărarea altuia,
deşi tu singur ai ales-o. Psihicul ne joacă feste de multe ori.
– Mă uimeşti! Parcă ai vedea prin mine.
– E ceva acolo, de care să te ruşinezi?
– Da, faptul că sunt nehotărât.
– Foarte bine! Eşti norocos, meriţi felicitări!
– Tu râzi de mine? Cum să fiu norocos, când nu ştiu încotro
s-o apuc?
– Ca să stai aşa, în cumpănă, e obligatoriu să fi găsit deja
cel puţin două variante şi să oscilezi între ele. Sunt o mulţime
de oameni care nu găsesc niciuna, acelora ce le rămâne de

făcut?
– Aoleo, la asta nu m-am gândit! Ai dreptate, dar tot nu mă
ajută prea mult.
– Dă-mi un exemplu, ca să discutăm concret!
– E îmbulzeală în mintea mea, nu ştiu la ce aş vrea să mă
refer.
Nu era vorba despre nicio îmbulzeală. Andrei se simţea atât de
atras de Camelia, că ar fi vrut să nu se mai încheie conversaţia lor.
De ce nu i-o spunea direct, de ce tot amâna? Nici el nu mai ştia...
Camelia era la fel de încântată de ceea ce se petrecea. Ar fi
inventat orice subiect, numai să-l aibă aproape pe Andrei.
Începu să-l tachineze, căci văzu că şi lui îi place.
– Hai să pun eu paie pe foc de data asta, că tot îmi place să-
mi complic din când în când existenţa! Fii atent la întrebarea
mea! Îţi doreşti o femeie în viaţa ta?
– Da, sigur că da.
– Ai măcar două variante între care să alegi?
– Teoretic, da.
– Te simţi presat de dorinţa de a avea o relaţie serioasă?
– Da.
– Simţi că o parteneră lângă tine ţi-ar lumina, ţi-ar îmbogăţi
viaţa?
– În comparaţie cu dezastrul în care sunt, bineînţeles că da!
– În concluzie, ştii ce anume vrei, ca bărbat. Între varianta
de a dori şi cea de a respinge o nouă parteneră, o alegi pe prima.
Uite că nu eşti chiar aşa de nehotărât!
– Ca intenţie, da, pare că ştiu ce aş vrea.
– Şi-atunci, care e problema?
– Problema e alegerea. Am o vârstă totuşi, am nişte
obiceiuri, am şi preferinţe, dar în ziua de azi contează mai mult
203 Dublu sens unic
situaţia materială şi la capitolul ăsta nu stau atât de bine, încât

să devin un magnet pentru femei.
– Pentru top-modele şi femei până în treizeci de ani e clar,
nu eşti interesant. Dacă asta îţi doreşti, mă tem că trebuie să fiu
de acord cu tine – situaţia ta e gri! Hai să zicem gri cu picăţele.
– Stai aşa! Nu am spus că vreau top-modele.
– Te-ai referit foarte precis la situaţia ta materială; eu ce altă
concluzie trebuia să trag? Mai ales că am trecut de cincizeci de
ani şi n-aş mai avea nicio şansă cu tine.
Andrei o auzea pe Camelia râzând nestingherită.
– Râzi şi ai dreptate să râzi de mine. Am amestecat dorinţa
cu putinţa. Ţi-am zis că nu prea înţeleg ce am de făcut.
– Nu râd de tine, încerc să pun câteva floricele pe ecran, ca
să putem merge mai departe cu filmul. Deci, care e greutatea să
alegi femeia potrivită? În ce fel eşti nesigur?
– Hm, dacă ai fi bărbat, ai şti răspunsul.
– Aha, tu ştii răspunsul, dar îţi place să-ţi sară toţi în ajutor!
– Nu chiar toţi, am şi eu slăbiciunile mele.
– Ar trebui să mă simt vizată?
– „Fii invitata mea” se spune în filmele americane.
– Aş putea spune că-mi faci curte cu asemenea invitaţii.
– Fac exerciţii contra nehotărârii.
Era o veselie între ei şi o atracţie greu de imaginat altă dată.
Cuvintele au reuşit să ridice ancora ruginită de vreme şi de
îndoieli, aruncată la un mal oarecare, într-o zi oarecare, şi să
urnească din loc vaporul lor ce-şi aprinsese brusc toate luminile.
Încotro o pornea? Spre larg!
„Cât de larg este acest larg spre care se avântau sufletele

lor? Nu cumva tocmai nemărginirea lui îi va speria la un
moment dat, în loc să îi atragă?”
Dar celălalt vapor, al ei şi al lui Emil, unde era, el spre ce se

îndreaptă? se întrebă Camelia, doar pentru o secundă.
– Partea neplăcută e că s-ar putea să fie prea târziu pentru
mine, reluă Andrei, dintr-odată mâhnit. Mâine e douzecişiunu
decembrie, ai uitat?
– Eu abia aştept! Tu de ce ai fi trist?
– Dacă nu ne întâlnim pe acolo, pe sus, trimite-mi o veste
măcar. O să-mi lipseşti. Îmi dau seama tot mai mult că mi-ai
lipsi cu adevărat.
– În cazul ăsta o să-ţi trimit scrisori de dragoste, ca să nu te
doară.
– Vezi cum eşti? Cum să nu mă doară? Nu vreau să te pierd.
– Andrei, nu poţi să pierzi decât ceea ce ai! Îţi dai seama că
mă simţi efectiv lângă tine? Acuma fără glumă şi fără orgolii, că
nu-s de noi orgoliile, cred că putem spune că amândoi aşteptăm
să ne întâlnim în carne şi oase. O merităm cu vârf şi îndesat.
– Azi e ziua declaraţiilor? Tocmai azi? Nu ştiu, dacă mă
aşteptam la asta din partea ta.
– De parcă ai şti sigur la ce te-ai putea aştepta din partea
mea până la capăt! Mie nu-mi place să plictisesc oamenii. E
drept, uneori tocmai de asta nu am fost bine înţeleasă. Ori poate
fiindcă nu am reuşit să transmit în întregime ceea ce doream. Ce
să fac, exersez şi eu în continuare?!
– E un apropo la ce am zis mai devreme, nu?
– Sunt un omuleţ şi eu, fac ce pot, îi răspunse ea, alintându-se.
Camelia îi era tot mai dragă. Jocul ei îl antrena şi pe el, îl
făcea să se simtă iarăşi viu şi parcă mai tânăr. Trebuia să i-o
spună, merita.
– Oricât de deschisă ai fost cu mine, ai fost în acelaşi timp şi
foarte abilă să maschezi mesajul, să laşi doar câte un semn. Nu
foarte evident, dar destul ca să-mi faci gândul prizonier. Un
prizonier, culmea, fericit!
205 Dublu sens unic
– Înseamnă că nu te simţi deloc pe o pânză de păianjen cu

mine. Acolo nimeni nu s-ar simţi decât prizonier. Observi cum
îţi demontezi singur părerea că nu eşti hotărât, că nu ştii ce vrei?
– Am vrut un pic de ajutor.
– Sau, poate, de alint?...
– În seara asta eşti dezarmantă, nu mă pot apăra în nici un fel!
– De ce să vrei să te aperi? Nu simţi niciun atac din partea
mea. Poate vreo chemare, vreun flux magnetic, dar şi aşa, de ce
ai vrea să fii apărat numaidecât de ele?
– Nu vreau să mă apăr, ai dreptate! De fapt, vreau să mă
predau. Uite, că am spus-o!
– Eşti de-a dreptul simpatic! Unde ai văzut tu un bărbat care
să se predea?
– Eu aşa sunt, totdeauna m-am predat de bună voie femeii.
– Hm, atunci hai să ne predăm reciproc!
– În clipa asta? se miră Andrei.
– Da, exact în clipa asta, îi răspunse Camelia, încurajându-l.
– Coco, unde eşti? Unde te ascunzi?
Pisica apăru neaşteptat de repede, gata pentru orice. Camelia
o luă în braţe, o dezmierdă un pic şi apoi o lăsă să se întindă pe
coapsele ei, cu burta în sus şi cu ochii pe jumătate închişi de
plăcerea mângâierilor primite. Îi pusese numele Coco, un nume
de papagal, fiindcă pisica aceea chiar scotea nişte sunete
asemănătoare celui ce nu se plictiseşte să imite pe cineva. Uneori
i se părea că-i răspunde la întrebări, era un răspuns destul de
scurt, dar cu mult mai mult decât un mieunat oarecare.
– Coco, noaptea asta e cea mai lungă... Mâine dimineaţă ne
vom întâlni din nou, mă vei privi nerăbdătoare cum îţi umplu
castronaşul cu mâncare, cum schimb apa în celălalt, ca să fie
proaspătă şi bună, şi cum îmi reiau viaţa de acolo de unde am
lăsat-o înainte de a adormi. Va fi o continuare mai mult sau mai
puţin logică, o nouă inspirare a aerului înainte de a mă hotărî să-
mi doresc şi mai multe, şi mai sigur, apoi să apuc realitatea

dintr-un capăt, s-o scutur bine de praf, eventual s-o spăl, dacă e
nevoie, şi să nu mai pierd nicio clipă. Andrei e deja pe drum, i-
am întins mâna, fiindcă îmi doresc să-mi bată la uşă un bărbat
hotărât, sensibil şi liber. Dar va veni oare, ori e doar o glumă a
cuiva care se joacă cu sufletul omului? Şi dacă toate câte ţi le-
am spus nu se vor întâmpla după această noapte lungă, cea mai
lungă, măcar vom rămâne cu amintirea că am fost iubite până în
ultima clipă. Se spune că aşa cum plecăm, cu acea stare ne vom
întoarce. Ce norocoase suntem, nu-i aşa?
Pisica torcea mai departe.
Camelia nu obişnuia să adoarmă înainte de miezul nopţii.
Privi laptopul şi se hotărî să scrie. Ecranul era stins, nu-i
zâmbea nimeni de acolo. Apăsă butonul de pornire şi urmări cu
răbdare întregul proces de revenire la viaţă a prietenului său
nepreţuit. Parcă ar fi stat lângă cineva care dă semne că-şi
revine din comă, care doar clipeşte la început, apoi alungă
paloarea şi adună culorile, secundă după secundă. Viaţa e
singura realitate, aşa cred cei mai mulţi oameni, deşi moartea le
aduce tot atât de multe dovezi că există în aceeaşi măsură. Asta
înseamnă oare că oamenii doar o neagă, ori chiar nu pot accepta
ideea morţii, nici măcar teoretic?
Destinsă şi învigorată după conversaţia cu Andrei, îşi aduse
în minte chipul fiecărui om drag din viaţa ei. Îi mângâia cu
iubire şi le mulţumea pentru tot ce trăise cu ei, pentru tot ce au
avut în comun sau doar visau că vor avea cândva. A avut grijă
să nu lipsească nimeni de la acea „masă a recunoştinţei”, să nu-i
umbrească mulţumirea nicio supărare trecută, nicio frustrare.
Cei plecaţi demult nu i se mai păreau aşa de departe, cei de care
a fugit nu o mai înspăimântau. Rostul fiecăruia se aşeza la locul
lui şi se deschidea ca o carte. Nu trebuia decât s-o citească şi să
207 Dublu sens unic
se bucure că toate au fost aşa cum au fost, că toate vor fi exact

aşa cum le va da voie să fie.
Dan îi zâmbea cel mai mult dintre amintiri şi zâmbetul lui îi
alunga orice tulburare. Lângă el au venit copiii lor, cele două
minuni ale vieţii. Parcă niciodată nu mai simţise atât de bine de
câtă iubire a avut şi are parte, că ea nu a fost şi nici nu va fi
vreodată singură. Da, trebuia să le spună asta şi copiilor, şi
mamei sale. Luă telefonul de pe masă şi vorbi mai întâi cu Teo,
apoi cu mama ei, cu Fiona şi cu Elena. Cu Maia va vorbi mai
târziu, când se va întoarce din oraş. Indiferent că fiinţele acelea se
temeau visceral de această noapte ori nici nu le păsa de ea,
iubirea trebuia să-i atingă, să-i umple, să le aducă speranţe. Îi
trimise un gând bun şi tatălui ei, despre care nu ştia nimic. Fără
el, poate că nu ar mai fi vrut să se nască, nu ar fi putut. Îşi aminti
şi de Radu. Nu va vorbi cu el, dar putea să-i mulţumească pentru
ceea ce a părut să fie, chiar şi pentru ceea ce a fost până la urmă.
În final simţi nevoia să-şi mulţumească şi sieşi.
Aceasta era Camelia. Sfârşitul lumii îi stătea pe prag, dar ea îl
privea şi îi spunea că iubirea porneşte de la gesturi mici, uneori
de la un puf de păpădie, şi ajunge să dăruiască apoi tot universul.
Degeaba îi construiesc oamenii palate, iubirea nu locuieşte decât
în casa celor care sunt gata s-o apere şi s-o dăruiască.
O voce speriată întreba în stânga şi în dreapta:
– Dar dacă nu?... Dar dacă?...
Camelia nu interveni, aştepta să o vadă plecând de unde a
venit.
Capitolul 17. Frumoasa adormită
«Ai obosit, Bety? Te cred. Nu e simplu să fii martor, chiar şi

indirect, la călătoria nebănuită a omului în propriul său destin.
Consideri că ceea ce afli de la mine e ceva doar imaginat? Nu,
e cât se poate de real! Totul a pornit de la tăcere, de la
suspendările între a fi şi a părea, poate şi de la încăpăţânarea
de a nu renunţa la speranţa că orice e posibil pentru fiinţa care
învaţă cum să şteargă praful de pe ceea ce o înconjoară ori îi
tremură în interior.
Dacă m-ai întreba de ce oamenii nu-şi văd aripile, ţi-aş
spune că marele secret este că totul e la vedere, dar nu totul e
văzut. Asta trebuie să facem noi, Bety, să vedem dincolo de
aparenţe! Trebuie să facem un fel de călătorie în centrul
pământului. Nu te teme, sunt lângă tine! Şi apoi, pentru tine e
doar o poveste, povestea Cameliei.»
Camelia simţea că lumina îşi întindea mâinile spre ea ca o

mamă protectoare, gata în orice moment să o ridice mai sus decât
acoperişul rece pe care o lăsau gândurile, aproape cu nepăsare. Şi
nu doar spre ea se întindeau acele mâini, ci spre toţi oamenii.
Numai că oamenii se tem uneori că lumina ar putea să-i rănească
cu ceea ce le-ar arăta despre ei înşişi, de aceea continuă să stea
ghemuiţi în întuneric. Oare ce speră ei în acele momente, ce cred
şi cum îşi văd ieşirea salvatoare? Şi, mai ales, ce anume îi
determină la un moment dat să se ridice şi să facă primul pas?
Ea a înţeles de mult că se teme de captivitate, de orice fel de
blocaj, nu conta din ce direcţie ar fi venit el: oameni, idei,
209 Dublu sens unic
emoţii sau neputinţa de a înţelege ce i se întâmplă. Dar a înţeles

şi avertismentul proverbului: „de ce te temi, de aia nu scapi!”
Era într-un impas. Mărturisirile din ultima vreme, în faţa Elenei,
Maiei, a lui Andrei ori a jurnalului ei poate că tocmai asta
arătau, o implicare şi o răbdare asumate ca forme de ieşire din
situaţia în care se afla. O ieşire elegantă şi sănătoasă.
A început, înfrigurată, să înlocuiască tăcerea cu ecoul
cuvintelor. Se apleca asupra evenimentelor aşa cum se pricepea,
aşa cum şi le aducea aminte, descriind artificiile care i-au
explodat în sângele tânăr şi nestăvilit, ochii nemiloşi care au
pândit-o, dorurile omeneşti, uneori sfâşietoare, dar şi multele ei
stări de bine. Nu-i păsa că, recitind acele pagini, cândva, mai
târziu, vor fi prea multe de simţit din nou şi că în acele clipe, în
care nu se vor auzi în cameră decât bătăile inimii ei, o să i se
pară că nu mai încape în propriul ei suflet. Nu la asta se gândea,
ci la faptul că dacă nu va scrie, n-o să afle nimeni de ce orice
reprezentare grafică a vieţii unui om are nevoie şi de ordonată,
nu numai de abscisă.
La un moment dat şi-a dat seama de ceva care i s-a părut
sfâşietor. Stările de bine, despre care începuse să scrie cu
stângăcie la început, deveneau din ce în ce mai multe, mai clare.
Cum se face că nu i le-a văzut nimeni? Era nedumerită că nu le-
a văzut bine nici ea. S-a ridicat brusc în picioare. Îi venea să
plece, să iasă din casă şi să renunţe la toate concluziile pe care
le îmbrăţişase cu încredere până atunci. Cum a fost posibil să fie
atât de oarbă, de nedreaptă faţă de astfel de clipe? Doar avea în
ea tot ajutorul pentru care se ruga necontenit, avea hărţi, avea
cunoaşterea cu care să-şi croiască o viaţă neotrăvită de teamă,
de ură sau dezamăgire. Atunci a înţeles că bucuria este apogeul.
Ce ar avea de cucerit mai mult decât atât, în existenţa ei?
Căzu în genunchi şi începu să râdă. Coroniţele de flori de la
serbările şcolare i se aşezau din nou pe cap, una câte una; în
jurul ei dansau bunicii, mama, prietenii, soţul şi copiii; de peste

tot se auzea muzica banchetelor, a petrecerilor, şoaptele
strecurate la ureche. Prin faţa ochilor defilau emoţii fel de fel,
îmbrăcate de sărbătoare, mirosind a busuioc şi lăsând în urmă
petale de trandafiri. Nimeni nu o certa, nu îi întorcea spatele, nu
arunca frisoane peste ea, nimeni nu-i cerea ce nu putea dărui.
Toţi şi toate dansau şi umpleau încăperea cu încântarea de care
ea uitase în ultima vreme, parcă vrăjită, parcă blestemată.
Camelia râdea şi simţea sete, era ca un burete uriaş, îndrăgostit
de izvoare şi cascade răcoroase. Atunci, păduri cu braţe moi şi
verzi s-au aplecat spre ea cu blândeţe şi au ridicat-o până la
munţii cu care a crescut. De acolo i-au arătat puzderia de stele
neastâmpărate. Stelele erau neschimbate, ca şi cum ele n-ar fi
trecut niciodată prin tunelul timpului, ca şi cum nimeni
altcineva nu le-ar fi atins vreodată, doar inima ei. Vocea care îi
era atât de dragă se auzi din nou.
„Toate sunt ale tale, toate sunt în sufletul tău! Acum te poţi
întoarce fără grijă la oricare dintre punctele dureroase, la
dezamăgirile şi impasurile din viaţa ta, fiindcă şi acelea sunt tot
ale tale!”
Sfârşitul lumii nu a mai venit. Unii erau exaltaţi, alţii nici

măcar nu încercau să-şi ascundă nemulţumirea, că şi-au făcut
griji, că au trăit clipe de panică şi disperare, şi toate acestea
pentru că au dat crezare potopului de ştiri şi informaţii ce
năvăliseră din toate părţile. Camelia continua să fie departe de
aceste îngrijorări, nici nu-i venea să creadă cât de departe.
Andrei o sunase de cum se trezise, tonul lui era ca o simfonie,
ca o deschidere de stagiune teatrală ce promite spectacole
inimaginabile.
– Bună dimineaţa! îi spuse el. Mai sunteţi cu noi?
211 Dublu sens unic
Andrei era tandru şi în acelaşi timp voia să pară detaşat de

emoţia ce i se simţea de la sutele de kilometri.
– O, bună dimineaţa! De pe ce planetă mă suni?
– Nici nu ştiu şi nici nu mă mai interesează. Dacă te aud,
înseamnă că nu te-am pierdut în cine ştie ce galaxie
necunoscută.
– Dar poate chiar tu ai ajuns în altă galaxie unde, din
fericire, iată că sunt şi eu! La asta nu te-ai gândit?
– Nu m-am gândit decât la tine.
– Eu m-am gândit la noi.
– E acelaşi lucru, draga mea. Deja e acelaşi lucru...
„Stau cu coatele pe masă, un gest ce nu se potriveşte cu

stângăcia celor ce-şi frământă mâinile pe dedesubt. Îmi ţin
capul în palme ca să uit de nopţile răcoroase, când nu ştiam de
ce nu-mi era suficientă flacăra din mine. Parcă trăiam o eră a
glaciaţiunii, în care verile alunecau printre degetele celor ce
urlau că vin apele peste noi. Nu mi-era frică de ape, ele
cutreieră universul şi văd totul, de la ele puteam învăţa ceva.
Dar mă îngrozea spaima celorlalţi în faţa lor, isteria ce s-ar fi
transformat într-un căluş mâlos şi mi-ar fi oprit cuvântul. M-am
îndepărtat cât am putut de potop. Acum îl măsor cu paginile
împrăştiate pe masă, pe pat, pe jos... Nu ştiu când le-am scris.
Poate am fost doar mesagerul. Cu coatele pe masă, sfidând
orizontul ce se contractă în ritmul respiraţiei mele, trec dincolo
de frig, dincolo de spaime şi mă văd colorând aerul cu însăşi
viaţa mea.
Neînţelegerea unui fapt sau concept, a unei stări sau a unei
emoţii este o prosternare în faţa necunoscutului temporar, un
munte abrupt, ce ne sperie cu potecile lui ascunse. Îndrăzneţii
au întotdeauna tălpile rănite şi sunt părăsiţi de mulţime. De
fapt, mulţimea şi-ar dori, instinctiv, că ei să rateze ţinta şi astfel
să nu se vadă lâncezeala de gânduri ce le-a înecat până şi

speranţa, să nu se vadă rătăcirea sau împotmolirea în
judecăţile lor, născute din şi limitate la efemer. Şi când
îndrăzneţii cuceresc acel munte, cu preţul cuvenit, evident,
mulţimea îi aclamă, dar o face din nevoia de dezmorţire a unei
zile banale din viaţa lor, nu din sentimentul de regăsire şi
identificare cu modelul creat de învingători. Acest model, al
omului potent şi imposibil de îngrădit în aspiraţiile lui, există în
fiecare dintre noi, dar nu iese la suprafaţă decât în rare
momente. Poate că de aceea oamenii l-au uitat sau nu mai pot
crede în el. Sunt prea multe „adevăruri” contrare în jurul lor,
ca să mai poată privi spre cer altfel decât cu umilinţă sau cu
disperarea celui care imploră îngăduinţa.
Fiecare are propriul lui paradis pierdut, propria depărtare
de linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de alţii. Aşa se
spune. Şi totuşi, inexplicabil, oamenii şi le caută pe toate
acestea în afară, le caută în ceilalţi, ca şi cum ceilalţi le-ar mai
avea încă şi i-ar putea ajuta. Este o dublă capcană şi o triplă
durere. Mai întâi se simt separaţi, iar apoi se simt dependenţi
de ceilalţi; se simt alungaţi, nedoriţi, nepotriviţi, ca apoi să
viseze şi să-şi dorească să fie centrul universului pentru cineva;
îi invidiază sau îi suspectează pe cei din jurul lor, ca apoi să se
încreadă orbeşte în ei, în puterea acelora de a-i salva cumva de
ceea ce pare că este singura realitate. A părea, a ni se părea –
multora ni se pare că este un verb ca oricare altul şi nu-i
sesizăm puterea de inducere a stării de nesiguranţă sau de
iluzie, nu-l vedem ca pe instrumentul aruncării minţii fie în
acceptarea suficienţei, fie în căutarea unei definiţii definitive
pentru ceva ce este în permanentă mişcare şi devenire. Aceasta
este imaginea cea mai grăitoare a dorinţei omului de a opri
timpul în loc, de a-l stăpâni şi lega de nevoia lui de autodefinire
în raport cu tot ce-l înconjoară.
213 Dublu sens unic
Dacă viaţa are un scop, înseamnă că ea are şi un merit,

înseamnă că noi suntem fiinţe care merită să fie. Aud oamenii
spunând că viaţa este tot ce putem avea mai valoros şi mi-e clar
că denigrarea şi umilinţa la care suntem supuşi uneori, de către
cei care sunt exact ca şi noi, au o conotaţie şi mai perfidă. Sau
poate că au un sens mult mai profund decât suntem în stare să
mărturisim. E dificil să vorbeşti despre oamenii merituoşi,
pentru că singura dimensiune în care suntem obişnuiţi să trăim
este cea a păcatului, a căderii sub valoarea noastră, ca suflete.
Ea are milenii în spate, are de partea ei interesele unora şi
suferinţele celor torturaţi de dilema omului luminos versus
omul păcătos, decăzut. Cum aş putea eu sau oricine altcineva
să răstoarne cu uşurinţă imaginea creată şi stabilizată în
conştiinţa majorităţii, încât ea să revină la forma iniţială,
echidistantă şi nonviolentă?
Când oamenii nu mai ştiu cum să schimbe ceva în viaţa lor,
se simt înfrânţi. Poate că asta este adevărata putere a ideii de
cădere din paradis, veninul ce omoară încrederea în noi înşine,
ca să nu vedem utilitatea continuării vreunei lupte pentru
adevăr. Dar atunci, cum rămâne cu libertatea voinţei noastre?
Fără zbatere, fără căutare misterioasă, indiferent la care nivel
al înţelegerii noastre sau al desfăşurării ei, ce sens mai are
termenul de eliberare?
Purtăm amintirea paradisului cu noi permanent, şi o
purtăm atât de adânc în fiinţa noastră, atât de răvăşitor, că
însăşi viaţa noastră se transformă într-o necontenită căutare. Şi
eu mi-am pierdut paradisul, şi eu am căzut în capcana
înfricoşătoare a fatalităţii. Dar înţeleg, mai bine ca niciodată,
că pierderea paradisului este o binecuvântare, nu o pedeapsă.
Pentru că dacă ceva nu poate fi pierdut, atunci nu poate fi nici
regăsit.”
Capitolul 18. Cum se rostogolesc amintirile
Raionul de legume şi fructe era plin de exponate. Asta nu

însemna că totul era proaspăt ori de cea mai bună calitate. Dar e
iarnă, de unde să le cumpere, din altă parte? Oamenii se foiau,
alegeau ce li se părea mai bun şi încărcau cărucioarele de
cumpărături. Camelia căuta pomelo, îi plăcea foarte mult textura
şi aroma acestui fruct. Îi plăcea culoarea lui galben-luminoasă,
gustul amărui al miezului aparent ciudat, dar săţios. Fructele
stăteau aliniate pe raft, în plase roşii, între portocalele şi lămâile
care îi făceau şi ele cu ochiul. Luă două bucăţi şi le aşeză încet
în căruciorul ei, apoi luă câteva şi din celelalte, atentă să nu uite
de merele ionatane româneşti. Le iubea încă din copilărie.
Nu putea cumpăra prea multe, pentru că venise singură la
supermarket. Va mai adăuga nişte legume, carne proaspătă,
măsline, pâinea cu seminţe, coaptă în cuptor, şi nişte preparate
pentru micul dejun. Atât ar mai fi avut nevoie, din celelalte avea
în frigider şi în cămară. De fapt, nici astea nu erau urgente, dar
simţise un imbold puternic să plece de acasă.
În magazin se auzea muzică şi era cald. Şi-a scos haina şi
fularul, ca să se simtă în largul ei. Nu o grăbea nimeni, poate va
zări şi altceva interesant până va ajunge la casa de marcat.
– Hei, Camelia, tu eşti? auzi o voce masculină, în spatele ei.
Se întoarse curioasă şi-l văzu pe Gigi, un coleg din liceu. Era
bronzat, îmbrăcat bine, cu o borsetă grena trecută transversal
peste trupul masiv, poate prea masiv pentru gusturile ei. Cu o
statură medie şi cu urmele trecerii anilor şi peste el, nu era
bărbatul care să-i fi sărit în ochi din mulţime.
215 Dublu sens unic
– Bună, Gigi! Ce surpriză! Nu ne-am mai văzut de un car de

ani. Ce faci?
– Grăbit, draga mea, în trecere prin ţară. Mâine plec înapoi
în Italia.
– Şi tu?
– Păi, de ce nu? Ce era să fac aici, să-mi irosesc talentele?
Începu să râdă cu superioritate şi faţa i se lăţi dintr-odată.
Ochii lui părură şi mai mici şi mai adânciţi în orbite decât
înainte, nasul mare şi borcănat, înroşit de frig ori poate de
băutură, îi dădea chipului un aspect neşlefuit, grosolan. Nu se
schimbase cine ştie cât faţă de cum îl ştia, doar parfumul lui, un
Str8 original, făcea o mică şi plăcută diferenţă.
– Dar ce bine arăţi, dragă!
– Adică, prea bine pentru anii mei, nu?
– Pe bune, eşti tare! Câţi amanţi ai?
– Deocamdată, trei, îi răspunse Camelia, deja iritată de
conversaţie, dar destul de hotărâtă să ascundă orice emoţie.
În astfel de situaţii şi cu astfel de bărbaţi nu e de glumit. Îi
zâmbi, ridicându-şi sprâncenele a întrebare, ca şi cum ar fi spus:
ce zici, e bine?
Gigi îşi dădu capul pe spate şi începu să o măsoare atent, de
sus până jos şi invers, oprindu-se câteva secunde pe bustul care
nu i se păru corespunzător. De altfel, nici nu se obosi să-şi
ascundă nemulţumirea. Dar trecu repede peste asta şi se plasă în
spatele ei, continuându-şi inspecţia. Asta-i bună! A ajuns un
exponat pentru el. E clar ce îl interesează! Ce-ar fi să-l
servească aşa cum merită? Camelia făcu o piruetă şi din nou îl
întrebă cu ochii ce părere are.
– Hm, nici că se putea mai bine! Cu ce te ocupi, dragă, mai
lucrezi la bancă?
– Nu, nu mai era de mine. Am propria mea afacere.
– E o afacere din „aia”?
– Care din ele?

– Hai, nu te fă că nu înţelegi!
– O să te dezamăgesc... Am un magazin mic, vând cărţi şi
obiecte religioase.
– Poftim?! Îţi baţi joc de mine ori de tine? Sau asta e
acoperirea?
– Mă descurc şi eu cum pot, răspunse Camelia, lăsându-i
impresia că secretul ei a fost deconspirat.
– Uite ce e, zise brusc Gigi. Mâine plec, dar mă întorc peste
două săptămâni. Fă-ţi bagajele, pune lacătul pe coşmelia aia şi
hai cu mine în Italia! Poţi face bani frumoşi.
– Eşti patron şi acolo, faci angajări?
– Acolo sunt cunoscut ca domnul G, dacă înţelegi aluzia.
– Of, cu oferta asta trebuia să vii acum douăzeci de ani.
– Ce ştii tu? Nu mai sunt aşa de căutate cele tinere, sunt
prea mofturoase, cer mult, visează căsătorii şi toate alea. Risipă
de bani! Tu eşti numai bună, e suficient că arăţi bine, doar nu
trebuie să spui câţi ani ai. Dacă o să fii „cuminte”, o să trăieşti
bine. Alt aer, altă lume, poate ai norocul şi faci o croazieră cu
vreunul mai bătrân. Ce contează? Dacă plăteşte bine, te
deranjează? Îi faci şi tu o bucurie moşului, deh...
– Peste două săptămâni, spui? Foarte bine! Aici e frig şi nici
vânzările nu merg prea bine în perioada asta. Abia când începe
postul îşi aduce aminte lumea de biserică şi de rugăciuni şi vine
să cumpere câte ceva de la mine.
– Dă-le naibii! Ce, tu eşti de rugăciuni? Tu eşti bună de
altceva! Dă-mi o adresă, vin eu să te iau şi te duc cu microbuzul
meu! Fac săptămânal câte o cursă în Italia. Ne înţelegem noi cu
plata transportului, mai spuse Gigi, făcându-i cu ochiul,
complice.
L-ar fi strâns de gât, până să-i fi ieşit ochii din cap.
Mizerabilul, peşte ordinar! Nici măcar n-a întrebat-o de soţ, de
217 Dublu sens unic
copii, de sănătate. Gigi e tipul acela de parvenit, care consideră

că e „deştept” şi i se cuvine totul. Ei, dacă el crede asta, o să-l
ajute ea să creadă şi mai mult! Îi zâmbi binevoitoare şi scoase
din geantă notesul, scrise adresa pe o pagină, o rupse şi i-o
dădu. Era adresa fostului apartament cu trei camere, cel pe care
îl vânduse cu mulţi ani în urmă. Lui Gigi îi sclipeau ochii. Puse
hârtia grijuliu în portmoneul mare, de piele, de aceeaşi culoare
cu borseta, şi după ce trase fermoarul o îmbrăţişă brusc pe
Camelia, cu intenţia de a o săruta. Ea îşi dădu seama imediat de
dezastru şi întoarse capul, aparent din greşeală. Buzele lui i-au
atins numai obrazul. Ce libidinos, îşi spuse, dar strânse din dinţi
în continuare şi nu-i reproşă nimic. Dimpotrivă, îi mulţumi
pentru şansa nemaipomenită pe care i-o oferea. Plin de sine,
grăbit aşa cum spusese de la început că e, Gigi plecă şi îşi mai
întoarse o dată capul spre ea, făcându-i din mână.
Camelia privea lămâile. Ce bine ar fi fost să aibă un cuţit la
ea, ca să taie repede una în două!... Doamne fereşte pe toată
lumea! Bietele femei! Uite cât de uşor pot fi minţite şi
exploatate de un neica-nimeni, un om fără scrupule şi fără
suflet! Era furioasă, era scârbită, dar simţea şi o plăcere sadică
la gândul că-l păcălise pe escroc. Îi dăduse o adresă falsă. Când
va bate la acea uşă, proprietarul, unul nou din câte auzise ea, nu
cel căruia îi vânduse iniţial apartamentul, va fi mirat, dacă nu
chiar furios de vizita lui. Aşa-i trebuie, era a doua oară când o
jignea fără niciun drept! Fuseseră colegi de clasă şi atât, abia
de-şi mai aducea aminte de el. De fapt, îşi amintea că era slab la
învăţătură, sărac şi neîngrijit. Cămaşa îi era necălcată,
pantalonii stropiţi cu noroi, părul, un blond-cenuşiu fără
strălucire, i se lipea mereu slinos de frunte şi mirosul de
transpiraţie se împrăştia în jurul lui până la doi metri. Nu-l
judecase numaidecât pentru asta, ştia că stă undeva la ţară, că
părinţii lui erau mai în vârstă şi ocupaţi cu pământul şi cu
animalele lor. Mai avea câţiva fraţi şi nici ei nu erau mai bine
îngrijiţi.
Aia a fost una, chiar îl compătimea în vremea aceea, dar
acum? Brusc îşi aduse aminte celălalt episod avut cu el, acum
vreo zece ani. Ca mulţi alţii, şi el devenise între timp „patron”.
Revoluţia îl găsise într-un post destul de bun, era şofer pe
maşina întreprinderii, la fabrica de rulmenţi. Munca nu era grea,
doar programul era imprevizibil şi de multe ori se plângea că e
luat ca din oală, că nu-şi poate planifica nimic. Nu era director,
dar pentru faptul că nu purta salopetă, că nu lucra în secţie şi în
schimburi ca ceilalţi colegi ai lui, se considera mai presus de ei.
Când au început privatizările, bineînţeles că a fost pe fază şi a
cumpărat, aproape pe nimic, unul dintre microbuzele scoase la
vânzare. Şi-a luat autorizaţie de transport internaţional de
persoane şi uite aşa a devenit „cineva”. În acea perioadă,
Camelia era angajată la bancă ofiţer front-office, adică soldatul
acela din prima linie care asigură interfaţa: informaţii pentru
clienţi, oferte, deschideri de cont, negocieri pentru credite sau
facilităţi bancare. Pe fiecare nou client îl întâmpina cu zâmbet şi
efuziune. Cunoscuse astfel tot felul de caractere, de la cei care îi
mulţumeau pentru ajutor până la cei care o tratau necuviincios,
aroganţi. Gigi nu s-a dezis de sine şi când a dat cu ochii de ea, a
devenit dintr-odată vocal şi pretenţios. Camelia nu a ripostat, nu
avea cum, din cauza codului de conduită draconic. Aşa erau
cerinţele băncii: totul pentru atragerea clienţilor, pentru target,
pentru cota de piaţă! Competiţia între bănci devenise acerbă, se
făceau nenumrate concesii pentru atragerea şi păstrarea
clienţilor. Nu conta că vreunul dintre ei jignea, minţea sau
păcălea un angajat al băncii; clientul trebuia tratat regeşte,
trebuia mulţumit.
Gigi îşi trântise diplomatul pe masă şi scosese de acolo toate
hârtiile. Îi spuse aproape rânjind: „Ia ce ai nevoie de aici, mie
219 Dublu sens unic
îmi spui doar unde să semnez!” La întrebările puse de Camelia,

necesare pentru completarea formularelor, răspundea iritat,
privea mereu la celelalte persoane din sală, ca şi cum ar fi vrut
să spună „uite, fata asta nu se pricepe deloc, trebuie să-i dau eu
date şi informaţii!” Camelia era calmă şi îşi vedea de treabă,
voia să termine cât mai repede cu el. Interesată de ceea ce făcea,
îi răspundea cu un pic de întârziere la întrebările puse de el cu
prea mare îndrăzneală. Nu era vorba că nu-l lua în considerare,
nici nu se punea problema de aşa ceva. Dar pretenţiile lui erau
exagerate. A cerut apă şi cafea, Camelia i le-a adus şi i-a zâmbit
binevoitoare. A cerut numărul de telefon, numele persoanelor
din conducere, i le-a oferit şi pe acelea. Apoi a atenţionat-o că el
are conturi şi la alte bănci şi că, dacă nu va fi mulţumit, va
închide contul imediat şi-i va spune să facă la fel şi lui Alex, cel
care i-a recomandat această bancă pentru specialiştii pe
decontări în valută şi pentru programul prelungit cu clienţii
până la ora şase seara, plus sâmbăta până la ora două după
amiază. Camelia i-a promis că va primi tot respectul şi tot
sprijinul din partea ei şi a băncii. Când toate au fost semnate şi
ştampilate, l-a rugat să aştepte câteva minute, aşa cum era şi
normal, ca să-i înregistreze datele firmei în reţea şi să-i
stabilească, astfel, numărul de cont în lei şi în valută.
După numai două minute a început să vocifereze că el
pierde timpul cu birocraţia, că ea se mişcă prea încet. Acesta se
numeşte incident, e ceea ce nu-şi doreşte niciun angajat să
păţească vreodată. Tocmai atunci intra în bancă directoarea,
doamna Zamfira. S-a oprit, s-a prezentat şi l-a întrebat ce
nemulţumire are. Gigi, simţindu-se băgat în seamă, s-a încruntat
şi a spus că stă de nu ştiu câtă vreme după fundul Cameliei, el,
care are atâta treabă. Directoarea i-a aruncat o privire scurtă
Cameliei care, ca prin minune, tocmai terminase operaţiunea de
deschidere de cont şi venea spre ei cu o carte de vizită pe care
erau scrise, cu mâna ei, cele două numere de cont ale firmei
domnului Gigi. Nu a comentat, şi-a cerut scuze încă o dată şi s-a
întors la locul ei. Îmbufnat şi plictisit, Gigi i-a spus directoarei
că-i dă un sfat prietenesc: să fie atentă la Camelia şi la ceea ce
face aceasta, pentru că o ştie el bine din liceu. A plecat spunând
cu greu şi superficial la revedere!
Bineînţeles că a urmat o scurtă şedinţă în biroul doamnei
Zamfira, mai mult din curiozitate, fiindcă directoarea era
mulţumită de Camelia. Tocmai pentru firea ei răbdătoare o
numise pe acel post dificil, deci nu era vorba de mustrare.
Totuşi, o întrebă cine este domnul acela şi ce problemă avea cu
el... Ce să-i răspundă Camelia?
– Habar nu am de ce s-a comportat aşa fostul meu coleg, nu
ne-am văzut de ani de zile.
Directoarea se lumină la faţă şi cu un zâmbet sincer spuse:
– O fi fost omul îndrăgostit de tine şi tu nu i-ai răspuns.
Ce-i drept, în clasa a unsprezecea, Gigi i-a trimis o poezie în
timpul unei ore de engleză. Îi era dedicată. Pe foaia de hârtie
roz, la finalul poeziei copilăreşti, păgubită de orice farmec şi
subtilitate, Gigi lăsase un PS: „Aştept să-mi răspunzi!” Camelia
nu i-a răspuns decât în pauză, şi atunci cu numai câteva cuvinte
politicoase, dar fără să se entuziasmeze. Nu a mai primit de
atunci nimic de la el, nici măcar un mărţişor, dar nu a fost
deranjată deloc. Iubea pe altcineva, de la acela ar fi vrut să
primească o mie de poezii...
Aşadar, frustrarea nu este doar o vorbă, doar o stare
pasageră, se dumiri Camelia. Abia acum făcea întreaga legătură
cu Gigi şi comportamentul lui. Era vorba despre răzbunarea
acelei poezii. Camelia se îngrozi, trecuseră atâţia ani de atunci
şi el nu a uitat indiferenţa ei absolut nevinovată. Oare mai
existau şi alţi Gigi, oare i se putea întâmpla la fel şi cu alte
persoane? De unde să ştie?!...
221 Dublu sens unic
Privi din nou în jurul ei la mulţimea de mărfuri şi de

oameni. Trecu indiferentă pe lângă toate, luă ceea ce-şi dorise şi
se îndreptă indispusă spre ieşire. Muzica se auzea în continuare,
oamenii se mişcau în toate direcţiile, luau la repezeală ceea ce
aveau pe listă ori în minte şi alergau spre casele de marcat, ca să
evite aglomeraţia. De parcă nu tot acolo ajungeau cu toţii!
Cu câte o sacoşă în fiecare mână şi încă mâhnită, Camelia
porni spre casă. La trecerea de pietoni auzi un claxon strident.
Se sperie şi se opri imediat. Privi spre semafor şi văzu că e
culoarea verde, deci nu greşise cu nimic. Dintr-o dată simţi o
iritare mai mare decât sperietura. Te pomeneşti că pe mine mă
claxonează vreunul, doritor să-mi atragă atenţia! Îi venea să
înjure, chiar dacă nu e obişnuită să facă aşa ceva; dar era abia la
jumătatea distanţei şi era mai bine să grăbească paşii, să nu se
schimbe culoarea semaforului. Dracu să îi ia pe toţi! Răbufnise
cu năduf, fiindcă era prea mare presiunea pe sufletul ei. Ajunsă
cu bine pe celălalt trotuar, se întoarse să-l dibuiască pe
impertinentul ce o claxonase. Aşa văzu că era vorba despre cu
totul altceva: două maşini erau atât de aproape una de cealaltă,
că părea că s-au tamponat în intersecţie. Şoferii discutau aprins.
Mda, m-am enervat degeaba şi am mai şi înjurat, se apostrofă
ea în gând, cu mult amar. Of, de ce e atât de departe Andrei?
Capitolul 19. Sub semnul mirării
Camelia nu-i spusese lui Andrei că a scris cândva, în liceu,

nici că s-a întors la vechea plăcere. Pur şi simplu nu au apucat
să vorbească despre asta, nu că i-ar fi ascuns ceva. Şi mai mult
decât atât, considera că e perioada de început, totul putea fi doar
o răbufnire a emoţiilor ei. De aceea aştepta o confirmare, o
continuitate. Sufletul ei redevenise amestecul de primăvară
visătoare şi de iarnă rămasă lucidă până la limita îngheţului.
Serile erau cele mai interesante părţi ale zilei. Se ţinea de mână
cu poezia ca în adolescenţă, şi nu de puţine ori simţea vechea
strângere de inimă, spaima că totul se va sfârşi într-o zi, aşa
cum s-a întâmplat cu treizeci de ani în urmă. Atunci primise o
propunere din partea Cenaclului literar, pe care îl frecventa, să-
şi pregătească materialul pentru publicare. Nu împlinise
douăzeci şi unu de ani, nu debutase, deci se înscria în toate
condiţiile impuse de Festivalul „Nicolae Labiş”. A fost o veste
surprinzătoare pentru ea, deşi o aşteptase. Cine nu-şi doreşte să
publice la tinereţe, când porţile, odată deschise, rămân
accesibile şi pentru viitor? Dar în acea primăvară, Camelia era
îndrăgostită. Întâlnirile cu Dan erau tot ce-şi dorea.
«Dan îi arăta luna, întindea mâna dreaptă şi se prefăcea că

a prins-o bine, că degetele lui nu o vor lăsa să cadă şi să
ajungă la altcineva. I se lumina chipul când o aşeza în palmele
Cameliei, ca pe ceva care să fie numai al ei, numai de la el. Şi
ea se bucura ca orice femeie îndrăgostită şi convinsă că viaţa
nu-i va refuza nimic. Se umplea de lumina lunii şi abia dacă
223 Dublu sens unic
putea să-şi dea seama că în lumina aceea era un mare mister şi

un mare adevăr. Se făcea târziu şi somnul cobora pe pleoapele
lor cu promisiunea călătoriilor nebănuite.
Nebănuit a fost însă numai momentul în care a zărit că
milioane de alte mâini, imaginare, mângâiau aceeaşi lună şi că
în sufletul ei locuiau toţi îndrăgostiţii prezentului şi toţi cei care
au fost cândva pe acest pământ. Pe Camelia nu o speria
imaginea aceea, nu era necăjită de gestul lui Dan, doar căuta o
împăcare. De aceea a prefăcut luna în inel şi l-a pus pe
degetele lor. Mai întâi pe al lui Dan, apoi pe al ei. „Noi îi
aparţinem lumii, îi şoptea Camelia, privindu-l cum doarme
liniştit. Vreau ca şi lumea întreagă să ne aparţină şi să se
amestece cu ceea ce tânjeşte în noi să se arate.”
Acele zile au plecat, Bety! La fel a plecat şi Dan. Numai
luna a rămas neschimbată şi încă în palmele ei.»
O alegere presupune automat şi o renunţare. În acea primăvară,

a ales să nu pună poezia pe primul loc în inima şi în preocupările
ei. Astfel, într-o zi, fără să spună nimic, fără să-i reproşeze ceva şi
fără să se plângă, poezia a plecat de lângă ea, a lăsat-o să-şi
împlinească alegerea recentă. La început, Camelia nu reuşea să
înţeleagă ce se întâmplă; încerca să scrie, dar parcă nimic nu se mai
lega, nimic nu mai avea acel aer misterios şi jucăuş. Îşi pierduse
oare legătura cu lumile în care a ajuns de-atâtea ori, visând sau
imaginându-şi-le? I-a fost greu, dar nu putea învinui pe nimeni,
nici măcar pe ea. Tot ce putea face era să recitească din când în
când, cu un soi de gol interior, versurile ivite cândva din dorul ei
tăcut de a se arăta şi dărui lumii întregi.
Dar iată că acum, într-o zi de iarnă, a unui an plin de
semnificaţii spirituale, plin de vârtejuri şi predicţii, de întrebări
nemiloase despre un destin pe care nu şi-l putea înţelege pe
deplin, Camelia s-a trezit cu poezia pe masă. Era tulburată şi
stingheră, parcă uitase cum să trăiască cu ea. Dar nu-i uitase

ritmul şi armonia. Nu a stat pe gânduri nicio clipă, a intrat în joc
cu zâmbetul de mulţumire că iar s-au deschis porţile cerului
pentru ea. Scria cu gingăşie, de parcă toţi acei ani care au trecut
au fost doar o minunată plimbare printre frumuseţile vieţii, o
plimbare fără spaime, fără pierderi, fără neîmplinirile aşezate pe
ultimul raft, pentru momentul în care va fi în stare să le
înţeleagă. Scria şi îi mulţumea lui Dumnezeu pentru darul
primit, tocmai când viaţa părea că se surpă în jurul ei. Nu mai
simţea oboseala sau frigul ce se lăsa noaptea în casă; tot ce o
interesa era să nu se oprească din nou, ca în acea primăvară, de
mult plecată din amintirile altora, dar nu şi din inima ei.
„Odată cu primul vers începe setea de a şti, de a înţelege,

de a trăi fără dubiul ticălos. Cuvintele îşi rotesc dimineaţa în
palme şi mi-o aşază în inimă, în ochi, în degetele cu care le
ating. Sunt caldă, asta spune aburul din răsuflarea mea, când
acoperă oglinda şi mă face să plec din încorsetarea
obositoarelor definiţii. Ce să fac eu cu atâtea definiţii deodată,
cu atâtea păreri? Ce să fac şi fără ele? Adevărul e tot un abur,
nu pot să-l pătrund întotdeauna ori să-l păstrez la nesfârşit, pot
doar să mă încălzesc de şoapta lui, să mă aprind şi să alerg cu
el spre inima celorlalţi.
Am crezut că e imposibil să trăiesc fără să fiu sigură de
ceva; acum, mi-e imposibil să mă predau chiar şi unei singure
certitudini. Simt că aş sta pe loc, în timp ce pământul de sub
picioare şi-ar continua călătoria fantastică în univers.
Lumea e un cerc, aşa cum braţele mamei şi ale tatălui fac
un cerc în jurul copilului, când îl îmbrăţişează şi îl apără. În
orice direcţie aş merge, punctul de început stă în faţa mea,
mereu în faţa mea. Nu mă pot rătăci decât în minte şi nu mă pot
depărta de mine, decât dacă vreau să înţeleg şi coridoarele (ce
225 Dublu sens unic
par atât de întunecate) ale necunoscutului temporar. Pasul deja

făcut e sabie ascuţită, el taie fără milă şi fără să ţipe vechile
modele şi croieşte poteci, pe care mă voi şi întoarce. El îmi este
şi scut. Singurul care îmi pândeşte liniştea e gândul, dar nici el
nu mi-e duşman, pentru că există uneori câte o linişte care mă
sufocă mai rău decât spaima.
Răspunsurile nu lipsesc niciodată, doar întrebările sunt
prea puţine. Tot ce a fost va mai fi, îmi aduc aminte dintr-odată,
şi tresar ca în faţa unui tablou pe care n-am cuvinte să-l
descriu. Pulsul are grijă să nu mă împiedic, inima mă învaţă să
nu renunţ. Eu trec iarna pe numele meu şi plecăm amândouă în
vacanţă, la mare.”
De la Andrei nu mai avea nicio veste. Simţea descumpănire

şi un fel de oboseală agasantă. Chiar trebuia să le găsească
scuze tuturor celor care plecau de lângă ea pe furiş? Ultima
conversaţie cu el a fost după Anul Nou, rece şi protocolară. E
drept, Andrei era la serviciu atunci, dar a trecut seara şi încă
multe alte seri şi el nu a mai căutat-o. Îl primise cu atâta drag în
viaţa ei, trăise emoţia unui început, reînvăţase să spere, să aibă
din nou încredere în bărbaţi. Ce îl făcuse oare să fugă de ea şi să
se ascundă? Greşise cumva? Habar n-avea! Lui nu avea ce să-i
reproşeze, a fost o prietenie curată între ei. Şi chiar dacă nu ştia
ce s-a întâmplat, nu simţea decât mulţumire şi un pic de grijă
pentru el. Spera că e bine acolo unde este şi cum este. Cândva,
şi ea va fi bine. Andrei va rămâne un punct de referinţă, fie şi
numai pentru că a îndemnat-o să nu accepte mai puţin decât
simte că merită ori că-şi doreşte. El avea dreptate. Ne mulţumim
cu puţin, primim puţin! Şi totuşi, care e adevărata unitate de
măsură? Sau or fi mai multe?!
Elena sosise de vreo jumătate oră, dar abia dacă au schimbat

câteva păreri despre Andrei, deşi el era evenimentul care avea
cea mai mare greutate în acea perioadă.
– Hai să nu mai pierdem vremea cu Andrei! spuse Camelia.
Sunt destule alte subiecte interesante pentru noi. Viaţa e total
imprevizibilă. Nu e zi în care să nu ne sară câte un iepure în cale,
din te miri care tufiş. Aşa a sărit şi Andrei la un moment dat.
– După care a sărit înapoi, la fel de repede şi de nepăsător,
completă Elena scârbită, de parcă ea ar fi fost cea afectată.
– Ştie el mai bine ce vrea. Eu am renunţat să mă mai supăr
pentru fiecare nepotrivire sau neîmplinire. Să fim serioase, nu
pot fi idealul tuturor bărbaţilor şi nu văd nimic anormal în asta!
– Hei, dar ce îmi aud urechile?
– Sufletul meu s-a trezit, s-a mutat în poezie, şi-a regăsit
aripile pierdute. Nu e o lume paralelă, în care să evadez, dacă asta
voiai să spui. Scriu tot despre oameni şi tot despre nesfârşitele lor
scenarii şi scenete. La urma urmei, despre mine scriu. Nu sunt
străină de nimic din ce i se întâmplă oricăruia dintre ei, şi asta mă
eliberează de povara comparaţiei neîncetate cu alţii.
– S-ar părea că pentru tine chiar a fost un sfârşit al lumii, în
acest decembrie ciudat, zise Elena, cu voce de oracol şi din ce
în ce mai curioasă.
– A fost, cu siguranţă a fost!
– Mie nu mi se pare nimic schimbat. Văd aceeaşi mizerie şi
sărăcie peste tot, acelaşi blocaj. Nici sărbătorile n-au lăsat vreo
urmă.
– Şi dacă doar ţi se pare că totul e la fel?
– Bine, nu chiar totul. Văd că ţi-ai aranjat tunsoarea
modernă, ţi-ai vopsit părul şi mai îndrăzneţ, te-ai îmbrăcat în
mov... Hm, ce se întâmplă aici? L-ai văzut cumva pe Moş
Crăciun? Te-a atins cu bagheta magică? Dacă mă uit mai bine la
tine, parcă ai întinerit...
227 Dublu sens unic
– Draga mea, schimbările nu înseamnă situaţii date peste

cap, cum vedem în filme. Ele se petrec în interior. Acolo se
produce (sau nu) cutremurul. La mine s-a produs şi-mi vine s-o
spun în gura mare.
Elena glumea şi era curioasă. Oare cu ce explicaţii va veni
Camelia de data asta? Începuse misterios, ca de obicei,
aruncându-i o concluzie ce putea fi la fel de bine doar o părere.
Cutremurul nu are urmări plăcute niciodată, cine ştie ce va mai
afla şi de data asta.
– Simt că mă adun de pe drumuri, mă întorc iarăşi acasă,
zise Camelia. Mă odihnesc foarte bine, nu mai am coşmaruri,
nu mai resimt furie faţă de nimeni.
Camelia o luă de mână şi o conduse în sufragerie.
– Vezi ceva schimbat şi aici?
– O, ai pus draperii mov!... Ce albă pare perdeaua, ce
spumoasă! Ai mutat şi mobila, bradul e minunat...
– Am selectat şi cărţile. Uite, le-am pus deoparte pe cele
considerate fundamentale, o să le recitesc. Dacă vrei, poţi lua ce
ţi se pare interesant...
Elena îşi trecu privirea peste ele şi zâmbi.
– Poate n-ar fi rău. Iarna e lungă...
– Cred că toată lumea citeşte mai mult iarna.
– Dar ce-ţi veni cu draperiile mov? Mă obişnuisem cu cele
aurii şi ştiu că îţi plăceau şi ţie foarte mult.
Camelia mai privi o dată sufrageria şi se aşeză pe canapea.
Elena făcu la fel, mulţumită de confortul pe care îl resimţi imediat.
Atunci Camelia se întoarse spre ea şi începu să povestească:
– În seara dinaintea zilei de 21 decembrie, am avut o revelaţie.
O spun fără ocolişuri. Starea mea sufletească tinde să se stabilizeze
tot mai mult. De când am laptopul de la Teo, vin aici, stau pe
canapea şi scriu. Mi se pare că mă mut într-o lume perfectă. Albul
spumos al perdelei, strălucirea nuanţei de mov, florile din geam şi
verdele bradului îmi aduc aminte câtă împlinire am trăit totuşi în

viaţa mea. Şi câtă pot trăi şi de acum înainte.
– Sper că nu e vorba despre o simplă idealizare...
– Este vorba despre doi bărbaţi, amândoi interesanţi şi
deosebiţi, care au intrat în viaţa mea aproape simultan.
– De ce n-ai spus aşa de la început? Asta îmi place să aud!
– Unul dintre ei este Andrei, bineînţeles. Că a dispărut ori
că asta este impresia mea, nu contează. Cu el m-am simţit
întotdeauna foarte bine, chiar dacă au fost doar nişte discuţii la
distanţă. Celălalt este Emil, un poet. L-am întâlnit, când am ieşit
în oraş la o lansare de carte. M-a fascinat din start, m-a atras. Ne
vom întâlni din nou în zilele ce urmează. Crede-mă că abia
aştept! Mai ales că Andrei nu se mai vede, iar eu nu vreau să-mi
pun piedică singură. Viaţa mea trebuie să se mişte, altfel voi
rămâne doar cu speranţele. Emil mi se pare interesant. Nu-mi
închipuiam că va mai reuşi cineva să mă zdruncine aşa de bine,
să mă facă să uit şi cea mai teribilă durere. Şi în toată această
poveste cu cei doi bărbaţi, ştii ce e minunat? Că deşi nu ştiu
destule despre niciunul dintre ei, nu mi se pare că sunt
ameninţată ori presată, ei nu mi se par străini, ci prieteni, şi e
suficient ca să mă simt excelent.
– Asta-i o minune. Ceea ce vă lipseşte însă, şi care este
determinantă, e întâlnirea. Abia atunci, faţă în faţă, vei putea
spune dacă te mai simţi excelent.
– Ştiu, înţeleg şi nu voi fugi de întâlniri. Îmi pare rău că
Andrei nu s-a arătat mai hotărât. Mi-a spus că el nu poate veni
la Suceava, din cauza programului de la serviciu. L-am crezut.
E drept, m-a invitat, subtil, să merg eu la Târgovişte, dar uite
cum e vremea şi cum sunt vremurile! Plus că nu aveam cum să
ştiu sigur cât este de serios. E clar că nici eu nu am fost
suficient de hotărâtă să-l întâlnesc. Poate a fost o presimţire,
poate nu eram încă pregătită. Întâlnirea cu Emil mi-a schimbat
229 Dublu sens unic
foarte mult gândurile. Sfârşitul lumii mi-a reamintit marele

secret al fericirii: a trăi prezentul. Doar prezentul. Sunt tot aici,
dar viaţa nu mi se mai pare potrivnică. Ce a fost, e istorie. Orice
s-ar întâmpla mai departe, va fi bine aşa cum va fi.
– Să nu exagerăm! Cum să fie bine oricum va fi? De
exemplu, să spunem că nu va ieşi nimic nici cu Emil. Ce mare
bine ai putea resimţi în cazul ăsta? Te rog, încearcă să nu cazi în
altă capcană după ce abia ai ieşit din una groaznică! Crezi că vei
reuşi să eviţi o altă păcăleală?
– De data asta, da. Tot păţitul e priceput. Voi fi înţeleaptă şi
o să mă detaşez cu pasul acela necesar între dorinţă şi
posibilitatea de reuşită. Oricum, angajamentul meu va veni ceva
mai greu, mai târziu. Cine mă zoreşte?
– Cum se face că te-ai luminat aşa, dintr-o dată? Tu eşti o
femeie pasională, Andrei şi Emil văd că au reuşit să te aprindă
deja... Trăieşti oarecum dublu?!
– M-a durut rău ce mi s-a întâmplat, n-am cum să nu înţeleg
ce am de făcut. Ar fi mai bine să-i permit partenerului meu să
crediteze viitorul, să-l construiască aşa cum se pricepe şi cum şi
l-ar dori, şi abia după aceea să discern şi să adaug proiecţiile
mele de viitor. Dacă se potrivesc, bine. Dacă nu, iarăşi va fi
bine. De ce? Fiindcă nu va fi nicio obligaţie! Voi avea un
răspuns şi pe el mă voi baza, nu pe încrederea mea nemărginită
şi pe visuri nefondate.
– Dar e o schimbare totală la tine! Tot nu-mi vine să cred că
nu e doar de moment, trecătoare şi ea şi supusă iluziei...
– Am spus mai devreme ceva despre secretul fericirii. Acolo
se află cheia şi siguranţa mea.
– Chestia cu trăirea prezentului? Ce înţelegi tu prin asta?
Pentru că nu mi s-a părut că până acum ai fost ruptă de realitate
ori paralelă cu ea.
Întrebarea Elenei era ea însăşi un răspuns. Despre asta era

vorba: ce înţelegea Camelia, mai bine decât altădată?
– Poate am fost mult prea implicată. La asta nu te-ai gândit?
– În cazul tău, e invers. Nu te văd mulţumită fără această
implicare.
– Da, e clar că mă cunoşti destul de bine. Ceea ce e nou ţine
de nuanţă, nu de esenţă.
„Implicarea mea a excedat de cele mai multe ori propriile

mele interese, a păşit peste ele cu nepăsare. Un angajament
asumat însemna să nu dau niciun pas înapoi, indiferent ce
simţeam. Vedeam neconcordanţele, lipsurile, şi totuşi consideram
că ele vor fi rezolvate pe parcurs prin implicare şi cu iubire, multă
iubire. Am considerat că totul este să-i ajut pe alţii şi că fericirea
mea e direct proporţională cu a lor. Viaţa mi-a demonstrat că
există oameni pe care nu-i pot face fericiţi. Orice efort în astfel de
cazuri va rămâne fără rezultatul dorit şi în plus mi-ar aduce o
sumedenie de suferinţe. Aşa ceva nu voi mai repeta!”
– Frumoaso, vreau să ştiu ce vei face cu relaţiile pasagere,

cu aventurile, având în vedere că spui că nu te vei mai implica
atât de mult ca înainte? Vor deveni ele dintr-o dată acceptabile
pentru tine, rezonabile? Te-ai schimbat cu totul peste noapte?
– Cred că am fost prea radicală în acest sens.
– Aşa ţi-am spus şi eu.
– Ştiu, şi ai avut dreptate. Asta nu înseamnă că mă voi lansa
în tot felul de aventuri şi că nu-mi va păsa de rezultat.
Nicidecum nu e vorba despre aşa ceva, pentru că, sincer, nu
agreez asemenea situaţii. Nu sunt în firea mea.
– Şi atunci, care e diferenţa?
– De atitudine. Orice relaţie poate să devină serioasă,
teoretic ... Şi nu e nimic dezastruos în cazul că nu poate urca
231 Dublu sens unic
mai sus de prima treaptă. Totul e să fiu sinceră. Voi înlătura

presiunea pe care o puneam, în trecut, pe sufletul meu.
– Te-ai zbătut în capcana modelului, a idealului. Nu ştiu
dacă de aşa ceva te poţi vindeca atât de repede.
– Nefericirea nu este o virtute, măcar asta am priceput-o
bine. Aventurile amoroase, că despre ele vorbim noi, le
dezaprob şi le resping în continuare, dar numai dacă ele pornesc
fără niciun alt ţel decât plăcerile de moment. Pentru astfel de
beţii temporare, din care să mă trezesc cu dureri de cap şi cu
greaţă, e foarte bun şi alcoolul, de ce să-mi complic viaţa?
Bineînţeles că nu recurg la alcool, era doar un exemplu. Înţelegi
ce vreau să spun?
– Cred că da, totuşi vreau să aud de la tine.
– Ca să bei un pahar de apă, trebuie să începi cu prima
înghiţitură, da? Aşa e şi relaţia cu un bărbat. Nu voi mai da
dintr-odată peste cap tot paharul. Voi avea înţelepciunea de a nu
îmbrăţişa din start o părere, ca apoi să încep să-mi rod unghiile
şi să-mi tocesc nervii.
– Bine că am venit şi te pot auzi cu urechile mele, îţi pot
vedea mimica, altfel nu aş fi crezut o iotă! Camelia surâdea, n-o
minţise pe Elena. Tot ce i-a spus era o hotărâre deja luată şi nu
simţea niciun semnal de alarmă, nicio voce care s-o prevină că e
la un pas de altă iluzie. Era liberă, iată cuvântul magic! Liberă şi
independentă...
Magia clipei se întrerupse brusc. Telefonul Elenei a fost
cauza. Pe chipul ei se vedea uimire şi plăcere. Începu să
vorbească în limba engleză, cu pauze în care îşi căuta cuvintele.
Cameliei nu i-a fost greu să priceapă imediat că vorbea cu
cineva din străinătate. Poate o cunoştinţă veche, poate una nouă.
Mai mult ca sigur, Elena nu a renunţat la ideea unei relaţii, chiar
a unei căsătorii, cu cineva din afara ţării. Apropo de variante
posibile, de ce n-ar fi şi asta potrivită? Pentru ea nu, dar pentru
Elena altfel stăteau lucrurile. Nu mai discutaseră subiectul în

ultima vreme, dar Camelia nu a uitat că separarea lor apăruse
exact în asemenea context, după excursia Elenei în Turcia. Ieşi
din cameră, discretă.
La un moment dat se făcu linişte în casă. Camelia încă
aştepta, nu voia să dea buzna peste Elena după momentele
posibil foarte importante pentru ea, poate răvăşitoare. Dar Elena
nu venea. Aşa că porni alene spre sufragerie. O găsi scriind un
mesaj pe telefon. Era toată numai zâmbet.
– Gata, am terminat! Era Murat.
– Vine sfârşitul lumii şi la tine?
– Ăăă... cred că da. Murat mi-a propus să vin la el, să vorbim
serios despre căsătorie. Sunt emoţionată. Nu ştiu cum să-ţi explic,
dar e ceea ce-mi doresc. Poate nu vrei să vorbim despre asta şi
te-aş înţelege. În mare parte, ştiu care este părerea ta.
Părerea ei? Camelia îşi aminti brusc de viziunea cu globul
negru, din primele săptămâni după ce s-a mutat în acest
apartament. Îşi aminti dialogul incisiv din momentul de maximă
concentrare pe nişte amintiri legate de Elena. Mai bine zis,
legate de dorul firesc de prietenia lor. Nu-i spusese niciodată ce
i s-a întâmplat atunci. Dar ultima ei afirmaţie suna exact ca în
acea viziune. Cum e posibil aşa ceva? Să existe o comunicare
telepatică între ele, de care să nu fie conştiente?
– De ce eşti atât de sigură că ştii care e părerea mea? o
întrebă Camelia, sincer interesată.
– Am făcut nişte asocieri între afirmaţiile tale. Nu te-ai
arătat împotriva căsătoriei mele cu un bărbat de altă religie, dar
m-ai întrebat cum văd eu rezolvarea diferenţei. Am înţeles că nu
m-ai crezut, când ţi-am spus, că pentru mine, aspectul religios
nu are importanţă.
– Puteai fi sigură că nu te-am crezut?
233 Dublu sens unic
– Da, pentru că ai tăcut. De aceea nu am mai insistat nici eu.

A rămas totul în aer, plutind şi apăsându-mă. Comparând cu
părerea ta despre credinţă şi despre legătura indiscutabilă a
omului cu Dumnezeu, nici nu mi-a fost greu să intuiesc
dezacordul tău. Repet, te înţeleg şi prefer să rămână totul aşa
cum a fost. Între un Dumnezeu probabil şi o fericire posibilă voi
alege fericirea, e mai apropiată şi mai concretă.
– Dar e cea mai bună alegere! Încearcă să crezi de data asta
că-ţi spun exact ce simt.
– Mă uimeşti în continuare! Parcă nu ai mai fi tu, nu aşa
cum te ştiam!
– Ce te intrigă cel mai mult în acest moment?
– Uşurinţa cu care accepţi că religia nu are importanţă
pentru mine. Dacă acceptul tău exista şi până azi, nu ai fi rotit în
ultima vreme fiecare dialog în jurul acestui punct sensibil. Poate
greşesc, poate că tu simţeai nevoia să vorbeşti doar din plăcere,
fără să urmăreşti să mă convingi pe mine de ceva anume ori să
mă pui pe gânduri. Dar mi-e cam greu să cred asta, pentru că nu
eşti omul care să nu ştie că ideile tale vor avea influenţe mari
asupra mea...
– Ai dreptate, influenţele nu ne întreabă dacă suntem de
acord ori nu cu ele. Îşi produc efectele şi atunci când nu suntem
conştienţi ce se petrece cu noi. Ori mai ales atunci. Şi totuşi, nu
există nicio garanţie că rezultatul va fi sigur. Aşa că toată
strădania mea de a te „converti” – dacă ţi se pare că despre asta
a fost vorba – nu se putea baza numai pe intenţii. Totul
depindea de tine şi de anumite conjuncturi.
– Şi atunci, de ce am senzaţia că mai e ceva ce nu-mi spui?
– De vină o fi legătura specială dintre noi şi discuţiile
neobişnuite pe care le-am avut de-a lungul timpului. Oamenii se
molipsesc unii de la ceilalţi, se substituie şi-şi pot simţi trăirile
reciproc. Crezi că e puţin lucru că noi am realizat aşa ceva?
– De obicei e imposibil, dar trebuie să recunosc şi partea

inexplicabilă a prieteniei noastre. Nu am reuşit nimic asemănător
cu altcineva.
Elena se încordă pentru o clipă. Prin mintea ei treceau nume
şi figuri de persoane, de care fusese ataşată. Au fost legături ce
păreau deasupra oricărei îndoieli, dar ele nu au rezistat probelor
timpului. La primul impas, au cedat, ca şi cum ceva le-a erodat
cu nepăsare şi fără încetare. Ajunsese la concluzia că nici nu e
posibil altfel între oameni, că relaţiile dintre ei sunt doar o
chestiune de durată şi de întâmplare. Dar în cazul prieteniei cu
Camelia, regula şi-a pierdut puterea. Şi nu voia să treacă sub
tăcere minunea.
– O vreme am fost intrigată, apoi am luat-o aşa cum era,
fiindcă am observat că-mi face bine. Mă energiza, nu ştiu cum.
Mai ţii minte cât de timidă şi interiorizată eram, când ne-am
cunoscut la serviciu?
– Da, şi mai ţin minte că te simţeai foarte izolată în acel
grup. Ai căutat un sprijin şi ai venit spre mine firesc, deşi nu
cred că eu am făcut mare lucru pentru tine. Totul s-a produs de
la sine. Ne-am atras şi apoi ne-am apropiat extraordinar, ca şi
cum ne cunoşteam de când lumea. Şi vezi, nu asemănările ne-au
unit, ci tocmai diferenţele dintre noi?!
– Hm, vrei să duci discuţia înapoi, la diferenţele religioase.
Te referi la cazul în care m-aş căsători cu Murat. Mă sperii!
– Nici chiar aşa!
– Ai un fel de a băga omul în corzi şi de a nu-l slăbi, până
nu vezi că acela pricepe unde e şi ce are în faţa lui... Nu cred că
o faci cu răutate, altfel aş fi ripostat.
– Nu înţelege greşit! Nu e nicio răutate, de asta poţi fi
sigură!
– Dar?... Simt că urmează un „dar”.
235 Dublu sens unic
Fu rândul Cameliei să se întrebe cum de reuşiseră ele să-şi

întărească prietenia, deşi nu au fost scutite de încercările prin care
trec aceste legături. Din punctul ei de vedere, proverbul atât de
cunoscut „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”
nu se aplică în toate circumstanţele. Prieteniile au un scop, exact
cum are şi viaţa fiecăruia. Tindem spre ceva, atingem acel ceva...
– Aşa este. Nu e răutate din partea mea, dar nici nu am
încetat să cred în revelaţii. Apar când nu te aştepţi. Într-o
secundă dispare tot ce ai crezut cu tărie, la fel cum poate să
dispară şi ceea ce ai negat cu tărie.
– Ştiam eu că mai ai în sac o surpriză pentru mine, pusă
undeva, deoparte.
– Nu ţi-am ascuns niciodată nimic, Elena! Probabil, a sosit
momentul pentru această surpriză. Ea nu înseamnă o predicţie.
Este doar una dintre multele variante în care ar putea arăta
viitorul tău.
Elena nu simţea că vrea s-o contrazică. Altădată, s-ar fi
mirat de aşa o stare, dar ziua aceea a fost plină de surprize şi
niciuna nu o îndemna la reticenţă. O întrebă înviorată:
– Şi al tău cum va arăta?
– Mai întâi vreau să-ţi spun ceva: pentru mine a contat
convingerea fermă că nu toţi bărbaţii sunt la fel, că pentru a fi
un bărbat de nădejde, deosebit, nu e nevoie numaidecât de studii
academice ori funcţii şi putere.
– Te-ai întrebat vreodată ce se ascunde în spatele dorinţelor
şi chiar şi a tristeţii tale? Tot ce mi-ai povestit are legătură cu
bărbaţii, cu neînţelegerea sau respingerea nevoilor tale
emoţionale. Nu e uşor să acumulezi atâtea dezamăgiri şi totuşi
să nu le cazi pradă.
– Ai pus degetul pe o zonă mai mult decât sensibilă. Nu neg
frustrarea, uneori am trăit-o ca pe singura stare ce îşi mai putea
face loc în sufletul meu. Singura, dar cât de complicată!
– De ce nu te-ai luptat cu ea?

– Ce rost avea să mă opun sau să intru în polemică cu o
stare emoţională negativă? Frustrarea este o rană, ea plânge şi
are nevoie de ajutor.
– Şi ce-ai făcut atunci? Ai stat cu coatele pe geam şi ai
aşteptat să treacă de la sine?
Elena îşi spuse că a sosit momentul adevărului. Teoriile
sunau bine, felul cum le susţinea Camelia o atrăgea destul de
mult, deşi n-ar fi crezut că va deveni vreodată interesată întru-
totul, dar nu cumva Camelia era doar o dogmatică, poate chiar o
fanatică bolnavă, ascunsă elegant şi parşiv sub masca omului
cult, spiritual? E plină lumea de astfel de prefăcuţi şi nu voia să
fie ea victimă tocmai acum, când se străduia să se apropie de
ceea ce respinsese ani la rând.
Camelia nu întârzie cu răspunsul, nu-i trebui timp de
gândire ori de răzgândire, ceea ce îi spunea Elenei că se
înşelase, când a bănuit-o de premeditare şi minciună.
– Cu coatele pe geam stau, mai ales, atunci când mi-e bine,
când îmi vine să îmbrăţişez tot ce văd sau aud. Lumea în care ne
mişcăm e uluitoare; dacă ai răbdare s-o priveşti, s-o admiri, fără
niciun fel de clasificare sau măsurătoare, vei auzi cum ies la
iveală o sumedenie de întrebări şi răspunsuri, de care habar n-ai
avut că existau în tine.
– Adică să meditez, să plec departe de lume sau ce?
– Meditaţia nu este o îndepărtare de lume, draga mea, ci o
cufundare în ea. Liniştea, de care se spune că e nevoie în timpul
meditaţiei, nu poate veni din afară, nu-i poate spune nimeni
universului să tacă o oră, cât îşi propune să mediteze. Singura
linişte vine din contemplare şi acceptare. Asta am făcut în
perioadele de frustrare, de neputinţă. Am citit mult şi am
încercat să mă raportez la ceea ce aflam. M-am gândit la situaţii
237 Dublu sens unic
asemănătoare cu a mea şi la fiinţe poate şi mai necăjite decât

mine. Ploaia cade la fel şi peste omul fericit, şi peste cel necăjit!
Oare de ce tăcea Elena? Îşi reconsidera părerile, căuta o
întrebare, o scuză? Camelia spuse mai departe:
– Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poţi face în asemenea
situaţii este să nu te împotriveşti emoţiei pe care o simţi,
indiferent care ar fi ea. Dă-i timp să se arate, să ţipe, să se aşeze,
ca să se poată vindeca. Abia atunci o vei înţelege şi te vei putea
elibera (îndepărta) de ea.
– Vrei să spui că asta faci, expunându-te la furtunile pe care
le întinzi, inconştientă, şi peste noi? Alo! Nu ai aflat că s-a
inventat umbrela?
Da, asta făcea, numai că într-un alt fel. Deocamdată, era
bine şi aşa.
– A trebuit să o fac. Împotrivirea nu mă poate ajuta, ea doar
va întări tendinţa spre revoltă şi nemulţumire şi aş risca să
rămân captivă mai departe. Furtuna va trece, nimic nu durează
la nesfârşit. Şi apropo de umbrelă, când vine o furtună aşa de
mare, nicio umbrelă nu te mai poate ajuta...
„Nici dacă e roşie, nici dacă îi dublezi numărul de spiţe,

nici dacă o ţii cu amândouă mâinile... Se porneşte un vânt
pustiitor, te înconjoară şi te plesneşte din toate părţile, îţi
acoperă strigătul de ajutor şi-ţi răstoarnă umbrela. Brusc,
înţelegi, că nu te mai ai decât pe tine şi credinţa că vei avea
destulă putere să rămâi în picioare. Ori să te ridici în picioare
după ce pleacă stihia.”
Camelia era mulţumită. Îşi dădea seama că a ajuns la o

concluzie salvatoare.
– Cred că este vremea ultimului test – iertarea deplină. Dar

nu înţeleg de ce mi se pare că mi-e mai greu decât altădată.
Doar am mai făcut-o...
– La ce-ţi foloseşte suferinţa asta, nu ştiu. Ce altceva crezi
că vei obţine în final decât păreri de rău ori cine ştie ce boală? I-
ai ajutat şi pe alţii să se ridice deasupra dorinţei de răzbunare,
deasupra acestui masochism, cum îl numeşti tu, care serveşte
drept surogat al stării de împlinire emoţională. Şi, dintr-odată,
mă pomenesc auzindu-te că urăşti! Seamănă a ipocrizie. Mi-e
greu să te mai înţeleg.
– Elena, eu cred că suferinţele noastre sunt nişte semnale,
poate cele mai bune, că suntem pregătiţi pentru a face schimbarea.
Ori pentru a accepta situaţia aşa cum este deocamdată.
– Fă-mă să înţeleg de ce iertarea, pe care ai practicat-o şi ai
recomandat-o tuturor, are nevoie de atâta înţelegere? Ierţi şi gata!
– Iertarea, fără înţelegerea experienţei care a generat
suferinţa, va fi o iluzie, un anestezic al sentimentului de vină că
nu suntem destul de buni, de omenoşi, de credincioşi. Ne vom
repeta neîncetat că am iertat şi totuşi vom observa că nu putem
uita. Scopul iertării este uitarea, la asta se referă acceptarea
trecutului. Tot ce nu înţelegem rămâne ca un scai agăţat de noi,
nu ne va lăsa să ne vedem de drum liniştiţi.
Răspunsul Cameliei nu-i convenea Elenei. Ea este fiinţa
care nu iartă, nu uită şi nici nu suferă din cauza asta. Părerea ei
era că nu toată lumea merita să fie iertată. Dacă altcineva o
putea face, n-avea decât! Dar să nu se plângă la final!...
– Hm, ştii la ce mă gândesc?, o întrebă Elena, aducându-şi
aminte de un subiect mult disputat. Poate că e ceva şi mai vechi
decât îţi poţi închipui tu. Simt că Radu ăla doar a umplut
paharul. Nu putea ca numai într-un an să-ţi dărâme convingerile
şi obiceiurile dobândite într-o viaţă. Ori mai multe vieţi...
239 Dublu sens unic
Camelia tresări. Nu se aşteptase la o astfel de remarcă din

partea Elenei...
– De ce crezi că-ţi spuneam că vreau să-ţi povestesc tot ce-
mi aduc aminte? Dacă ar fi posibil, aş vrea să aflu de ce bărbaţii
semnificativi din viaţa mea au fost aceia şi nu alţii? Au depins
numai de mine aceste relaţii? Ca să nu mai vorbesc despre
celelalte: cum se explică rudele, copiii? Hai să spunem că soţii,
prietenii, locurile de muncă, pasiunile ni le alegem singuri, dar
în celelalte cazuri cine o face?
– Mda, în cazul ăsta nu mai ţine teoria cu liberul arbitru.
Problema este că fiecare ne confruntăm cu aceste întrebări la un
moment dat, şi de unde să ne luăm răspunsurile? Iar ajungem la
destin şi la Dumnezeu. Nu ştiu cum se face, dar parcă ne
mişcăm în cerc. Eu încerc să fiu deschisă oricărei variante, cu
condiţia să mă ajute să depăşesc tendinţa de a sta în cumpănă.
Tu ajungi mereu la teoretizări. Mi-ar trebui exemple concrete.
– Îţi dai seama ce adevăr ai spus referitor la teoretizări?
– Ce am spus? se apără Elena, instinctiv.
– Că ajung la ele... Da, am ajuns la teoretizări după nişte
experienţe, nişte analize, care au fost precedate de alte teorii,
izvorâte şi ele din alte experienţe, ale altora, şi tot aşa... Ceea ce
spun, am trăit deja, într-un fel sau altul, adică teoretic ori
practic. Oamenii au o impresie greşită despre teorie, mulţi nu
ştiu sau nu ţin cont câtă muncă presupune emiterea unei
teoreme, câte încercări eşuate, câtă răbdare şi încredere de a
continua... Cum ar arăta lumea noastră fără aceşti îndârjiţi,
aceşti curioşi dispuşi să nu obosească şi să nu renunţe la o idee,
chiar dacă aceea e abia schiţată în mintea lor?
– Uneori mă sperie lumea în care trăiesc. Nu le pot cuprinde
pe toate, nu mai ştiu cum să le consider şi cum să fac să nu fiu
strivită de mecanismul lor...
Cameliei îi venea să o ia în braţe, îi simţea teama în faţa

necunoscutului. Elena a respins multe din ideile ei şi acum îi
apărea cât se poate de clar că printre motive a fost şi această
teamă – că nu poate face faţă realităţii. Nimeni nu e ocolit de ea.
Doar cei sinceri, aşa cum fusese Elena mai înainte, au o şansă în
plus. O privi lung şi continuă fără patimă:
– Chiar dacă ni se pare că suntem într-un joc permanent şi
ciudat, nu se ştie al cui, şi în care trebuie să găsim uşa corectă ca să
ieşim cu bine, poate că nu despre asta este vorba. Poate nu ăsta e
scopul „jocului”. Ai observat toate celelalte din jurul nostru –
animale, păsări, plante, insectele alea mici pe care abia le vedem?
Toate „ştiu” exact ce au de făcut şi cum s-o facă, n-au nevoie de cărţi
şi de şcoli. E de-a dreptul dureros pentru oameni să constate asta.
– Cum să nu fie? Mereu li s-a spus că ei sunt încununarea
creaţiei. Ei au cap, ei pot face descoperiri...
– Eu nu sunt sigură că noi descoperim vreodată ceva, mai
degrabă creăm ceva nou, diferit şi util. De asta încă mă frământă
un aspect. Nu cumva senzaţia de frustrare şi durere a oamenilor
vine doar din cauză că se consideră, în mintea lor, superiori?
Dacă, de fapt, nu le sunt deloc superiori sau nu în modul în care
cred cu tărie? Apropo, ai văzut la animale şi păsări temple sau
vreun comportament care să te ducă la ideea de religie?
– Dacă, dacă... Iar începi? Nu le descifrăm noi comporta-
mentul, atâta tot!
– Înseamnă că am pierdut ceva pe drum, ceva ce ele au
păstrat şi încă mai folosesc. În cazul ăsta, nu poate fi vorba
decât despre intuiţie sau despre un program, la care nu au
umblat, nu şi l-au modificat, fie chiar şi accidental, aşa cum, se
pare, că au făcut oamenii.
– Adică, simplul fapt că acele vietăţi nu fac raţionamente şi
calcule, aşa ca noi, le uşurează şi le înfrumuseţează existenţa?
Eu nu pot să cred că se poate trăi aşa.
241 Dublu sens unic
– O să te contrazic, n-am încotro! Uite, când eşti

îndrăgostită, exact aşa trăieşti, doar te bucuri şi pluteşti, nu-ţi
lipseşte nimic. Pur şi simplu ştii că ţi-e bine. Ia gândeşte-te un
minut la Murat, la voi doi, la cum te simţi când faci dragoste cu
el. Te mai interesează altceva?
– Şi-atunci de unde expresia că în acele momente sau
perioade ne pierdem capul?
– Şi dacă ni-l pierdem, ce? Faptul că nu ni-l pierdem
niciodată, ne poate garanta ceva? Fericirea trebuie apărată,
întreţinută, udată în fiecare zi. Dacă nu ne umpleam de toate
iluziile şi dezamăgirile posibile, pe care oricum nu le înţelegem
corect, cred că am fi avut cu toţii altă părere despre credinţă, am
fi avut toată încrederea în sentimentele noastre. Cu siguranţă,
viaţa ar fi arătat altfel şi ar fi însemnat altceva pentru noi, nu
doar o risipire în acele drame.
– Of, cât de cunoscută mi-e această risipire! Mă obligă să-
mi aduc aminte câţi ani am pierdut şi eu...
Cameliei i se păru că tot aerul din cameră s-a rarefiat, că
este obligată să respire mai rar şi mai profund, ca o aducere
aminte a trecutului, dar şi a viitorului, în aceeaşi cadenţare
nepărtinitoare şi netemătoare.
– Trecutul e mult, e plin şi e ştiut, poate nu e înţeles aşa cum
se cuvine, dar îl simt atât de lipit de fiinţa mea, încât nu-l pot
renega. Viitorul seamănă cu o punte, poate fi trainică şi, astfel,
voi ajunge la împlinire, sau poate fi fragilă, şi toate dorinţele
mele vor cădea în prăpastia uitării. Toţi înţelepţii spun că nu
există decât prezentul, dar noi nu suntem atât de înţelepţi, încât
să nu ne plângem de trecut şi să nu sperăm orbeşte în fericirea
pe care ne-o va aduce viitorul. Încerc să mă ridic un pic
deasupra acestui joc, să-l înţeleg şi să trasez viitorul cu ceva mai
multă cumpătare.
– Bine faci!
– Ştii ce mă amărăşte şi-mi atrage atenţia, când vorbesc cu

alţi oameni despre trecutul lor? Mai întâi, nu găsesc în poveştile
lor decât regrete, reproşuri, victimizare, de parcă viaţa lor s-a
scurs într-un lagăr şi nu au cunoscut decât suferinţa. După care
îi aud cum îşi descriu fericirea viitoare, îi aud cât de bine ştiu ei
cum va arăta şi cum o vor trăi. Dar până acum nu au trăit-o, nu
au simţit-o niciodată? În viaţa lor a existat cândva o femeie sau
un bărbat, au existat tot atâtea dorinţe şi visuri ca şi acum, când
ei le pun pe toate la zid şi le şterg cu buretele. Dintr-odată, acele
fiinţe nu mai contează, sunt egale cu zero.
S-o contrazică pe Camelia? Cu ce? Elena era nevoită să
recunoască scenariul descris şi explicat atât de bine de Camelia,
deoarece a făcut şi ea parte din el, şi nu o singură dată. Acum
regreta că nu i-a dat destulă atenţie şi l-a tot repetat. Şi totuşi, îşi
spuse ea, ce să facă oamenii, dacă nu înţeleg toate lucrurile astea?
– Nefericirea despre care vorbesc oamenii aceia a fost reală
pentru ei, îşi dădu cu părerea Elena. Nu toţi partenerii sunt compa-
tibili, nu toţi ştiu cât de necesară este această compatibilitate.
– De aceea mă întreb ce anume îi va determina pe viitor să-
şi preţuiască noii parteneri? Nu vor avea şi aceştia din urmă
soarta partenerilor din trecut, astăzi uitaţi şi judecaţi cu
asprime? Asta mă pune pe gânduri, dar numai atât cât să fiu
atentă, în primul rând la mine. Altceva nu pot face.
– Îmi place cum gândeşti! Dacă ţi-ai înţeles dezamăgirile
trăite, nu e rău deloc. Sincer, nu ştiu ce aş fi făcut în locul tău.
Ştiu doar că şi eu ar cam trebui să reconsider totul, ori măcar pe
ici, pe colo, după puterile mele.
243 Dublu sens unic
Capitolul 20. Omul de paie
Vali e bărbatul nepotolit şi neobosit în demersurile lui pe

internet. Camelia l-a surprins plăcut de la început. Îl încânta, era
ceva proaspăt în atitudinea ei, neregizat. Tocmai asta îl incita,
dar nu reuşea să-şi depăşească nemulţumirea că între ei era doar
schimbul de idei. Nu înţelegea, cum e posibil ca un exemplar ca
el, plăcut la înfăţişare şi cu un farmec atent cultivat, el, care
cucerise imediat orice femeie ce i-a stârnit interesul, să stea
cuminte în bancă de data asta şi să aştepte, cine ştie cât,
„desertul”. Nu-i convenea, dar nici să renunţe nu voia. Viaţa lui
devenise zbuciumată într-un fel la care nu se gândise până nu de
mult; se trezea tot mai des cu spaima în suflet, când privea
calendarul şi nu zărea nicio zi încercuită de el cu roşu, ca şi cum
nimic deosebit nu se petrecuse, nu-l atinsese şi nici nu va apărea
la orizont. Singurătatea îi apărea în toată goliciunea ei, dar,
evident, nu-l excita. În cazul Cameliei, ar fi trebuit să renunţe la
„clişee”, dar cu ce să le înlocuiască? Un mod de viaţă nu se
schimbă peste noapte. Dezamăgit şi totuşi cu un ultim dram de
speranţă, i-a trimis un mesaj mai lung, rugând-o în final,
politicos, să accepte ca ei doi să vorbească la telefon.
Camelia a găsit mesajul după vreo două ore. Era trecut de
ora zece şi nu avea niciun chef de discuţii spre miezul nopţii cu
el. Vali e un vânător de plăceri, nu-şi putea face planuri de
viitor cu un asemenea bărbat. De meserie inginer, abil şi vivace
în exprimare, Vali era, de obicei, o prezenţă agreabilă. Îi
plăceau excursiile la munte şi muzica, romanele şi grafica,
vorbea mult despre ele. Bineînţeles, îi plăceau şi femeile. Asta e
treaba lui, îşi spunea Camelia, şi încerca să rămână la distanţă

de el. Când nu există ataşamente şi aşteptări care să le
înceţoşeze mintea, oamenii se pot relaxa foarte bine,
comunicând unii cu alţii. Era târziu, nu voia să se complice, aşa
că s-a hotărât să nu-i răspundă decât a doua zi.
Începuse un alt an şi, ca orice om, Camelia se întreba, oare
cum va fi el până la final. Mai dureros şi mai controversat decât
cel care tocmai se încheiase nu putea fi; în niciun caz nu ar mai
repeta o experienţă precum aceea cu Radu. Povestea cu Andrei
a avut un început bun şi despre ea nu putea spune decât că i-a
prins bine. O mulţumea. Poate că Andrei ar fi cel mai potrivit
bărbat pentru ea, dar de unde să ştie? Emil apăruse brusc şi era
înconjurat deocamdată de tăcere. Cu el, da, s-ar întâlni şi mâine,
dacă i-ar propune, ar vorbi şi la miezul nopţii. Emil a fermecat-o
şi avea avantajul că e aici, aproape de ea. Dar el are o soţie,
chiar dacă nu se ştie de ce e departe şi pentru câtă vreme.
Dintr-odată, ca prin minune, timpul nu mai avea importanţă.
Camelia accepta situaţia în care se află şi simţea că începe să
viseze din nou. Nu la Vali, evident.
A doua zi, soarele cuprinsese întreaga zare încă de
dimineaţă. Zăpada se răsfăţa de strălucirea lui şi scârţâia din
cauza gerului. Era duminică şi era o linişte aparte, nici
porumbeii nu au mai venit pe pervazul unde lăsa pâine şi
seminţe. Parcă toată lumea se vorbise să rămână în casă, până
trece frigul. Îşi aminti de Vali şi deschise calculatorul. Fără alte
comentarii îi trimise un mesaj cu numărul de telefon şi începu
să fredoneze veselă. Nu conta, dacă o va suna ori nu. Fericirea
ei nu depindea de el.
„Hello! Prin ce colţ de lume se plimbă peştişorul exotic?”
Camelia zâmbi imediat ce văzu mesajul primit de la un
oarecare Ciprian. Nu-l cunoştea. Oricum, internetul e plin de
surprize. Se uită la cele câteva date menţionate la descrierea
245 Dublu sens unic
contului şi văzu că are doar douăzeci şi cinci de ani şi e din Iaşi.

Nu obişnuia să judece oamenii, dar totuşi, cum să fie atât de tânăr
şi să se arate interesat de o femeie care îi poate fi mamă? Şi ce fel
de dorinţe speră el că i-ar îndeplini un peştişor exotic? Exotic ori
nu, trimiterea e tot la peştişorul de aur... Să fie sănătos!
Se ridică alene de la calculator şi porni spre bucătărie.
Mâncă un măr ionatan şi câteva boabe de strugure alb. Nu se
gândea la nimic, nu aştepta nimic. Se lăsa în voia simţurilor,
refuzând orice scenariu pentru viitor. De mult nu şi-a mai
acordat atâta atenţie şi grijă, atâta iubire. Poate ar fi bine să
înceapă şi o dietă. Kilogramele în plus, care s-au adunat pe
furiş, trebuiau să dispară, pentru că îi aduceau aminte de Radu.
El o îndemnase să mănânce bine, „să mai pună ceva carne pe
ea”. A crezut că lui îi păsa, că îndemnul acela era din iubire şi
abia când a început să resimtă greutate în mişcare şi disconfort
când se privea în oglindă, a înţeles că era în pericol. I-a spus-o
şi a încercat să se redreseze, dar el s-a opus şi a recunoscut cu
nonşalanţă că lui îi plac femeile plinuţe, nu aşa de slabe cum
fusese ea. Atunci i se păruse Cameliei că i-a căzut tavanul în
cap. Cât egoism! De ce nu a ales o femeie plinuţă de la început,
dacă ştia că asta îi place?
N-a contat cum se simţea ori ce îşi dorea ea. Radu a
continuat s-o preseze, spunându-i că e mult mai bine aşa, că
avea o vârstă şi trebuia să ia în considerare şi eventualele boli ce
pot apărea şi n-ar fi bine să fie slăbită. Şi apoi, ce conta cum
arată, nu mai era cazul să-şi facă probleme că nu o vor plăcea
alţi bărbaţi, doar s-a terminat cu ei! Ei, uite că, de fapt, cu el s-a
terminat, nu cu alţii! Chiar astăzi va căuta o dietă care să i se
potrivească, iar scările o să le urce şi o să le coboare de două ori
pe zi, chiar de trei ori. E cea mai bună gimnastică.
Cele câteva discuţii cu Vali n-au adus nimic nou în sufletul
Cameliei. Nu simţea nicio legătură între ei, nicio evoluţie. Doar
nerăbdarea şi siguranţa lui că va obţine ce-şi dorea. Păi, ce-şi

dorea, dacă evita orice referire la viitor, la o întâlnire? Era tot
timpul grăbit, spunea că are un program foarte încărcat.
Continua să se prefacă fără jenă că este interesat de ea la modul
cel mai serios, dar numai pe internet. Acolo, spunea el, se
puteau vedea când voiau şi cum voiau. Deci, aşa! Asta o deranja
teribil pe Camelia, îi crea o stare de nervi cum nu mai avusese
de mult. Se hotărî să pună capăt situaţiei. O putea face foarte
simplu: să nu-i mai răspundă la telefon! Dar ce farmec şi ce
câştig ar fi avut să se comporte ca o femeie temătoare?
Vali a sunat-o din nou şi după două-trei schimburi de replici
degajate ea l-a întrebat direct:
– De ce atâta grabă cu dezbrăcatul?
– Pentru că orice femeie este divină prin însăşi nuditatea ei.
Dincolo de mişcările provocatoare ori sfioase ea este un tablou
în mişcare. Bărbatul adoră acţiunea, bărbatul e strategul, în el
stă ascuns un Caesar, un mareşal, un erou. Femeia poate scoate
la lumină oricare dintre aceste personaje. Asta e menirea ei, asta
e ceea ce aştept şi eu de la tine. Te vreau dezbrăcată, liberă şi
îndrăzneaţă.
– Mă tem să nu scot la iveală un mare mincinos, că şi el
poate sta ascuns într-un bărbat. Iar ca să fac atâta balet şi teatru
ieftin, pentru un bilet gratuit la viitoarea recentă dezamăgire, nu
am chef. Prietene, nimic nu e gratuit în viaţă! Tu îmi ceri să
semnez un cec în alb, numai că eu ştiu că albul acela riscă să fie
pângărit. Nu asta îmi doresc eu.
– Ce vrei să spui cu albul pângărit? Să fim serioşi, doar nu
eşti fecioară!
Bruscheţea comparaţiei o readuse cu picioarele pe pământ.
Simţi din nou greaţa insuportabilă. Îngăimă cu greutate:
– Mă refeream la încredere, ea este cea care ar avea de
suferit. Indiferent dacă este oarbă ori bine întemeiată, încrederea
247 Dublu sens unic
e absolut necesară între oameni. Poate de aceea e atât de

vulnerabilă.
– Nu ai încredere în mine?
– Dezamăgirea pândeşte exact din dosul acelor clipe pe care
le aştepţi şi pe care tu ţi le închipui nemaipomenit de darnice.
Mai firească ar fi o dezbrăcare a sufletelor pentru început, chiar
şi a minţii. Nu ţi se pare crucial să ştii ce cred, ce gândesc, ce-
mi propun? Ori consideri că le vei afla în pauzele dintre...?
– Teoretizarea în iubire e ca şi cum ai da cu bâta în baltă. Ce
să mai lungim vorba, toate relaţiile se bazează pe atracţie
sexuală şi plăcere. Fără ele, singura care abia ar mai supravieţui,
ar fi platitudinea. Nu cred că suntem în punctul acela.
Oare cine dădea cu bâta în baltă, nu el? Şi nu doar în baltă.
Îi venea să i-o spună şi să-şi vadă de treabă. Dar răutatea lui a
molipsit-o, i se păru că n-ar strica să-l pună la punct.
– Doar nu-ţi închipui că nu înţeleg ce înseamnă jocul erotic!
Dar el trebuie împărtăşit, dorit de amândoi. Nu suntem hoţii şi
vardiştii, nici nu suntem la o paradă. Trupurile noastre sunt
atrăgătoare, doar dacă le preţuim rolul şi înţelegem ajutorul pe
care ni-l dau.
– Şi cum altfel să ne dăm seama de asta, dacă nu privindu-le
nude?
– Ce mare lucru şi cu dezbrăcatul ăsta? O poate face oricine,
chiar şi cel care nu-i caută un sens mai adânc, fiindcă, uneori,
simpla bucurie de a ne simţi liberi ne este suficientă. Eu vreau
să-mi spui ce reprezintă pentru tine, nu la modul general.
– Repet, bărbaţii sunt impresionaţi de imagine, nu de idei.
Ea e cea care declanşează atracţia, inspiraţia. Exemplul cel mai
bun sunt sculptorii şi pictorii, chiar şi scriitorii sau compozitorii.
Sper că nu ai de gând să-i conteşti şi pe ei.
– În cazul lor este vorba despre idealizare, despre modele.
Eu te-am întrebat ce semnificaţie are pentru tine.
– Şi eu sunt bărbat, mecanismul este acelaşi.

– Dar scopul?
– Ei, na! Parcă te-ai fi născut ieri ori n-ai mai fi făcut-o
niciodată. Intră în rând cu lumea, nu te mai fandosi atâta!
Camelia devenise din ce în ce mai iritată. Vorbea cu
bărbatul ce păruse atât de manierat la început şi care, acum, o
zorea spre mulţimea cu tendinţa de a deveni vidă din punctul de
vedere al mulţumirii durabile. Îşi iubea trupul, tremura la
gândul că i s-ar putea întâmpla vreodată ceva rău. Însă, iubirea
asta înseamnă empatie, nu abandon în faţa plăcerii pasagere, aşa
cum ar fi vrut Vali. Tăcerea ei prelungită şi atitudinea tranşantă
îl nemulţumeau. De aceea îşi continuă reproşurile.
– Sunt momente când te consider extraordinară, în altele îmi
pari înfumurată. Şi n-am nicio vină pentru asta. Simt că tot
comportamentul tău e calculat. Vrei să fii o femeie provocatoare
prin încăpăţânarea de a nu trăi la fel ca celelalte. Sau şi mai şi,
eşti de o parşivenie rară, îţi prelungeşti peste măsură plăcerea de
a-l doborî pe bărbat. Nu ştiu dacă este un complex, o răzbunare
pe bărbaţi ori un mod de a vedea lucrurile. Dacă e vorba despre
răzbunare, scuză-mă, dar nu sunt responsabil pentru
dezamăgirile tale! Te rog să nu mă compari cu niciunul dintre
protagoniştii poveştilor trecute!
– Ce te face atât de insensibil, nevoia sau nepăsarea? În
timp ce ţie ţi se pare interesant să vânezi ocazii, eu rămân la o
anumită rigoare. Habar n-ai câtă amărăciune simt...
– Tu, supusă rigorii? Mă faci să râd! Eşti o libertină cinică,
o duplicitară. Sunt sigur că ai cele mai perverse fantezii şi nu te-
ai da în lături de la nimic, ca să ţi le satisfaci, dar pozezi în
femeia plină de spirit, ţi se pare că „dă bine”.
Vali devenea mizerabil. Nici măcar nu-şi mai ascundea
frustrarea. Bărbatul plăcut de altădată dispăruse cu totul.
Camelia îşi mută instantaneu privirile spre fereastră. Avea
249 Dublu sens unic
nevoie de o rază de soare, de o imagine fără pete... Îşi imagină

că Vali încearcă să intre pe acolo ca un hoţ, un mincinos şi un
nemernic. Nu stătu deloc pe gânduri, deschise fereastra în
mintea ei şi îl împinse imediat înapoi, fără niciun regret.
– Eşti nepoliticos! Pe deasupra, şi destul de ignorant, cât să
demonstrezi suficienţa cu care îţi hrăneşti dorinţele lăsate de
capul lor. Nu ţi le judec, doar observ cum te devorează. Ce să
facem, omul se maturizează greu?! Însăşi stabilirea vârstei
minime de patruzeci de ani pentru etapa maturizării lui arată că
procesul nici măcar nu e sigur pentru toată lumea. Până şi un
butoi de varză ştie mai multe secrete despre viaţă.
– Nu înţeleg ce au în comun plăcerea cu înţelepciunea verzei!?
– Crezi că pe femei le excită extraordinar faptul că sunt
vânate, crezi că în sclipirea frenetică a ochilor bărbaţilor sunt
numai dovezi de iubire? Nu e aşa! Pentru mine e nelinişte, e
imposibilitatea de a afla dacă finalitatea va fi o mângâiere, ori
numai presanta nevoie de plăceri a urmăritorului.
– Tu dai semne de frustrare, drăguţo! Emiţi teorii feministe,
dar hai să-ţi spun un secret din propria experienţă: femeilor le
place să fie vânate! Hăituite!
– Vai, ce drăguţ eşti, cât de bine cunoşti femeile! Ce-ar fi
să-mi explici de ce are nevoie bărbatul de impunere faţă de
fiinţa cu care vrea să se bucure?
– Doar nu o violează... Bărbatul simulează o cucerire, este un
joc care îl stimulează foarte mult. Aşa este organizat mentalul
masculin.
– Vrei să spui orgoliul masculin.
– Şi ce e rău în asta? Repet, este un joc pe care şi femeile îl
agreează.
– E partea vizibilă a iceberg-ului, prietene, e acel puţin pe
care cred bărbaţii că-l înţeleg şi îl stăpânesc. Intră şi femeile în
jocul vostru, nu zic ba. În primul rând, pentru că nu le este
străin şi nici neplăcut. În al doilea rând, pentru că ele au înţeles

cât de naivi sunteţi, considerându-vă întotdeauna învingători,
când, de fapt, ele conduc acest joc, nu voi.
– Blufezi, asta faci! Şi m-am săturat! Te zbaţi să te ridici
deasupra nemulţumirii că nu ai un partener şi spui că relaţiile
sexuale au ceva grosier în ele, primitiv. Ai fi mai mulţumită cu
o relaţie în care nu sexul să fie pe primul loc? Nu vreau să te
jignesc, ţin prea mult la tine, dar ceea ce spui vine din criza
legată de vârsta de mijloc...
Auzi la el, îşi zise Camelia. Ţine prea mult la ea? Nici
măcar nu o respectă. Şi nici nu înţelege că el nu mai are treizeci
ori patruzeci de ani, ca să i se treacă cu vederea astfel de ieşiri.
– Şi tu nu eşti tot în această categorie? A, la voi se
manifestă invers! La voi totul arde şi e presant la vârsta asta...
Cuvintele tale nu mă pot jigni. Supărarea vine de la faptul că
nu-ţi pasă de ceea ce-mi doresc.
– Adică vrei să spui că sunt un amărât de hedonist, bântuit
de spectrul limitelor inevitabile ale potenţei?
– Da, dar unul pesimist.
– Nu înţeleg ce cauţi pe acel site, dacă nu te preocupă astfel
de trăiri. Ai greşit adresa, drăguţo! „Fetele deştepte” nu mai
apucă să iasă din casă de atâta studiu, nu le vede nimeni şi nici
nu sunt interesante. Asta vrei să ajungi şi tu? Sau deja eşti?
– Dacă ţi-ai fi dorit şi tu acelaşi lucru ca mine, aşa cum
încerci să laşi impresia, faza cu dezbrăcatul ar fi venit de la sine.
Tocmai asta mă face să mă întreb de ce te nemulţumeşte atât de
mult comportamentul meu? Nu cumva sunt una dintre multele
redute pe care să fii silit s-o treci la pierderi?
Vali tăcea. Adevărul e ca bisturiul, taie şi scoate la iveală
ceea ce-i îngreunează omului sufletul şi mintea. În final, cu
vocea domolită, el spuse:
251 Dublu sens unic
– Aş vrea să te cred, aş vrea să pot uita cele câteva „întâlniri

de gradul trei” din viaţa mea, care mi-au mâncat zilele. Am
ajuns să cred că răutatea şi perfidia femeilor este infinit mai
mare decât a bărbaţilor. De asta am tot revenit la dialogul
nostru. Dar nu se poate discuta omeneşte cu tine? E nevoie de
atâta vorbărie ca să deschizi uşa? Am obosit, pur şi simplu.
– Până la urmă şi orgoliile, şi măştile se satură de noi,
obosesc şi ele. Superficialitatea şi neimplicarea sapă ca picătura
chinezească. Nu am fost scutită nici eu de efectele ei cândva,
sunt un om obişnuit. Dar când am descoperit că încep să apară
tunele găunoase în sufletul meu, m-am oprit şi m-am întrebat ce
am de schimbat.
– Bun, deci eu ce aş avea de schimbat? Optica, tactica?
– Mai degrabă destinaţia spre care vrei să mergi. Pentru
simple şi furtunoase episoade, sunt încă destule persoane
doritoare şi disponibile, ştii şi tu asta. Numai că tu eşti într-o
oarecare încleştare.
– Tu dai tonul, ce vrei să fac?
– Nu despre mine e vorba. Te-ai săturat de episoade, poate
de acolo vine senzaţia de oboseală. Undeva, mai adânc, îţi
doreşti să trăieşti o poveste, una care să te marcheze, dar
calculezi pierderile. Pentru varianta a doua ar trebui să renunţi
la cucerire şi să te apuci să construieşti ceva, să dăruieşti, să-ţi
pese. Nu poţi juca două roluri în acelaşi timp fără să minţi, să
amăgeşti, să răneşti, inclusiv pe tine. Mă înţelegi?
– Dacă pentru tine e mai important să stai în cap şi să
redefineşti viaţa, n-ai decât! Clipa netrăită, e clipa pierdută. Nu
cred că mă mai pot schimba la vârsta mea. Şi nu pot fi nici atât
de misogin, încât să nu-ţi recunosc partea luminoasă. Cred că
cel mai bine ar fi să nu păstrăm legătura, m-ai încurca.
Măcar în această privinţă, Vali avea dreptate.
„Norii albi aleargă unii după alţii. Dantelaţi ori plini de

miez, îşi schimbă formele de la o secundă la alta, se rostogolesc
şi se întind uneori până la risipire. Nici vântul nu este străin de
jocul lor misterios; îi ademeneşte, le dăruieşte plutirea, ca apoi
să-i pună pe fugă şi să lase lumina să-şi întindă masa plină de
daruri. Nu se aude niciun icnet, niciun geamăt, cerul îi primeşte
şi tot el îi petrece cu privirea până dincolo de orizont ori până
dincolo de însăşi existenţa lor. Şi-n fiecare zi e la fel. Diferiţi
sunt numai ochii care desluşesc acest mister.”
253 Dublu sens unic
Capitolul 21. Prima stea
Maia se grăbea să plece la serviciu. Şi-au băut cafeaua

împreună şi erau vesele că prognoza meteo anunţa o zi fără
viscol. În acea seară vor merge la teatru.
– Să fii pregătită, când vin! Nu avem prea mult timp la
dispoziţie. Spectacolul începe la ora şapte.
– Stai liniştită! O să fiu gata! o asigură Camelia, cuprinsă de
bucurie şi nerăbdare.
Abia aştepta să vină seara. „Caii la fereastră” era o piesă
promovată intens, jucată de cei de la Teatrul „Mihai Eminescu”
din Botoşani. Actorii erau buni, chiar foarte buni. La fel erau şi
cei de la Teatrul municipal „Matei Vişniec” din Suceava. A fost o
vreme când ea şi Dan nu ratau niciun spectacol. I-au văzut de
câteva ori şi pe actorii de la Teatrul Naţional, au ascultat şi
concertele de Anul Nou, susţinute de Filarmonica din Botoşani...
Din păcate, în ultimii mulţi ani, aşa ceva s-a întâmplat foarte rar.
Sala de şapte sute de locuri era aproape plină. Câte un
întârziat apărea la capătul rândului şi era nevoit să se scuze
pentru deranjul ce-l provoca acelora care se aşezaseră deja. Nu
era o problemă, mai erau zece minute până să înceapă
spectacolul. Camelia nu a observat că şi pe rândul lor rămăsese
un loc liber şi că cineva încerca să ajungă la el. Citea pliantul
primit la intrare.
– Îmi daţi voie, vă rog?
Camelia tresări imediat.
– Sărut mâna, Camelia! Ce surpriză!
Emil stătea în faţa ei, sincer surprins. Ochii lui negri

scânteiau. Ridicată de pe scaun, era la numai câţiva centrimetri
de el. Vibra din cap până în picioare. Se priveau şi îşi zâmbeau,
de parcă dispăruseră toţi ceilalţi din jur. Maia nu înţelegea ce se
întâmplă, aştepta să-şi poată relua locul. Emil, încă plutind într-
un vis frumos, i-a strâns mâna Cameliei şi a trecut mai departe.
Despre ce o fi fost acea piesă de teatru, Camelia nu-şi va
aminti niciodată. Nici n-a băgat de seamă cum aluneca mereu în
visare. Spectacolul se ţinea în sala mare a Casei de Cultură,
foarte aproape de sala mică, unde l-a ascultat pe Emil recitându-şi
poeziile. Acum el era acolo, lângă ea. Bătăile inimii îi
confirmau tot ce simţise chiar din prima zi. Emil venise singur,
era mereu singur, la fel ca şi ea. Doar că drumurile lor se
intersectau de la o vreme. Cum ar arăta două singurătăţi
îmbrăţişate, lipite, transformate într-un cântec nemaiauzit? Ba
nu, într-o poezie, pe care doar ei ar putea s-o scrie perfect?!
„Pentru o fire imaginativă ca a mea, este provocator să ştiu

că exişti, că eşti aproape, dar nu te pot atinge decât cu nişte
cuvinte spuse în gând. Iubesc toate cuvintele, iubesc şi
gândurile, cu ele mă înalţ în fiecare zi, dar nimic nu se
compară cu atingerea, cu trăirea, cu satisfacţia că sunt trează
şi că totul este aievea. Întotdeauna am visat, poate că şi pe tine
te-am visat. Poate de tine mi-a fost dor şi n-am ştiut... Am
aşteptat răbdătoare să vină momentul când nu va mai trebui să
mă simt o anonimă, aşteptându-mi trenul. Puteam întreba
Oracolul la ce oră va veni acel tren, dar n-am făcut-o. Aş fi
pierdut o grămadă de emoţii, de dorinţe...”
Aplauzele i-au întrerupt Cameliei reveria. Lumea din sală

era entuziasmată după clipele trăite împreună cu actorii. S-a
255 Dublu sens unic
ridicat şi ea în picioare să aplaude şi a privit o clipă spre Emil.

La fel făcea şi el, buzele lui parcă-i spuneau să-l aştepte.
Pe holul mare şi luminat de neoane, umplut dintr-odată de
şoapte şi parfumuri suave, Emil îşi făcea loc printre oameni.
Camelia tocmai îi spusese Maiei despre domnul misterios care
se aşezase la câteva locuri de ele. Sprâncenele ridicate a uimire
şi zâmbetul ei degajat au fost singurul răspuns. Dar suficient.
– Mă bucur să vă întâlnesc, zise Emil, cu eleganţă.
– Ea e Maia, fiica mea!
– Sărut mâna, domnişoară! Ce aţi spune de o plimbare? Vă
invit pe amândouă.
– Încântată de cunoştinţă! Şi de invitaţie. Sper că nu
dezamăgesc, dar am primit una încă de ieri.
– S-a întors Ovidiu de la Bucureşti?, o întrebă Camelia.
– Da, şi mă aşteaptă afară. Mi-a părut bine!
Maia le-a zâmbit, pornind deja spre ieşire. Camelia îi
mulţumea în sine, ştia bine că Ovidiu abia plecase...
– Sper că nu mă refuzi şi tu, îi spuse Emil drăgăstos şi îi
întinse braţul.
Camelia se lipi de el şi nu adăugă nimic. Emil o tutuise,
făcuse un pas decisiv către ea...
Afară ningea cu încetinitorul. Au pornit-o agale pe trotuarul
luminat din plin, în urma celor care se grăbeau spre casă.
– Ţi-a plăcut piesa? întrebă Emil, întorcându-şi faţa spre ea.
– Nici nu ştiu despre ce a fost vorba.
– Cred că glumeşti.
– Mai mult sau mai puţin.
Camelia i-ar fi povestit ce s-a întâmplat cu ea în sala de
spectacol după acea strângere de mână. Nu e om să nu fi trăit,
măcar o dată, aruncarea peste marginile realităţii. Îşi aduse
aminte însă că se hotărâse, nu de mult, să nu mai grăbească
evenimentele, să nu le mai îmbrace în costume de gală înainte ca
ele să fie pregătite pentru asta. Se simţea atât de bine lângă el, de
ce să rupă vraja? Se întoarse pe jumătate şi-l întrebă curioasă:
– Vii des la spectacole?
– Mi-e ruşine s-o spun, dar nu mai ţin minte de când nu am
mai fost. Nici azi n-aş fi venit, dacă nu s-ar fi petrecut ceva la
serviciu. Biletul îl am de la o colegă, grefieră. Iubitul ei s-a întors
mai repede din delegaţie şi ea a renunţat la spectacol. Şi eu aş fi
procedat la fel, să ştii! Mi l-a oferit şi a insistat să-l primesc.
– Hm!
– Iar eu vin aici şi te găsesc pe tine. Ca să vezi!
– Da, ca să vezi ce poate face un bilet pentru doi oameni,
zise şi Camelia.
– Apropo, crezi în întâmplare? o întrebă Emil.
– Nicidecum!
– Ce bine! Chiar azi mă gândeam la tine şi mi-era ciudă că
vremea e atât de rea.
Camelia nu-şi ascunse nedumerirea.
– Ce legătură am eu cu vijelia din ultimele zile?
– Voiam să te invit la o plimbare până la Ilişeşti. Brazii sunt
plini de zăpadă, arată fantastic. Iar drumul se strecoară printre ei
în cea mai mare parte. Dar nu ştiu cât de înzăpezit este acum şi
nu ştiam dacă ţi-ar plăcea să vezi aşa ceva.
– Cum să nu-mi placă? Îmi aduce aminte de copilărie.
– Ai vrea să mergem sâmbătă? Bine, dacă nu eşti ocupată.
Of, asta trebuia să te întreb mai întâi.
– De azi înainte nu mai trebuie să te preocupe o astfel de
întrebare.
În acea seară, a nins doar până când s-au îmbrăţişat aproape
timid şi totuşi tandru, înainte de a se despărţi. În următoarele
două zile gerul nu a lăsat soarele jucăuş să topească zăpada de
pe brazi. Sâmbătă, au plecat pe la ora două după amiază. Nu
erau mai mult de douăzeci de kilometri până la Ilişeşti şi vara
257 Dublu sens unic
nu le-ar fi trebuit nici douăzeci de minute ca să ajungă. Dar ei

nu se grăbeau, erau acolo ca să se bucure de tot ce vedeau, de
tot ce simţeau. Cerul senin amplifica strălucirea zăpezii din jur
şi călătoria începea să semene cu o mângâiere. Nici traficul nu
era aglomerat şi asta era destul de ciudat pentru traseul care
făcea legătura dintre oraşul Suceava şi celelalte oraşe ale
judeţului, până la graniţa cu judeţul Bistriţa-Năsăud. De cum au
ajuns la biserica din comuna Ilişeşti, urcând pe drumul curăţat,
în faţa lor au apărut serpentinele şi pădurea. Emil avusese
dreptate, peisajul era minunat. Peste câteva minute erau deja ca
într-un tunel alb. Brazii încărcaţi de moliciunea zăpezii îşi
întindeau braţele spre ei. Emil a oprit maşina şi au coborât
amândoi. Rezemaţi de capotă, unul lângă altul, priveau şi
tăceau. Au stat aşa minute în şir. Apoi Emil şi-a lăsat capul spre
ea şi, cuprinzându-i umerii, o apropie de el, întrebând-o tandru:
– Ce-ţi imaginezi?
– O ieşire din timp, o călătorie spre noi înşine ori către noi
doi... Drumul pare drept, întins, dar ştiu că urmează o curbă,
apoi altele şi altele...
– După prima curbă, pe dreapta, e un fel de cabană. Acolo a
fost casa părinţilor mei. Am muncit vreo doi ani până am făcut-
o aşa cum mi-am dorit. Te-ai încumeta?
– Când sunt fericită, nu mi-e frică de curbe.
– Şi-acum eşti?
– Presimt că aş putea fi...
Emil o strânse în braţe şi o sărută pe frunte. Cameliei i se
păru că drumul acela s-a luminat din toate părţile ...
Cabana era cochetă. Bârnele se îmbinau perfect la colţuri,
formând pereţii drepţi şi destul de înalţi. În cel din faţă erau
decupate uşa şi o fereastră. Pe lateral se vedeau două ferestre.
Cărarea până la treptele din faţa uşii era destul de lată, probabil
betonată. Acoperişul în patru ape era ascuns sub zăpadă şi

numai hornul se vedea şi fumul dens ce se ridica alene în aer.
– Locuieşte cineva aici? întrebă Camelia.
– Doar eu vin, şi nu tot timpul.
– Am văzut fumul ieşind pe horn...
– A, l-am rugat pe vecinul meu să aprindă focul mai
devreme... Durează un pic până se încălzeşte în casă. Nu-mi
place frigul.
Emil a descuiat uşa şi a invitat-o înăuntru. Camelia a făcut
doar doi sau trei paşi. Nu-i venea să creadă ce vede. Pereţii erau
încărcaţi de cărţi, aranjate pe rafturi de lemn lăcuit. Gravuri şi
mici statuete întrerupeau monotonia acelor şiruri de titluri,
atrăgându-i şi mai mult privirea. O veioză cu abajur galben-
portocaliu împrăştia lumina la capătul canapelei acoperite cu un
pled de lână albă. Pe masa pătrată, tot din lemn, se vedeau câteva
din volumele de poezii ale lui Emil şi o agendă mare, deschisă.
Mere, nuci şi conuri de brad stăteau cuminţi într-un colţ, aranjate
de mâna cuiva visător... Din soba de fontă, cu picioare fixate pe o
placă de gresie, se auzea focul arzând. Pe marginea plitei aştepta
ibricul cu cafea; mirosul dulce-amărui se împrăştiase peste tot.
Prin uşa deschisă, se vedea şi cealaltă odaie. Camelia nici nu s-a
mişcat din loc, era fermecată de atmosfera în care intrase. Emil
rămăsese tăcut în spate, lângă uşă, aşteptând un semn de la ea.
Când s-au întors spre el, ochii Cameliei i-au spus tot ce-şi dorise
el să audă. Dintr-un singur pas a fost lângă ea, a luat-o în braţe şi
a privit-o atât de intens, încât ei i se păru că sărutul lui a dărâmat
toate zidurile lumii şi o ridica mai sus decât cel mai îndrăzneţ vis
pe care îl avusese în ultima vreme...
Îmbrăcat cu un tricou roşu aprins, Emil părea mai tânăr. Părul

negru şi ondulat, cu fire albe, mai ales la tâmple, era în dezordine,
ceea ce-i făcea privirea mai blândă. Ori poate, mai senzuală. Îi
259 Dublu sens unic
dăduse şi Cameliei un tricou, galben şi larg, şi amândoi sorbeau

cu plăcere cafeaua fierbinte, privindu-se de aproape.
– Aici e sanctuarul tău? îl întrebă ea, arătând cu mâna spre
pagina deschisă a agendei, unde erau versurile scrise îngrijit.
– Multe din poeziile pe care le-am publicat le-am scris aici.
Spre deosebire de apartamentul din oraş, aici nu mă simt încolţit
de singurătate. Din cauza serviciului, nu pot veni de câte ori mi-
ar plăcea, dar odată ce trec pragul uşii, dispare tot ce mă apasă.
Foarte puţine persoane ştiu de locul ăsta şi încă şi mai puţine l-
au văzut.
Camelia se bucura în sinea ei că face parte dintre cei puţini.
Nu intenţiona să-l întrebe de ce tocmai ea, fiindcă îşi aduse
aminte cum a întrebat-o dacă ea crede în întâmplare. Aceasta nu
era o întâmplare pentru ei, iar izbucnirea de mai înainte n-a fost
o simplă dorinţă...
– La întrebarea aceea te las pe tine să răspunzi. Şi nu doar la
aceea sau numai azi.
Camelia se miră. Îi plăcea ce aude, dar...
– N-am pus nicio întrebare, spuse ea surprinsă şi parcă
dezvinovăţindu-se.
– Ba da, ai pus-o în gând. Nici nu-ţi închipui cât de multe
spun ochii tăi. Aşa mi s-a întâmplat şi în prima seară, când mă
întrebai cum ai putea să mă uiţi... Pentru alţii, poate a părut o
formulare de complezenţă, dar nu şi pentru mine. Măcar ştii
cum vorbesc ochii tăi, ţi-a mai spus-o cineva?
– Of, Emi!
Se cuibări toată lângă el. O copleşeau emoţiile şi era prima
oară când nu-i mai venea să plângă din cauza lor. A fost atât de
obositor să şi le motiveze de fiecare dată! Emil îi dăruia liniştea
cuvintelor subînţelese şi libertatea de a fi, în sfârşit, ea însăşi.
– Eşti un copil, Camelia! Numai copiii pot exprima uimirea
şi recunoştinţa atât de firesc.
– Din păcate, sunt un copil rănit...

– Se vede şi asta, dar din punctul meu de vedere toţi suntem
răniţi şi nu există altcineva care să ne vindece. Doar noi înşine.
Cel mai bine, doi câte doi. Dragostea este un tango perpetuu.
Spectatorilor le vine greu să înţeleagă până unde este provocare
şi de unde începe zborul spre desăvârşire. Dar pentru acest dans
minunat este nevoie întotdeauna de două amfore pline de
lumină şi răbdare, care să creeze curcubeu între ele.
Vorbise poetul. Inima Cameliei auzea fiecare cuvânt; se
trezea din somnul prelung al vorbelor fără ecou, fără
profunzime, şi îndrăznea să se apropie de o fereastră deschisă
spre viitor. „Caii la fereastră”... Oare nu despre ea şi Emil o fi
fost vorba în piesa de teatru?! Altfel de ce simţise că a stat la
fereastră, în braţele lui, întreaga oră şi jumătate, cât a durat
spectacolul?! Şi de ce se simte atât de bine, că el vorbeşte
despre iubire?
– Mă întreb dacă oamenii au atâta răbdare unii cu alţii, dacă
au destul timp să fie împreună, spuse ea, dar nu îngrijorată.
Voia părerea lui, atât.
– Cred că aici este o mare neînţelegere, începu Emil.
Vindecarea nu depinde de durata cât suntem împreună. De ce să
ne dorim ca o relaţie să ţină zeci de ani, dacă nu suntem sinceri?
Ca să târâm zeci de ani acele răni după noi, să tot amânăm
vindecarea şi să agonizăm la nesfârşit? Altceva ar trebui să-şi
dorească oamenii...
Oamenii îşi doresc fericirea, se gândea Camelia. Aşa i-a
auzit spunând pe cei mai mulţi dintre ei. Şi e dureros că nu-i
poate întreba nimeni, fără să-i zdruncine cu întrebarea aceea,
cum i-ar ajuta faptul de a fi fericiţi tot timpul? De unde ar şti ei
că sunt fericiţi, dacă nu pot conştientiza fericirea decât prin
comparaţie cu situaţiile când nu o simt? Emil are dreptate.
Oamenii nu mai ştiu ce să-şi dorească...
261 Dublu sens unic
– Şi ce simţi tu că ar trebui să-şi dorească oamenii? îl

întrebă ea, cuminte.
Emil o ridică şi o îndepărtă de el, atât cât s-o poată privi în
timp ce-i răspunde.
– Intensitatea şi sinceritatea momentelor ce le trăiesc
împreună. Astfel de momente cauterizează, şterg urmele, ne
botează încă o dată.
Camelia se simţea hipnotizată de ochii lui strălucitori. Oare
el încerca să o protejeze? Îi transmitea oare, că ei doi au foarte
puţin timp la îndemână?...
„Fiecare om are puţin timp la îndemână. Totul e să nu

îngroape talantul primit în dar.”
Emil îi zâmbea şi nu înceta s-o privească, când îi vorbea.

– Nu întreba inima de ce iubeşte pe cineva, şi nu pe
altcineva! Inima nu ştie nimic despre nume, timp, motive sau
judecăţi de valoare. Ea nu este îngrădită de nimic şi nu dă
socoteală nimănui.
– Putem iubi pe oricine, Emi? Putem iubi doar pentru că
el/ea ne iubeşte? Putem sta alături de cineva, doar ca să nu ne
mai însoţim de propria noastră singurătate?
– Putem, draga mea, sigur că putem! Alegerea ne aparţine,
însă cât timp ne va trebui până să simţim că suntem străini în
propria noastră viaţă? Iubirea nu este raţională. Degeaba
plănuim s-o cumpărăm, s-o răpim, s-o închidem în colivii, ca să
n-o pierdem! Rostul ei este să ne elibereze de constrângeri.
– Nu aşa o definesc oamenii.
– Ei se străduiesc s-o definească, pentru că nu ştiu un lucru:
că astfel o micşorează şi chiar o deformează. Dar iubirea îi iartă
şi se întoarce la ei înc-o dată, ţinându-le de cald, atunci când nu
mai ştiu în ce să creadă.
Ce frumos vorbea Emil despre iubire! Nu se referea la

cucerire, control, izolare de ceilalţi. N-o reducea la dorinţă şi
plăcere... Din ce lume venea bărbatul din faţa ei?
– Ce s-ar întâmpla, dacă s-ar împlini toate dorinţele noastre?
Crezi că am fi fericiţi? îl mai întrebă ea.
– Am fi, dar ne-am plictisi. Nici nu ne dăm seama cât bine
aduce emoţia aşteptării. Abia atunci suntem creativi şi activi, şi
poate numai atunci suntem pe de-a-ntregul vii. Nimeni, în afară de
noi, nu ne poate transforma propria lume într-o lume mai bună.
Căderile sunt omeneşti, ridicările din neputinţă sunt magice. În
amândouă locuieşte adevărul şi deasupra lor este iubirea.
– Şi de ce n-o simţim întotdeauna?
– Iubirea nu poate fi atinsă, pentru că e lăsat de la
Dumnezeu ca ea să ne atingă pe noi.
Sigur e un hipnotizator, îşi zise Camelia, cuprinsă de o
moleşeală ce nu o speria deloc şi nu-i făcea niciun rău.
– Mi-e somn, Emi! Te rog, stai lângă mine!
Emil o mângâia. Din când în când îi săruta părul şi fruntea.
Camelia simţea cum omul acesta îi deschidea toate uşile
sufletului, ca să intre soarele şi aerul proaspăt.
263 Dublu sens unic
Capitolul 22. Ca şi cum îşi asculta inima
Afară era întuneric şi nu se auzea niciun zgomot. Doar focul

din sobă, mistuind lemnele uscate. Camelia se ridică în capul
oaselor şi-l văzu pe Emil aplecat peste agenda lui, la masa de
scris. Nu-şi putea da seama, dacă e dimineaţa devreme ori e
miezul nopţii. O văzu şi el.
– Bună dimineaţa, somnoroaso!
– Cum, s-a făcut dimineaţă!?
Emil îşi închise stiloul de culoarea vinului târziu şi veni
lângă ea.
– Tocmai începe o nouă zi.
– Asta înseamnă că o vom lua de la capăt?
– Depinde la ce moment te referi...
Camelia se binedispuse dintr-odată. Se simţea în siguranţă.
Oricare ar fi momentul pe care l-ar alege ca referinţă, el va fi
doar o continuare, deoarece repetarea are ceva original în sine,
ceva unic de fiecare dată. Omul nici măcar nu respiră de două
ori la fel, cum ar putea să facă dragoste de două ori la fel?!
„Dragostea se trezeşte la şapte fix. I-a spus ei cineva că

atunci are ochii aprinşi, că toate pornirile care îi ies din piele
sunt panglici lucioase, chemări lunecoase. Bineînţeles, i-a mai
spus că atunci e cea mai frumoasă, că poate sări şi peste micul
dejun. I-ar putea suspecta de minciună pe cei care o chemau?”
– Ce ai visat, poetule?
– Nu ştiu. Dar tu?
– Nici eu nu ştiu. Şi e ciudat, fiindcă eu visez în fiecare

noapte. Hm! Unde s-or fi dus visele noastre?
– O fi vremea să le trăim...
– Aşa ca acum? întrebă Camelia, provocatoare.
– Putem încerca şi mai mult. Omul vrea întotdeauna mai
mult. Ce zici?
– Eu zic că Schopenhauer avea dreptate să se întrebe dacă
voinţa poate să voiască ceva şi dacă asta e suficient ca să
afirmăm că putem să facem ce vrem noi.
– O, ce răspuns! Schopenhauer! Merită să vorbim despre
asta. Dar gata, fugi la baie! Eu o să fac o cafea cum n-ai mai
băut. O cafea la jar, în loc de nisip.
– Mai târziu. Mi-e prea bine lângă tine.
– Dacă nu asculţi, te scot cu picioarele goale în zăpadă.
Era uşor să-l asculte pe Emil, era ca şi cum îşi asculta inima.
Camelia plutea, se odihnise bine. Şi era atâta linişte în mintea
ei, în sufletul ei. Nu aşa i se întâmplă unei femei, când e cu
bărbatul care o atrage irezistibil, ar putea spune cineva. Dar cine
e acel cineva care să ştie mai bine ca ea cât de mult a tânjit după
astfel de clipe de pace, de mulţumire, de libertate?
Cabana lui Emil e tot ce-şi poate dori un om al mileniului
trei. Rustică şi modernă în acelaşi timp. Departe de zgomotul
oraşului şi de poluarea lui, dar nu lipsită de utilităţi. Emil se
gândise la toate: curent electric, apă caldă, toaletă, antenă
satelit. Puteau locui acolo foarte bine, nici măcar nu erau
departe de oraş. Doamne, ce-s cu ideile astea, se întrebă
Camelia, surprinsă. Abia l-a cunoscut, e prima lor întâlnire... Îşi
clăti bine faţa şi refuză să se privească în oglindă. Era sigură că
nu ar recunoaşte-o pe cea care i-ar zâmbi de acolo.
Tot zâmbitor l-a găsit şi pe Emil, care turnase deja cafeaua
din ibric şi desfăcea pachetul cu biscuiţi.
265 Dublu sens unic
– Vrei căniţa verde ori cea portocalie? o întrebă el.

– Te alinţi. Şi nu-ţi stă rău. O vreau pe cea...
– Verde!
– De unde ştiai că e culoarea mea preferată?
– Rezonează cu ochii tăi.
Camelia veni lângă el şi se lipi drăgăstoasă. Emil îi cuprinse
mijlocul cu mâna stângă iar cu dreapta îi ridică încet capul spre el.
– Rezonează, mai ales când te bucuri.
– Nu mă tem să mă predau acestei bucurii.
– Nici n-ai avea de ce. Cu mine eşti în siguranţă. Totdeauna
vei fi în siguranţă.
Camelia ar fi vrut să spună ceva, dar n-a mai apucat. Emil i-
a acoperit buzele cu buzele lui. Când s-a aşezat la masă,
aproape de el, Emil a adăugat:
– Şi nu te mai întreba de ce tu!?
Erau cam de aceeaşi vârstă, poate să fi fost o diferenţă de un
an-doi între ei. Dar Emil avea grijă de ea într-un mod aproape
patern. O domina, numai că o făcea foarte blând, protectiv.
Uneori misterios. Între ei se putea observa o stare de
normalitate la care, de regulă, un bărbat şi o femeie ajung mai
târziu, după ce se obişnuiesc unul cu celălalt. Şi se vedea că
amândoi erau mulţumiţi şi din acest motiv.
– Mai înainte scriai? îl întrebă, curioasă.
– Reciteam versurile scrise luna trecută. Nu sună bine, nu
mai par scrise de mine. Cred că voi renunţa la ele.
– Am un prieten, începu să povestească Camelia. Un om
nemaipomenit. Scrie pagini întregi, reciteşte, apoi închide totul
în sertar şi uită de ele. Se aruncă în vâltoarea trăirilor, a
responsabilităţilor, iubeşte, urăşte, iartă, visează... Devine un
om obişnuit, pentru că aşa vrea el. După un timp, deschide
sertarul şi citeşte din nou, cu mari emoţii. Am avut o strângere
de inimă, când mi-a povestit că nu o dată s-a întâmplat să
arunce totul la coş. Ori o mare parte. L-am întrebat de ce face

asta. Răspunsul a venit ca o revelaţie: nu se mai regăsea în acele
scrieri, nu-l mai reprezentau.
– Ideea distrugerii propriei creaţii în numele perfecţiunii, a
găsirii celei mai grăitoare definiri a eu-lui...
– Exact! Aşa că, dacă nu-ţi mai „sună” bine versurile,
aruncă-le! O să le regăseşti în altă formă, altă dată.
Emil o ascultase atent, cu plăcere. Chipul său, asprit de
seriozitatea pe care o afişa în cea mai mare parte a timpului,
transmitea satisfacţie, se luminase. Cameliei nu-i scăpă
transfigurarea. Probabil nici el nu-şi găsea prea uşor
interlocutorii, se gândi ea, amintindu-şi câtă frustrare se adună
din astfel de strigăte în deşert. Nu-l cunoştea bine, nu putea fi
sigură că despre asta era vorba. Sunt atâtea motive pentru care un
om se înseninează dintr-odată... Dar de ce ar interesa-o motivele
şi nu farmecul momentului? Erau primele ore ale primei dimineţi
petrecute cu el, trăite cu intensitatea despre care îi spusese ieri că
ar trebui să şi-o dorească toţi oamenii. De ce n-ar fi cuprinse de
febrilitate şi gândurile lor? Ah, această plăcere nu poate fi
înţeleasă uşor, nu de oricine! De atâtea ori i-a fost refuzată...
Tăcerea lui, prelungită, nu-i îngreuna sufletul. Îl simţea
relaxat şi totuşi nerăbdător ca dialogul acela să-şi urmeze calea
pe care pornise. Ca să fie mai convingătoare şi solidară cu el, îi
atinse mâna şi i-o mângâia, în timp ce îi spunea:
– Şi mie mi se întâmplă uneori să nu mă regăsesc în
cuvintele ori acţiunile mele. Poate e vremea să ieşim din ceea ce
credem că este realitatea. Mulţi spun că trăim, de fapt, o iluzie.
Că viaţa noastră este doar o iluzie.
– Cred că din multe puncte de vedere aşa este.
– Altfel spus, nu putem avea certitudini.
– În afară de cele pe care le trăim sub forma pură a emoţiei?
Mă tem că nu.
267 Dublu sens unic
– Eşti primul bărbat care-mi spune că nu are alte certitudini

în afară de ceea ce simte.
– Aş vrea să rămân şi singurul, zise Emil, sărutându-i mâna.
– Vorbesc serios. Ai spus ceva ieşit din comun, dar, mai
mult decât atât, ceva preţios.
– Şi pentru mine e. Doar că nu depinde numai de voinţa
mea... Asta, apropo de Schopenhauer. Îi ador ideile.
Cuvintele lui o electrizau. Dialogul era departe de cele avute
până atunci cu oricare dintre partenerii ei...
Din acea zi, pentru Camelia calendarele nu şi-au mai rupt
filele cu nepăsare. Iarna devenise brusc cel mai frumos anotimp.
Cabana de lemn o înconjura de fiecare dată cu liniştea în care
redescoperea iubirea. Venea cu Emil la sfârşit de săptămână şi
acolo, departe de tumultul prezentului, de umbrele trecutului şi
de orice frământare pentru viitor, trăia ceea ce pentru alţii ar
părea o exagerare. Trăia prezentul. Citeau, scriau şi comentau
cu uşurinţă. Fiecare simţea că face parte din lumea celuilalt şi că
are cu ce s-o îmbogăţească.
„Viaţa este o scară şi spre fericire. Treptele ei sunt

alunecoase uneori, prea înalte alteori, dar niciodată atât de
înalte, încât să nu reuşim până la urmă să le urcăm.”
Capitolul 23. Cu ochii deschişi
Povestiseră destul, mai ales Camelia. Despre fericire nu sunt

multe de spus, de analizat, şi totuşi ea poate fi descrisă la
nesfârşit. Continuarea conversaţiei nu mai părea să aibă vreun
rost. Cu toate acestea, Elena o întrebă cu toată seriozitatea:
– Ţie de unde îţi vin atâtea idei?
– De acolo de unde îţi vin şi ţie, că doar nu-ţi închipui că am
un card special, cu care accesez o cameră secretă a universului?!
„Acea cameră a universului există. Şi câte căi de a pătrunde

acolo ne sunt la îndemână!... Bate şi ţi se va deschide!... Oare
ce ar înţelege Elena, dacă i-ar spune asta?! Ar crede?”
Ochii Cameliei, niciodată cu o culoare încadrată strict în

variantele obişnuite, căpătară nuanţe mai intense de verde,
stropite din loc în loc cu auriu, ca cel al stelelor într-o noapte de
vară. Era semnul că mintea ei intra în arenă şi îşi măsura
potenţialii adversari. Întrebările Elenei nu erau aruncate
întâmplător. De multe ori s-au dovedit o încercare subtilă de a o
lua prin surprindere şi a-i dovedi că nimeni nu poate fi sigur de
ceea ce crede.
– Nu există secrete în univers, continuă Camelia. Există
doar o nepricepere de a vedea ceea ce este în jur, o miopie cu
tendinţa de a se agrava. Nu mă refer la ochii fizici, deşi nici ei
nu mai cuprind decât puţinul pe care este în stare să-l înţeleagă
mintea noastră. Majoritatea oamenilor nu vor să creadă decât
ceea ce văd, de aceea caută dovezi, iar logica, asocierea şi
269 Dublu sens unic
deducţia nu-şi mai găsesc locul în ei. Pentru mine, e valabilă

cealaltă cale. Eu văd ceea ce cred.
– Să ne mai mirăm că lumea seamănă cu o casă de nebuni?
Fiecare vede lucrurile cum crede de cuviinţă, apoi le cere celorlalţi
să îi dea dreptate şi să îl urmeze. Mi se pare absurd şi periculos!
În sfârşit, Elena făcuse o remarcă despre lumea în care
trăieşte! Camelia era surprinsă de răspunsul ei.
– Când eram încă un copil, voiam să ajung şofer de cursă
lungă, spuse ea, amintindu-şi totul cu plăcere. Dar la vremea
aceea o asemenea meserie era rezervată numai bărbaţilor. Mama
se îngrozea de preferinţa mea şi a luat-o ca pe o încercare de a
impresiona ori o naivitate specifică celor vreo cincisprezece ani
ai mei, în timp ce eu mă vedeam călare pe un camion uriaş,
colorat, cu care străbăteam lumea întreagă, încercând s-o cunosc
şi s-o înţeleg mai bine!
– De la prea multe filme ţi se trăgea.
– Care filme? Ai uitat că aveam numai două ore de program
la televizor, şi alea cu ştiri despre tovarăşu’? Nu filmele m-au
impresionat, ci cărţile. Aş reciti Jules Verne. Oare cum aş simţi
acum călătoriile acelea fantastice din cărţile lui? Scriitorii de
ficţiune sunt ei înşişi un mister.
– Eu n-am putut citi aşa ceva. Nu citesc ficţiune, mi se pare
o joacă, o rătăcire ce poate rătăci şi alte minţi. Mie mi-au plăcut
poveştile din „O mie şi una de nopţi”. Mi-e dor de ele, poate n-
ar strica să le recitesc.
Camelia analiza prietenia ei cu Elena. Aparent, era un
continuu dezacord între ele, doar aparent...
– Fiecare, cu dorul ei, nu? Eu tânjesc după o călătorie în
jurul lumii. E un dor greu de explicat, pentru că nu este vorba
de excursii sau de o simplă curiozitate. Îl simt ca pe un drept.
Există atâtea locuri minunate pe care aş vrea să le văd şi oameni
cu care să vorbesc. Deşi trăim pe aceeaşi planetă, suntem total

diferiţi unii de alţii şi asta e minunat.
Elena nu se miră de cele auzite, ci de un fapt cât se poate de
simplu, peste care Camelia trecuse ori nu-l luase în calcul.
– Ai la îndemână internetul, cine te opreşte?
– Crezi că e acelaşi lucru? Atunci ce nevoie mai ai de
prezenţa, de atingerea cuiva? Poţi iubi o imagine sau o părere
şi să fii fericită numai cu atât? Nu prea. Nu sunt şofer de cursă
lungă, nu sunt nici filosof, doar o femeie care s-a simţit bine
bătându-şi capul, cum spui tu, să descopere lumea în care
trăieşte. Şi cum să fi reuşit altfel decât fiind atentă la cei din
jurul meu, urmărindu-le gesturile şi tăcerile, sperând ca
acestea să fie mai grăitoare decât ale mele şi, astfel, învăţând
de la ele, să mă descopăr şi în profunzimea mea, nu doar în
oglinda de pe hol.
Elena ştia ce înseamnă să se compare cu alţii, a făcut-o de
multe ori şi se întreba dacă a câştigat ori a pierdut în final.
Camelia însă vorbea despre altceva şi nu îi era deloc uşor să
fie de acord. I se părea o contradicţie, dacă nu cumva chiar
făţărnicie.
– Aş putea spune că te foloseşti de oameni ca să-ţi obţii
înţelegerea, îi reproşă Cameliei.
– Interdicţia de a mă folosi de oameni se pune în alt context,
Elena! Nu mă interesează să le iau oamenilor din ceea ce le
conferă putere de exprimare, nici să le deviez drumul. În
schimb, mi-ar plăcea să dobândesc vederea interioară, care să
traducă cu uşurinţă tot ce întâlnesc în calea mea, indiferent dacă
acel ceva are sau nu are o formă fizică.
– Şi cu ce te-ar mai ajuta şi asta? întrebă Elena, aproape cu
disperare.
– Oamenii nu spun niciodată adevărul întreg despre ei, dacă
nu sunt ajutaţi să o facă. Asta e firea omenească. Acum,
271 Dublu sens unic
gândurile şi analizele despre viaţă nu mă mai obosesc. Am găsit

bărbatul cu care pot să le împart, să le extind, să le trăim
amândoi, fără să fie o chestiune de viaţă şi de moarte a cui a
fost ideea ori cine e mai cu moţ. – Dacă mi-o spuneai mai de
mult, te-aş fi întrebat pe ce planetă o fi posibil aşa ceva?!
– Iar eu ţi-aş fi spus că pe aceea pe care tot am s-o găsesc...
Capitolul 24. Acoperişul lumii
Judeţul Suceava a fost dintotdeauna atracţia turiştilor,

datorită faimoaselor mănăstiri şi biserici. Cetatea de Scaun şi
Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Putna, Suceviţa,
Voroneţ, Dragomirna, Bogdana şi Bogdăneşti, Arbore, Zamca,
Râşca sau Rarău – fiecare este o bijuterie dintr-un şirag
miraculos! Alături de ele venise de curând şi zona de agrement
de la Gura Humorului, amenajată pe aproape douăzeci şi cinci
de hectare: un parc dendrologic minunat, o pârtie de schi
surprinzătoare, cu lungimea de 1.350 de metri, dotată cu
telescaun, o instalaţie de produs zăpadă şi nocturnă. Alături,
cealaltă zonă, „Ariniş”, cu piscină acoperită, de dimensiuni
olimpice, un bazin de înot destinat copiilor, terenuri pentru
sporturi diverse, plus patinoarul artificial.
Oraşul Gura Humorului a devenit staţiune turistică de prin
anul 2005. În componenţă cuprinde şi satul Voroneţ, cu
Mănăstirea Voroneţ, monument istoric din vremea lui Ştefan cel
Mare, supranumită „Capela Sixtină a Estului”. Cine nu a văzut-
o cu ochii lui, nu va înţelege de ce. Camelia se mâhni la acest
gând, amintindu-şi excursiile făcute în timpul şcolii generale cu
profesoara de istorie. O femeie frumoasă şi exigentă, un
pedagog plin de suflet şi de dragoste de ţară. De ce a ridicat
Ştefan cel Mare atâtea mănăstiri şi pentru cine, o întrebau
copiii, cu inocenţă, dar şi cu seriozitate. Ea nu le putea spune
decât versiunea oficială, aprobată de Ministerul Învăţământului.
Dar copiii aveau bunici ori părinţi care îndrăzneau să spună, că
fiecare mănăstire a fost ridicată ca pioasă recunoştinţă faţă de
273 Dublu sens unic
Dumnezeu, pentru ajutorul primit în războaiele cu turcii. Câte

războaie, atâtea mănăstiri, în care erau pomeniţi cei ce au ţinut
mai mult la neamul lor decât la propria viaţă. Picturile interioare
şi mai ales cele exterioare, realizate la un înalt nivel artistic,
sunt dovada cea mai grăitoare a credinţei poporului român.
Emil nu i-a dat niciun indiciu despre „excursia la munte” de
a doua zi. Camelia a crezut că este vorba despre împrejurimi.
Pădurea de conifere, ce creştea chiar în spatele cabanei, era o
permanentă invitaţie la plimbare. Dar el avea alte planuri. Şi lui
îi plăceau surprizele tot atât de mult cât şi Cameliei. Era în
continuare jovial. Plecaseră de la Ilişeşti spre Gura Humorului
înainte de ora zece dimineaţa, echipaţi de iarnă, cu haine
îmblănite şi bocanci, căciuli şi fulare groase, viu colorate, şi
ochelari de soare. Zăpada strălucea fantastic în acea zi însorită.
Nu era Valentine’s Day, nici Dragobete. Era încă o zi perfectă
pentru dragostea lor.
Forfota de la poalele pârtiei de schi creştea de la o oră la
alta, era tonică şi molipsitoare.
– O cană cu vin fiert şi scorţişoară pentru curajoasa mea
însoţitoare! îi spuse Emil, adăugând că asta îi va ajuta să intre şi
mai bine în atmosfera de sărbătoare.
Pârtia era vizibilă doar parţial, atât cât putea cuprinde
privirea de la ultima ei curbă strânsă, după care se lăţea, pentru
sosirea în siguranţă a schiorilor. Era multă lume şi pe pârtie, şi
pe aleile din faţa ei. Pe albul de fundal, costumele de schi ieşeau
în evidenţă datorită culorilor fosforescente şi mişcărilor
neîncetate ale celor ce le purtau. Majoritatea erau tineri şi copii.
Se auzeau râsete, urale şi aplauze. Muzica nu le putea acoperi,
chiar dacă boxele erau scoase afară. Ea doar le însufleţea.
Camelia privea totul şi se desfăta cu frumuseţea peisajului.
Gerul slăbise şi ninsorile nu dădeau semne că vor să-i strice ziua.
– Minunat! Nici nu mai ţin minte de când nu am fost atât de

aproape de o pârtie.
– Ai schiat vreodată? o întrebă Emil, aranjându-i căciula ce-
i căzuse prea mult într-o parte.
– Oho, de câte ori! Dar asta în copilărie, la Vatra Dornei. Şi
acolo este o pârtie grozavă.
– Ştiu, am fost şi acolo.
– Una dintre gleznele mele suferă şi acum de la entorsa cu
care m-am pricopsit de la schiat. Cealaltă e la fel de afectată,
dar nu cred că-ţi închipui care este cauza.
Emil ridică din umeri, neputincios. De unde să ştie el atâtea
despre ea?
– De la pantofii cu tocuri prea înalte. I-am purtat zi de zi,
ani de zile…
– Altfel, te-ai încumeta să urci pe pârtie?
– Cu siguranţă! Îţi dai seama cum se vede totul de acolo, de
sus? Regret că o să pierd senzaţia că stau pe acoperişul lumii şi
nu mi-e teamă c-am să cad.
Emil o privea şi nu-şi ascundea încântarea. Camelia îi
cunoştea deja acea privire, o văzuse de multe ori, când îi citea ori
îi recita câte o poezie din cele scrise înainte să-l întâlnească şi
apoi şi celelalte, scrise după acel moment de neuitat. Diferenţa
era evidentă şi el îi arăta asta cu inima deschisă. Se bucura şi ea,
întrebându-se ce anume îl încânta pe Emil de data asta.
– Ai terminat vinul fiert? o întrebă el, dintr-odată
nerăbdător.
– Mai am o guriţă…
– Lasă „guriţa” pe mai târziu! Mergem pe „acoperişul
lumii”.
O luă de mână şi se îndreptară aproape în fugă spre punctul
de plecare al telescaunului. Camelia nu mai avu timp de emoţii
275 Dublu sens unic
ori de vreo replică. Deja era lipită de el. Picioarele se balansau,

în timp ce urcau încet spre capătul de sus al pârtiei.
Brazii parcă se afundau în pământ. Cu cât urcau mai sus, se
vedeau numai vârfurile ninse. Senzaţia de gol şi desprindere de
pământ li se cuibărea în stomac tot mai mult. Din când în când
se auzea scârţâitul cablurilor şi aerul era tare, aproape ameţitor.
Camelia plutea. Emil o ţinea strâns lângă el. În dreapta lor
treceau în viteză schiorii aplecaţi înainte, adulmecând vântul şi
cărarea pe care să n-o rătăcească.
Sus, pe platou, era aceeaşi forfotă. Ceai, cafea, vin fiert,
chiar şi o gustare… Unii priveau şi fotografiau, alţii se
pregăteau să coboare cu acelaşi telescaun. Cei mai mulţi însă îşi
mai verificau o dată închizătorile clăparilor, beţele elastice, îşi
fixau ochelarii speciali şi începeau netemători alunecarea ce
semăna foarte bine cu zborul.
„Deasupra lumii, aproape de cer, sunt deasupra spaimei, a

lacrimilor şi a oricărei îndoieli. Uneori, pământul se cutremură
sau este înghiţit de ape, e năpădit de buruieni ori de
construcţiile omului, e călcat în picioare, că abia mai respiră.
Sunt clipe când mi se pare că pământul a dispărut. Dar cerul e
mereu la locul lui… De el îmi leg sufletul şi azi”.
Au coborât la fel de încet şi au auzit aceleaşi scârţâituri ale

cablurilor, ce le făcea inima să tresară pentru o secundă ori două.
Dar nu se temeau. Erau împreună, cum să fie în primejdie?
– Aş sta aici toată ziua, îi spuse Camelia, rotindu-se cu
braţele desfăcute şi aplecându-se voioasă, cât să facă un bulgăre
mare de zăpadă, pe care să-l trimită spre Emil.
El n-a aşteptat prea mult şi a intrat în jocul ei, prefăcându-se
că ratează ţinta de fiecare dată, ca nu cumva s-o lovească. În
schimb, nu se ferea de bulgării ei. S-a lăsat atins şi a mimat că e
rănit. S-a întins pe zăpadă, pândind-o cum vine tiptil. Atunci a

prins-o cu braţul drept şi a tras-o lângă el.
– Cum ar fi să facem dragoste în zăpadă? Ţi-ai putea imagina?
Camelia râdea şi îi săruta obrajii, ochii, buzele…
– Oare există ceva ce nu ne-am putea închipui? zise ea.
Emil se ridică într-un cot şi îi şopti la ureche:
– Nu ne poate opri nimeni să visăm cu ochii deschişi!
Toată lumea de acolo se amuza de ceva. Pe nimeni nu
deranja zbenguiala lor de oameni încărunţiţi. Erau printre atâţia
alţii, care simţiseră chemarea ademenitoare a muntelui şi o
urmaseră plini de speranţă.
În apropiere se auzeau clinchete de zurgălăi. S-au ridicat
amândoi deodată, ca vrăjiţi, căutând din ochi sursa acelor sunete
binecunoscute, dar pierdute printre amintirile copilăriei. Trei
sănii mari de lemn, învelite în cergi groase şi albe, erau trase de
trei cai huţuli cu canafi roşii la urechi. Lumea se apropia să-i
vadă mai bine. Vizitiii purtau costume populare bucovinene şi
erau tare mândri de ceea ce făceau.
– Zece lei călătoria prin pădure, până la Voroneţ! anunţa
fiecare.
– Pe ei îi aşteptam, doar ei mai lipseau din decor, zise Emil,
luând-o din nou de mână.
– La toate te-ai gândit, nu-i aşa?
– Nu la toate, doar la tine.
Aşezaţi în sanie şi cu picioarele învelite în pături de lână, au
traversat pădurea pe drumul făcut anume pentru sănii. Liniştea
pădurii era ireală, multiplica de zeci de ori cântecul zurgălăilor
şi bătăile inimii lor. Senzaţia trecerii prin timp i-a cuprins
protectoare şi promiţătoare.
La capătul călătoriei îi aştepta o altă surpriză plăcută.
Pensiunea „Perla Bucovinei” le apăru în faţă şi-i lăsă fără
cuvinte. E construită din piatră albă. Balcoanele sunt de lemn
277 Dublu sens unic
iar de o parte şi de alta a intrării are două aripi, cu forme

diferite. Cea din dreapta, dreptunghiulară, adăposteşte două
etaje cu camere pentru cei ce vor să rămână peste noapte.
Faţada aripii din stânga, de aceeaşi înălţime, dar triunghiulară,
este complet din sticlă. Acolo este restaurantul, iar lateral,
ascunsă sub acoperiş, este o terasă lungă, de lemn. La câţiva
metri mai în spate începe pădurea.
– Nu se poate să nu intrăm, zise Emil, văzând-o fascinată de
cum arăta pensiunea pe dinafară.
– Magic! Nu plecăm până nu vedem cum e şi înăuntru.
– Sper să găsim aici tochitura moldovenească, să fie, cum s-
ar zice, „tot tacâmul”.
Holul aproape pătrat avea lambriu de lemn până la tavan.
Tot mobilierul era din lemn lăcuit în nuanţe mai închise ori mai
deschise, pe alocuri sculptat. Au intrat pe uşa din stânga în sala
imensă a restaurantului. Tot felul de arome îi îmbiau –
tochitură, frigărui, sărmăluţe în foi de varză, ciorbă rădăuţeană
ori de perişoare, murături.
– Am o foame de lup, zise Camelia voioasă, imediat ce
luară loc la masă.
– Şi eu, şi eu…
La întoarcere, drumul li s-a părut şi mai frumos. Se lăsase
seara şi tot peisajul era înconjurat de un fel de abur tainic, pe
care îl străpungeau săniile mari de lemn, trase de caii cu canafi
roşii la urechi.
A doua zi, au dormit până târziu, la cabana din Ilişeşti. Aerul
curat de la Gura Humorului şi emoţiile trăite la fiecare pas le-au
dăruit un somn odihnitor. Au renunţat la micul dejun, dar nu şi la
cafeaua făcută în jarul sobei. Ziua era tot însorită şi tot a lor.
Camelia răsfoia una din cărţile luate la întâmplare de pe
raft. Se oprise la un pasaj pe care l-a citit de două ori.
„... Aşezăm în lumină anumite aspecte ale noastre, vrem ca

acestea să fie văzute, şi lăsăm în umbră alte aspecte. Metafora
luminii şi a umbrei se cuprinde în două concepte definite de C.
G. Jung: persona şi umbra. În timp ce persona reglementează
relaţia cu lumea exterioară, prin umbră sunt definite acele
trăsături ale personalităţii care nu sunt arătate lumii, pe care
alţi oameni nu au voie cu niciun chip să le vadă”.
Fiinţele umane sunt adorabile, îşi spuse, punând cartea

deoparte. Cum ar vrea ele să fie exemplare perfecte şi cât de mult
se ruşinează de eşecurile şi neputinţele lor, câte tertipuri şi măşti
folosesc pentru a trăi sentimentul de normalitate şi cât de amarnic
sunt lovite tocmai de acestea! Cum să nu fie descurajate, la un
moment dat? Şi totuşi, unde este acea mare greşeală a lor? Există
aşa ceva ori este vorba, de fapt, doar despre erori? Multe, dar
simple erori. Oare aceasta să fie marea eroare, că între ceea ce
gândim şi ce simţim este un defazaj? Înseamnă că ce vedem
uneori la ceilalţi şi ce văd ceilalţi la noi este departe de ceea ce se
manifestă cu adevărat în sufletul nostru.
Emil observă că o macină ceva pe Camelia, dar, ca de
obicei, nu o întrebă nimic. Era la masa lui de scris.
Camelia se ridică din pat şi veni lângă el.
– Emi, tu ai observat că n-am povestit mai nimic despre noi,
că niciunul dintre noi n-a întrebat nimic?...
– Fiecare om are clipa lui de spovedanie. Numai el ştie când
e pregătit să declare ori să recunoască ceva. O întrebare îl poate
agresa, îl poate face să renunţe... Şi-apoi, există şi alte căi de a
cunoaşte pe cineva.
– Atunci, spune-mi ce ştii tu despre mine!
– Doar ceea ce ai vrut tu să ştiu. De exemplu, că îţi doreşti să
iubeşti. Am fost surprins foarte plăcut. Oamenii îşi doresc să fie
iubiţi, asta caută şi cer de la ceilalţi. Probabil, ei nu ştiu că dacă
279 Dublu sens unic
aşteaptă mereu ceva de la alţii, nu vor fi nici liberi, nici împliniţi.

Doar apăsaţi de neliniştea că vor rămâne cu mâna întinsă.
A venit rândul Cameliei să tacă şi să-l asculte. Îşi dorea ca
el să nu se mai oprească...
– Şi mai e ceva ce transmiţi: nu mai vrei să ascunzi că ai
suferit.
– Cu tine n-am cum să nu fiu sinceră.
Emil ştia asta, o simţise de la început. Şi nu i-a trebuit mult
ca să-şi dea seama cât îl mistuise dorul şi nevoia de sinceritate.
Tânguirea versurilor din cartea de debut nu despre asta vorbea?
Ba da! Odată cu Camelia, mâhnirea lui a rămas în urmă, nu se
mai zărea. Probabil, de asta începuse să nu se mai regăsească în
ceea ce scrisese mai înainte...
– Dacă ar fi să te destăinuieşti, ce mi-ai spune în clipa asta?
o întrebă cu gingăşie în glas.
„Ţi-aş spune că te iubesc, iar tu mi-ai răspunde, blând şi

iubitor, că ştii şi asta... Aş lăsa cuvintele să zburde în poezie, ca
să te atingă cu miezul lor curat, ca zorii unei zile fericite...”
Camelia se duse la fereastră. Albul aşternut peste fiecare

milimetru de pământ o înduioşa. Dedesubt erau, cu siguranţă, o
mulţime de urme şi tot cu siguranţă unele erau dureroase,
pregătite de revoltă ori de răzbunare. Şi totuşi, ninsoarea a întins
împăcarea peste toate...
– Am urât, Emi, rosti încet Camelia, privind până departe,
peste copacii statorniciţi pe versantul destul de abrupt al
muntelui. N-are importanţă că nu a fost pentru mult timp, ci că
am făcut-o. Pentru mine, a fost o grozăvie.
Emil veni în spatele ei şi-i înconjură trupul cu amândouă
braţele, strângându-l delicat.
– În unele situaţii, ura e cât se poate de firească. Hai să ne

gândim un pic! De ce ajungem să urâm? Nu cumva de frică?
– Dacă ar fi vorba numai despre ea, ne-am depărta cât am
putea şi problema ar fi rezolvată.
– Doar că nu fugim, draga mea, ci rămânem blocaţi. Şi
începem o luptă disperată cu cel care ne-a agresat. Nici nu mai
contează în ce fel a făcut-o, pentru că totul se resimte, în ultimă
instanţă, în suflet. Şi doare... Ura e semn de respingere a durerii.
Respingem acea persoană, terorizaţi de spaima să nu ne doară iar...
Cuvintele lui o conduceau spre concluzia la care se oprise
anul trecut, în decembrie, în acea noapte de dinaintea
„sfârşitului lumii”. Sinceritatea nu este doar o însuşire a omului,
ci o putere interioară colosală. Cine nu e sincer cu sine,
consideră că trebuie să-şi ascundă nefericirea şi să rabde. Un
asemenea om e greu de vindecat. Şi e la fel de greu şi de iubit...
– Ştii ce m-a frământat cel mai mult atunci? Gândul că nu
înţelegeam care este legătura între ura mea şi persoana pe care
simţeam c-o urăsc. Eram într-o situaţie nouă, dar tot mi-am dat
seama că era ca o groapă. M-a tras în jos, până când am înţeles
că ura mea avea legătură cu mine, nu cu cealaltă persoană. Sau
aş putea spune cumva mai poetic: ura mea a fost o răbufnire a
neputinţei mele de a mă ridica mai sus decât toate acele motive,
aparent plauzibile, de a urî.
– Ce interesant! Săptămâna asta am citit pe un blog o
postare exact despre ce spui tu. Chiar mi-am notat nişte fraze de
acolo, fiindcă mi s-au părut relevante. Vino să-ţi citesc!
S-au întors la locurile lor pe scaunele mari, ca nişte jilţuri.
Emil răsfoia agenda cu atenţie şi Cameliei i se păru că seamănă
cu vechii vrăjitori, mereu în căutarea unei formule magice. Doar
pelerina îi lipsea şi pălăria cu boruri mari. I-ar fi spus, dar el era
prea serios de data asta.
– Ascultă! zise el, după ce găsi ce căuta:
281 Dublu sens unic
„Dacă simţi ură faţă de mine, uiţi complet de tine în ura ta.
Dacă simţi iubire faţă de mine, de asemenea uiţi complet de
tine. Tu proiectezi iubirea sau ura asupra mea în acelaşi fel.
Uiţi complet de centrul interior al fiinţei tale; uiţi că, de fapt, tu
eşti sursa.”
Emil vedea pe chipul Cameliei un răsărit de soare.

– Nu ştiu cine este autorul postării, adăugă el. Şi nici nu pot
fi sigur că nu este o preluare dintr-o carte. Oricum, important e
ce se spune aici. Aşa te-ai vindecat şi tu, nu-i aşa?
– Evident! Numai asumarea poate deschide uşa spre
vindecare. Am înţeles că eram singura responsabilă pentru ceea
ce simţeam.
Emil o îmbrăţişă lung, fără să spună nimic minute în şir. În
afară de ei, nimeni nu auzea liniştea ce se legăna în sufletele lor.
– Copile, ai uitat pur şi simplu că întunericul nu există de sine
stătător! Chiar şi o lumânare, cât de mică, îl alungă, îl desfiinţează.
Dar toate astea nu mai contează. Deja ai ieşit pe celălalt mal.
– Emi... Fiona mi-a spus că eşti avocat, nu psiholog.
– De ce n-aş fi amândouă? Sau mai multe...
Săptămână de săptămână, Camelia mai descoperea câte ceva

din complexitatea bărbatului pe care îl iubea. Într-o zi, Emil i-a
dat o agendă albastră, pe coperta căreia scria cu auriu „Jurnal”.
– Îţi dau voie să citeşti. Dacă vrei, bineînţeles.
„Blândeţea ne vindecă, ne mângâie, ne învaţă să iubim, dar

ea e moale. Fii blând cu cei nedreptăţiţi, cu cei zăvorâţi în
neputinţa lor fizică sau psihică şi cu cei speriaţi că nu înţeleg
de ce le este aşa de frică să trăiască! Fii blând cu cei alungaţi
de pe cărarea lor ori sclavi al nevoii altora! Ai răbdare cu
astfel de oameni, pentru că ei sunt cei care vor vedea în tine

îngerul păzitor, acelaşi înger pe care l-ai văzut şi tu de atâtea
ori în alţii, în clipele tale de furtună! Dar după ce îi mângâi şi îi
aduci cu răbdare din nou la propria lor viaţă, după ce le dai
din tăria ta, lasă-i să păşească singuri, în ritmul lor, pe drumul
către visul lor!”
„De ce se întorc mereu valurile la ţărm? În larg, ele au

toată libertatea şi multe alte valuri cu care să danseze, să se
înalţe şi să devină atât de frumoase, încât să rămână de neuitat.
În larg, soarele e mai aproape şi le atinge mai uşor umerii
înspumaţi, orizontul nu le mai înspăimântă atât de tare cu
depărtarea lui, iar oamenii gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în
spate şi nu le mai întristează cu poveştile lor, greu de înţeles
uneori. Au, în sfârşit, nesfârşirea în faţa lor şi în ele, aşa cum
au visat pe când clipoceau la un capăt al mării, anotimpuri de-
a rândul. Aleargă, se joacă, se agită, trăiesc necunoscutul şi
extazul... Dar la un apus de soare, ce curge duios, amintirile
vin şi le umplu sufletul cu gol. Atunci valurile se hotărăsc să se
întoarcă acasă. Vin grăbite, unele după altele şi de aceea, nouă
ni se pare că sunt furioase. Dar acea zbatere nu e decât o
declaraţie de dragoste, iar cântecul lor nu este înţeles decât de
cei care iubesc libertatea ca formă supremă de a simţi
împlinirea când au un ţărm care le primeşte mângâierea.
Valurile sunt precum dorurile noastre omeneşti; uneori atât
de nebune, încât li se pare că numai plecarea în lume le va
aduce fericirea. Dar într-o seară de vară, pe acordurile unui
pian, ele se întorc acolo unde au fost zămislite şi unde cineva le
aşteaptă cu drag.”
– De ce nu publici proză? îl întrebă Camelia, cu firească

surprindere, după ce citi o parte din textele lui.
283 Dublu sens unic
– Mă simt mai în largul meu cu poezia, cu reveria. M-am

săturat de legi şi de sentinţe, de construcţii riguroase. În sălile
de tribunal se vorbeşte o limbă dură, uneori mi se pare că
nimeni nu mai are suflet, nu mai ştie ce e mila.
– Dreptatea se face cu milă?
– Şi cu milă. Oamenii trebuie ascultaţi cu mare grijă. Ei vor
să fie crezuţi, înţeleşi, chiar dacă au greşit.
– Ai putea scrie un roman foarte bun. Uite ce exprimări şi
ce idei ai!
– Mi-ar trebui o poveste de dragoste...
– Una ca a noastră?
– A noastră n-ar fi credibilă. Între noi nu există dependenţă,
îndoieli, nu e nicio dramă... Suspansul, în cazul nostru, este
fericirea de a fi împreună şi de a nu fi niciodată la fel. Pe cine ar
interesa aşa ceva?
Camelia credea altfel, dar era prea mulţumită de viaţa ei, ca
să se mai gândească la dramele reale ori închipuite ale
semenilor ei. Se mulţumi să-şi repete de câteva ori:
„Păsările se întorc, mă învaţă să cânt şi mă ajută să-mi

amintesc că nu trebuie să fiu „mare" ca să pot zbura.”
Capitolul 25. Cireşul călător în timp
Primăvara sta gata să izbucnească, să se arunce peste lume

cu hohotul ei de râs înfloritor. Gerul îşi dezlegase şireturile
bocancilor şi ieşise din ei, tiptil, înainte ca oamenii să apuce să-i
reproşeze că a stat prea mult la uşa ori în sufletul lor. Era o
primăvară timpurie, cum rar se întâmplă în zonele de munte,
unde iarna are cu vreo două luni în plus. Şi tot ce e rar, e mai
greu de uitat. Camelia voia să-i facă o surpriză lui Emil, de
aceea s-a hotărât să-şi publice primul volum de versuri. Pentru
asta, avea nevoie de un pic de ajutor. Trecu în revistă cei câţiva
oameni care îi mai rămăseseră apropiaţi şi se opri la Mihai,
naşul ei şi al lui Dan de cununie. El avea multe cunoştinţe,
lucrase cu oameni de presă, de cultură, în el avea toată
încrederea. Le va face o vizită naşilor. Şi aşa trecuse mult timp
de când nu s-au mai văzut...
Naşii au primit-o cu drag, mai ales că i-au citit pe faţă
nerăbdarea de a le povesti pentru ce venise tocmai atunci la ei.
Mare le-a fost uimirea, când au înţeles despre ce era vorba.
– Încă un scriitor în familie? întrebă naşul.
Se prefăcea disperat, ascunzând cu dibăcie faptul că era,
evident, mulţumit.
– Cum adică, încă unul? Nu ştiu nimic, se miră, la rândul ei,
Camelia.
– Păi, unchiul tău, Gruia, a scos o carte de memorii. Nu ţi-a
trimis-o şi ţie?
285 Dublu sens unic
– Unde să mi-o trimită, dacă nici nu ştie că mai exist? Nu

ne-am mai văzut de la moartea bunicii, sunt vreo patruzeci de
ani de atunci.
– Cred că cel mai bine ar fi să vă întâlniţi. Cartea lui a apărut
anul trecut. Din câte ştiu eu, l-a ajutat vărul nostru, preotul. Şi el e
scriitor, a publicat o mulţime de cărţi, face şi design-ul pentru
unele. Plină de scriitori, familia noastră, ce mai!?...
Pentru cine nu-l cunoştea prea bine pe naşul Mihai, ultima
propoziţie ar fi dat impresia că e omul deranjat de prea mulţii
scriitori din România, ce umpleau librăriile şi zecile de tarabe
de pe trotuare cu cărţile lor mereu nevândute. Dar Camelia îl
ştia, îi zărise tresărirea din privire. De asta i se păru firească
graba lui, cu care căuta în agenda telefonică.
– Uite, ăsta e numărul unchiului Gruia. Mai ştii unde stă?
– Cred că da. Oricum, o să mă descurc.
– De parcă nu te-am şti!
Camelia simţea cum o cuprinde nerăbdarea să ajungă la
Rădăuţi cât mai repede. Naşa Mara se grăbea să termine de
schimbat pământul florilor din ghivece. Se întrerupse o clipă şi
o întrebă curioasă:
– Măi, despre tatăl tău mai ştii ceva?
Camelia avu o tresărire dureroasă.
– Nimic, absolut nimic... Numai unchiul a ţinut legătura cu
el. Acum, că tot o să-i fac o vizită, îl voi întreba şi despre el, o
să-i cer, eventual, o adresă. Cred că e vremea să-mi caut tatăl.
Simt tot mai mult că vreau să-l întâlnesc, să vorbesc cu el.
Naşul interveni imediat, gânditor.
– Sigur s-ar bucura. E bătrân şi a fost mereu singur şi
departe de toţi din familie.
– Nu-mi dau seama dacă a fost alegerea lui sau a fost vorba
despre altceva, mărturisi Camelia, destul de întristată. Apropo
de cartea unchiului, voi o aveţi?
– N-am ajuns încă la el, doar am vorbit la telefon.

– Atunci, am s-o iau eu şi am să v-o aduc.
Naşul Mihai strâmbă din nas, ca să nu se dezică de rolul
jucat chiar de la începutul întâlnirii. Apoi o întrebă în stilul lui
ironic:
– Şi, mă rog frumos, tu ce scrii? Romane?
– Nu, poezie.
– Ei, dar cum te-ai apucat, aşa, deodată, să scrii poezii?
întrebă naşa Mara.
– E doar o reluare, le spuse Camelia. Nu e nimic nou pentru
mine.
Nimic nou, în sensul că scria poezii aşa cum făcuse şi în
adolescenţă, se gândi ea. Dar totul se schimbase de atunci.
Poezia ei aparţinea unei femei fericite, bogate nu pentru fructele
extazului neîntrerupt, melodiei fără sincope ori aleilor fără
umbre. Dimpotrivă, tocmai acele pauze, abia sesizabile pentru
alţii, au ridicat-o deasupra suficienţei, platitudinii şi resemnării.
– Habar n-am avut, nu ne-ai zis nimic despre asta! Ne-ai
adus şi nouă câteva, să vedem de ce eşti în stare? o întrebă
Mara, surprinsă în continuare.
– O să vă aduc volumul întreg, mai aveţi un pic de răbdare.
– Semeni cu bunică-ta de la Suceviţa. Nu te laşi, până nu
faci ce vrei tu, comentă naşul.
Au râs toţi trei şi au continuat să discute lejer despre multe
altele. Atmosfera era tonică. Mara şi Mihai au avut întotdeauna
încredere în ea. Nu-şi ascundeau mulţumirea, dar nici
îngrijorarea, când era cazul. În acea zi nu era cazul. La orizont
apărea o situaţie la care nici Camelia nu sperase.
Maia vedea fericită cum mama ei reuşeşte să treacă peste
toate câte au fost şi se îndreaptă sprintenă spre altă gară, altă
călătorie. Câteodată se şi întreba cum e posibil aşa ceva pentru
un om lovit de atâtea ori, în atâtea feluri. Poate are prea multă
287 Dublu sens unic
încredere în oameni, îşi spunea, când o vedea abătută.

Încrederea nu e totdeauna un bumerang, să se întoarcă aşa cum
a plecat. Uneori nu se întoarce deloc, alteori cineva îi schimbă
înfăţişarea şi la sosire e mai mult un buzdugan, care dărâmă
totul în cale. Cu greu ar fi scăpat de presiunea acelui buzdugan,
dacă nu ar fi existat zile ca aceea de azi, când hotărârea de a
învinge era deja o certitudine în ochii mamei sale. Ori zilele
când locul lacrimilor era luat de zâmbete şi ore de muncă
pasionată. Nicio teorie, oricât de bine expusă, nu ar fi avut
asupra Maiei efectul pe care îl aveau aceste exemple vii.
– Spune repede, cum a fost!? Ce au spus naşii despre carte?,
o întrebă Maia, de cum intră în casă.
– Nu le venea să creadă. Mi-au dat un număr de telefon,
care poate rezolva multe. O să sun mâine sau poimâine. Vreau
să mă liniştesc între timp, ca să fiu mai pregătită pentru ceea ce
ar putea urma. Simt mişcări în univers. Ştii tu, starea aceea, pe
care nu o pot defini la început. Nu ştiu exact despre ce este
vorba, doar presimt că urmează ceva neaşteptat. Asta nu
înseamnă că trebuie să fie ceva rău.
Nici bine n-a terminat de spus ultimele cuvinte, că auzi
telefonul sunând. Era Emil. Camelia s-a îmbujorat de plăcere.
Fusese plecat două săptămâni şi i-a fost atât de dor de el... Cu
vocea lui inconfundabilă o fermeca de fiecare dată. Acum o
invita în oraş, o aştepta la restaurantul italian „Padrino”, de
lângă Universitatea „Ştefan cel Mare”. Îi plăcea acel restaurant,
avea muzică şi mâncare bună. Poate de aceea era mereu
aglomerat. Brusc, îşi dădu seama că ei doi nu s-au afişat
niciodată împreună. Obişnuiau să-şi petreacă zilele şi nopţile la
cabana de lemn, ce devenise un loc special pentru ei. E drept,
asta se întâmpla doar la sfârşit de săptămână. Azi era miercuri
şi, cu siguranţă, Emil nu a mai avut răbdare până vineri, îşi zise
Camelia, recunoscând în sinea ei că nici ea nu mai avea. S-a

îmbrăcat repede şi a plecat fredonând.
Camelia trăia lângă Emil din ce în ce mai sigură, detaşată de
întrebări şi îndoieli. Ce este viitorul fără prezentul trăit până la
ultima secundă, a fiecărei zile? Se poate străpunge altfel
peretele ce desparte aceste două planuri, care aparent nu au
nimic în comun? Ea ştia că nu e altă cale. Nici trecutul nu mai
avea asupra ei puterea de altădată. Deşi pulsa pe ici, pe colo,
durerea din spatele dezamăgirilor abia de se mai zărea. Emil se
transformase într-o lume aparte, care n-o invada şi n-o presa, ci
o cuprindea într-un fel pe care nu-l mai cunoscuse. Îi scria în
fiecare zi şi rareori îi arăta ce a scris. Nu era nevoie, fiindcă el îi
citea direct în suflet.
„M-am îndrăgostit de vânt, el m-a îmbrăţişat indiferent de

anotimp şi m-a învăţat să îndrăznesc să mă dezlănţui pe ritmul
dorinţei, în rafale şi pauze misterioase. M-am îndrăgostit de
ploaie, ea m-a dezbrăcat de teamă şi m-a învăţat să simt
iubirea prin atingeri. Şi de muzică m-am îndrăgostit, ea m-a
învăţat să cad în extaz, în timp ce mă ridic să te sărut. M-am
îndrăgostit de toate acestea în fiecare zi, dar ele nu au rămas
lângă mine decât nişte clipe. Aşa am învăţat să preţuiesc clipele
de iubire”.
Îi privea mâinile şi, mai ales ochii, în timp ce-l asculta. Nu

scosese niciun sunet, nu făcuse nicio mişcare bruscă, nu voia să-l
întrerupă. Încerca să nu se gândească la ce-i va răspunde după
aceea. Totul venise atât de neaşteptat! Îl privea cu iubire, şi
pentru ameţeala ce o cuprinsese, nu era vinovat vinul din paharul
cu piciorul fin şi lung, un vin de culoarea focului dezlănţuit...
289 Dublu sens unic
– Viaţa mea nu mai are cine ştie ce sens, conchise el,

rămânând cu privirea aţintită la faţa de masă albă, întinsă
impecabil.
– Nu, nu se poate! A crede aşa ceva seamănă cu alienarea
conştiinţei. Nu fi şi tu omul care lasă garda jos în faţa necazului!
– Ce aşteptări pot să mai am? Revenirea ei la ceea ce a fost,
adică o femeie sănătoasă şi optimistă, e imposibilă.
Deci aşa se explica tristeţea imprimată adânc pe chipul şi în
cuvintele lui! Soţia lui era grav bolnavă.
– Emi, nu-ţi pierde credinţa!
– De data asta realitatea este mai puternică decât toate
credinţele la un loc. Sunt un om responsabil, am o conştiinţă. În
faţa bolii şi a morţii cuiva te dizolvi pur şi simplu, nu mai
contezi. Ce-mi rămâne de făcut decât să număr nişte zile, cu
toate că şi asta e greu, pentru că nu ştiu cum vor fi? Mă simt
smuls din propria mea viaţă. Smuls de lângă tine şi din fericirea
pe care am reînceput s-o trăiesc. Ce fel de Dumnezeu e acesta,
care mai mult ne ia, decât ne dă? E un Dumnezeu de care mă
tem, nu-l mai pot iubi!
Camelia se cutremură. Cu Emil nu a abordat niciodată
subiectul Dumnezeu, credinţă, destin. Nu explicit. Iubirea a fost
tema cea mai potrivită pentru ei. Iubirea şi omul. Acum
tremura. Îşi aducea aminte cum la fel a renunţat şi ea la ce-şi
dorea, când a aflat de boala lui Dan. Iar ce a urmat, ştia prea
bine... I se făcu frig. De fiecare dată când evenimentele o
copleşeau ori avea acele revelaţii, despre care nu prea vorbea,
simţea un frig nemilos în toată fiinţa ei. Apoi urma valul de
căldură, dar nu imediat, nu înainte de a trăi la maxim senzaţia că
nu mai există. Trebuia să-i răspundă lui Emil, trebuia să-i spună
ceva, nu putea lăsa tăcerea să-l zdrobească cu totul. Îşi apropie
capul de capul lui şi îl întrebă:
– Ai văzut vreodată jucării cu chipul sau măcar cu ochii lui

Dumnezeu?
Emil o privea contrariat. Tăcea în continuare. Camelia a
înţeles că nu-i va răspunde, aşa că a continuat:
– N-ai văzut, fiindcă şi tu crezi că nu e de joacă cu El! Aşa
crezi şi nu vezi că tocmai spaima asta nepermis de acaparatoare,
fie şi numai pentru o singură clipă, e un călău, e gândul aspru şi
străin, un virus fabricat şi lăsat în libertate să ne atingă pe toţi şi
să ne contamineze. Nu de El ţi-e frică, Emi, ci de necunoscutul
din spatele Lui! Nu ştii unde te va conduce. Ce trist! Toate
acestea te fac să ratezi adevăratul joc.
– La ce joc te referi, copilule drag? La cel cu moartea, cu
viaţa? Pe acelea nu le putem rata. Ratăm doar sensul lor. Cred
că mai mult aş vrea să înţeleg ce folos îi aduce omului jocul
acesta. Dar lui Dumnezeu?
– Vrei să înţelegi? Atunci uită-te la cireşul de la fereastră!
Sunt sigură că şi el crede în pasărea Phoenix. Lui nu-i vor creşte
aripi niciodată, cum nici ţie şi nici mie nu ne vor creşte, dar
principiul zborului ne rămâne la îndemână la fel ca oricui se
încumetă să-şi uimească viaţa. Nu cred că destinele sunt nişte
matriţe, nu cred că ne turnăm viaţa gratuit şi spăşiţi în aceste
forme fixe, rigide, fără grai, ca apoi, îngenunchiaţi de propria
noastră îndoială, să aşteptăm înfriguraţi să apară, măcar o dată în
viaţă, chipuri nemaivăzute de ochii cuiva, chipuri strălucitoare şi
calde, cu braţe lungi şi tinere, întinse cu iubire către noi.
– Vorbeşti despre îngeri? se miră Emil.
– Nu, eu vorbesc despre cireş, despre oricare cireş.
Imaginează-ţi cum o iarnă întreagă ai aşteptat un semn că în
copacul acesta delicat mai este viaţă. Imaginează-ţi că l-ai luat în
braţe, cu speranţa că nu e cuprins în întregime de răceala cea de
pe urmă şi uneori ai privit cu amărăciune cum parcă şi păsările îl
ocoleau. Nu te opri, imaginează-ţi mai departe cum ai plâns pe
291 Dublu sens unic
ascuns, măcar o dată, şi cum ai simţit că un fel de sfârşeală îţi

acoperă îndrăzneala de a nu crede în moarte. Aşa suntem noi,
plângem pentru cei ce ne părăsesc şi abia de observăm cum
rămânem legaţi sufleteşte de amintirea lor din ce în ce mai
cenuşie, mai îndepărtată. Dar priveşte încă o dată cireşul! E
primăvară şi acelaşi copac îţi surâde cu miile de flori nepătate. E
viu şi nerăbdător să reintre în joc, deşi el ştie că iarăşi va avea de
suportat vântul nepăsător la spaimele existenţiale, noaptea ce-i va
îngrădi oglindirea în seninul cerului, seceta feroce sau ploaia cu
tunete şi fulgere. Ştie că va veni iarna din nou, dar vezi la el vreo
urmă de tristeţe sfâşietoare, vezi ceva care să-i răpească dorinţa
de a trăi clipa prezentă? Ce este valabil pentru el şi nu poate fi
valabil şi pentru noi?
Emil nu-şi desprinse privirea de la ea nicio clipă. Îi ţinea
palmele în palmele lui şi i le mângâia, aşa cum a făcut-o de
atâtea alte ori.
– Iubire, stropul ăsta de speranţă, de înţelegere profundă a
vieţii, pe care încerci să mi-l strecori în suflet, este nepreţuit!
Ştiu ce vrei să spui, te-am recunoscut în fiecare cuvânt. Şi nu-ţi
pot ascunde cât mi-e de greu, că nici să cred nu mai am putere...
Pentru Camelia, Emil a fost mereu altfel, un bărbat misterios.
Nimic din ceea ce a trăit lângă el nu a fost banal, superficial,
obişnuit. Au fost numai ai clipei, ai emoţiei lăsate să ţâşnească şi
să-i hrănească precum elixirul pe zeii din Olimp. Lângă el a
primit şi a dăruit totul, a atins punctul de unde teama de viitor nu
mai putea avea putere asupra ei. Dar acum era cumplit...
Emil făcea eforturi disperate să nu clacheze. Se agăţa de
clipele pline de sens şi de speranţă, pe care le cunoscuse lângă
ea. Le evoca, dar nu ca să-şi justifice iubirea. Mai degrabă, era
nevoia de a fi recunoscător vieţii.
– Mi-ai atins sufletul chiar în ziua debutului meu. Nu pot
descrie ce anume simţeam venind dinspre tine, ştiu doar că era
ca un şuvoi în mii de culori. Eram fericit, cartea care tocmai

apăruse mi-a dat senzaţia că lumea întreagă e de partea mea, că
e de acord să fiu şi mai fericit. Cu câteva luni înainte să te
întâlnesc, discutasem cu Lorena despre divorţ. Un divorţ
amiabil şi mai mult din punct de vedere patrimonial. Erau nişte
probleme cu rudele ei. Ea a fost de acord. Se simţea foarte bine
acolo, se realizase profesional aşa cum şi-a dorit. Mi-a spus că
nu se va întoarce în ţară, iar eu nu m-am simţit atras de ideea de
a pleca din ţară. Suntem separaţi de zece ani. Poate şi faptul că
nu am avut copii a dus la situaţia asta. Actele erau deja
întocmite, nu trebuia decât să le semnăm, eventual să merg
acolo, ca să fie mai simplu cu legalitatea semnăturii ei. Deja e
prea târziu pentru asta...
– Mă bucur că nu am ştiut despre divorţ. Am avut şansa să
te iubesc doar pentru ceea ce însemni pentru mine. Fără
condiţii, fără planuri, fără îndoieli...
– Cu tine am trăit iubirea despre care spuneam că vindecă şi
ne reînvie. Am trăit intens şi curat. Am trăit clipa. Te visam, mă
inspirai, prezenţa ta îmi dădea speranţe cum n-am crezut că e
posibil. Apoi a venit vestea cumplită de la Lorena. Câteva zile
am negat, apoi am sperat. Asta cât se mai aşteptau nişte
rezultate şi nişte păreri medicale.
– Dar poate va fi bine, de ce disperi?
– Abia dacă mai mănâncă ceva, tace şi priveşte tavanul ca
pe un ecran. Nu se plânge de nimic, deşi ştie ce se întâmplă cu
ea. Ştie ce se întâmplă şi cu mine, sunt sigur de asta. Am plecat
la Milano ca să văd ce e de făcut, ce vrea Lorena să facă. Nu-ţi
puteam spune asta la telefon. Şi crede-mă că mă ciupesc şi încă
trag nădejde că doar umblu ca un nebun într-un coşmar. Te rog,
iartă-mă!
– Nu trebuie să-ţi ceri iertare niciodată pentru ceea ce simţi.
Ai uitat cum spuneai, că e lăsat de la Dumnezeu ca iubirea să ne
293 Dublu sens unic
atingă pe noi? Şi viaţa mea a primit efectul întâlnirii cu tine.

Ceva minunat s-a petrecut cu noi, ceva nepământean parcă...
Îşi strângeau mâinile peste masă. Simplu, curat, cu iubire şi
înţelegere. Dar şi cu disperare. Emil încerca să o privească până
dincolo de chipul atins de tristeţe. În alte condiţii, altfel ar fi fost
acea privire, acea atingere a mâinilor, acea seară...
– Te rog să scrii în continuare, o rugă el. Scrie şi în locul
meu! Despre oameni şi despre tot ce pot aduna ei în suflet... Şi,
mai ales, scrie despre cireşul tău călător în timp! Aş vrea să simtă
şi cei care vor avea norocul să te citească, aşa cum am avut eu
norocul să te iubesc, că acel cireş nu e în livadă, nu e la fereastră,
nu e la poartă sau cine mai ştie pe unde, ci în ei, mereu în ei...
– Dar tu?
– Eu voi pleca în Italia. Mai departe, nu ştiu. Nu-ţi promit
nimic, pentru că eu nu cred în viitorul care încă nu există. Dar
nici adio nu-ţi spun... Nu am puterea să mă desprind de tine. Aş
vrea să-ţi las cheia de la cabana noastră...
– Emi, fără tine, locul acela nu există.
– Vino să te îmbrăţişez!
Camelia a ieşit în noaptea fără stele, noapte de aprilie şi de

primvară timpurie. Oricâtă dezamăgire ar fi fost îndreptăţită să
simtă, câtă să-i mai fi rămas în faţa durerii şi deznădejdii lui
Emil? „Scrie despre cireş...” Nu-şi mai simţea paşii. Nici
privirile mirate ale trecătorilor nu o atingeau. Aerul serii, deja
îmblânzit după plecarea iernii, îi usca lacrimile. Oare de unde i-
a venit ideea cu cireşul? Era surprinsă şi ea. Dar şi foarte
îndurerată. Ce altceva i-ar fi putut spune lui Emil în situaţia
aceea absurdă şi greu de acceptat? Ştia foarte bine cum e să fii
zdruncinat şi apoi aruncat din toate visurile tale.
„Nimeni nu poate spune dacă te vei mai ridica vreodată ori

dacă te vei mai întoarce vreodată la tine însăţi...”
N-a ştiut nici ea, dacă va reuşi asta, în dimineaţa aceea caldă
de vară, când păşea agale, parcă în afara timpului, spre sala de
operaţie. Operaţie la sân. Operaţie direct pe suflet. Urmă de
neşters şi poate de neînvins vreodată. S-a trezit din anestezie şi
durerea năvăli peste ea dintr-odată. Era prima veste bună, e vie!
Îi era sete, o sete cumplită. Era o altă veste bună. Nu vedea
nimic în jurul ei, căci aşa se întâmplă din cauza anesteziei. Şi
apoi, pe cine să fi văzut lângă ea, dacă venise singură la spital?
Dan era prizonierul bolii, al spaimei şi al dependenţei
emoţionale de ea. Altcineva nu ştia ce i se întâmplă, pentru că
nu a vrut să facă părtaş pe nimeni la disperarea ce coborâse
peste ea. Iar despre copiii ei dragi ce să mai spună? Nişte
naufragiaţi fără speranţă.
Cineva din salon a stat tot timpul lângă ea, a ţinut-o trează, i-a
picurat apă pe buzele uscate, a încurajat-o. Între bolnavi se
creează o solidaritate extraordinară, mai ales când este vorba
despre diferenţa aceea atât de mică între viaţă şi moarte, între
lacrima celui salvat şi suferinţa celui ce avea să-şi audă verdictul.
Trebuia să aibă răbdare până va veni profesorul la vizita de seară.
El îi va spune rezultatul biopsiei, oricare ar fi acela. Acest
„oricare” a devenit un cuvânt peste care încerca să sară, să-l uite,
să-l minimalizeze. Efortul era imens. Deja avea frisoane din
cauza lui, şi orice frison, după operaţie, e problematic. Întinsă în
pat şi limitându-şi mişcările, ca să evite durerea acută, se lupta cu
o mulţime de gânduri. Sfâşietoare şi aproape de nesuportat erau
întrebările despre copii şi despre Dan. Ce se va întâmpla cu ei,
dacă verdictul va fi cel de care n-ar fi vrut să audă? Cum se vor
descurca singuri? Cine îi va alina?
295 Dublu sens unic
Orele au trecut greu. Pe hol şi în saloane apăru agitaţia. S-a

anunţat vizita profesorului. Fie ce-o fi! Nimic nu-i este mai
folositor omului ca certitudinea! Era obosită de atâtea spaime şi
foarte palidă, la fel cum erau şi celelalte femei convalescente.
Dar cine se gândea la frumuseţe în momentele acelea?...
– Sunteţi o norocoasă, doamnă! îi spuse profesorul, cu un
zâmbet ce-i confirma fiecare cuvânt.
Camelia oftă şi încercă să zâmbească.
– Prima biopsie este în regulă, cealaltă o veţi primi acasă,
peste două săptămâni. Nu aveţi de ce să vă mai faceţi griji.
Singura grijă este să vă recuperaţi. O să mai rămâneţi la noi o
săptămână, nu mai mult. De mâine veţi începe şedinţele de
consiliere cu psihologul, o să vedeţi cât de mult o să vă ajute!
Mă bucur că v-am putut da aşa o veste bună!
Aceea a fost o zi de marţi. Ziua ei norocoasă.
Viaţa nu poate spune despre ea însăşi decât că este. Orice

atribut i-ar adăuga cineva, nu-i va putea îngrădi manifestarea, în
totalitatea şi complexitatea ei. Ea doar există. Camelia păşea şi
se întreba ce s-ar mai putea spune despre viaţa ei?
S-a plimbat mult, la întâmplare. Era omul intoxicat şi avea
nevoie de timp, ca să se diminueze impactul otrăvii. Corpul
suferea, mintea se aduna cu greu. Senzaţia din ziua precedentă,
că universul îi pregăteşte ceva, continua să o sâcâie. Deci, încă
nu se terminaseră surprizele pentru ea. Imediat s-a gândit să
amâne vizita la unchiul Gruia. Era răvăşită, trăise ultimele ore
în umbra mereu nevăzută a morţii. Coborâse atât de mult, încât
distanţa până la suprafaţă îi părea imensă. De ce să amestece
căderea cu zborul? Fiecare merita toată atenţia, fiecare avea un
mesaj bine ascuns în emoţiile din ce în ce mai puternice. Va mai
aştepta câteva zile, nu contează ce va fi nevoită să simtă. Tot ce
ar evita acum, s-ar întoarce mai târziu cu şi mai multă putere.

Ca să schimbe radical o situaţie, omul trebuie s-o absoarbă mai
întâi total, ca pe un fenomen. Sau ca pe o poveste, şi abia după
aceea să închidă cartea şi să-i citească şi titlul.
«Of, Bety, n-am crezut că voi mai fi nevoită să-ţi spun

poveşti de felul ăsta! Nu e vorba că-mi plac sau că nu-mi plac,
eu nu mai fac asemenea diferenţe. Dar, măcar de dragul tău, aş
fi vrut să pot schimba cu totul firul pe care am pornit
amândouă la drum. Poate aşa va fi de mâine încolo, de
poimâine, de unde să ştiu?...»
297 Dublu sens unic
Capitolul 26. Adevărata magie
Se spune că necazurile şi nefericirea îi îmbătrânesc pe

oameni prematur, le şterg strălucirea din ochi şi le aspresc până
şi gesturile. Elena se întreba cum se face că prietena ei nu avea
mai multe urme decât alţii, deşi trăise şi încă trăia experienţe
devastatoare. Nu o auzise vorbind despre creme ori tratamente
la cosmetică, diete ori cine mai ştie ce metode revoluţionare. Iar
acum era atât de tristă şi totuşi nu renunţa la speranţe. Care să
fie secretul ei? Ori poate o minţea, încercând să braveze în faţa
tuturor. Vârsta mijlocie e ca marea cuprinsă de frământarea din
adâncuri, nu se ştie niciodată când va răbufni.
Ar fi venit mai devreme la ea, dar până ieri Camelia nu i-a
spus nimic despre plecarea lui Emil. Nu i-a venit să creadă ce
auzea. O ştia fericită, văzuse schimbarea evidentă din viaţa ei şi
a fost sigură că Emil va fi împlinirea pe care o aştepta de atâţia
ani. Ce să-i spună? N-avea cu ce s-o ajute, cu ce s-o
îmbărbăteze. Cameliei nu poţi să-i spui vorbe goale. În mod
clar, e abătută. Se mişcă încet şi uneori e absentă, dar nu pare că
a plâns, nici că s-ar arunca în gol de pe bloc. Nu regretă, nu
reproşează, nu spune că a fost ultima dată când a mai visat că
atinge curcubeul...
– Cum poţi să mai ai atâta încredere în viitor? Te invidiez,
eu n-aş fi în stare.
– Elena, în viaţă ori ai încredere, ori te laşi pradă groazei de
necunoscut! Bâjbâielile nu ajută pe nimeni. Toţi înţelepţii au
spus asta, toţi oamenii care au îndrăznit să păşească în afara
incertitudinii şi ezitării...
– Mă oboseşte şi mă irită că tot ce trăim pe acest pământ are

punctul de referinţă în credinţă, religie, filosofie, deşi ele sunt
abstracte.
– Corect! Nu au decât puncte de referinţă în acestea, nu sunt
limitate la ele. Cel care face diferenţele e omul. El trebuie să
ştie cum vrea să trăiască şi cum să fie perceput de ceilalţi. Tu nu
faci la fel?
Elenei nu-i păsa cum era percepută de alţii. Atât de puţină
iubire a primit de la ei, încât părerea lor nu mai conta. Răspunse
destul de iritată:
– Nu ştiu dacă aleg să fiu într-un anumit fel sau doar devin
într-un anume fel. Şi nu cred că totul depinde numai de mine.
Cu fiecare mă comport în funcţie de situaţie şi de felul cum se
comportă acela cu mine.
– Vrei să spui că laşi ca viaţa ta să fie doar un răspuns la
mediul înconjurător, te consideri pasivă? Şi atunci, cum rămâne
cu speranţele şi idealurile tale? Cine să ţi le împlinească?
– Ei, nu asta am vrut să spun. Senzaţia mea este că nu mă
pot sustrage influenţelor exterioare. Dacă eu am puterea de a-mi
împlini dorinţele, nu ştiu cum s-o folosesc pentru a determina
rezultatul pe care îl vreau. Am încercat în toate felurile...
„Ce altceva putem face decât să încercăm? Dar şi

încercările astea trebuie să ne fie de folos cumva.”
– Ştii ce văd la cei din jur, la mulţi dintre ei? întrebă

Camelia. Confuzie şi îndârjirea de a continua să meargă pe
acelaşi drum, deşi el nu îi duce acolo unde şi cum şi-au dorit.
Înţeleg să le fie frică de schimbare o dată, de două ori, de o sută
de ori, dar când văd că sunt plini de răni şi bătături, nu se
întreabă dacă nu cumva a sosit vremea să schimbe ceva? Mai
stau pe gânduri?
299 Dublu sens unic
– Majoritatea nici nu ştiu că ar putea găsi soluţii, aceia cum

să schimbe direcţia? întrebă Elena, deranjată de apropoul pe
care simţea că îl făcuse Camelia şi la ea.
– Ar putea să (se) întrebe, să caute oameni care au trecut
prin astfel de situaţii şi care le pot da nişte indicii. Ca să nu mai
spun că şi-ar face un mare bine încercând nişte variante, aşa
cum ar face, dacă ar fi într-un loc străin. Oricine, în situaţia
aceea, începe să întrebe în stânga şi în dreapta, cere ajutor
trecătorilor, o ia înainte, la stânga, la dreapta, mă rog, nu stă pe
loc la nesfârşit. Schimbările de care vorbim noi nu se fac de la
sine, nu pot să rămână neasumate. Eu simt că nu lipsa
informaţiilor este problema oamenilor. Poate un pic îi afectează
teama de schimbare, cu asta sunt de acord. În rest, cred că se
complac, se supun fatalităţii şi apoi se lamentează. Îmi pare rău
pentru ei, sincer îmi pare rău!
– Ţie îţi este uşor, tu eşti altfel. Dar cei mai mulţi oameni cred
că trebuie să i se supună destinului, că nu au putere asupra lui.
– Aşa crezi şi tu?
– În cea mai mare parte, da.
– Uite că revenim la subiectul ăsta, deşi nu ne-am propus!
Explică-mi şi mie, cum simţi tu că există un destin, dacă nu
crezi că există un Dumnezeu?
Privirea Elenei căuta disperată un punct de sprijin, cerea
ajutor. Nimeni nu poate fugi de el însuşi la nesfârşit, îşi dădu
seama Camelia, şi era gata să i-o spună Elenei, dar ea începuse
deja să vorbească.
– Mai întâi, vreau să-ţi spun că m-aş bucura să cred în
Dumnezeu. Dar nu mai pot. La fiecare necaz şi spaimă m-am
simţit singură, părăsită, neglijabilă şi neglijată. Este vina mea că nu
L-am găsit, tocmai atunci când aveam mai multă nevoie de El?
– Deci, o parte din tine totuşi crede că El există.
– Nu ştiu dacă El există sau nu există, nu ştiu ce este, de fapt,

nu ştiu ce sens mai au alegerile şi deciziile mele, dacă oricum
sunt la cheremul Lui!? Mi se pare un joc stupid, în care oamenii
sunt mereu perdanţi; ei nu pot deveni sfinţi, nu pot evita greşelile,
nu pot ocoli moartea, şi-atunci care este marea enigmă a legăturii
dintre ei şi Dumnezeu? Ce câştig are Dumnezeu din existenţa şi
zbuciumul nostru? Şi ce câştig am eu din existenţa Lui?
Aceleaşi întrebări le-a auzit şi la Emil. Într-o altă formă sau
parţial, le-a auzit şi la alţii. Ea nu şi le punea, dar nici nu încerca
să le răspundă altora. I se părea inutil, cine ar crede-o? Dacă ar
scrie o carte despre asta şi ar spune că expresia Eu sunt tot ceea
ce este arată că nu există separare între noi şi Dumnezeu,
cititorul ar azvârli cartea cât colo. Răspunsurile la aceste
întrebări nu au valoare, nici efect, până nu sunt descoperite de
fiecare în parte, până nu sunt trăite personal.
Elena se oprise câteva clipe, parcă nu mai avea aer. Se
vedea că este apăsată de ceea ce spune, fiindcă nu-şi ridicase
ochii spre Camelia, nu o privea direct, ca altădată. Doar vocea îi
rămase pătrunzătoare, când continuă:
– Iar cât despre destin, nici în asta nu mai cred aşa de sigur. Ne
influenţăm şi ne modificăm pur şi simplu vieţile unii altora, ne
amestecăm permanent în ele, uneori chiar fără să vrem, ca boabele
într-un sac. Aşa ceva nu cred că poate fi predestinat. Pe ce bază se
stabileşte destinul unui om? De ce destinul meu să fi fost acela al
femeii necăsătorite, fără copii, fără serviciu, fără bucuriile asociate
acestora, fie ele cât de mici? Adică, eu nu le meritam? Care este
vina mea, şi dacă nu e a mea, atunci a cui este?
– Dar ce pornită eşti! Cred că nici nu am respirat cât ai vorbit.
Culmea este că e normal să te revolţi după ce pui asemenea
întrebări, pentru că iată, suntem în mileniul trei şi habar nu avem
de unde venim şi unde ne ducem! De asta trăim senzaţia că viaţa
noastră n-are un alt scop decât munca şi perpetuarea.
301 Dublu sens unic
– Ştiu că ai altă părere, dar a mea asta este.

Camelia nu putea afişa decât tristeţe, chiar dacă simţea o
satisfacţie doar de ea înţeleasă. Milioane de alţi oameni îşi
puneau întrebările Elenei şi multă vreme (ori poate niciodată)
nu găseau nici ei vreo noimă pentru ceea ce trăiau. De data asta,
nu putea decât s-o completeze pe Elena.
– Scenariile cu dureroasa cădere din paradis, cu păcatul
preluat de la primii oameni şi imposibilitatea de a scăpa de el
vreodată, indiferent de conduita noastră prezentă, mi se par şi mie
exagerate. Nu le văd logica, nici beneficiul. Dacă tot ne naştem
deja păcătoşi, de ce li se mai promite raiul celor cuminţi? Cui i se
şterge păcatul originar şi cui nu, care sunt condiţiile?
Elena deveni brusc interesată de ceea ce auzea, iar prin
faptul că nu comenta în niciun fel întrebările Cameliei
transmitea că vrea să audă mai mult, mai departe. Camelia se
simţea răsplătită pentru toate celelalte încercări, de până atunci,
şi se hotărî să spună tot ce şi-a dorit întotdeauna să-i spună
Elenei. Azi nu o va menaja deloc.
– Dacă privim existenţa noastră în felul acesta, ai dreptate
să nu poţi crede în Dumnezeu. Dar oare viaţa noastră are doar
aceste coordonate, raiul şi iadul de după momentul morţii? Nu
s-a întors nimeni de acolo ca să ne confirme că acele locuri
există, atunci de ce am crede că ele există? Vreau să-ţi pun o
altă întrebare: ce părere ai despre perfecţiunea naturii şi a
corpului nostru? Ce părere ai despre cei mulţumiţi de viaţa lor?
Ei nu-ţi atrag atenţia?
– Sunt ca şi inexistenţi printre miliardele de oameni ai
planetei. Uneori nici nu-i întâlneşti, nici nu afli despre ei. Iar
natura se supune unor legi fizice, asta s-a demonstrat deja, de ce
te mai întrebi?
– Şi cine a creat acele legi fizice perfecte, oamenii?
– Of, pui aşa nişte întrebări! Chiar că nu mai ştiu ce să spun.
– Dacă ar fi fost la latitudinea omului, acele legi nu mai

erau de mult perfecte.
Elena ceru un pahar cu apă. De fapt, i se făcuse foame,
parcă nu mai avea pic de vlagă să continue. Nicicând nu i s-a
părut că a gândi este atât de istovitor...
– La naiba, parcă am fi nişte electroni înscrişi pe orbită! Nu-
mi place deloc ideea asta! zise Elena.
– Mda, pe undeva, oamenii simt că ceva nu se leagă în
povestea Genezei. Nici în celelalte, ce-i drept.
– Acum înţelegi reticenţa mea? Nu e vorba că nu vreau să
fiu convinsă ori că mă încăpăţânez, ca să te enervez pe tine. Pur
şi simplu nu ştiu ce ar trebui să ştiu şi ce să cred, ca să ajung
acolo unde îmi doresc. Simt că e prea mult pentru oricine,
oricâtă bunăvoinţă ar avea şi oricâte eforturi ar face.
– Aş putea spune că tocmai renunţarea la a mai crede îl
conduce pe om la renunţarea de a mai încerca.
„Când pleacă la drum, omul îşi pune merinde în traistă. Nu

ia foarte multe, ca să nu-i îngreuneze pasul, dar câteva, îşi zice
el, trebuie să aibă la îndemână. Oricât de cumpătat ar fi,
merindele i se termină într-o zi. Atunci e nevoit să găsească
altele şi să se întrebe cât de înţelept a fost că nu a luat cu el, de
la început, doar credinţa care să-l hrănească, indiferent cât de
lung i-ar fi drumul?”
Gândurile acestea nu erau ale Elenei, ea doar le simţea cum

apar la orizont şi se apropie cu repeziciune. Presimţea că nu o vor
lăsa în pace, cum nu au lăsat-o atâtea altele, după întâlnirile cu
prietena ei. Nu se va împotrivi, nu mai are putere şi nici dorinţa
de-a o face. Îşi dădea seama tot mai bine că exact la fel făcea şi
Camelia de fiecare dată – se lăsa purtată de curentul râului...
303 Dublu sens unic
Camelia se întoarse de la bucătărie cu două sandvişuri mari.

Dintre feliile de pâine intermediară se vedeau frunzele verzi şi
proaspete de salată, feliile de şuncă şi câteva fire de ceapă.
Elena luă unul dintre ele cu amândouă mâinile. După ce mâncă
mai mult de jumătate din el, simţind că e aproape sătulă, o
întrebă pe Camelia cât se poate de sincer:
– Azi ne-am referit foarte mult la „a crede”. Explică-mi, te
rog, ce crezi despre intersectarea vieţii tale cu cea a bărbaţilor
semnificativi pentru tine!? A fost destinul vostru?
– Şi da, şi nu, depinde cum măsurăm acele întâlniri. Bine că
nu au fost prea multe! Dacă ţinem cont că am vrut să fim
împreună, nu e vorba despre niciun destin impus. Dar dacă luăm
în considerare adevărul care spune că nu există întâmplări, ci
doar momente sau condiţii favorabile pentru anumite experienţe
de viaţă, atunci trebuie să privim altfel şi începutul, şi
încheierea lor. La urma urmei, la ce ne referim noi, când vorbim
despre destin?
– La ceva stabilit şi care nu poate fi modificat, nici evitat. Sună
groaznic! exclamă Elena, scuturându-se parcă de un vis urât.
– Bineînţeles că sună groaznic, zise şi Camelia. E ca o
condamnare primită înainte de a greşi. Am o idee, hai să
comparăm destinul cu un sinonim al lui, soarta! Îţi spun mai târziu
de ce. Despre soartă se spune că este aşa cum şi-o face omul.
– Cum sunt sinonime, dacă au explicaţii diferite?
– Aha! Deci ai observat şi tu diferenţa enormă. Despre ea
voiam să vorbim. Definiţiile astea sunt stabilite de oameni, nu
de Dumnezeu. Ele sunt expresia unei convingeri ori a neştiinţei
lor. Iată o dovadă a ceea ce îţi spuneam mai devreme, şi anume
că cei mai mulţi oameni cred numai ceea ce văd! Adică, numai
ceea ce le este cunoscut. Dacă şi câtă vreme Dumnezeu li se
pare ceva ce nu poate fi cunoscut pe nicio cale, vor renunţa la
El, se vor teme şi se vor depărta chiar şi de oamenii care

vorbesc despre El. Şi la ce duce orice îndepărtare, Elena?
„Însingurare, cine nu te ştie...” Ochii Elenei păreau că se vor
umple de lacrimi. În privirea ei aţintită, mirarea, un dram de
aversiune şi unul de speranţă se amestecaseră instantaneu. Irisul
părea că se contractă şi apoi se dilată, ca o inimă cuprinsă de frison.
– Şi atunci, cum să ajung să cred că am puterea de a-mi
hotărî soarta? întrebă Elena, gâtuită de emoţie.
– Răspunsul o să-l găseşti singură, el depinde de voinţa ta în
bună parte. Asta e adevărata magie a credinţei, acesta e tot
beneficiul ei.
– Simt că mă pierd în astfel de explicaţii...
– Încearcă să înlocuieşti cuvântul Dumnezeu cu Viaţă, Bucurie,
Iubire, cu orice altceva, care ţi se pare de necontestat! Ce simţi?
– Că destinul nu este restrictiv, nici potrivnic.
– Andrei avea un exemplu interesant pentru asta, spunea că
viaţa noastră se desfăşoară ca într-o brichetă. E clar că există o
limitare de mişcare între pereţii brichetei, deci, destinul există.
În acelaşi timp, observăm că acolo există destul spaţiu de
manevră – ne putem roti, putem accelera ori încetini mersul, ne
putem întoarce... Şi asta tot în aria destinului. Abia acum îţi pot
răspunde la întrebarea dacă liberul arbitru, adică voinţa omului,
este ceva independent de ceea ce numim destin. Nu este
independent. El doar aduce aer proaspăt.
– Asta da, revelaţie! Ai spus-o ca la carte, filosofule! Mai să
spun că ai totală dreptate şi că încep să mă îndoiesc de însăşi
îndoielile mele.
– Eu nu vreau să te conving de nimic pe tine. Credinţa
trebuie să fie ceva intim, ceva ce simţi tu, altfel nu te ajută.
– Mi se pare că a venit vremea să mă întreb la ce m-am
aşteptat eu oare, dacă nu am crezut în nimic anume?
– De acord cu tine de data asta!
305 Dublu sens unic
Capitolul 27. Copilăria nezgâriată pe obraz
Casa unchiului Gruia a rămas la locul ei pe străduţa îngustă,

paralelă cu cea din spatele Administraţiei Finanţelor Publice din
Rădăuţi. Cu cât se apropia de ea, Camelia îşi dădea seama că
amintirile o cuprind fără să le fi chemat. Chiar dacă totul i se
părea schimbat în jur, se revedea în zile şi ani diferiţi cum păşea
pe acelaşi trotuar, deschidea poarta şi apoi uşa de la intrare.
Sentimentul de apartenenţă la familie îi dădea atunci multă
putere. Lumea nu i se mai părea indiferentă la existenţa şi la
nevoia ei de căldură sufletească. Trăise lângă oamenii aceia, dar
numai în cele câteva frumoase vacanţe de vară, pe care nu le-a
mai uitat. Prea puţin şi prea devreme pentru toate câte ar fi
trebuit să le cunoască şi să le înţeleagă. Apoi, bunicii din partea
tatălui au murit şi lumea aceea protectoare a dispărut şi ea.
Câţiva metri o despărţeau de poarta joasă, lăsată anume
descuiată pentru ea. Unchiul Gruia, fratele tatălui, o aştepta la
geam. Îl sunase la telefon şi-i spusese că va veni să-l vadă. Are
peste nouăzeci de ani, o vârstă la care foarte puţini mai ajung cu
memoria şi luciditatea intacte. E singur şi apropierea clipei în
care va pleca, la fel ca toţi ceilalţi, nu-l îngrozeşte. Soţia lui a
murit cu mulţi ani în urmă, lăsându-l fără iubirea şi ajutorul de
care avea nevoie. Povestea vieţii lui merita din plin să primească
un nume de neuitat. Şi l-a primit, când s-a transformat în cartea
de memorii. Camelia nu a citit-o, cartea a apărut vara trecută,
vara misteriosului an 2012. Aştepta cu nerăbdare să-i răsfoiască
paginile ce adăposteau şi povestea ei, pentru că acolo era
povestea întregii familii. Dacă unchiul Gruia, care nu avea copii,
a lăsat ceva moştenire şi a făcut-o la nouăzeci de ani, înseamnă că

şi ea putea face la fel pentru copiii ei.
A pătruns în camera lui şi l-a îmbrăţişat afectuoasă. Unchiul
îmbătrânise, dar Cameliei nu i se părea că s-a schimbat prea
mult. În schimb el, vizibil emoţionat, o privea uimit şi căuta
adolescenta din urmă cu patru decenii.
– Măi copile, pot să mor fericit!
Camelia nu înţelegea de ce să spună el acele cuvinte.
Probabil că vinovată era vârsta, se gândi o clipă, şi nu-şi făcu
probleme. Nu de asta venise la el. Bine că era încă în picioare şi
vesel, deşi suferea de zeci de ani de o boală teribilă de oase.
– Dar ce-i cu pesimismul ăsta? îl întrebă cu vocea înveselită,
ca să-l încurajeze. Avem de făcut o mulţime de treburi amândoi.
– Tu nu ştii câtă bucurie mi-ai adus... Mă uitam cum vii şi l-am
revăzut, dintr-odată, pe tatăl tău, pe Liviu. Aveţi acelaşi mers,
aceeaşi legănare a pasului pentru un moment, ca apoi să devină
ferm, netemător şi parcă vesel. Sufăr de atâţia ani de dorul lui,
un dor sfâşietor...
Inima Cameliei auzi cuvintele şi se nelinişti. Nici bine n-a
păşit pragul casei unchiului şi discuţia s-a îndreptat direct spre
tatăl său. Nu se aşteptase la aşa ceva. Tot drumul căutase un
scenariu pentru a putea să-l întrebe despre el, unul care să n-o
prezinte nici patetică, nici nerealistă, fiindcă trecuseră atâţia ani
în care nu a întrebat nimic şi acum brusc se interesa de el, de
parcă n-ar mai fi putut trăi fără să ştie măcar cât de puţin.
Cartea era pe masă – „Ziua tuturor întâlnirilor”, autor
Gruia Bodnărescu. Titlul cărţii semăna cu o premoniţie. Însăşi
prezenţa ei în acea cameră o confirma.
– Viaţa este un şir neîntrerupt de întâlniri şi despărţiri.
Unora, foarte puţini, ea le dă şi şansa unor reîntâlniri
importante, rosti unchiul, încă emoţionat.
307 Dublu sens unic
Sunt cuvintele pe care le spunea un bărbat slăbit de multele

încercări, de unele izbânzi, călit de speranţele la care nu
renunţase niciodată; o fiinţă plăpândă, dar cu ochii vii şi cu o
voce puternică. Imaginea lui spărgea orice tipar legat de
asocierea puterii numai cu tinereţea sau cu frumuseţea ori cu
bogăţia. Camelia îl asculta şi înţelegea mai bine ca niciodată că
adevărata putere se dobândeşte prin dorinţa de a „vedea”, nu
doar a „privi”" pe deasupra lucrurilor şi a oamenilor.
– Cartea asta este şi pentru tine. Ţi-am scris şi câteva
cuvinte, ca să nu mă uiţi. Eu ca mâine o să plec...
Camelia îi zâmbi şi nu comentă ultimele lui cuvinte. Răsfoia
cartea, se uita la cuprins, revenea la paginile acoperite ba de
versuri, ba de proză. Abia aştepta să o citească. La un moment dat
a apărut un grupaj de fotografii. Unchiul şi soţia lui, tineri şi
fericiţi; bunicii şi casa lor, pe care ea nu o uitase; sora tatălui ei
lângă soţul şi fetele lor; fraţi şi surori ai bunicilor, verişori şi nepoţi,
prieteni ori colegi de serviciu. A găsit o fotografie simpatică în care
era şi ea, împreună cu fratele ei, lângă bunici şi verişori, în curtea
casei, la Suceviţa. Nu avea mai mult de treisprezece ani. Apoi găsi
fotografia tatălui ei. Un bărbat tânăr, cu privirea romantică şi
pătrunzătoare, parc îi zâmbea. Unchiul tăcea, tăcea şi ea şi privea
acel chip întrebându-se cât îi era străin şi cât îi era, de fapt, drag.
Emoţia întâlnirii cu tatăl ei urca şi umplea golul lăsat de absenţa lui
totală din viaţa ei. Cum se face că nu a simţit până acum imboldul
de a-l căuta, se întreba vinovată, dar şi cu speranţa că, poate, nu e
prea târziu. Nici nu ştia ce să întrebe mai întâi. O salvă unchiul,
care o întrebă dacă îl recunoaşte.
– Cum să nu-l recunosc? Seamănă cu mine.
– Tu semeni cu el, nu el cu tine, spuse el râzând.
Camelia nu-şi căuta cuvintele, dădea glas primelor impresii.
– Anume am zis aşa, pentru că eu doar pe mine mă cunosc.

Despre el nu ştiu aproape nimic. Dar simt că există multe
asemănări între noi.
– Bine că ai venit; o să citeşti şi cartea, dar până atunci
vreau să auzi de la mine câteva lucruri despre el, despre mama
ta, despre toată familia. Pe unele nu le-am putut prinde în carte.
Război, evacuare, bombardarea casei părinteşti, exilul
prelungit în Banat, foamete şi sărăcie, întoarcerea în Bucovina,
vânătoarea „duşmanilor patriei”, hotărâri luate din constrângere
şi disperare, apoi căsătoria şi despărţirea părinţilor ei... Toate au
defilat în camera mare, cu geamuri înalte spre stradă, cu o
mulţime de cărţi aşezate unele peste altele pe masă, pe noptieră
şi în bibliotecă, şi numai câte o întrebare anume, mai precisă, a
Cameliei, a întrerupt înşiruirea tablourilor de viaţă ale familiei
din partea tatălui.
Întâlnirea cu unchiul a fost ea însăşi o poveste, despre care
poate va scrie. Dar nu imediat, fiindcă lumea ei s-a răsturnat
încă o dată şi părea că nu va mai putea fi reconstruită niciodată.
Nu ştiuse ceea ce i-a povestit unchiul, iar puţinul de care îşi
amintea era partea idilică a legăturii cu familia tatălui ei. Acele
orori, acele suferinţe abătute asupra unor oameni nevinovaţi au
îngrozit-o. Ascultase şi trăise o spaimă năprasnică, de parcă
toate se întâmplau chiar în momentele acelea. Cu greu a reuşit
să se desprindă de emoţiile puternice şi amestecate, ca să-i
spună unchiului despre cartea ei de poezii, pe care şi-o dorea şi
mai mult. A scos din geantă mai multe pagini imprimate, anume
pregătite pentru el, şi i le-a întins cu încredere.
– Acesta e manuscrisul despre care v-am spus la telefon. Vi-
l las să-l citiţi pe îndelete. E mai bine să vă faceţi mai întâi o
părere şi, dacă merită, o să vorbim cu editorul dumneavoastră.
Poate îl publicăm...
309 Dublu sens unic
Ce uimire, ce speranţă se putea citi în ochii lui! Îl răsfoia, se

oprea la câte o pagină şi citea, ridica din sprâncene, mergea mai
departe... Cu manuscrisul în braţe şi cu o umbră aşternută
deodată peste chip, reîncepu să-şi amintească, privind prin
fereastra deschisă:
– Înainte de a fugi în Banat, mi-am adunat manuscrisele şi
revistele în care publicasem la Cernăuţi şi le-am îngropat pe
toate sub duşumeaua dormitorului de la Suceviţa. Căruţa în care
se încărcau bagajele pentru drum era deja supraîncărcată cu
haine şi alimente. Am înţeles că nu puteam lua cu mine şi toate
hârtiile acelea. Armata sovietică se apropia cu repeziciune de
satul nostru şi nu avea milă de nimeni şi de nimic. Când ne-am
întors, după mai mult de un an şi jumătate, am găsit doar ruine.
Casa a fost bombardată, a ars şi temelia, iar odată cu ea au ars şi
manuscrisele mele. Am suferit pentru toate, dar mai mult pentru
manuscrisul romanului meu, „Fata albă”. Aşa îi pusesem titlul.
Era povestea mea de dragoste cu o fată din Cernăuţi. S-a pierdut
pentru totdeauna...
– Şi n-aţi încercat să-l refaceţi, să-l scrieţi din nou?
– Aşa ceva nu e posibil. Creaţia este întotdeauna unică.
– Chiar îmi pare rău de „Fata albă”.
– Ce-ai zice să-i dai tu viaţă?
– Credeţi că aş putea face asta?
– Eu aşa zic. Simt că ai putea scrie la fel de uşor şi proză.
Fii urmaşa mea până la capăt!
Scrie şi în locul meu... o rugase şi Emil, nu demult. Camelia
nu ştiu ce să mai spună. Toate au luat-o pe nepregătite şi erau
gata să o înnebunească. Cel mai bine era să plece şi să continue
discuţia cu unchiul altă dată. Cu siguranţă va reveni la el, mai
ales după ce se va linişti şi va şti mai bine ce altceva mai vrea să
afle de la el.
Era deja târziu, când a plecat. Soarele se apropia de

marginea orizontului, în spatele căruia ochii nimănui nu-l vor
mai putea vedea. Pentru unii, el va încheia această zi exact la fel
ca altădată. Pentru Camelia însă, sfârşitul zilei căpătase
dimensiunea unei imense înstrăinări. Putea fi un hău, o
prăpastie ori doar o trecătoare fără balustrade; nu conta, fiindcă
toate îi dădeau senzaţia de gol şi suspendare.
Termometrul renunţase la câteva grade faţă de orele amiezii,
dar aerul era încă destul de cald. Trecătorii se plimbau îmbrăcaţi
lejer. Unii discutau, desprinşi de grijile obişnuite, alţii erau atenţi
la copiii sau nepoţii lor, care se jucau. Parcul părea neschimbat,
cu aleile croite după un tipar îndrăzneţ. Şi totuşi, nimic nu mai
era la fel. Copacii crescuseră mult, umbra lor acoperea fiecare
metru, de parcă şi-ar fi dat mâna pe deasupra pământului. Când
era copil şi venea aici, locul ăsta era un miraj. Toţi oamenii i se
păreau fericiţi, copiii râdeau şi alergau, iar ea se simţea egală cu
fiecare dintre ei. Acum avea senzaţia că a fost lăsată deoparte,
chiar uitată. O încolţeau frigurile şi iarăşi simţea multă durere.
Una pe care o respingea, o apăsa îndârjită spre interior, pentru că
nu voia să plângă în plină stradă. Nici picioarele nu o mai
ascultau, îi cereau să se oprească din mers măcar un minut. S-a
aşezat pe o bancă şi a rămas aproape nemişcată.
Nu ştia cum au trecut atâtea ore de poveşti, amintiri şi
destăinuiri, nu ştia dacă mai circula vreun microbuz sau autobuz
spre Suceava. Va găsi ceva de ocazie, era urgent să se adune de
pe drumuri şi să se închidă în camera ei, cu gândurile şi emoţiile
răvăşite, pe care nu le mai putea controla.
Vestea morţii tatălui său, în urmă cu doisprezece ani, era
deja prea mult pentru sufletul ei. Venise la Rădăuţi să-i afle
adresa ori măcar un număr de telefon. Pentru ea n-a contat ce ar
fi trebuit să facă mai departe ca să ajungă la el, îşi dorise prea
mult să-l îmbrăţişeze şi era absolut sigură că sosise momentul
311 Dublu sens unic
potrivit pentru asta. Se bucurase atât de mult, dar toată acea

bucurie a dispărut într-o clipă. În clipa când unchiul i-a dat
vestea la care nu se aşteptase. Ce-i mai rămânea de făcut?
Privi clădirea albă şi impunătoare a Catedralei. Îşi aduse
aminte cum îi povestea bunica Maria de la Suceviţa că lucrările
de construcţie a Catedralei din Rădăuţi au durat 34 ani (1927-
1961). Administraţia austriacă a fost potrivnică credinţei
creştin-ortodoxe naţionale. Din cauza crizei financiare mondiale
(1930-1933) şi a celui de-al Doilea Război Mondial (1939-
1945), acele lucrări fie au mers mai încet, fie au fost sistate ani
întregi. Dar oamenii nu au încetat să creadă şi au luat-o mereu
de la capăt. În final, au ridicat cea mai mare catedrală din Ţara
Fagilor, chiar şi din România, de la acea vreme.
Ce curios că se aşezase pe cea mai apropiată bancă de lângă
frumoasa catedrală! Nu putea intra să se roage, aşa cum simţea
nevoia să facă, pentru că era târziu şi uşa era închisă. Dar chiar
şi aşa, în afara ei, privindu-i albul zidurilor, primi o mângâiere
binefăcătoare. Îşi aminti că această catedrală a fost sfinţită exact
în anul în care ea s-a născut...
„Ce poate face omul cu amintirile lui, toată viaţa lui, decât
să le tot rânduiască, eventual să le mute dintr-un loc în altul?
Pe cele dragi, chiar dacă puţine, le ascunde în buzunarul de la
piept, să-i fie aproape, să le privească înduioşat ca pe nişte
fotografii rare. Unicate printre alte unicate. De celelalte i se
pare că a scăpat, că le-a aruncat într-un tomberon fără fund.
Dar vine câte o zi când ele se întorc şi îl trag de mânecă, îl
obligă să simtă din nou că, de fapt, se roteşte, şi doar ameţeala
vârtejului îl face să creadă că drumul lui este întins numai
înainte. Şi când se întorc, amintirile sunt atât de insistente, de
parcă nici n-au plecat vreodată.”
«Iarăşi mă dor toate, Bety! Dar dacă nu am destule păpădii

în suflet, cu care să alung tristeţea, dacă nu am braţe destul de
lungi, ca să pot îmblânzi singurătatea, dacă nu am destulă
putere de a plânge pentru moartea altcuiva, fie ea şi o pasăre,
ce fel de om aş fi?»
313 Dublu sens unic
Capitolul 28. O scrisoare

a lui David şi a lui Iov
Dragă tată,
Oricare zi ar fi fost la fel de potrivită ca cea de ieri ca să urc
în microbuz şi să pornesc spre Rădăuţi cu gândul la tine, să
privesc oamenii şi casele pe lângă care trec, grădinile mulţumite
de seminţele lor şi pomii mândri de floare. Căldura netezeşte în
oameni orgolii şi încăpăţânări inutile, îi face să-şi permită mai
multă iubire. De foarte multe ori mi-am spus că ceea ce îi
separă pe oameni de fericire nu e distanţa, nici timpul şi nici
norocul, ci golul dintre încumetările lor. Până acum câteva luni,
a scrie o carte nu era nicidecum visul meu, nici măcar o
speranţă, dar mi s-a cuibărit ceva în suflet, ceva minunat, şi pe
zi ce trece mă îndepărtez de orice formă de frustrare şi suferinţă.
Aşez filele scrise una lângă cealaltă cu o uşurinţă cum numai la
mugurii treziţi din somn am mai văzut. Nu pot păstra numai
pentru mine acele rânduri, trebuie să audă şi alţii cum pot fi
deschise uşi către cele mai elegante şi aparent improbabile săli de
dans. Drumul acela la fratele tău putea fi cheia de care aveam
nevoie numaidecât, pentru că manuscrisul pe care îl aveam în
geantă se lega cu îndârjire de dorinţa de a-l publica, dar şi de a te
regăsi pe tine. Mi-era sufletul împărţit între speranţă şi regretul că
nu te-am căutat mai devreme, eram atentă la amândouă cum se
umpleau până la refuz de emoţie şi cum mă copleşeau, pur şi
simplu mă copleşeau. Ce a urmat, cred că ştii deja...
Tu nu m-ai văzut crescând, nu mi-ai văzut nici zâmbetul,
nici lacrima. Aşa că m-am hotărât să-ţi povestesc eu tot ce-mi
aduc aminte din anii copilăriei. Multe dintre ele – locuri şi

persoane – îţi sunt cunoscute. Dar ce au însemnat pentru mine,
cum au clădit fiinţa care astăzi sunt, numai eu pot să-ţi spun. Şi
nu mai pot s-o fac altfel decât scriindu-ţi o lungă scrisoare, care
nu va mai ajunge la tine în modul obişnuit, nu o vei mai putea
ţine în mână. Şi totuşi, mă vei auzi, ştiu că mă vei auzi...
Înalţi şi sensibili, mestecenii de la poartă îşi cuprindeau

frunzele ca într-un cântec deasupra trecerilor mele grăbite ori
legănate şi nicio primăvară nu uita să-i întinerească brusc peste
noapte, să adauge o lumină aparte vârfurilor elegante. Stăteau
unul lângă altul, îndrăgostiţi şi nesupuşi uitării. „Am crescut
odată cu ei. Cu ei şi cu brazii plantaţi de-o parte şi de alta de
bunicii tăi, care pe atunci erau tineri şi încrezători că vor putea
învinge întunericul întins ca o plagă peste lume în anii de
război.” Aşa îmi spunea mama, privindu-i cu blândeţe. Îmi dau
seama că acelaşi sentiment, al înfrăţirii cu înălţarea către cer,
l-am trăit şi eu în toţi anii aceia. Azi le-aş scrie tuturor un poem,
cu siguranţă unul alb, la care aş adăuga firul verde al sevei ce se
plimba necontenit de la rădăcină până la prima zvâcnire a noii
frunze de pe ram, stropul acela de viaţă dăruit mie în picături
transparente şi moi, pe care le adunam într-un borcan, ca pe un
trofeu, şi apoi îmi clăteam părul cu ele. Cine ştie, poate visam
să-mi crească şi mie frunze ori măcar trupul să-mi fie alb.
Brazii, aparent conici, datorită cetinii dese care-i îmbrăca,
lăsau să se vadă doar ferestrele casei în care locuiam. Ele
semănau cu nişte ochi coloraţi tot în verde, miraţi că în liniştea
imposibil de descris a existenţei, oamenii se agită neîncetat.
Iarna, acei brazi deveneau ireal de frumoşi, ţineau în braţe
zăpada pufoasă adunată peste zi ori în timpul nopţii şi eu îi
315 Dublu sens unic
priveam cu ochii de copil pierdut în basmele cu pădurea de

argint, pădurea misterioasă şi niciodată înspăimântătoare.
Dincolo de ei şi de păşunile reduse la tăcere de aceeaşi zăpadă
binecuvântată începea urcuşul spre munţi; munţi înalţi şi
îndepărtaţi, despre care nu ştiam totdeauna cum îi cheamă. În
celelalte anotimpuri păreau albaştri, uneori gri. Verzi îi vedeam
numai în zilele pline de soare. Erau acolo dintotdeauna, nu i-am
urcat pe toţi, şi cu toate acestea ei nu-mi dădeau niciodată
sentimentul de înstrăinare sau de greutate. La poalele lor,
oamenii au construit calea ferată care unea Moldova de Banat;
era un drum istovitor de la un capăt la celălalt al ţării, o
călătorie de paisprezece ore. Cu toate acestea, vagoanele erau
mereu pline. Locomotiva cu aburi mă fascina – o creatură mare
şi neagră pufnea şi fluiera prelung, ca să afle toată lumea că
trece victorioasă către alte zări. Mai târziu i-a luat locul
locomotiva diesel, elegantă şi iute. Privind-o, mă cuprindea
senzaţia că aş putea pierde ceva esenţial în viaţă, dacă nu sunt
atentă la evenimente. Acela a fost începutul gândului mistuitor
că pentru toate există un timp dat şi limitat, necorelat cu
pedepse ori interdicţii, ci cu permanenţa mişcării.
În spatele casei bunicilor era şura şi sub ea, beciul săpat în
pământ, betonat, compartimentat atât de înţelept, încât găseai cu
uşurinţă, chiar şi pe întuneric, cartofii, ceapa, butoaiele cu
murături, lădiţele cu nisip în care se ascundeau morcovii şi
pătrunjelul, sfecla roşie, ţelina. Tot acolo erau şi celelalte lădiţe,
cu fân, în care se odihneau perele, şi rafturile din lemn de brad,
pe care se înşiruiau merele ionatane. Era o încăpere mare, aşa
cum îi stă bine unui om chibzuit, şi, odată pătrunsă în acea
lume, toate aromele făceau horă în jurul meu, trezindu-mi şi
hrănindu-mi simţurile. Se cobora pe o cărare îngustă până la
beci, apoi cărarea o lua la stânga şi cobora în continuare până
ajungea în poiana pătrată, stăpânită de iarbă şi de flori de câmp.
Primăvara, imediat după dezgheţul treptat, acolo băltea apa zile

în şir, formând o împărăţie pentru florile galbene – primele care
aveau curajul să înfrunte prefacerile lunii aprilie. Odată cu ele
apăreau, ca din senin, broaştele şi orăcăitul lor inconfundabil.
Pe sub frunzele groase şi late, de un verde închis, era o forfotă
continuă, întreruptă doar de ploile reci ori de somnul locatarilor,
de altfel plini de energie. Era dezmorţirea întregii naturi, a
tuturor vieţuitoarelor, era pentru mine revenirea la joacă.
Îmi amintesc cum toamna treceau căruţele pe drum; fânul
uscat, mirosind încă a flori, se legăna odată cu mersul cailor
îndemnaţi cu blândeţe. Erau zile când aceiaşi cai se opinteau să
ducă la depozit ori în nişte curţi buştenii lungi, curăţaţi de
ramuri şi uneori chiar şi de scoarţa cu care erau îmbrăcaţi până
mai ieri. Duminica şi în zilele de sărbătoare treceau şarete cu
bărbaţi şi femei mândri de caii lor, de copiii şi gospodăria bine
îngrijită. Iarna le luau locul săniile de lemn, joase, cu tălpile late
şi încovoiate în partea din faţă. Călătorii purtau cămăşi albe cu
flori şi motive geometrice, cusute pe mâneci, la poale, la guler
şi manşete, basmale viu colorate şi pălării parcă mereu noi.
Peste cămăşi aveau bundiţe garnisite cu blănuri maronii de
nurcă ori de viezure. Era un spectacol în mişcare, satul se
umplea de mulţumirea oamenilor care îşi puteau trăi zilele în
pace, îşi puteau pune capul pe pernă, liniştiţi şi siguri că zorii nu
vor întârzia niciodată să vină a doua zi.
Povesteam despre mesteceni. Cred că de la ei m-am umplut
de duioşie. Păzeau poarta spre casă cu o înţelegere aproape
umană, ca doi stâlpi la intrarea în templu. Toamna se aşezau la
picioarele mele în cele mai frumoase nuanţe de galben şi arămiu
şi apropierea iernii nu-i descumpănea, nu se vedea nicio urmă
de invidie pe brazii rămaşi la fel de verzi ca primăvara, nicio
spaimă teribilă de moarte. Poate de asta mă simţeam atât de
317 Dublu sens unic
apropiată de ei, legată prin fire nevăzute de ideea de nemurire.

Ei mi-au sădit-o în suflet.
Îmi amintesc foarte bine totul. Între şirul de copaci şi casă
moliciunea ierbii era întreruptă de ronduri de flori, înconjurate
de pietre văruite cu alb. Semănau cu nişte fântâni arteziene din
care ţâşneau culori şi parfumuri, aliniate cuminţi, ca să spargă
monotonia. La capătul curţii dreptunghiulare, în partea dreaptă,
într-un spaţiu amenajat de bunica cu dragostea omului care
preţuieşte frumuseţea clipei de desfătare, stătea liliacul. Mov,
elegant şi delicat. Era singur, dar niciodată trist. Ori poate
numai mie mi se părea aşa, poate numai eu îl auzeam cum râdea
în izbucnirea lui mereu tânără, chemându-mă să-i rup florile
mătăsoase şi să le iau cu mine. Sub el era o măsuţă şi bănci de
lemn lăcuit; acela era locul meu preferat, acolo citeam şi scriam.
De jur-împrejurul casei, aleea era acoperită de pietriş alb-
cenuşiu, spălat de ploi şi răvăşit din când în când de fuga mea
copilărească. Toate erau la locul lor şi aveau un scop, acum îmi
dau seama că nimic din ceea ce mă înconjura – natura şi familia
– nu era prea mult, nu era întâmplător. Nimic nu-mi distorsiona
imaginea idilică despre viaţă, imagine de care nu m-am
îndepărtat niciodată. Da, nimic nu a fost prea mult. De prisos ar
fi doar regretul că nu le mai pot trăi ca atunci. Ce rost ar avea,
dacă toate au devenit amintire, iar această amintire nu se
ascunde de mine?
Iarna, în multe zile şi nopţi, mercurul se avânta netemător
către minus douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de grade Celsius,
dar el ştia că gerul nu poate să-l muşte nici pe el, nici câinii
ghemuiţi în cuştile de lemn căptuşite şi umplute cu fân. Pentru
mine, florile albe de pe geam, prezente mereu într-un singur
exemplar, formau o lume caldă, ştiută şi recunoscută cu uşurinţă
de fiecare dată. Poate din cauza focului din sobă, ce nu se
stingea niciodată, poate pentru că liniştea din casă era vie şi
aromată. Cana cu lapte, feliile de pâine unse generos cu gem de

mure, fragi şi zmeură stăteau cuminţi pe masă şi-mi zâmbeau.
Uneori veneau la întâlnirea noastră şi ouăle fierte, feliile subţiri
de şuncă şi tobă preparate de bunicul, bucătar iscusit, ceapa
lăcrimând roşu şi dulce şi un coş de mere cu coaja lucioasă ca
faţa soarelui ascuns în miezul lor. Dimineţile acelea erau încă în
mâna întunericului, lumina se apropia încet, leneşă şi
somnoroasă. Ceilalţi erau treji demult, fiecare urmându-şi
cărarea spre muncă. Iar cărările făcute de ei prin nămeţii de cel
puţin un metru şi jumătate mi se păreau nişte tunele, le atingeam
pereţii în treacăt, vrăjită de moliciunea frigului ascuns în ei.
Săniuţa lipită de zidul casei, sub streaşina încremenită într-un
fel de aşteptare suspendată în aer, abia se mai zărea de sub
plapuma groasă de fulgi, părea că doarme şi visează dealuri
prietenoase, pe care le va atinge iară şi iară, odată cu mine.
Verile la munte nu însemnau dogoare şi zăpuşeală, mai
degrabă semănau cu o sărbătoare trăită de toată suflarea, o
recreaţie prelungită până la următoarele perioade de răcoare, ce
nu erau prea departe. Atunci fragii umpleau poienile de la
marginea pădurii cu roşul ademenitor al zâmbetului lor, zmeura
împrăştia în aer chemări ispititoare, auzite de oameni şi de
păsări, deopotrivă. Chiar şi de urşii ce nu voiau să fie deranjaţi
de la ospăţ. Erau singurele fructe care ni se dăruiau fără
sfiiciune, ele şi coacăzele acrişoare şi apoi murele cu ochii
negri, scânteietori. Celelalte fructe erau doar pe tarabe, culese şi
aduse de zor de la zeci de kilometri depărtare, de acolo de unde
pomii fructiferi formau păduri în miniatură, mai mici şi mai
puţin impunătoare, dar la fel de dese şi uimitoare. Nimeni nu
era supărat din cauza asta; ce nu creştea la munte, avea casa la
dealuri şi câmpie, fiecare era bucuros că are ce dărui. Doar cerul
e unul singur, doar soarele ne iubeşte egal, lipindu-şi buzele de
frunţile şi inimile noastre. Mersul în pădure era firesc pentru
319 Dublu sens unic
mine, uneori mă întindeam pe pământul reavăn, mereu foşnitor,

şi priveam norii cum îşi schimbau forma de la o clipă la alta,
împinşi de la spate de vânt. Odată cu vântul se legănau şi brazii,
îl îmbrăţişau şi-l iubeau indiferent de anotimp. Mirosul de
răşină se urca pe aripile lui şi zburau împreună până departe.
Toţi copacii au crescut laolaltă, cu împăcare, n-aveau de ce să
se teamă. Nici de mâinile noastre nu se temeau primăvara, când
le culegeam mugurii cruzi, unul câte unul. Odată i-am spus
mamei că mugurii seamănă cu nişte copii nevinovaţi, pe care noi
îi smulgem de lângă părinţii lor, că mă doare şi nu pot să
continui. Şi poate că niciodată nu aş mai fi cules fiinţele acelea,
mai degrabă luminoase decât neputincioase, dacă mama nu mi-ar
fi împărtăşit povestea lor, povestea întregii naturi aplecate cu
dragoste spre oameni pentru hrana, plăcerea, dar şi sănătatea lor.
Copiii-muguri de brad şi de pin, spunea ea, vin anume pentru
copiii pământului, vin ca să-i apere de tuse şi răceală. De atunci îi
iubesc şi mai mult, le mulţumesc şi nu las nici o primăvară să
treacă fără să ne dăm întâlnire, fie şi numai în gând.
Jucaţi-vă, jucaţi-vă, nu-i cereţi timpului să facă scamatorii
pentru voi, să treacă peste etape într-un salt forţat şi apoi
regretat până în ultima clipă a vieţii! E singurul sfat pe care l-aş
da cuiva fără să mă tem că-i induc o direcţie greşită. Copilăria e
locul sacru în care ne bucurăm de existenţă firesc, bineînţeles în
condiţiile fireşti de viaţă, pentru că nu neg anomaliile crescute
şi peste această grădină, precum buruienile otrăvitoare, şi nici
nu vreau să polemizez pe acest subiect. Întoarcerea mea printre
amintiri are alt scop de data asta – vreau să le împart cu tine.
Serile de vară de atunci au avut cel mai lung ecou în fiinţa
mea. Şi acum, după atâţia ani, trăiesc aceeaşi senzaţie de
lărgime şi adâncime pe care ele mi-o dădeau de fiecare dată,
dilatări în care evenimentele se lăfăiau, fără să se poticnească
sau să se ciocnească de limitele ceasornicului. Acele seri erau
punctul de maxim al jocurilor noastre de copii. Semiîntunericul

ne incita la neegalatul de-a v-aţi ascunselea, care se transforma
într-un veritabil turnir. Băieţi şi fete, deopotrivă, deveneam
supravieţuitorii abili, inteligenţi şi curajoşi ai unui scenariu de
care aveam să ne izbim ceva mai târziu. „Nu te lăsa prins,
păcălit, dezonorat!” ne şoptea o voce, de undeva din interiorul
nostru. Era vocea pe care am auzit-o cu toţii şi după ce s-a
terminat jocul acela vivace. Uneori ne-am speriat de ea şi am
renegat-o, alteori am invocat-o cu disperare în mijlocul vreunui
vârtej, dându-i chipul de înger păzitor. Necunoscutul nu ne
permite prea multe zâmbete la început. Toate întrecerile din
jocurile acelea curate si absolut naive, cu victoriile şi eşecurile
lor inerente, trăite alternativ şi cu aceeaşi plăcere, indiferent cât
de diferite ar fi fost ele, au avut darul să trezească voioşia şi
curajul în mine. Şi după surprizele şi încântarea din timpul zilei,
inclusiv drumeţiile pe munte, scăldatul pe fugă în apa rece a
râului, bătaia cu bulgări sau animarea oamenilor de zăpadă
(depindea de anotimp, bineînţeles), după serile pline de mister
şi agitaţie urmau lecturile până târziu în noapte. Cărţile nu erau
o corvoadă pentru mine, cititul nu mi se părea nicidecum o
pierdere de timp, mai degrabă era un alt mod de a intra şi mai
adânc în realitatea care mi se dezvăluia treptat, uneori parcă
prea încet sau prea puţin pentru câtă curiozitate sălăşluia în
mine, alteori brusc şi neaşteptat, la fel ca orice lucru întâlnit
întâia oară. Dar paşii necesari se făceau cu siguranţă, cu fiecare
filă întoarsă. Pasiunea pentru citit o am de la mama, nu era zi în
care să n-o văd cu o carte în mână. Fără calculator, fără internet
şi programele nelimitate ale televiziunilor, viaţa avea o
componentă practică şi dinamică majoră, treceam de la o
îndeletnicire la alta cu poftă şi încântare, după micile pauze de
odihnă ori de somn binevenit de fiecare dată.
321 Dublu sens unic
Visam foarte mult şi atunci, oameni şi locuri şi întâmplări

pe care le uitam de cele mai multe ori la trezire sau după o
vreme. De neuitat era însă plăcerea şi senzaţia că mă mişcam în
continuare în acel vis, că picioarele mele, întinse ori ghemuite
ca în perioada de făt, aveau doar scurte zvâcniri trecătoare. Dar
erau şi vise care mă marcau, care mă aruncau într-o altă visare,
de data asta cu ochii deschişi şi cu inima un pic strânsă din
cauza gândurilor care dădeau năvală mai aprige decât de obicei.
Unul dintre ele a rămas viu şi nealterat în timp, îl pot rula în
minte în orice clipă. Se făcea că eram în curtea casei noastre,
era senin şi cald. Eu mă roteam cu capul lăsat pe spate şi cu
mâinile întinse lateral, râdeam şi priveam cerul ce nu mai părea
atât de departe. Dintr-odată a apărut Dumnezeu, zâmbind şi cu
chipul unui bătrân cu barbă deasă şi uimitor de albă, aşa cum
mi-l descrisese şi mama, şi bunica. N-am simţit nicio spaimă,
nici măcar uimire, continuam să râd, să mă rotesc şi nu-mi
dezlipeam ochii de la chipul acela blând care, deşi tăcut, îmi
transfera o întreagă lume în suflet. Nu-mi amintesc dacă am
povestit cuiva despre acel vis, tind să cred că nu am făcut-o,
pentru că sentimentul din acele clipe şi din toate celelalte de
după ele a fost şi este că totul a fost numai pentru mine, un
izvor din care să beau, când mă sufocă uitarea. Peste câţiva ani
m-am visat zburând, eram în aceeaşi curte, îmbrăcată parcă la
fel. Diferit era doar faptul că nu mai eram singură, ci
înconjurată de alţi oameni. De fapt, eu nu zburam ca să mă
mândresc faţă de ei. Nu, eu le arătam cât de uşor este să se
dezlipească de sol cu mâinile ridicate, făcând mai întâi o
fandare şi apoi ridicându-se şi plutind în voie, făcând cercuri
sau linii frânte, după care, cu acelaşi calm şi încet, să revină de
unde au plecat, fără să se zdrobească la atingerea pământului.
Acest vis uimitor s-a repetat de câteva ori în viaţa mea, cu mici
diferenţe, detalii legate de ţinută sau audienţă, dar niciodată
legate de locul în care se petrecea acea minune şi nici de

senzaţia trăită ce nu poate fi descrisă în cuvinte.
Întâmplările neobişnuite îşi făceau foarte uşor o cărare spre
mine, spre viaţa mea. Şi erau multe. Niciodată nu mi-a fost frică
de ele şi nici nu m-am ruşinat, chiar dacă opinia unora era că
ceea ce povesteam eu erau ciudăţenii. Mai târziu, au ajuns să-mi
placă, să mi le doresc, deveneam atentă la ele şi mi-am făcut
treptat un cod de descifrare a ceea ce îmi transmiteau. Citeşti
prea multe cărţi SF, era replica multora, vizibil iritaţi şi
neîncrezători în veridicitatea relatărilor mele, poate invidioşi că
lor nu li se întâmpla la fel. Nu ştiu care este răspunsul cel mai
potrivit în ce-i priveşte pe cei din jurul meu, pentru că foarte
puţini au curajul să vorbească despre partea care nu merge ca la
carte, nu e conformă obişnuinţei, prejudecăţilor, chiar şi a
dogmelor. Cert este că nu e deloc uşor să te trezeşti că „ştii”
ceva despre nişte persoane sau despre evenimente care vor urma
cine ştie când, să alergi în toate părţile, încercând să tragi un
semnal de alarmă şi nimeni să nu te creadă, nimeni să nu
primească mesajul tău de ajutor, doar pentru că nu poţi să le
explici sursa de unde îl ai. Ceea ce este instinctiv nu suportă
explicaţii raţionale, ca urmare am trăit amărăciunea că, deşi pot
şi vreau să ajut, nu reuşesc întotdeauna. A fost o perioadă
tulburătoare, uneori istovitoare. Când am înţeles mai târziu că
nimeni nu poate ajuta pe toată lumea, şi asta nu din cauza lui, ci
pentru că nu toată lumea vrea să fie ajutată, m-am simţit
eliberată definitiv.
În una din serile de care pomeneam, în mijlocul jocului ce
se încinsese ca de obicei, m-am oprit brusc şi am intrat
speriată în casă. Bunicul este pe calea ferată şi uite, mai sunt
câteva minute şi vine trenul! i-am spus, dintr-o răsuflare,
bunicii. Ea a alergat peste drum de casa noastră şi a ajuns la
timp. Bunicul era acolo cu un gând mai întunecat decât
323 Dublu sens unic
noaptea care urma. Am înţeles mai târziu că era vorba despre

o încurcătură la serviciu, cu nişte bani ce i-au fost furaţi, dar
nu putea dovedi asta. Erau banii de salarii ai angajaţilor,
presiunea creştea, degetul acuzator arăta din toate părţile spre
el şi el nu mai putea suporta umilinţa. Se ştia nevinovat, mai
târziu s-a şi dovedit asta, dar în acea seară lui i se păruse că
toate căile s-au închis şi se strâng rău, tot mai rău în jurul lui
şi-a celor dragi, simţea că e neputincios. Cred că mai mult
decât toate acestea l-a rănit şi destabilizat stigmatul de
mincinos, de hoţ fără scrupule, era prea mult pentru omul
demn care fusese întotdeauna. Povestesc ceea ce am simţit eu
şi ce am auzit printre uşile întredeschise, fiindcă o discuţie
despre toate acestea nu am avut cu nimeni, eram prea mică ca
să particip la aşa ceva. Patruzeci de ani a mai trăit bunicul
după acel moment de răscruce, cu împlinirile şi dezamăgirile
lui omeneşti şi nu voi şti niciodată ce a fost în mintea şi
sufletul lui în tot acest răstimp – poate avea coşmaruri, poate
regreta încercarea, poate, dimpotrivă, suferea că i-a eşuat. Ce
rol am avut în viaţa lui, în acea seară, va rămâne pentru
totdeauna o enigmă, uşor atinsă de incertitudine.
Făcând un salt peste timp, aş vrea să mă opresc la o altă
întâmplare ieşită din tipare. Era vacanţa de vară, aveam
unsprezece ani şi o viaţă plină de farmec, eram lipită de familia
şi locurile unde m-am născut. Singurele excepţii erau taberele
de două săptămâni la mare. Îmi plăcea marea nespus, întinderea
ei mă fascina şi mă speria în aceeaşi măsură, plajele păreau că
nu au nici ele un capăt, copiii erau gălăgioşi şi greu de
supravegheat, iar pentru cei ca mine, veniţi de la munte, era un
miracol să stea minute în şir în apă şi să nu simtă că le îngheaţă
şi sângele în vene. Era mult mai cald decât eram obişnuită,
uneori soarele canicular nu-mi făcea foarte bine, dar n-aş fi
renunţat la plăcerea şi ineditul trăite la malul ce-şi primea
valurile cu frenezie. Drumul până la mare – şase sute de

kilometri dus şi tot atâţia întors, cu un tren ce mergea
întotdeauna prea încet – se transforma într-o neimaginată
aventură. Oboseala mă dobora, căldura şi înghesuiala din
compartiment deveneau ameninţătoare. Aţipeam şi dormeam
chircită la locul meu, mă trezea apoi brusc o frână sau şuieratul
locomotivei altui tren, ce trecea paralel cu noi ori din sensul
opus. Mâncam puţin, beam multă apă şi, cu gândul la destinaţie,
priveam îndelung pe fereastră. Cu cât mă depărtam de
Bucovina, cu atât se aplatizau priveliştile; mai întâi apăreau
dealurile ţinând în braţe nesfârşite şiruri de viţă de vie sau pomi
fructiferi, apoi mă întâmpinau lanurile de porumb, de grâu şi de
floarea-soarelui. Toate erau noi pentru mine, nu le văzusem
decât în cărţi sau la televizor. Dar oricât de interesante ar fi fost
noile imagini, lipsa munţilor şi a jocurilor de culoare de pe
crestele şi versanţii lor îmi dădea un sentiment de monotonie şi
sufocare, parcă nu aveam aer destul. La întoarcere număram
gările, abia aşteptam să ajung acasă; ţineam în mână o pungă de
melci amestecaţi cu scoici culese de pe plajă, mărturie şi
amintire a zilelor însorite. Nu dura mult însă şi uitam de ele pe
undeva prin casă ori le aruncam. Ştiam că anul viitor voi culege
şi voi aduce altele. Acasă eram în siguranţă, iar plecările,
indiferent unde, însemnau, din start, o reîntoarcere de unde am
plecat. Acest sentiment minunat s-a transformat în convingere,
s-a extins asupra tuturor situaţiilor de viaţă, astfel că bucuria
plecării nu a fost nici mai mare, nici mai mică decât cea a
revenirii. Vedeam un cerc cum se închide ca apoi să deschidă
un alt arc, de obicei mai mare.
Nicio vară nu seamănă cu alta, aveam să constat în acea zi.
Imprevizibilul ne atinge şi ne determină etapele următoare de
dezvoltare din toate punctele de vedere. Nu te-am cunoscut
decât dintr-o fotografie, de acolo mă privea un bărbat tânăr cu
325 Dublu sens unic
păr castaniu-închis, ondulat, uns cu briantină, cu o pieptănătură

îngrijită, la modă în acea vreme. Fruntea înaltă şi liberă lăsa să
ţi se vadă foarte bine ochii, aveai o privire misterioasă, aşa mi s-
a părut întotdeauna. Nu-mi aminteam nimic despre tine, nici
chipul, nici glasul, nici vreun gest anume. Plecasem din casa
unde am locuit cu toţii la început, când aveam numai câţiva ani;
povesteau bunicii cum au venit şi ne-au luat – pe mine, pe
fratele meu şi pe mama – cu o maşină mare, în care au încărcat
mobilă, haine şi alte lucruri. De atunci am crescut mereu lângă
ei. În ziua despre care tocmai am început să-ţi povestesc eram
pe afară, mama şi bunica erau la bucătărie, pregătind bunătăţi
pentru duminică. La ora aceea venea autobuzul de la Vatra
Dornei. Erau curse regulate, pentru navetişti, cumpărătorii de la
piaţa şi magazinele din oraş ori vizitatorii de ocazie. Îi
cunoşteam aproape pe toţi din localitate, de aceea nu mi-a fost
greu deloc să remarc o figură nouă la unul din geamurile
autobuzului. Era o femeie căruntă, blajină, cu o privire foarte
vie. E bunica de la Suceviţa! Am intrat în casă şi le-am spus şi
lor că vine bunica de la Suceviţa. Dar tu n-o cunoşti, cum poţi
să spui aşa ceva? Am ieşit pe treptele casei şi aşteptam cu
atenţia încordată să vedem cine apare după curba pe care o
făcea strada principală către staţia de autobuz. Nu a durat mult
şi, într-adevăr, femeia pe care o văzusem la geamul autobuzului
se îndrepta spre casa noastră. Mama şi bunica au recunoscut-o,
era şi firesc. Pentru mine însă era o surpriză uriaşă; nu simţeam
nimic străin la fiinţa aceea care, până în urmă cu câteva minute,
era o necunoscută. Ce se întâmpla, de ce acea recunoaştere fără
echivoc? Nu m-a mai interesat răspunsul. Bunica neştiută până
în acea zi venise să ne ia, pe mine şi pe fratele meu, în vacanţă
la ei, la bunicii din partea ta. Tot neştiut şi tu...
Ţi-am povestit toate acestea, ca să înţelegi mai uşor de ce îţi
spuneam ieri, în gând, în timp ce microbuzul se îndrepta spre
Rădăuţi: „Dragă tată, te conjur să mă aştepţi! Nu contează că eu

am renunţat cândva să o mai fac ori am făcut-o în felul meu şi
nu ţi-am spus-o niciodată! Să nu-ţi treacă prin cap să mă mai
părăseşti o dată! Ce a fost a fost, sunt pregătită să te îmbrăţişez,
să te iert, pentru că nu mai am întrebări încuiate în suflet, nici
tremurul neputinţei de a-mi stăpâni o lacrimă, pe care tu să n-o
înţelegi. Aşteaptă-mă cu ferestrele deschise! Îmi place mirosul
vântului amestecat cu sufletul pământului acoperit de iarbă, cu
cel al ploilor care se întorc de unde au plecat. Oricât de străină
ţi-aş părea ca idee, n-ai cum să nu mă recunoşti. Esenţa a rămas
neschimbată, nu mi-am propus niciodată să o sfărâm sau să mă
dezic de ea. Eu sunt o continuare a ta, nu o clonă, cum se spune
ştiinţific. Sunt ecoul unei dorinţe, de care poate că nici nu ai fost
sigur atunci, demult, cu cinci decenii în urmă...”
Am pornit spre Rădăuţi cu inima întreagă, probabil eram la
fel ca tine atunci când ai aflat că am sosit în viaţa ta. Nu te-am
întrebat niciodată dacă ai aşteptat să mă nasc, dacă te-ai bucurat
ori te speria ideea unei inimi care urma să se lege de a ta. Nu te-
am întrebat nici dacă ţi-a fost dor de mine. Nu am avut cum s-o
fac. Dar ştii ceva? Răspunsurile acelea nu mai contează, fiindcă
oricare dintre întrebările mele ar semăna cu o judecată, iar eu
nu-mi doresc aşa ceva pentru noi doi. Sunt atâtea alte poveşti,
atâtea nedumeriri cu care am trăit fiecare. Cu răbdare am fi
putut aprinde lumina peste ele, ca să le aducem în locul de
împăcare pe care îl meritau. Acum o voi face numai eu.
Am învăţat să pierd şi să câştig, aşa cum am învăţat să
respir corect. La început nu am observat că timpii de inspiraţie
şi cei de expiraţie nu sunt nici egali, nici identici, doar
necesari şi fireşti. Multă vreme nu am înţeles că între ceea ce-
mi doream şi ceea ce reuşeam să găsesc la final se întindea o
punte pe care, deşi îngustă, speranţele păşeau mai departe,
chiar şi atunci când erau ameninţate cu prăbuşirea. Că nu am
327 Dublu sens unic
fost întotdeauna atentă, conştientă de puterile şi talentele mele,

nu mă supără deloc. Nu aveam cum să ştiu de la început că
viaţa nu este altceva decât o neînchipuită şi neîntreruptă
descoperire de sine. Şi totuşi, m-am bucurat nespus de
călătorie, aşa cum a fost ea.
Dragul meu tată necunoscut, dacă tu n-ai fi existat, nici eu
n-aş fi existat. Îţi mulţumesc din toată inima!
Capitolul 29. Nodul gordian
O cafea tare şi cu zahăr, de asta avea nevoie urgent, hotărî

Camelia. La naiba, cu atâta amărăciune! La naiba şi cu toate
gândurile ţinute în frâu, ca nu cumva să se răstoarne căruţa în
drum. Iată că imaginata căruţă s-a răsturnat deja, şi, de jur
împrejur, e o mizerie de nedescris! Şi tot ea trebuie să renunţe
la planurile ei, ca să-şi suflece mânecile şi să se apuce serios
de treabă.
După ce a terminat de scris lunga şi unica scrisoare către
tatăl ei, somnul nu a mai venit. Prea multele emoţii au dat-o
peste cap. Şi apoi, deja se lumina afară. Orizontul se dezbrăca
de haina nopţii încet şi cu speranţă, ca într-un ritual. Camelia îl
privea fascinată. Nici măcar în dimineţile ploioase nu-i zărise
acestuia vreo urmă de spaimă ori de suferinţă. Numai omului îi
este greu să intre în ritmul perfect al vieţii.
„Omul e un masochist, el crede că suferinţa îi va netezi

drumul spre eliberare, că paharul plin de cucută, pe care nu-l
va refuza, o să adauge mai târziu o porţie dublă de fericire
zilelor lui...
Orele trec şi e bine. Nu mai ştiu de când nu reuşesc să dorm
aşa cum trebuie şi să mă odihnesc, pentru că nu se poate chema
odihnă desprinderea temporară de zgomotele zilei şi
alunecarea spre tărâmuri în care sar de la o spaimă la alta şi
ţip fără să mă audă cineva. Ceea ce se întâmplă e copleşitor,
mă tem că va urma o explozie şi totul se va pulveriza ca şi cum
nici n-a fost. Ca şi cum nici eu nu am fost. Dar nu pot trăi
329 Dublu sens unic
captivă între două lumi, răstignită la nesfârşit, lovită de spaţiile

rămase goale în trecut şi nerăbdătoare să le umplu pe cele care
îmi stau înainte. Nu pot alerga între ieri şi mâine la nesfârşit,
ameţită de amintiri şi iluzii. Trecutul s-a dus, cine să mi-l dea
înapoi? Nu mă pot aştepta ca, vreodată, altcineva în afară de
mine să-şi dea seama cine am fost şi cine nu am reuşit să fiu.
În viaţa asta, nimeni nu joacă cu cărţile însemnate, spunea
cineva. Aşa este! Eu singură trebuie să învăţ şi cum să pierd, şi
cum să câştig.”
Şi-a băut cafeaua cu înghiţituri mici şi cu răbdare. Aşa

frământa bunica ei aluatul cozonacului, adăugând mirodeniile
una câte una, până când bucătăria se umplea de arome şi de
bucurie. Ce putea fi limpede într-o înstrăinare, în afară de
înstrăinarea însăşi? Atâţia ani s-au aşezat între ea şi rudele ei,
dar până azi nu le simţise greutatea. Ce luase, conştientă, de la
ele? Aparent, nimic. Acum se izbea de nimicul acela. Trebuia să
ia o hotărâre, timpul nu mai era de partea ei, o chema insistent.
Parcă trezită dintr-un somn adânc, îşi spune că uneori este
capital să distrugem legăturile bolnave cu trecutul. Putem să
rupem scrisori, să aruncăm lucruri vechi, să vindem ceva ori să
scriem o carte. Schimbările exterioare vor arăta procesele
interioare: a uita, a ne desprinde, a ne avânta. Pentru că, la un
moment dat, omului i se ia posibilitatea de a mai amâna
confruntarea. Nodul gordian îi apare în faţă din senin şi nu-i
lasă decât două opţiuni. Dacă nu ştie să-l dezlege ori n-a aflat că
sabia l-ar putea tăia dintr-o singură mişcare, atunci nu-i va
rămâne decât suferinţa. Mare şi până la capăt.
Din dormitor se auzi alarma telefonului – era ora şapte.
După câteva minute apăru Maia, încă somnoroasă, urmată de
pisica ce-şi scutura blăniţa cu mişcări vioaie.
– Bună dimineaţa! Iar nu ai somn?
– Bună dimineaţa, pui! Da, tocmai mi-am terminat cafeaua.

O să plec la bunica, poate rămân la ea câteva zile, nu ştiu...
Trebuie să lămuresc nişte lucruri numaidecât.
Îşi privea fata cu îngrijorare. Nu pentru că Maia nu s-ar fi
descurcat singură acasă, nu despre asta era vorba. Ceea ce o
neliniştea, era situaţia în sine. O privea apăsată de gândul că nu
a putut-o feri nici pe ea, nici pe fratele ei, de imensa durere a
pierderii tatălui lor. Nu avea nicio vină, dar observase
destabilizarea copiilor, blocajul emoţional, dorul şi şchiopătarea
pasului lor de adolescenţi, care ar fi avut atâta nevoie de el
tocmai de acum încolo. Un tată nu poate fi înlocuit de nimic, ea
ştia asta cel mai bine. Iar acum, când orice legătură cu tatăl ei
devenise imposibilă, trăia şi mai intens un sentiment de urgenţă
– doar mama îi mai rămăsese.
– Te duci să-i spui despre excursia ta la Rădăuţi? o întrebă
Maia.
– Trebuie să ştie şi ea, nu? Deja am emoţii.
– Cu ce s-o mai afecteze vestea ta după atâţia ani?
– Ştiu eu?!
Din nou într-un microbuz grăbit, ce alerga pe ruta lui

cunoscută şi nu-şi făcea griji pentru cine urcă ori cine coboară.
Nici dacă ar rămâne în drum, nu s-ar îngrijora. Pentru el, viaţa
însemna cu totul altceva decât pentru Camelia, care era atentă la
drum şi încă îşi căuta cuvintele potrivite pentru întâlnirea cu
mama ei. Cât de frumoşi erau castanii înfloriţi, ce impunători o
priveau de-o parte şi de alta a drumului! Formau o cupolă înaltă,
pe sub care se trecea ca şi cum ar fi fost o zi de sărbătoare. Şi
poate că exact aşa va fi acea zi pentru Camelia, iar senzaţia ei
de repetare monotonă va dispărea măcar pentru câteva ore.
Orice e posibil, numai că trecutul e ceţos, oamenii abia îl disting
printre secvenţele la care încearcă să privească. Câte dintre ele
331 Dublu sens unic
sunt reale şi câte sunt doar proiecţii a ceea ce ar fi vrut ei să

trăiască?
Camelia simţea foame, asta era foarte bine. De când nu a
mai stat la masă cu mama ei, de când nu au mai vorbit pe
îndelete, faţă în faţă?! Iar astăzi, ceea ce aveau de dezlegat cerea
prezenţa fizică. Neînţeles la timp ori neînţeles până la capăt,
trecutul lor se va preface în cuţit şi le va răni la fiecare mişcare.
El clatină, zdruncină, şi atunci e nevoie de un cuvânt, o
îmbrăţişare, ceva să le susţină prin atingere.
Mai erau doar câţiva kilometri de parcurs. Sentimentul că
face ceea ce trebuia, îi micşora neliniştea. Îşi pipăi poşeta în
care pusese cu grijă cartea unchiului şi recunoscu o înţepătură
neplăcută; nu fatală, doar sâcâitoare, un pic mai sus de stomac.
Se spune că acolo ticăie sufletul nostru. Doar se spune...
Mama o aştepta cu poarta deschisă. Cireşul îşi pierduse
florile, era plin de fructe. Ca mâine va rămâne doar un
mănunchi de ramuri, părăsit şi de frunze. „Cireşul călător în
timp...” Gazonul din curte era de un verde atât de viu, că parcă
dispăruseră gardurile dimprejur. Câteva lalele întârziate îi
zâmbeau cu dărnicie. Toată grădina forfotea de viaţă, în straturi
lungi şi promiţătoare. Era din nou acasă...
S-au aşezat afară, sub via plină de frunze. Soarele strălucea în
voie şi numai păsările fulgerau cu zborul lor întinsul cerului. În
câteva minute masa era plină cu bunătăţi. Ce bucurie pentru o
mamă, să audă cum îi cere copilul de mâncare! După primul
scâncet de după naştere foamea copilului e ceea ce nicio mamă nu
uită vreodată. Prin ea se formează o legătură inegalabilă, o iubire
inconfundabilă faţă de puiul ei, un sentiment de utilitate, dar şi de
grijă permanentă, căci iubirea nu înseamnă numai mângâiere. Nu,
mângâierea doar face grija suportabilă, naturală, îi îndepărtează
spinii şi astfel o transformă, ca nimic altceva, în iubire.
Au vorbit despre copii, despre serviciul ei, chiar şi politică.

Mama i-a arătat ultimele cărţi cumpărate, ghivecele cu flori din
casă şi o rochie turcoaz, fără mâneci şi numai până la genunchi,
pe care o alesese pentru ea. S-au lăsat în voia simţurilor şi orice
altceva şi-a pierdut din importanţă. Fiecare rană se vindecă în
felul ei...
– Hai să-ţi povestesc ceva ce nu ţi-am spus încă, zise mama
ei, surâzând. Ieri m-a sunat Radu. M-a sunat el şi înainte, de mai
multe ori. Se smiorcăia la telefon că nu poate trăi fără tine. Mă
ruga să vorbesc cu tine şi să te conving să vă împăcaţi.
– Asta-i bună! Să-ţi spun drept, numai la el nu mă gândesc
eu. Şi nici nu-l cred. Nu, nu, nu! De o mie de ori nu!
– Ştie să inspire milă omul ăsta. Din păcate, şi i-am spus-o,
mila pe care o cerşeşte îl arată slab. De ce şi-ar dori o femeie un
bărbat slab din fire?
– Instabil, vulnerabil şi complexat, tocmai din cauza
slăbiciunilor lui. Nu mai vreau să-l judec, dar vreau să păstrez
pentru totdeauna distanţa între noi. Mi-a fost greu să mă desprind
de el, mai ales că mi-a lăsat un sentiment de vină pentru eşecul
relaţiei noastre. Am fost şi eu vinovată în felul meu, dar nu de
trădare. Luni de zile m-am necăjit, am analizat, l-am urât cu
înverşunare. După toate astea a venit dumirirea, apoi iertarea,
deşi cu greu, şi, bineînţeles, şi uitarea. Viaţa mea o poate apuca în
multe direcţii, numai înapoi, spre el, nu. Nu şi iar nu!
– Ce bine că ţi-ai lămurit partea asta din trecut! Am
observat schimbări şi când am fost la tine. Anume am aruncat
atunci vorba că ţi-ar fi mai bine dacă nu te-ai mai gândi la
căsătorie. Voiam să-ţi văd reacţia. Nici n-ai clipit şi ai declarat
că Radu n-a schimbat cu nimic părerea ta despre căsătorie. M-
am liniştit pe loc. Uită-te la mine, am şaptezeci de ani, e târziu
pentru orice relaţie cu cineva. Dar crede-mă, singurătatea este
chinuitoare, e otravă curată. Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt
333 Dublu sens unic
sănătoasă, încă pot îngriji grădina, îmi fac de mâncare, pot să

am grijă de casă şi de mine. Dar gândul că nu am pe cine să
contez imediat, dacă ar apărea ceva grav, nu-mi face bine. Am
fost singură toată viaţa, de la douăzeci şi ceva de ani. Norocul
meu a fost că v-am avut pe voi! Dar cu voi a fost altceva, atunci
eram tânără şi în putere.
– Nu cumva din cauza noastră ai rămas singură?
– Într-un fel, da, pot spune şi aşa. Dacă tatăl vostru natural
v-a părăsit, ce pretenţii puteam să am de la un bărbat străin?
În momentul acela Camelia a tresărit ca şi cum cineva ar fi
spus: gata, pauza s-a terminat! Unchiul îi povestise varianta lui,
acum trebuia să audă şi varianta mamei sale. Se simţea atât de bine
cu ea în această zi de vară însorită, dar nu mai putea da înapoi.
– Deci, tata ne-a părăsit!?
În momentul acela mama ei s-a ridicat în picioare, iritată la
maxim. Mai mult ca sigur amintirile i-au revenit brusc. Şi tot
brusc au umplut-o de mânie.
– Nici nu i-a păsat de voi ori de mine! Îşi petrecea timpul
mai mult cu prietenii, cu colegii. Toată gospodăria era pe umerii
mei, banii nu-mi ajungeau, voi eraţi mici şi numai eu ştiu cum
m-am descurcat. Uneori nici nu aveam ce să mănânc. Venea
târziu, venea beat, ne certam din orice. A trebuit să termin liceul
la seral şi fără să ştie el.
– De ce să nu ştie?
– Nu voia să audă de aşa ceva. Aveam şaisprezece ani, când
ne-am căsătorit. I-am promis că ne vom căsători şi după aceea
m-am îngrozit că va trebui să renunţ la şcoală. Nimic nu-mi
doream mai mult decât să studiez, să-mi fac un viitor. Dar nici
să-mi încalc promisiunea nu mi se părea corect. Crezi că a
apreciat gestul meu? Deloc!
– Tu l-ai iubit pe tata?
– Bineînţeles că l-am iubit! Altfel de ce m-aş fi măritat cu el?
După ce a răspuns dintr-o răsuflare, mama ei alunecă într-o

tăcere amară. Camelia îi citea pe chip întoarcerile sacadate
printre amintirile vechi şi ascunse de ochii tuturor. Nu o putea
întrerupe, tocmai de aceste întoarceri în timp aveau nevoie
amândouă. După un răgaz stânjenitor şi fără s-o privească de
data asta, mama ei continuă:
– L-am iubit, dar au fost şi alte motive. Erau anii cincizeci,
ani grei, de sărăcie şi de schimbări urâte. Mai aveam încă trei
fraţi şi era foarte greu. Căsătoria mea părea o uşurare pentru
bunicii tăi. Aşa era atunci, nu le pot reproşa nimic. Am plecat
cu tatăl tău la Rădăuţi şi mi-am dat seama că nu va fi bine. Tu
te-ai născut după trei ani. În timpul ăsta am reuşit să termin
liceul şi am răbdat într-un fel. Apoi, am răbdat şi mai mult.
După alţi trei ani a venit şi fratele tău. Eram legată de mâini şi
de picioare. Ţin minte că săpam grădina şi vă luam cu mine,
stăteaţi acolo pe o pătură. Nu aveam încotro, grădina de legume
era singurul ajutor, altfel chiar muream de foame.
– De ce nu ai cerut ajutor de la bunicii de la Suceviţa? Ori
de la fraţii lui?
– Mi-a fost ruşine să le spun ce face el. Mai veneau pe la
noi şi ne mai aduceau câte ceva. Cred că şi-au dat seama în ce
situaţie eram, dar eu nu m-am plâns de nimic şi nici ei nu s-au
amestecat. Când nu am mai putut suporta, le-am scris părinţilor
mei să vină să mă ia acasă.
– Dar lui i-ai spus că vrei să pleci?
– Nu. Sunt sigură că nu m-ar fi lăsat să plec. Era atât de
gelos şi posesiv, iar eu eram încă un copil. Un copil cu doi
copii. Oricum, a fost un mare scandal, când am plecat. Nu ştiu
cum s-a făcut, dar în ziua aceea a venit mai devreme acasă. Noi
încărcam lucrurile în camioneta cu care veniseră bunicii şi un
frate de-al meu, de la Vatra Dornei. S-a certat cu ei, m-a pândit
până am rămas singură în casă şi a încercat să mă înjunghie cu
335 Dublu sens unic
cuţitul de bucătărie. Noroc că a intrat fratele meu şi a

intervenit... Şi acum mi-e groază, când îmi aduc aminte de el.
Ani de zile a blocat divorţul, tu aveai deja paisprezece ani, când
s-a dat sentinţa definitivă.
– Din păcate, mi-aduc aminte că am fost la tribunal şi ne-a
întrebat judecătorul cu cine vrem să rămânem, cu mama sau cu
tata. Care tată? El nu venise la proces.
– Ce să vină? Era plecat la Arad de ani de zile. Nici pensia
alimentară nu a vrut s-o plătească. A făcut şi închisoare din
cauza asta. A preferat să stea la închisoare câteva luni decât să
vă trimită banii pe care instanţa a hotărât să-i plătească. Trei
sute de lei... Ce canalie!
Cameliei îi ardea şi sufletul, nu numai obrajii. Mama ei
rămăsese în picioare în tot acest timp, parcă se lupta cu nişte
fantome. Îi curgeau lacrimile lăsate în voia lor şi n-a făcut
niciun gest să le şteargă. Era atâta calvar şi atâta frustrare în
glasul ei, că tot ce spunea era ca un ţipăt, ţipătul femeii rănite şi
împovărate. Al femeii singure şi neiubite. Normal ar fi fost să se
ridice şi s-o mângâie, să-i spună ceva potrivit. Copilul din ea
asta voia să facă şi chiar a făcut-o, dar numai în gând. Dacă
toate ar fi fost normale în viaţa lor, n-ar fi existat această zi. Dar
nimic nu se putea desfăşura normal de data asta. Venise să taie
nodul gordian. Aşa că nu s-a ridicat de la locul ei, ci i-a cerut
mamei, imperativ, să se aşeze. Tonul ei rece a surprins-o atât de
mult, că s-a aşezat imediat şi nu a mai spus nimic. Ba chiar a
început să se liniştească.
O bucată de vremea a tăcut şi Camelia. Ar fi putut foarte
bine să scurteze totul, să nu mai continue cu întrebările dificile,
pe care se hotărâse să i le pună despre tatăl ei, să nu-i spună nici
despre moartea lui... Şi cu ce le-ar fi ajutat mai mult această
retragere, în exact cel mai fierbinte moment al discuţiei? Nu, ea
va merge până la capăt, şi dacă va fi nevoie, o să-i dea mai
multe explicaţii. Nu mai accepta să evite clarificările, aşa cum

au făcut în toţi anii care au trecut. S-a aplecat şi a luat geanta de
pe scaunul de lângă ea. A scos încet cartea unchiului şi
scrisoarea pe i-a scris-o tatălui ei, târziu, mult prea târziu. A
deschis cartea la pagina unde era fotografia lui şi i-a întins-o,
aşa deschisă.
– Ăsta e tata?
Camelia a întrebat-o cu blândeţe şi îşi privea mama cu
multă iubire.
Nimic. Pe faţa ei nu putea citi nimic. Evident că îl recunoştea,
dar nu avea nicio reacţie. Iată ce face suferinţa din oameni! Îi
azvârle pur şi simplu din sufletul lor. Altfel, nu ar putea simţi
atâta ură faţă de cel pe care l-a iubit. Camelia o înţelegea, până nu
de mult a fost şi ea la fel...Pentru că mama ei refuza să răspundă,
a întrebat-o din nou:
– Ăsta e bărbatul care te-a părăsit? Pe tine şi pe copiii tăi?
– Uită-te la el! Elegant şi cuceritor! Doar asta l-a interesat...
– Explică-mi, cum ne-a părăsit el, dacă noi am fost cei care
am plecat de la Rădăuţi?
– Poftim?!
– Cine pe cine a părăsit, de fapt?
– Pentru asta ai venit, ca să mă judeci, să mă acuzi de
minciună?
Mama ei o privea disperată. Era toată un amestec de jale şi
revoltă.
– Aş vrea să te eliberez, îi spuse Camelia, plină de compasiune.
Nu este vorba despre nicio minciună, deşi aşa pare la prima vedere
– că ţi-ai minţit copiii şi i-ai lăsat să trăiască în minciună cinzeci de
ani. Dar nu despre asta este vorba. Uită-te la mine!
Şi-a tras scaunul mai aproape. I-a luat mâinile în palmele ei
şi a continuat cu şi mai multă blândeţe:
337 Dublu sens unic
– Ai fost atât de lovită, atât de speriată şi atât de tânără

atunci, încât ai blocat totul instinctiv, ca să poţi supravieţui. Şi
ca să ne poţi iubi. Nu puteai să ne spui despre cum ai plecat de
la el cu noi în braţe, pentru că te-ar fi dărâmat acele amintiri.
Te-am fi pierdut, înţelegi? Aşa ai devenit şi ai rămas captiva
unei idei. Cum să te judec şi cum să te acuz? Ai nevoie de
eliberare, aşa cum am avut şi eu, cum are nevoie şi fratele meu.
Am venit să ţi-o aduc, pentru că o meriţi.
Nu ştia ce ar mai fi putut adăuga. Momentul era greu, cerea
un tribut. O privea cum era pierdută în reveriile ei dureroase şi i
se păru că suferinţa o înfrumuseţa...
– De unde ştii tu toate astea? De unde ai cartea cu fotografia
lui? o întrebă mama ei, aproape şoptit.
Ce a fost mai greu s-a spus, ce era necesar s-a declanşat, îşi
zise Camelia, oftând. Partea bună era că mama ei, îngrozită
cândva demult, azi, la şaptezeci de ani, privea fotografia şi
chipul începea să i se înmoaie. Ba chiar i s-a părut Cameliei că
degetele ei încercau să mângâie fotografia. I-a lăsat timp să se
adune, să se regăsească. Apoi i-a povestit ceea ce unchiul îi
povestise cu o grămadă de amănunte. Şi în timpul acela i-a
surprins privirea. Acolo a descoperit mirare, sforţare, îndârjire,
dar şi un strop de speranţă. Mama ei semăna cu o bucată de
pământ neudat de multă vreme. Primea apa din cuvintele voit
afectuoase ale copilului ei şi parcă se îndrepta de spate. Cât de
greu au apăsat-o amintirile acelea! Câtă supărare strânsese şi
trimisese către fostul ei soţ!
– Ştiai despre prima lui căsătorie, despre celălalt copil,
părăsit în Banat? o întrebă Camelia, îngăduitoare.
– Da, asta am ştiut. Dar nu aşa cum spui tu.
– Unchiul a spus-o, nu eu. Au plecat cu toţii în Banat din
cauza războiului. Tata nu s-a mai întors cu ei la Suceviţa.
Familia la care au stat avea o fată de o seamă cu el. Aveau o
situaţie foarte bună. S-au oferit să-l trimită pe tata la o şcoală de

meserii şi să lucreze după aceea cu ei. Mai târziu au recunoscut
că, de fapt, l-au vrut de ginere şi de asta s-au oferit să-l ajute.
Numai că fata lor iubea pe altcineva. S-a supus hotărârii
părinţilor ei, dar nu l-a iubit pe tata, nu i-a fost credincioasă.
Parcă poţi s-o învinovăţeşti?
– Habar n-ai ce vremuri nedrepte au fost atunci!
Camelia „ştia” din auzite, din cele povestite de unchiul
Gruia, de bunicii de la Vatra Dornei, din cărţile de istorie ori din
romanele citite. Dar asta nu era totuna cu a fi simţit puterea de
distrugere şi alienare pe care au avut-o acele evenimente asupra
victimelor. Desigur, nici n-ar vrea să le simtă vreodată. Povesti
mai departe:
– Concentrarea şi armata lui tata, deşi războiul se terminase,
s-ar părea că nu au fost simple întâmplări. Soţia lui îl voia
departe de ea şi de iubitul ei. Când s-a întors acasă, tata a găsit
un fiu, care nu avea cum să fie al lui. A preluat o vină inventată,
a renunţat la avere, a acceptat toate condiţiile ei, doar ca să
poată divorţa. Numai că, odată cu toate acelea, a preluat şi
spaima că toţi copiii lui nu sunt ai lui. Cred că aşa se poate
explica atitudinea lui faţă de mine şi de fratele meu. Dar asta,
numai ochiul unchiului a văzut, numai el şi-a dat seama, fiindcă
tata nu a vrut să spună nimănui. Ei doi erau foarte apropiaţi, ştii
cât de mult l-a iubit unchiul pe tata şi cât a suferit că el nu s-a
mai întors niciodată de la Arad. De fapt, au suferit amândoi. De
aceea îşi scriau, deşi foarte rar.
– Tăcerea nu e întotdeauna de aur....
– Nici adevărul nu e întotdeauna la îndemână. Şi tu, şi tata
aţi trăit captivi într-o părere. Aş îndrăzni să mă întreb: voi chiar
v-aţi iubit, ori aţi fost nişte piese de şah?!
– Cred că nu am apucat să-l iubesc. Diferenţa de vârstă şi de
experienţă a vieţii a fost prea mare.
339 Dublu sens unic
– Am înţeles asta foarte bine, nu te îngrijora! Voiam doar să

te aud cum îţi rosteşti noul adevăr. Pe cel vechi trebuie să-l uiţi.
Voi aţi fost prea puţin timp împreună pentru atâtea diferenţe.
Poate că, la un moment dat, dacă nu vă despărţeaţi, aţi fi reuşit
să le depăşiţi şi pe acelea.
– Eu nu am avut puterea ta de a merge până la capăt. M-am
temut şi am fugit.
„Care capăt, mamă? Nu există capăt, doar nişte puncte pe

cărarea noastră; unele mici, pe care nici nu le băgăm în seamă,
altele grosolane, de care ne împiedicăm. Pe lângă toate trecem
în grabă, fiindcă omul nu vrea niciodată un sfârşit. Dar mai
sunt şi punctele ce seamănă cu plăcile turnante, care ne împing
ori ne invită în toate direcţiile. Nici ele nu ne pot da vreun
indiciu definitiv, pentru că după primul pas apare următorul
punct, următoarea rotire a ruletei, poate următorul număr
câştigător.
Nu există capăt, mamă! Totul este o izbucnire a spaimei de
necunoscut şi rar apare şi puterea din spatele curiozităţii
noastre omeneşti. Restul e şovăire, amânare, o îndrăzneală
prea timidă de a cere cu voce tare ceea ce murmurăm, ruşinaţi,
în rugăciunea de seară.
Ce vină să ai, că nu ţi-a explicat nimeni asta, când aveai
doar douăzeci de ani? Poate nici nu ai fi înţeles ori poate nu ai
fi urmat sfatul plin de iubire al celor care trecuseră deja prin
acest vârtej al punctelor determinante, ce nu pot fi măsurate,
nici evitate. Doar cântărite, ceva mai târziu.”
– Mai ţii minte cum a venit la noi bunica Maria de la

Suceviţa, în vara aceea?
– Bunicii voştri au fost nişte oameni tare buni.
– Şi tare îndureraţi din cauza tatei. Mai ales bunica. De ce

crezi că a venit după noi? Pentru că atât i-a mai rămas de la el,
de la fiul ei iubit – doi nepoţi. Saga asta de familie ne-a prins pe
toţi, ne-a atins, ne-a influenţat. Şi nu ştiu cum să-ţi explic de ce
simt că ea nu mi-a deviat deloc traiectoria. Cred cu tărie că ăsta
era drumul meu, mai bine zis, căutarea drumului meu. Abia
acum l-am înţeles în întregime. Aş vrea să te aud şi pe tine
spunând la fel, într-o bună zi...
Doar până aici, până la aceste cuvinte, şi-a putut stăpâni
Camelia lacrimile. Plângea în braţele mamei care, paradoxal,
zâmbea şi o mângâia. Pe ea nu a pierdut-o niciodată şi totuşi
simţea că abia acum a regăsit-o în totalitate.
Spre seară, Camelia a pornit către casă. Fiecare om se
retrage în felul lui, într-un loc numai al lui, ca să-şi înceapă
drumul înapoi spre el însuşi. Pentru asta, mama ei avea mare
nevoie de solitudine. Înainte de a pleca, Camelia i-a pus în
palme scrisoarea pe care i-o scrisese tatălui, noaptea trecută. Nu
a avut putere să-i spună că el a murit demult. Când o va fi
terminat de citit, cu siguranţă că şi mama ei îl va ierta şi-i va
dărui un gând bun. În sfârşit, unul bun...
Nicăieri nu-i ca acasă, dar uneori există mai multe asemenea
locuri. Acasă e acolo unde ţi-e sufletul. După o baie fierbinte şi
o şedinţă de dezmierdări cu pisicuţa Coco, după ce a asigurat-o
pe Maia că totul a fost şi va fi bine după vizita ei de azi,
Camelia a stins lumina, convinsă că se va odihni ca niciodată.
341 Dublu sens unic
Capitolul 30. Între minus şi plus infinit
Zece ore de somn şi gata, lumea îşi recăpăta culorile.

Camelia simţea, stând în pat cu ochii închişi, că vrea să mai
lenevească un pic. Cu siguranţă, mama ei o să aibă ceva de spus
după ce va citi scrisoarea şi după ce va medita la toată discuţia
lor de ieri. O va face, când va fi pregătită. Până atunci ea îşi va
lăsa trupul şi mintea să se odihnească.
Era vineri, se sfârşea o săptămână de-a dreptul îndoliată.
Rând pe rând şi fără să se cunoască între ei, Vali, Emil şi tatăl ei
au venit să-i spună adio. Durerea acestui cuvânt a avut o anume
greutate de la fiecare în parte. Ea a lăsat amprente grave şi
totuşi s-a îndepărtat. Cine ştie la cine va ajunge şi ce va
provoca! Nu e om să nu se teamă de durere, nu e viaţă care să
nu fie atacată de vizita ei. Dar oare la fel gândeşte şi sita care
cerne, când e lovită de mişcările destul de violente ale mâinilor
celui ce o foloseşte?! În mâinile cui stă viaţa omului, până la
urmă? A destinului nemilos! Aşa se grăbeşte mereu câte o voce
să răspundă. Camelia zâmbea. Îşi aţinti privirea în ochii acelei
voci imaginare, indiferent a cui să fi fost ea, şi-i spuse răspicat
că dacă destinul o scutură ca să poată separa grâul de neghină,
ea nu are de ce să se supere pe el. A tinde spre lumină înseamnă
să scape de umbre, să se îndepărteze de ele, dar abia după ce le
va fi cunoscut foarte bine. Altfel, e doar o fugă de fantome, o
negare a ceea ce este evident. Destinul nu loveşte pe nimeni,
doar îi rosteşte numele câte unuia mai apăsat, ca să nu uite omul
acela unde vrea să ajungă.
Ce-ar fi să ajungă la piaţă, se întrebă dintr-odată, şi toată

plăcerea lenevitului se destrămă ca prin farmec. Va cumpăra
fructe, multe fructe proaspete şi zemoase. Se va desfăta cu ele şi
cu o plimbare în soarele acesta prietenos. Piaţa e mai mult decât
un loc, decât un simplu depozit. Acolo totul demonstrează
perfecţiunea vieţii. Intrăm printre tarabe şi ne simţim înconjuraţi
de culori, de forme şi arome, ne simţim întregi. Va trece şi pe la
asociaţie, să încheie cu datoriile la întreţinere. După amiază o
să-i sune şi pe naşi, doar le-a promis că o să le povestească ce a
făcut la Rădăuţi. Toate trebuie aşezate la locul lor, altfel se va
împiedica de ele.
În drum spre piaţă, trecând prin parcul mic dintre blocuri,
bucurându-se de umbra copacilor şi de mirosul teilor, Camelia
îşi spunea fericită:
Şi ce dacă a trebuit să trec prin toate câte am trecut în ultima

vreme? Sunt una din spiţele roţii: o dată sunt sus, apoi începe
coborârea şi până nu ajung la punctul cel mai de jos, nu pot
începe să urc din nou. Cred că acel punct tocmai a fost atins.”
După o oră intră în casă, încântată de plimbare şi de ceea ce

cumpărase. Aerul proaspăt din camerele apartamentului o făcu
să-şi amintească de poezie. Prinsă într-un dans cu ritm infernal,
nu mai scrisese nimic în ultima vreme. De fapt, nu a vrut să
scrie. I-ar fi adus aminte de Emil. Era sigură că versurile s-ar fi
molipsit de tristeţea ei şi ar fi rămas acolo pentru totdeauna. Nu
fugea de tristeţea trăită; şi tristeţea e omenească, şi ea are ceva
de transmis. Dar ar fi înţeles-o corect, câtă vreme încă era
încolţită de ghearele ei? După ce trecuse, o putea privi altfel, îi
putea găsi şi un leac.
Îşi puse pe un platou câteva fructe spălate bine şi se aşeză în
faţa calculatorului. Printre mesajele primite, era unul de la
343 Dublu sens unic
Elena. Oare de ce îi trimisese un mail în loc să o sune, se miră

Camelia. Poate nu şi-a încărcat telefonul... Ca întotdeauna când
se grăbea, i se părea că totul se mişcă prea încet. În sfârşit, mail-
ul s-a deschis şi a început să citească.
„Draga mea,
Simt multă nelinişte de o bucată de vreme. Ceea ce am vorbit
la ultima noastră întâlnire mă bântuie pur şi simplu, îmi revine în
minte şi mă obligă să simt cu totul altfel decât am făcut-o până
acum. Am crezut că de la tine vine senzaţia de sfârşeală şi de
urgenţă care mă apasă, căci nu ar fi fost prima oară când aş fi
rezonat cu tine. Am sunat-o aseară pe Maia şi mi-a spus că eşti
bine. Înseamnă că neliniştea asta este doar a mea, mă priveşte pe
mine şi numai eu trebuie s-o descâlcesc. Voi pleca pentru o vreme,
nu ştiu cât. Sper să găsesc răspunsurile de care am nevoie.
Ai grijă de tine şi ţine-mi pumnii!
Elena”
Până azi dimineaţă, un asemenea mesaj i s-ar fi părut

ameninţător. Câte nu i se pot întâmpla unui om, de câte ori nu
se predă el cine ştie cărui scenariu! Dar nu simţea îngrijorare,
doar avea o bănuială în legătură cu Elena. Căsătoria ei cu Murat
a devenit aproape sigură. Îşi amintea figura ei, când i-a spus că
asta e ceea ce-şi doreşte. Înseamnă că la el a plecat şi e foarte
bine! Spre deosebire de ceilalţi, Elena nu o părăsea definitiv şi
brutal. Era doar o călătorie, din care se va întoarce cu bine.
Spre seară, Maia a venit de la serviciu foarte veselă. Îi
cumpărase pisicii o porţie dublă de mâncare şi pentru ele luase
o cutie cu îngheţată.
– Dar ce se petrece astăzi cu toată lumea? o întrebă Camelia.
– Am veşti! Am o mulţime de veşti!
– Toate bune?
– Foarte bune!
Nici nu se mai dezbrăcă de hainele de serviciu; luă două
cupe mari şi împărţi îngheţata cremoasă. Se aşeză pe scaun şi o
privi pe mama ei cum aştepta veştile.
– Azi am primit o invitaţie neaşteptată la un interviu. La ora
două eram deja faţă în faţă cu directorul şi negociam transferul
meu la acea bancă. Nu-mi vine să cred, voi avea salariul aproape
dublu şi voi face ce-mi place mie mai mult – negocieri cu clienţii.
– Oho, asta da, veste! Şi dincoace le-ai spus că pleci?
– Încă nu, aştept oferta pe mail, vreau să fiu sigură că tot ce
am discutat cu directorul apare şi în oferta scrisă. După ce o
semnez pot să fac şi anunţul că plec.
– Şi dacă ei vin cu o contraofertă, ce faci? De obicei cam
aşa se procedează.
– Sunt supărată pe ei, nu mă mai interesează nicio
contraofertă. De-atâta timp îmi fac tot felul de promisiuni şi
niciuna dintre ele nu s-a concretizat. Lucrez de cinci ani aici,
am luat de nu ştiu câte ori diploma de cel mai bun angajat, am
luat şi bonus pentru depăşirea target-ului. Deci, au văzut ce pot.
Am dorit o promovare, mi se pare firesc şi era şi un post liber
de consilier. Nu au vrut şi pace! Acum degeaba mi l-ar mai
oferi, n-aş simţi că l-am meritat, ci am fost cumpărată cu o
pungă de bomboane.
– Vai, vai, toată semeni cu maică-ta!
– Chiar la tine m-am gândit! Şi să am răbdare tot de la tine
am învăţat şi m-am convins că nu e rău deloc. Dar nu la
nesfârşit şi nu cu cei care nu merită.
– Corect! Timpul acela în care exersezi răbdarea îţi aduce,
de fapt, un dar nepreţuit: încrederea în tine! Ai multe ocazii să
te cunoşti, să simţi ce şi cât poţi face. Urâto, ce să spun? Bravo!
Fii hotărâtă şi mergi mai departe! Nici pământul nu stă pe loc
niciodată, tu de ce s-o faci?
345 Dublu sens unic
Ce nevoie de răspuns mai avea? Chipul fiicei era cel mai

bun rspuns posibil...
Coco stătea la uşă îmbufnată, pe ea n-o băgase nimeni în
seamă. Maia se ridică imediat şi o luă în braţe.
– Hai, nu te mai bosumfla, blănoasă alintată ce eşti! Uite ce
bunătăţi ţi-am adus, vino încoace! Astăzi toată lumea sărbătoreşte.
O lăsă încet pe podea şi îi puse mâncare în bolul ei.
– Şi ce altceva mai sărbătorim? întrebă Camelia. Ai zis că ai
multe veşti.
– Da, am o adevărată bombă. Te-au invitat părinţii lui
Ovidiu la ei acasă. Luna viitoare e hramul bisericii din Mitocu
Dragomirnei şi la ei e mare sărbătoare. Vor să te cunoască.
– Doar nu vrei să spui că v-aţi hotărât să vă căsătoriţi!?
– Ba da! Ovidiu le-a spus părinţilor ce intenţioneaz să facă,
aşa era şi normal. Vine diseară să vorbească şi cu tine. Ce mai,
eu sunt în al nouălea cer!
– Ovidiu a fost tot timpul ca şi copilul meu, ce ar mai fi de
discutat?
– Ei, lasă-l să fie bărbat! Nu ne mai trata ca pe nişte copii,
doar ştim că ne iubeşti!
– Măi copii, nici nu ştiţi cât de mult mă bucur! Doamne-
ajută şi să fie cu noroc! Stai să aduc sticla de vin!
– Nu vreau. Lasă pe diseară, când vine şi Ovidiu.
Ban la ban trage, spune proverbul. Şi surpriză la surpriză,
continuă Camelia. Deşi gândurile îi dădeau târcoale şi insistau,
ea nu le-a permis să-i răpească fericirea. Regreta că Dan va lipsi
de la eveniment, regreta că ea va fi singură atunci, dar dacă aşa
arăta viaţa ei, ce putea să facă? Situaţia nu se mai putea schimba
şi nici ruşine nu avea de ce să-i fie. Avea marele privilegiu fie
lângă copiii ei. Nu era destul?
– M-a sunat aseară Elena, îşi aduse aminte Maia. Am vrut
să-ţi las un bilet dimineaţă, dar am uitat.
– Ştiu că te-a sunat. Mi-a trimis un mail.

– Avea o voce cam ciudată. M-a întrebat dacă eşti bine,
dacă totul e în ordine. Nu i-am povestit nimic, i-am zis că eşti
bine şi am întrebat-o când vine pe la noi. Mi-a zis că nu ştie. De
asta mi s-a părut ciudat.
– Tot ce pare ciudat nu înseamnă că e neapărat rău. Vino să
citeşti mesajul pe care mi l-a trimis. Cred că se întâmplă ceva
interesant cu ea, ceva necesar.
Maia citi curioasă cele câteva rânduri trimise de Elena şi tot
nu înţelegea ce e cu atâta mister.
– Lasă că o să ne povestească ea mai multe, când se
întoarce! Să nu ne stricăm ziua, nu sunt motive de îngrijorare
din cauza ei.
Au mâncat, au mai povestit o vreme şi apoi s-a retras fiecare în
camera ei pentru siestă. Camelia nu simţea nici urmă de oboseală,
de parcă nopţile trecute ar fi cunoscut cele mai frumoase clipe de
pace. Se cuibări totuşi în pat. Plutea, încerca să-şi închipuie nepoţii
care vor sosi într-o bună zi, aşternându-i în faţă altă lume. Cine
ştie, poate e mai bine aşa cum s-au aranjat lucrurile?! Maia s-ar
bucura dacă ar rămâne alături de ea, de asta era sigură. I se făcu dor
de Teo. Ca mâine va veni şi el cu o veste la fel. Aşa că, de ce să
considere că lipsa unui soţ e o neîmplinire?
Îşi aduse aminte că nu i-a spus mamei despre prima carte de
poezii, ce o va publica. Nu-i nimic, o să-i spună când o va suna
ea. De fapt, îşi va da seama şi singură din scrisoarea pe care i-a
lăsat-o. Oare ce simţea mama ei după atâtea veşti şi după aşa o
răsturnare a situaţiei? Faptul că fostul ei soţ a murit ar trebui să-
i atenueze frustrarea firească, una din lungul şir cu care a fost
nevoită să trăiască. Dar sentimentul de vină, regretul, acestea nu
vor fi tot o suferinţă? Ba da, dar mama ei va şti să facă diferenţa
dintre neîmplinire şi implacabil. Acceptarea e cel mai puternic
leac pentru asemenea dureri şi n-o ştie nimeni mai bine ca ea.
347 Dublu sens unic
Va trece furtuna şi de data asta şi când îi va spune de nunta

Maiei, supărarea va pleca în lumea ei.
Camelia aţipi fără să-şi dea seama. Soneria telefonului îi
puse capăt plutirii şi reveriei cu tonul lui melodios şi insistent.
Cine să fie, se miră ea şi se ridică din pat. Lăsase telefonul pe
masă, lângă laptop.
Andrei?!!! Se mai uită o dată la ecran, să fie sigură că nu e o
confuzie. Oscila între a tăcea şi a-i răspunde, se plimba grăbită
printre întrebările ce şi le pusese de atâtea ori despre el...
Trecuseră totuşi vreo şapte luni, de când Andrei se topise ca o
stea într-o noapte ceţoasă. Ce-l putea face să revină? Melodia
telefonului se auzea în continuare, îi spunea că la celălalt capăt
cineva e hotărât să nu renunţe.
– Bună seara, extraterestrule! Ce mai e nou prin univers? îl
abordă Camelia, fără nicio urmă de reproş.
– Bună seara, prinţesă! Nu ştiu ce e nou, am fost prea departe
de toate şi prea aproape de momentul în care să-mi pierd cu totul
traiectoria. Mulţumesc că mi-ai răspuns! Puteai să n-o faci.
– Era varianta previzibilă. Ai uitat că tocmai asta nu-mi place?
– Da’ de unde! Tocmai pe ea am mizat, altfel n-aş fi sperat
să te mai aud.
Camelia observă că se simte măgulită. Nu va recunoaşte
asta, era prea devreme pentru o apropiere.
– Sună ciudat ce spui şi parcă la limită, nu crezi? Tocmai ai
declarat că îţi doreai să mă auzi.
– Poate am ajuns la o limită, zise Andrei, încercând să nu
pară patetic.
– Adică te-ai plictisit?
– N-am avut timp de aşa ceva. În război nimeni nu se
plictiseşte.
– Nu prea înţeleg despre ce vorbeşti, îi spuse ea, cu sinceritate.
– E o poveste lungă şi urâtă. Ceea ce contează e că nu am

fost doborât. Dar inamicii încă mă pândesc.
– Tot nehotărârea, tot ea?
Vocea Cameliei se înveselise pe neaşteptate. Îşi amintea
ultima lor conversaţie, partea aceea în care el se plângea că este
nehotărât şi ea îi demonstra că doar i se pare lui.
– Nu, pe ea am rezolvat-o, zise el. Altfel nu te sunam.
– Nu că nu mi-ar plăcea ce-mi aud urechile, dar nu ştiu cât
să îndrăznesc să cred.
Andrei nu lăsă tăcerea să transmită vreun mesaj, care să
poată fi interpretat greşit. Îi răspunse ferm şi imediat:
– Ai dreptul să te îndoieşti, să pui întrebări. Dar aş prefera
să vorbim faţă în faţă şi până la capăt. N-am nimic de ascuns şi
cel mai bine ar fi să te convingi singură.
Oricât de încântată era Camelia de o surpriză, de data asta
simţea că nu ştie cum să se descurce. O mira revenirea lui
Andrei, o mira şi bucuria pe care o simţea. Până cu câteva clipe
în urmă, considerase că Andrei este un capitol încheiat...
– M-ai luat cu totul pe nepregătite, recunoscu ea, şi observă,
cu uimire, că nu regretă.
– Mă puteam apropia de tine altfel? M-am gândit mult la
discuţiile noastre, la tine. Tu eşti ca un jucător de poker curajos.
Pariezi pe totul sau nimic! De ce să nu fi încercat şi eu varianta ta?
Andrei este de nerecunoscut, îşi spunea Camelia, privindu-şi
camera de jur împrejur. Oare a devenit camera mai mare şi,
dintr-odată, încăpea acolo mai multă viaţă ori dimpotrivă, se
micşorase şi îl apropia pe Andrei de ea, cum nu-şi închipuise
în ultimele luni?
– Uite că definiţia asta nu mi-a dat-o nimeni până acum! Îmi
vine să râd.
– Râzi, prinţesă! Asta vreau, să te văd râzând şi lângă tine să
râd şi eu. M-am săturat de probleme, de minciuni şi de
349 Dublu sens unic
înscenări. Am o viaţă care doar se prelinge, picătură cu pictură,

nu mai curge aşa cum ar trebui să curgă viaţa unui om. Am
răbdat, dar nu mai vreau să continui aşa. Vreau să ne întâlnim
cât mai repede posibil. Alege tu unde şi când!
– Acum! E bine?
– Eu vorbesc foarte serios. Din partea mea, ai toată libertatea
să alegi.
Seriozitate, libertate... Ce cuvinte mari, ce înţelesuri dragi!
Dacă asta este ceea ce Andrei voieşte să-i dăruiască, nu mai are
nevoie de nicio altă dovadă din partea lui. S-a încrezut întotdeauna
în ce-i spune sufletul, cum să nu creadă şi de data asta?
Liniştită şi cu un pas deja făcut spre viitor, Camelia se
hotărî totuşi să-l mai tachineze puţin.
– Frumosule, tu te-ai gândit măcar o secundă că eu m-aş fi
putut recăsători între timp?!?
– Nu! Şi nici nu vreau s-o fac.
– Te cred, dar era o posibilitate...
– Nu ştiu să explic aşa de bine ca tine cum se face că am
simţit că nu e posibil să te pierd. Am avut un vis, poate o să ţi-l
povestesc cândva. Îţi dai seama, eu, care nu visez deloc?! M-am
trezit dimineaţă cu un gând, care nu m-a părăsit toată ziua. Şi
uite-mă hotărât, aşa cum nu m-ai cunoscut şi poate nici n-ai
bănuit. Nu vreau să te pierd! Adu-ţi aminte că tot aşa am spus şi
astă iarnă! Nici atunci nu am minţit.
„Are timpul aşa un dar de a sta pe loc, atunci când suntem

întru totul prezenţi în ceea ce trăim... Se uită la noi şi zâmbeşte,
îşi trage sufletul după ce a ameţit privindu-ne cum am alergat
bezmetici încolo şi încoace, cum am ratat destinaţii ori ne-am
încrezut prea mult în ele. Şi de atâtea ori ne-a şoptit că nu el e
cel ce trădează, că nu el alungă fericirea de lângă noi. Oare l-
am auzit noi vreodată?”
Camelia a rămas cu telefonul în mână. O auzea pe Maia

pregătind ceva în bucătărie, probabil paharele şi sticla de vin
pentru vizita lui Ovidiu, dar nu-i venea să alerge la ea şi să-i
povestească despre Andrei. Îşi gusta încântarea ca un copil care
mănâncă prima oară ciocolată – nu ar împărţi-o cu nimeni şi n-
ar vrea să se mai termine! Ştia că se va întâlni cu Andrei, ştia şi
că nu va dura mult până atunci. Era răspunsul pe care îl simţise
pe loc. Andrei nu a presat-o, dar era sigură că nici el nu voia să
se prelungească aşteptarea.
Ovidiu apăru elegant şi binedispus. Camelia îl îmbrăţişă,
apoi, dându-se un pas mai în spate, îl întrebă:
– Şi, cum o să fie să-mi spui „mama”?
– O să fie bine, pentru că o să spun mama-soacră.
Au petrecut o seară frumoasă. Vinul a încălzit şi mai mult
atmosfera, i-a adus la destăinuiri şi planuri de viitor. Se amuzau
de tot felul de amintiri şi de cum îl vor transforma pe Teo în
cavaler de onoare. Viaţa repornea pe drumul ei firesc. A câta
oară? Nu contează numărul!
Se auzi un telefon. Era al Cameliei. Ea tresări, gândindu-se
că e din nou Andrei. Era Teo, vesel şi el. Fără să lungească prea
mult vorba i-a spus că o aşteaptă la Cluj, să stea câteva zile cu
el, să se plimbe, să vorbească, să mai schimbe decorul.
– Când vii? o întrebă Teo, nerăbdător.
Cameliei i se părea că zboară, dar şi-a adus aminte că mai
întâi de toate voia să-l cunoască pe Andrei. Cine ştie, poate că
multe din viaţa ei se vor orândui într-un anume fel, tocmai
datorită acelei întâlniri. Oricare va fi rezultatul ei, la final va avea
indicii, va şti mai bine în ce direcţie este mai bine să meargă. Teo
aştepta cuminte un răspuns. Camelia i l-a dat fericită.
– Nu ştiu precis, dar nu va dura mult. Promit!
351 Dublu sens unic
«Ce lungă i s-a părut Cameliei acea zi, şi cât de

încăpătoare! Bety, o promisiune este ca o zi de vară! Te umpli
de ea şi rămâi lipit de glasu-i cald până la uitarea iernii. Nicio
mişcare bruscă nu mai e posibilă, nici amânarea, nici
întoarcerea din drum. Pentru că o promisiune e ca un copil.
Când se naşte, bucuria e întotdeauna întreagă, ea nu cunoaşte
jumătăţi de măsură, nu poate să mintă. Doar golul îi ameţeşte
pe oameni şi-i absoarbe fără vreo compensaţie, doar teama le
răpeşte cuvintele. Dar bucuria... O, bucuria este ca soarele: ştie
că eclipsele sunt temporare. Apoi tot cerul îi aparţine.»
Capitolul 31. La prima vedere
Gara de Nord îşi trăia aşteptarea. La fel şi Andrei. Sosise

mai devreme, ca şi cum trenul în care era Camelia ar fi putut să-i
facă o farsă şi să ajungă înainte de ora fixată. În jurul lui erau o
mulţime de oameni, dar nimic nu-l atingea. Nu se gândea la
emoţii ori la ce o să-i spună mai întâi, nu mai voia să facă
planuri de unul singur. Cumpărase un trandafir mare şi roşu şi îl
privea ca pe un martor distins la ceea ce va urma.
Vocea din difuzor ceru atenţie. Trenul accelerat din direcţia
Suceava Nord va sosi la linia cinci! În sfârşit, îşi spuse uşurat.
Apoi se întrebă dacă asta însemna sfârşitul sau începutul pentru
el? Camelia este o femeie aparte, a ştiut să-l convingă elegant
că-şi doreşte foarte mult să revadă Bucureştiul, Centrul Vechi şi
Cişmigiul, că îi este dor de agitaţia oraşului. Putea fi şi asta,
căci era o idee foarte bună pentru o primă întâlnire. Putea, la fel
de bine, să fie vorba despre o tatonare inteligentă şi subtilă.
Oricum, el venise cu maşina şi până la Târgovişte nu erau mai
mult de optzecizeci de kilometri. Locomotiva apăru după curbă
şi înainta fără grabă. Ea nu avea emoţii, doar ducea emoţiile
oamenilor dintr-un loc în altul.
Camelia îi lăsă pe ceilalţi călători să coboare înaintea ei.
Ajunsese cu bine unde îşi dorise, avea tot timpul să se apropie
de Andrei, de ce să se grăbească? Îl văzu pe peron, un pic agitat
şi căutând-o cu privirea. El nu avea cum s-o vadă, pentru că s-a
retras pe culoar, ca să-l privească numai ea. Elegant, cu
trandafirul în mână, nerăbdător, emoţionat... E bine, trase
concluzia Camelia. Ajunsă în cadrul uşii vagonului, îi făcu din
353 Dublu sens unic
mână. Zâmbetul ei îi dăruia tot ce avea nevoie în acel moment.

Nu şi-au spus niciun cuvânt, pur şi simplu s-au îmbrăţişat şi au
râs. Andrei i-a dăruit trandafirul şi abia atunci au înţeles că
blocau circulaţia pe peron. Nimeni nu-i certa, parcă ştiau ce se
întâmplă cu ei.
– Era cât pe ce să intru în panică, spuse Andrei, luându-i
bagajul. M-am tot uitat la vagonul cinci şi nu te vedeam
nicăieri.
– Trebuia să te văd eu prima, îi răspunse Camelia, extrem
de binedispusă.
Au ieşit cu greu din gară, schimbând doar câteva replici. Era
aglomerat şi multă gălăgie. Andrei a lăsat bagajul în maşină şi
când au pornit spre Centrul Vechi, Camelia şi-a strecurat mâna
în mâna lui. Din acea clipă cuvintele au venit cu uşurinţă, de
parcă se ştiau de-o viaţă. Mergeau pe jos şi vorbeau, râdeau,
Camelia privea totul cu nesaţ, Andrei îi făcea poze. S-au oprit
să mănânce la una din terasele aliniate de-o parte şi de alta a
străzii Covaci. Pavată cu granit, strada rămâne mărturie a
trecutului nu chiar îndepărtat. Clădirile din jur, toate din secolul
al XIX-lea, au un aer aparte, atrag privirile şi gândurile
trecătorilor, mulţi veniţi pentru prima oară în Bucureşti. Iar
pentru cei cărora le fusese dor de locul acela, cum era Camelia,
fiecare revenire era plăcerea redescoperirii.
Au băut o bere rece şi spumoasă, apoi au plecat spre
Cişmigiu. Lacul era tot acolo, dăruind trecătorilor din răcoarea
lui. Se însera şi căldura zilei de august îşi domolea puterea. Pe o
bancă, unul lângă altul, povesteau şi priveau apa şi sălciile
romantice de la mal.
– Mergem? o întrebă Andrei, gândindu-se, evident, la
Târgovişte şi la ei doi.
– Acum putem să mergem, îi răspunse Camelia, privindu-l

atât de sinceră, încât lui nu i-a fost greu să-şi dea seama că ea a
înţeles foarte bine întrebarea lui.
Camelia se trezise de mult, dar nu voia să privească în jur.

Ştia unde este, ştia şi cine e în pat lângă ea. Îi simţea braţul stâng
cum o ocrotea în continuare sub cearceaful alb. Nu conta ce oră
ar fi fost, era sâmbătă şi ea era fericită. Atât de puţine întrebări au
fost rostite şi totuşi ea avea atâtea răspunsuri... Andrei, parcă
auzindu-i chemarea, se apropie şi mai mult de ea. O sărută pe
ureche, aşteptând să se întoarcă spre el chipul cu care adormise în
gând. Dragostea nu are o oră exactă, nu-i trebuie prea mult spaţiu
şi nici de cuvinte nu are nevoie. Îi ajung gesturile.
Soarele îi privea pe fereastră şi se molipsea de bucuria lor.
Din înaltul cerului se întinse delicat peste trupurile lor alăturate.
– Mi-e foame, şopti Camelia, chicotind.

– Mie îmi spui? Cred că e aproape douăsprezece. Mergem
pe Centrul Vechi.
– Ne întoarcem la Bucureşti? tresări Camelia.
– Nu, prinţesă, avem şi aici unul. Ştiu eu un loc unde se
mănâncă bine. Vreau să-ţi arăt oraşul.
Până s-au spălat şi s-au îmbrăcat s-a făcut ora unu. N-ar fi
durat atâta, dacă nu s-ar mai fi oprit un minut în câte o
îmbrăţişare. Cine îi zorea?
Camelia abia aştepta să vadă oraşul, nu-l vizitase niciodată.
De cum ajunse pe trotuar, în faţa ei apăru un parc destul de mare,
cu copaci înalţi şi plini de frunze sănătoase. Aleile din mijloc
erau mai late şi acoperite de bucăţele mici, pătrate şi albe, de
ceramică. Din loc în loc se vedeau fântâni arteziene. Nu era
foarte multă lume, poate din cauza orei, poate pentru că era deja
cald. Băncile, de-o parte şi de alta a aleilor, îi aşteptau pe toţi.
355 Dublu sens unic
– Ce biserică e asta? îl întrebă pe Andrei.

– E Mitropolia Târgoviştei.
– Ce mare şi ce frumoasă e! Dar ruinele?
– Aici a fost o cetate. Se spune că s-au găsit nişte tunele
subterane ce duc la Mănăstirea Dealu. După ce mâncăm
mergem şi acolo.
– E vorba de mănăstirea unde se află capul lui Mihai
Viteazu?
– Exact! De acolo, de sus, se vede tot oraşul.
– Mergem numaidecât!
Din nou de mână şi veseli. Au traversat printr-un alt parc,
mai mic, şi imediat au ajuns în zona de unde începea Centrul
Vechi. Priveliştea a încântat-o pe loc. Clădirile erau vechi,
aristocrate, cu câte un etaj, chiar două. La parter se înşiruiau,
de-o parte şi de alta, mesele şi scaunele pregătite pentru doritori.
Între ele erau jardiniere multicolore. Peste tot erau atârnate
plăcuţe cu numele teraselor. Cel mai mult îi plăcu „La Moshu”,
alături era „La Baba”. Era distractiv.
– Îţi place? o întrebă Andrei, mulţumit s-o vadă atât de
încântată.
– Mi se pare mai frumos ca la Bucureşti. Cine ştie, or fi şi
alte motive, îi răspunse ea imediat, privindu-l într-un fel anume.
– O să mergem la „Casa Veche”, în spate. E o grădină mare
acolo, multă verdeaţă.
– Da, vreau. Deja mi-e cald.
Au luat-o înainte şi apoi la dreapta. Până să ajungă la
grădină, au trecut pe lângă o cafenea mică şi cochetă, de fapt un
restaurant mai mic, cu un nume potrivit: Bonton. Geamurile
fuseseră scoase, astfel că ea putu să vadă înăuntru ceva ce o
miră, dar îi şi plăcu pe loc. Pereţii erau plini de rafturi de lemn
pe care stăteau, aparent în dezordine, multe, multe cărţi, roase la
colţuri şi cu copertele decolorate. Printre ele era şi un aparat de
radio imens, probabil de pe vremea bunicii. Şi mai observă ceva

neobişnuit: notele de plată erau aduse într-o carte, doar cu
coperţi, dar care avea titlu şi numele autorului. Din interior se
auzea muzică, old music. De la Andrei a aflat că acolo se adună
scriitorii din oraş, îşi beau cafeaua, citesc ori discută. Cameliei i
se păru foarte interesant. Oare câţi scriitori să fie în Târgovişte,
comparativ cu Suceava?
Şi din nou văzu un parc elegant, cu trandafiri înfloriţi şi cu
mulţi brazi, unii albi. Pe fundal apăru o clădire impunătoare,
albă, în acelaşi stil aristocrat.
– Aici e Primăria oraşului. Clădirea e din 1897, o clădire de
epocă, o lămuri Andrei.
– La voi sunt mai puţine blocuri decât la noi. Peste tot văd
case şi vile foarte frumoase. Îmi dau senzaţia că trăiesc cu vreo
sută de ani în urmă. Să ştii că-mi place!
– Chiar îţi place? Oraşul e mic. Bine, eu nu ştiu cum e la
Suceava, dar nu mă aşteptam să fii aşa de încântată. Blocuri
sunt şi aici, dar în cartiere. Acesta este centrul şi s-au păstrat
majoritatea clădirilor vechi. Să vezi muzeele cum sunt!
– Îmi place, şi ştii ce mă surprinde? Că totul mi se pare
cunoscut, familiar.
– Poate ai trăit cândva aici, parcă poţi să ştii?!
– Şi m-am întors pentru că mi-a fost drag? Poate. Li se
întâmplă şi altora să aibă această senzaţie, când ajung într-un
anume loc.
– Sau când întâlnesc o persoană. De asta ce zici?
– Azi îmi vine să spun că nici tu nu-mi pari străin.
Andrei o cuprinse după umeri, din nou protector. O conduse
spre terasa de care i-a spus mai înainte şi mare fu uimirea
Cameliei, când au pătruns printre copaci înalţi şi arbuşti înfloriţi.
De o parte şi de alta îi aşteptau mesele ascunse la umbră.
357 Dublu sens unic
– E minunat aici! Şi ce răcoare e! Mă faci să nu-mi mai

doresc să plec.
– De aici?
– Nu numai din locul ăsta...
După aproximativ două ore au pornit spre Mănăstirea Dealu.

Drumul urca în serpentine, făcând curbe strânse şi ajungând pe
un platou înconjurat de pădure. Înspre dreapta se vedeau Bucegii,
spre stânga începea aleea străjuită de trandafiri şi pomi fructiferi,
ce continua până în curtea mănăstirii. Camelia era obişnuită cu
asemenea construcţii, vizitase toate mănăstirile din Bucovina.
Bineînţeles, în suflet purta Mănăstirea Suceviţa. Acolo îl
întâlnise, în vacanţele de vară din copilărie, pe preotul bătrân şi
blând. Îi ascultase slujbele de duminică şi, mai ales, predicile.
Într-un fel, şi fără să greşească, putea spune că atunci s-a născut
legătura ei de nezdruncinat cu Dumnezeu, acolo a simţit cât de
mult înseamnă pentru ea să creadă.
Au vizitat mănăstirea, muzeul şi au aprins lumânări pentru
ei şi pentru cei dragi, apoi şi pentru cei care au plecat de lângă
ei. La întoarcere au oprit la restaurantul „Casa Noastră”. Andrei
a avut dreptate, priveliştea era mai mult decât îşi închipuise ea.
Oraşul îi apărea adunat circular, pe o suprafaţă destul de mare.
Se vedeau bulevardele, Combinatul de oţeluri speciale şi un turn
medieval, ce ieşea în evidenţă.
– E turnul Chindiei, spuse Andrei. Nu cred că mai avem
timp astăzi să-l vizităm, poate data viitoare.
– O, deja există „data viitoare”!?
– Tu ce zici?
– Eu zic doar că mi-e bine, că ar trebui să nu mai spunem
nimic şi să ne întoarcem în cuibul nostru.
Şi-au zâmbit cu înţeles. Au rămas totuşi să bea o cafea pe

terasă. La picioarele lor oraşul îşi trăia mai departe povestea
prin toţi locuitorii lui.
Cele două zile de vacanţă au trecut cu mare repeziciune.
Atât îşi planificaseră, mai ales Andrei, care trebuia să ajungă
luni la birou, chiar de dimineaţă. Se vedea că nu le place ideea
despărţirii, că ar fi vrut să facă cineva o magie şi să amâne ziua
de luni măcar cu o săptămână. Dar cum o astfel de magie nu era
posibilă, au început să se vaite ca nişte copii bosumflaţi.
– Ce-ar fi să mai rămâi? o întrebă Andrei. Deja m-am
obişnuit să fii aici. Nu ştiu ce o să fac după ce pleci.
– Nici mie nu-mi vine să plec, dar ştiu că tocmai spaţiul pe
care îl vom pune între noi o să ne arate mai bine ce vrem şi cum
vrem. Va fi un exerciţiu interesant.
– Eu zic să trecem la nişte calcule serioase. La ce ar trebui
să ne mai gândim, ce nu ne este clar?
– În ce ne priveşte pe noi doi, e simplu. Dar nu uita că acasă
mă aşteaptă Maia, urmează să mă întâlnesc cu viitorii cuscri, să
vorbim despre nuntă. Teo nu ştie nimic despre tine, nici nu i-am
spus de vacanţa mea la Târgovişte. Am nevoie de un pic de timp...
– Cu un pic sunt de acord, dar nu mai mult. Am făcut tot ce
am putut ca să te ţin departe de problemele mele. Dar acum e
altceva, zise Andrei, mulţumit de răspunsul Cameliei.
Camelia se simţea înţeleasă şi că nu e nevoie de mai multe
explicaţii. Andrei rezona cu ea, îi oferea, aşa cum s-a întâmplat
din prima clipă, sentimentul că merg în aceeaşi direcţie. I-a simţit
de la început latura înţelegătoare şi realistă, unul dintre punctele
lui tari. Mai era şi sensibilitatea, umorul, afecţiunea faţă de ea şi
chiar şi situaţia lui materială. Deci, nu avea prea multe motive
pentru îndoieli. Iar cât priveşte copiii, după ce le va explica
situaţia, ce ar putea avea ei împotriva relaţiei cu Andrei?
359 Dublu sens unic
Copiii... Îşi aminti că trebuie să rezolve ceva ce nu suporta

amânare. Îi veni o idee.
– Cred că voi pleca la Cluj, la Teo. De ce să fac două
drumuri? Iau autocarul de la Bucureşti până la Cluj, stau o zi-
două şi apoi plec, tot cu autocarul, spre Suceava. Micuţul, şi aşa
voia să vin la el cât mai repede! O să am timp să discut cu el
cum se cuvine.
– Micuţul? Păi, câţi ani are Teo?
– Douăzeci şi şase, dar tot cel mai mic o să rămână.
– Şi Maia?
– Maia are douăzeci şi opt.
– Să-ţi trăiască! Şi cum faci? Îi spui că eşti la Târgovişte?
– Nooo! Ţi-am spus că am o idee! Vreau să intru pe
internet, să văd mersul trenurilor. Mă interesează ora la care
ajunge la Cluj trenul cu care se presupune că aş veni de la
Suceava. Apoi o să caut un autocar care să ajungă un pic mai
devreme decât trenul. Autogara din Cluj este foarte aproape de
gară, ajung în cinci-zece minute.
– Eşti fantastică! Adică, îl păcăleşti?
– Nu, îi fac o surpriză. Îmi place să fac năzdrăvănii...
În câteva minute s-a documentat. Rămânea de stabilit cum
ajunge la Bucureşti.
– La ce oră e plecarea din Bucureşti?
– La două.
– Perfect! Te duc eu; rezolv repede ce e urgent la birou şi
vin să te iau.
– Nici nu ştii ce bine-mi pare că vii cu mine! Hai să-l sun pe
Teo! Să nu spui nimic, să nu te audă şi să mă dai de gol!
Andrei o privea şi nu-i venea să creadă cât de inventivă era şi
câtă energie avea Camelia. Se vedea că se bucură. Convorbirea
nu a durat mult, l-a rugat s-o aştepte a doua zi la gară, seara, la
ora opt. Teo nu a mai adăugat nimic, era mulţumit. Da, cu o
asemenea femeie n-avea cum să se plictisească! O luă de mână şi

ieşiră pe balcon, să privească stelele.
Cluj-Napoca e un oraş aparte. Teo îi povestise multe, îi

trimitea fotografii mereu. Abia aştepta ziua de mâine, să-l vadă
cu ochii ei.
Autocarul nu întârziase deloc. Mai erau cinci-şase minute
până la sosirea trenului dinspre Suceava. Ajunsese în gară
înaintea lui Teo. Stătea lângă uşa de acces la peron, dar la un
pas mai spre dreapta, ca să nu poată fi văzută de la distanţă. Din
când în când trăgea o ocheadă spre intrare. Nu a durat mult până
când l-a văzut pe Teo şi prietena lui, Andreea, venind în grabă.
S-au oprit câteva momente în faţa panoului cu sosirile
trenurilor, ca să ştie la ce linie să meargă. Zâmbi, şi când ei
pătrunseră pe peron, le ieşi brusc înainte cu braţele întinse.
– Hello! spuse Camelia, şi îi îmbrăţişă repede pe amândoi.
Tocmai în acel moment se anunţa sosirea trenului. Copiii se
uitau miraţi când la Camelia, când în direcţia de unde se vedea
deja silueta locomotivei. Atât de mare le era uimirea, încât nu
reuşeau să spună nimic.
– Ce s-a întâmplat, îi întrebă Camelia, cu prefăcută mirare,
nu vă bucuraţi că am venit?
– Stai un pic, dar tu cum ai ajuns înaintea trenului? o întrebă
Teo.
– Uite-aşa, am făcut o vrajă!
– Dar eu nu înţeleg nimic, adăugă şi Andreea, foarte
sinceră. Nu ăsta e trenul cu care veneaţi la Cluj? Când aţi
coborât, dacă el nici nu a ajuns în gară?
Camelia râdea cu poftă. Şi-a dorit să le facă o farsă şi a
reuşit. Acum avea punctul necesar de unde să înceapă să le
spună şi despre Andrei.
361 Dublu sens unic
– Am simţit eu că ceva nu e în regulă, mai spuse Teo. Azi

dimineaţă, când te-am rugat să-mi pui nişte bani pe card, erai
încurcată şi nu aveai de ce, fiindcă banca este peste drum de
bloc. Apoi am primit banii de la Maia şi a scăldat-o şi ea cu
explicaţiile. Aţi lucrat mână în mână!
– Dar eu tot nu înţeleg de unde veniţi, zise Andreea.
Ochii ei păreau şi mai mari, şi mai luminoşi. Avea un
zâmbet atât de curat şi o figură de copil năzdrăvan. Era prima
oară când se întâlneau. Până atunci o văzuse doar în fotografii.
Privind-o de aproape, i se părea şi mai frumoasă. Teo arăta bine,
i se citea pe faţă fericirea. Unul lângă celălalt, erau jumătăţile
care se potriveau perfect.
– Tu n-o cunoşti pe mama, îi răspunse Teo, strângând-o în
braţe drăgăstos, amuzat de întâmplare şi mulţumit că mama lui
era acolo.
Camelia era în al nouălea cer, toate mergeau aşa cum îşi
dorise. Îi dădu bagajul lui Teo şi, cu Andreea de mână, porni
spre staţia de autobuz.
– Hai să mergem acasă şi vă povestesc eu mai multe!
Andrei s-a întors de la serviciu fără tragere de inimă. Casa

părea pustie, îi lipsea freamătul Cameliei. Totul era aşezat la
locul lui, ferestrele erau întredeschise, dar senzaţia de bine
întârzia să apară. Porni spre dormitor să se dezbrace, să facă
apoi un duş. Nu-i era foame, voia să se gândească la ea. Va
trebui să aibă răbdare, să aibă încredere că întoarcerea ei nu este
o amăgire. Era conştient că fusese doar o primă întâlnire, dar
spera... Camelia îl sunase de pe drum şi nu-i ajungeau cuvintele
să-i descrie câtă emoţie trăise când a traversat Valea Oltului.
Nici pe acolo nu mai trecuse niciodată. I-a povestit cum se
oglindeau munţii şi copacii în apa întinsă a Oltului, cum îi
venea să plângă de atâta frumuseţe. O ascultase cu drag. Îşi
aduse aminte cât de entuziasmată fusese, când i-a arătat oraşul,

cum i-a spus că nu i se pare străin, că nici el nu-i părea străin.
Poate nu era întru-totul adevărat, dar ea ştia atât de bine să-l
facă să se simtă, în sfârşit, la locul lui, într-o lume pe care abia
acum o simţea că este şi a lui. Deja îi era dor de ea...
Atunci observă o foaie de hârtie împăturită, lăsată deasupra
cuverturii patului. Inima i se strânse dintr-odată, speriată. Ar fi
vrut şi parcă n-ar fi vrut să ştie ce ascunde ea. O luă încet şi
precaut, ca pe un obiect căzut din cer. În faţa ochilor erau şiruri
de cuvinte scrise de mână. De mâna Cameliei.
„Nu port, dragul meu, măşti; ele nu te-ar lăsa să-mi vezi
ochii şi tresărirea, să-mi atingi obrazul şi buzele... Poate vin de
undeva de prea aproape de lună şi de aceea ţi se pare că sunt
acoperită de voaluri şi de raze. Acelea sunt invitaţiile mele
suave, niciodată agresive, niciodată duale.
Nici dezamăgirea nu o port cu mine, căci toate atingerile
sau lipsa lor au fost ale mele şi au fost atât cât au putut să fie.
Nu am răni, nu am temeri, dar am nevoie de braţul tău ca să-mi
liniştesc visurile şi apoi să ţi le arăt şi ţie. Poţi să-mi ceri şi
chirie, am adunat destule comori ca să am cu ce să te
răsplătesc pentru umărul tău cald, pentru mângâierea ta albă,
pentru clipele când mă înfioară ceea ce nu pot opri să simt ...
Pe curând, pe foarte curând”
Impresionat peste aşteptări, Andrei rămase multă vreme cu

scrisoarea în mână. Făcu duşul dorit şi se lungi în pat, punând
hârtia aceea miraculos de albă şi de fină lângă el, acolo unde
dormise Camelia. Aţipi imediat şi numai soneria telefonului îl
mai putu desprinde din lumea somnului. Trecuse de ora opt,
Camelia ajunsese la Cluj şi îi povestea că totul se petrecuse aşa
cum pusese ea la cale. O simţea aproape. Începuse o călătorie
363 Dublu sens unic
care înconjura pur şi simplu ţara. De la Târgovişte la Cluj, apoi

spre Suceava şi, într-o bună zi, poate din nou la Târgovişte.
Cine ştie, poate se va convinge că nicăieri nu-i este mai bine ca
la Târgovişte. Şi nici mai drag. Atunci va completa cercul
magic în care i-a primit pe toţi în viaţa ei şi în care îl va aşeza
pe el lângă ea, foarte aproape de ea. Timpul va sta la locul lui,
ca de obicei, şi va privi acest spectacol în mişcare. De data asta
timpul n-ar mai trebui să se teamă că e posibil ca ea să se
rătăcească ori să se blocheze pe undeva, fiindcă el va sta mereu
pe aproape...
„Cărarea omului se scrie singură, doar că are nevoie de

paşii lui netemători”.
Capitolul 32. Fericirea cu litere mari
Camelia o sunase pe Maia în fiecare zi, îi povestise totul.

De aceea Maia se gândea că e posibil să urmeze o anume
hotărâre în ce-l priveşte pe Andrei şi va apărea distanţa fizică
între ea şi mama ei. În primele momente o nedumerise liniştea
pe care o simţea, fiindcă nu trecuse un an de când a spus că
nicăieri nu i-ar fi mai bine ca alături de mama. Dar totul se
schimbase. Nunta era aproape, Ovidiu îi era şi mai aproape şi
desprinderea din cuib nu-i mai părea ceva dureros. Dimpotrivă,
era nerăbdătoare să plece la casa ei şi dintr-odată a înţeles ce
voia s-o înveţe mama ei când o întrebase: „De când fericirea
cuiva e motiv de deprimare?”. Atât de multe se petrecuseră,
atâtea urmau să se petreacă! În primul rând, avea nevoie de naşi
de cununie. Ea şi-i dorea pe naşii de botez, care erau şi naşii de
cununie ai părinţilor ei. Apoi rochia de mireasă, meniul,
invitaţii, sala pentru petrecere... Of, doamne, ce multe erau de
rezolvat! Dar mama ei era aici, lângă ea, şi o va ajuta cu toate.
O să fie bine, îşi mai spuse Maia, şi se ghemui ca un copil sub
pătură. Adormi fără griji.
A doua zi spre seară Camelia suna la uşa naşilor ei, Mara şi
Mihai. Aproape de o vârstă cu ea, oamenii aceştia i-au fost
întotdeauna aproape. Nu era vorba numai despre ajutorul pe
care l-a primit de la ei, ci despre încrederea şi sinceritatea lor,
pe care a putut să conteze. Era firesc să-şi dorească acelaşi lucru
şi pentru fata şi ginerele ei, numai că totul depindea de
posibilităţile şi chiar şi de dorinţa lor.
Cum trecu pragul uşii, naşul o întrebă cât se poate de serios:
365 Dublu sens unic
– Ai adus cartea?
Camelia observă că naşa Mara zâmbea. Deci nu erau motive
pentru gravitatea figurii naşului, el doar se prefăcea. Scoase un
oftat şi răspunse lent, apăsând pe fiecare cuvânt, ca într-o piesă
de teatru:
– Credeţi voi că e aşa de uşor să ajungi autor? Of, numai eu
ştiu prin ce trec! E mai greu ca o naştere!...
– Eh, dacă e aşa, atunci stai jos şi hai să bem un pahar de vin!
– Sigur, sigur, şi ia şi nişte pişcoturi, completă Mara, intrând
în jocul lor.
Atmosfera era cât se poate de potrivită pentru ceea ce voia
să-i roage, dar ea începu cu altceva.
– Am fost la unchiul Gruia, am cartea cu autograf. Uite, am
adus-o pe a voastră. Eu mă bucur pentru el!
– E ceva să scoţi o carte la nouăzeci de ani! Nu ştiu ce mare
minune a scris în ea, dar măcar va muri mulţumit.
– Măi, te pomeneşti că eşti invidios pe el, zise naşa,
certându-l doar cu privirea şi doar în glumă.
– Mai ştii? Uită-te şi tu ce succes are! Eu cu ce să mă laud?
Cu anii în care am tras pe brânci şi cu copiii.
– Dar pe mine m-ai tăiat de pe listă? Cu mine nu te lauzi?
Unde mai găseai aşa o nevastă?
Camelia era încântată de micile lor şicane. Nu i-a auzit
niciodată certându-se, jignindu-se. Chiar şi după atâţia ani
împreună, ei continuau jocul seducţiei, se curtau ca nişte tineri.
Poate exista o imagine mai grăitoare a înţelepciunii şi a iubirii?
– Ce-a zis unchiul, când te-a văzut? o întrebă naşul.
Camelia nu se grăbi deloc. Tot ce avea de povestit despre
întâlnirea cu unchiul şi apoi cu mama ei trebuia rostit fără
patimă, fără interpretări. Le povesti totul. Apoi a ajuns la
motivul pentru care venise. Ca de multe alte ori, naşul a păcălit-
o mai întâi. I-a spus că regretă, dar au deja alte angajamente, că
trebuia să-i fi anunţat mai devreme. Camelia înţelegea, dar nu

era în stare să-şi ascundă tristeţea. Alegerea lor ca naşi de
cununie pentru Maia avea un motiv special – ei îl reprezentau
pe Dan, era ca şi cum Maia l-ar fi simţit lângă ea în cea mai
frumoasă zi a sufletului ei. Camelia se pregătea să le explice
mai mult, să-i roage încă o dată, dar nu apucă să scoată nici
măcar un cuvânt, că naşul începu să râdă.
– Tu chiar ţi-ai închipuit că am vorbit serios? Maia e ceva
special pentru noi, e legătura cu Dan. Atât ne-a mai rămas de la
el. Bineînţeles, îl avem şi pe Teo, dar Teo seamănă mai mult cu
tine, e altceva.
– Pentru o clipă m-ai păcălit.
– Nici acum nu pot accepta că Dan nu mai este printre noi şi
nici alt bărbat parcă nu pot vedea lângă tine. Ţi-am spus asta şi
anul trecut, când ne-ai prezentat pe cineva, nu mai ştiu cum îl
chema...
– În cazul ăluia era normal să simţiţi aşa. Bine că s-a terminat!
– Nu ştiu, dacă a fost valabil numai în cazul ăla. Dan a fost
ca un frate pentru mine, e sentimentul pe care l-am avut
întotdeauna faţă de el. Nu cred că poate exista un bărbat care să-i
semene destul de mult, încât să nu simt o strângere de inimă,
când v-aş vedea împreună.
– Ştiu. Totuşi, viaţa trebuie trăită şi respectată până la capăt.
Şi-apoi, de ce aş alege un soţ care să semene leit cu Dan? La ce
mi-ar folosi? Dan a fost unic pentru mine, ceea ce am realizat
cu el nu se poate repeta, orice aş face. Nici n-ar fi bine să se
repete, pentru că aş cădea în plasa comparaţiilor. Lăsaţi-l pe
Dan să rămână unic! De aici încolo am nevoie de alt fel de
experienţe, de alt gen de soţ, fiindcă eu nu mai sunt Camelia de
la douăzeci de ani. Ştiu că pot fi fericită şi de acum înainte.
– Ai dreptate, recunoscu naşul. Cred că şi noi trebuie să ne
desprindem de ceea ce a fost şi să te privim altfel. Mă tem că te-
367 Dublu sens unic
am judecat greşit. Nimeni nu ştie mai bine ca tine ce vrei şi ce

poţi. Iartă-ne, suntem oameni, şi oamenii sunt copleşiţi uneori
de sentimentele lor!
– E valabil şi pentru mine, nu vă faceţi griji! Deci, să înţeleg
că sunteţi de acord să fiţi naşii copiilor?
– Noi nu-l cunoaştem pe Ovidiu, nici familia lui. Dar dacă
Maia îl vrea, şi noi îl vrem. Când e nunta?
– Nu ştiu nici eu. În weekend ne întâlnim cu toţii la Mitocu
Dragomirnei. Trebuie neapărat să fiţi acolo. Au şi naşii de zis
ceva, nu? mai adăugă Camelia, deja relaxată.
Mara îşi lăsă capul pe umărul soţului şi spuse:
– De multă vreme nu mai gândim aşa. E mai bine să-i lăsăm
pe cei tineri să hotărască singuri. Noi, doar îi vom ajuta.
– Câtă dreptate aveţi! Vă mulţumesc mai mult ca niciodată!
– Să ne trăiască finii şi să fie sănătoşi! Iar tu, ai grijă să fii
bine! Copiii au nevoie de tine.
– Am grijă, fiţi siguri!
Camelia n-a pomenit nimic de Andrei, dar simţea că dacă
naşii l-ar cunoaşte, ar înţelege cu uşurinţă de ce se gândea cu
drag la el.
Sâmbătă după amiază, Ovidiu a venit cu maşina şi au plecat

cu toţii la Mitocu Dragomirnei. Camelia nu-i cunoştea pe
părinţii lui Ovidiu, dar ştia de la Maia că sunt familişti convinşi,
oameni foarte harnici şi credincioşi, care-şi iubeau şi-şi ajutau
copiii foarte mult. Casa lor era aproape nouă, mare şi elegantă.
Meritul era mai ales al capului familiei. El i-a strâns în jurul lui
pe toţi – copii, rude, prieteni – şi în câteva luni au ridicat
construcţia. Erau o familie foarte unită şi asta îi era de ajuns
Cameliei ca să fie şi mai optimistă în ce o priveşte pe fiica ei.
Dar în primul rând era mulţumită de Ovidiu, de firea şi de
caracterul lui. Asta conta până la urmă, fiindcă Maia cu el va
împărţi drumul vieţii. Când are un soţ dedicat familiei, muncitor

şi iubitor, orice femeie poate face minuni, poate depăşi
impasuri, poate dărui liniştită tot ce are de dăruit şi acel bărbat
nu va rămâne nerăsplătit din plin. Bine a zis, cine a zis că
norocul şi-l face omul cu mâna lui!
După vreo douăzeci de minute au ajuns în faţa casei. Într-
adevăr, era o casă modernă şi mare, aşa cum îi plăcea lui Ovidiu
să spună. Au intrat cu maşina în curtea lungă, cu iarbă şi pomi
fructiferi. Din partea stângă, de-a lungul casei, îi zâmbeau o
mulţime de flori. Trandafirii agăţători zâmbeau veseli pe firele
de sârmă, anume întinse pentru ei, şi colorau atât de frumos
faţada casei vopsită şi ea într-o culoare caldă. Ferestrele cu
tâmplăria de aluminiu, în nuanţa cafelei, semănau cu nişte ochi
rimelaţi, surâzători. În cadrul uşii larg deschise apărură Felicia
şi Teodor, părinţii lui Ovidiu, bucuroşi de oaspeţi.
Au intrat cu toţii în casă. Pentru musafiri era prima oară
când o vedeau. Felicia îi invită s-o viziteze. Au urcat mai întâi
la etaj pe scările circulare şi comode. La capătul lor începea un
hol elegant, care se desfăşura perpendicular pe direcţia de unde
veneau şi de unde se intra în cel puţin trei camere. Atâtea uşi
numără Camelia dintr-o privire. În faţa lor, lângă fereastra cu
geamuri mari, prin care intra multă lumină, se vedea un lămâi
înalt cu multe ramuri. Frunzele lui sănătoase spuneau că-i
prieşte locul. O canapea şi o măsuţă completau priveliştea.
– Asta e camera lui Alin, spuse Felicia. E băiatul mijlociu,
economistul. Are apartamentul lui la Bucureşti, dar când vine
acasă, trebuie să aibă locul lui, nu?
Camera era văruită într-o nuanţă plăcută de bleu, ferestrele
aveau draperii lungi şi catifelate, bleumarin. O uşă din sticlă
dădea spre balconul din faţa casei. Patul dublu, acoperit cu o
cuvertură tot în nuanţe de albastru, crea senzaţia plăcută de
răcoare şi intimitate.
369 Dublu sens unic
– Alături e camera lui Ovidiu, de acolo se ajunge în acelaşi

balcon.
Aici predominau tonurile de cafea cu lapte ale draperiilor,
mobilei şi cuverturii, dar şi nuanţele de crem ale pereţilor şi
covorului. Ambele camere erau spre soare, lumina lui le făcea
primitoare şi parcă mai mari. Nu lipseau nici televizorul şi nici
calculatorul, era şi normal pentru nişte camere ale tinerilor.
Au ieşit din nou în hol şi au luat-o la stânga. Două uşi erau
faţă în faţă. Una dădea spre baie, o cameră în care Cameliei i-a
atras atenţia cabina de duş şi spaţiul mare. Totdeauna şi-a dorit
o baie în care să nu se simtă înghesuită. Cealaltă uşă permitea
accesul în camera lui Răzvan, mezinul familiei. El era avocatul.
Locuia şi muncea tot la Bucureşti. În această cameră domneau
nuanţele de verde. Cameliei îi plăcu ideea ca fiecare cameră să
aibă culoarea ei, era ceva ce probabil îl definea pe fiecare în
parte. La capătul holului era o trecere spre o cameră
dreptunghiulară, foarte luminoasă şi plină de flori ornamentale.
Acolo putea citi în voie, putea asculta muzică ori pur şi simplu
se putea relaxa oricine pe canapea. Ferestrele dădeau spre partea
laterală-spate a casei. Fiind la etaj, se vedea grădina, anexele şi
vestitul Rex – un ciobănesc românesc impunător.
– Aş vrea să-l văd pe Rex mai de aproape, zise Camelia.
Şi Felicia, şi Ovidiu zâmbeau, erau foarte mândri de Rex.
– Nu te poţi apropia de el, zise Felicia. Doar eu îi dau
mâncare şi îl mângâi, altcineva nu îndrăzneşte să se apropie la
mai mult de un metru. Iar pe tine nici nu te cunoaşte, mai bine
uită-te la el pe geam ori de la depărtare.
– Un câine ca el trebuie să fie rău, adăugă Ovidiu. Doar de
asta îl avem aici.
– Ce frumos e! Am o mare slăbiciune pentru câini şi s-ar părea
că şi ei au pentru mine, mai spuse Camelia, tot cu ochii la el.
– Da, da, zise şi naşul, mai ales cei cu colţii ascuţiţi au mare
slăbiciune pentru tine.
– Eşti insinuant, naşule! zise Camelia, fără să se supere pe el.
Din acel hol luminos se intra într-o altă cameră, mai mică şi
bine aranjată. Acolo locuia bunica băieţilor – aşa îi spuneau ei,
bunica, deşi ea era sora bunicii lor. Dar ea îi crescuse pe toţi. Îi
iubise şi îi iubea şi acum, când erau deja bărbaţi gata de
însurătoare.
Au coborât veseli la parter, pe aceleaşi scări circulare.
Felicia le-a arătat dormitorul lor, o minunăţie de cameră
îmbrăcată în mov. Pereţii semănau cu brânduşele de toamnă,
fereastra dădea spre curte şi prin ea se zăreau trandafirii şi
pomii fructiferi. În faţa dormitorului era altă baie, la fel de mare
şi aerisită ca cea de la etaj. În locul cabinei de duş aici era o
cadă lungă cât un perete.
La capătul holului ce despărţea baia de dormitorul
părinţilor, exact sub camera dreptunghiulară de la etaj, era o
cameră asemănătoare, dar fără ferestre spre grădină, doar cu o
uşă spre curte. Pentru musafiri era un loc foarte bun de odihnă.
Tot la parter, era camera centralei, o centrală uriaşă pe lemne,
care încălzea cu uşurinţă toată casa şi apa pentru băi, plus
bucătăria.
S-au întors în living unde masa era deja întinsă şi plină de
platouri care le făceau cu ochiul, de sticle cu băutură şi apă sau
sucuri, farfurii, pahare, tacâmuri. Deşi îi atrăgea canapeaua lată
de piele, musafirii s-au aşezat în jurul mesei, alături de capul
familiei, comentând ba despre una, ba despre alta, de parcă se
cunoşteau de când lumea. Felicia mai aruncă o privire, să fie
sigură că nu lipseşte nimic, şi se aşeză şi ea lângă ei. Copiii
stăteau cuminţi la un capăt al mesei şi continuau să tacă. Şi să
nu-şi poată ascunde emoţiile.
371 Dublu sens unic
– Înainte de toate, începu Teodor, după ce umplu paharul

fiecăruia, bine aţi venit la noi! V-am aşteptat cu mari emoţii, aşa
că să trăim şi să fim sănătoşi cu toţii! Şi mai ales să ne trăiască
copiii, să vă trăiască finii! La mulţi ani!
„La mulţi ani” se auzi urarea în cor după care s-au aşezat cu
toţii la masă, degustând din bunătăţile arătoase, pregătite de
Felicia. O bucată de vreme discuţia a fost despre cunoştinţe
comune şi ce făcuse fiecare între timp. Erau multe de povestit,
fiindcă şi anii care au trecut erau mulţi şi plini cu de toate. Încet,
încet discuţia a ajuns acolo unde îi interesa pe toţi. Nunta s-a
decis pentru primăvara următoare. În mare parte ştiau ce trebuie
făcut, iar despre detalii era prea devreme să se discute.
– Ce zici, Camelia, îţi place aici? o întrebă Teodor.
– Cum să nu-mi placă? Cui nu i-ar plăcea?
– Lasă că-ţi construim şi ţie o cameră, cu intrare separată,
când le facem casa copiilor! Doar n-o să stai singură la oraş. Vii
aici, creşti găini şi raţe, mai sapi în grădină... Îndată sosesc şi
nepoţii. Îţi găsim noi ceva de lucru, n-o să te plictiseşti.
Toată lumea începu să râdă şi să adauge variante, care de
care mai hazlii: o Camelie cu năframa pe cap şi pielea arsă de
soare, bombănind printre păsări de curte şi îndoită de spate de la
munca pământului, ieşind pe banca din faţa casei, doar pentru a
se şti că încă mai trăieşte... Nu era vorba de răutate ori de
nepăsare din partea lor, Doamne fereşte! A râs şi ea, fiindcă
înţelegea foarte bine că era o glumă, dar gluma aceea îi aminti
de adevăr. Unul mare şi amar. Aşa putea arăta viaţa ei – departe
de ceea ce îi plăcea şi îşi dorea să facă, departe de speranţa că
va regăsi mersul lin şi în linie dreaptă al vieţii de femeie
căsătorită şi împlinită. Oamenii aceia nu aveau nicio vină că
Dan murise şi ea rămăsese prinsă între două lumi. Nu-i reproşau
nimic la urma urmei, dar tabloul pe care ei îl prezentau,
aducând noi şi noi amănunte, toate dureroase pentru sufletul
Cameliei, îi provocară un frison pe care cu greu l-a putut

ascunde de ochii lor.
Se gândi cât de norocoasă era din nou. Situaţia era departe
de ceea ce se discuta în acea cameră, dar asta nu o ştia decât ea
şi Maia. Poate ştia şi Ovidiu, dar le era aliat, nu avea nicio grijă.
De mult simţea că putea avea încredere totală în el. Schimbă o
privire senină cu Maia, un fel de Don’t worry, be happy! Erau
fericite una pentru cealaltă. Aveau un secret pe care îl vor păstra
cu sfinţenie până când Camelia se va hotărî ce vrea să facă mai
departe cu viaţa ei. Şi cu inima ei. Gândul acesta îi desenă cel
mai curat zâmbet pe chip.
Îşi aduse aminte de câine. Se ridică de la masă şi nu spuse
nimănui unde se duce. Se apropie fără şovăire de gardul de
sârmă, cu găuri mari, ce împrejmuia ţarcul în care se plimba
Rex. Băgă mâna prin una dintre ele şi începu să-l mângâie pe
cap, să-i atingă ochii, urechile, apoi să revină la capul mare,
impunător, acoperit de blană albă şi pufoasă. Rex nu lătra, nu se
ferea de mâna aceea străină ce-l mângâia cu răbdare. Parcă ştia
cât îşi dorea ea ca toate acestea să rămână secretul lor.
Camelia ar mai fi stat la viitorii cuscri. Toată lumea era
destinsă, prinsă în discuţii plăcute. Soarele tocmai se lăsa în
braţele orizontului, netulburat de suişurile ori coborâşurile pe
care le trăiau sufletele oamenilor de pretutindeni. Ea privea în jur
şi rememora ziua care se apropia de final. O zi purtând pecetea
fericirii pe fruntea-i înaltă. Pecete vizibilă chiar şi de la distanţă.
„Omului îi este greu să vorbească despre fericire. Şi asta nu

din cauză că nu a simţit-o sau nu o cunoaşte, ci pentru că ea
este atât de firească pentru sufletul lui, încât orice descriere,
oricât de măiastră, i se pare inutilă. Ce ar mai avea el de
adăugat în acele momente, când nu mai are întrebări, nu mai
are aşteptări, nici rugăciunile nu-i mai sunt necesare? Nimic!
373 Dublu sens unic
Şi tocmai pentru că vorbeşte atât de puţin despre ea, omului i se

pare că fericirea nici nu există. El uită că totul e doar un
moment şi că viaţa este un preţios şirag de momente...”
Ajunsă din nou acasă, îşi sună mama. I-a povestit totul.
Despre Maia, despre cum fusese la Teo, despre Andrei şi despre
oraşul de care s-a îndrăgostit la prima vedere. Chiar dacă nu
vedea reacţia mamei sale, simţea atât de bine cum îi mulţumea
cerului pentru copilului ei.
– O să vin săptămâna viitoare la voi. Am citit cartea lui
Gruia şi pot să spun că m-am vindecat de toate relele. Măi
copile, cum mi-a fost dat ca tocmai tu să-mi aduci liniştea de
care n-am avut parte atâţia ani!
– Ai citit şi scrisoarea mea?
– De două ori. Am plâns, am recitit, am plâns iarăşi...
Încercam să-mi închipui cum a fost pentru tine, când ai aflat că
tata murise de atâţia ani. Nu ştiu, dacă am reuşit. În schimb, am
reuşit să mă gândesc la el fără resentimente şi fără învinovăţiri.
I-am făcut şi o pomenire, sunt cu totul împăcată.
– Of, ce bine că te aud spunând aşa!
– Cât despre poeziile tale, Dumnezeu ţi-a dat un dar.
Bucură-te de el şi dăruieşte şi tu mai departe!
Cum să nu înţeleagă ce voia să-i spună mama ei?! Şi-o
amintea cum se mândrea că are o fată talentată. Orice mamă îşi
doreşte succesul pentru copilul ei şi ar face orice ca să-l ajute.
Ceea ce nu poate să facă ea, oricât s-ar strădui, e să trăiască în
locul lui. Şi nici nu poate şti momentul exact în care dorinţa ei
de mamă se va împlini.
Capitolul 33. Let it be!
Camelia grăbi pasul, ca să nu întârzie. O luă prin parcul

dintre blocuri, traversă piaţa şi ieşi în staţia de autobuz din
partea cealaltă a cartierului George Enescu, spre patinoar.
Mesajul Elenei fusese scurt şi clar. Totuşi, simţea că dincolo de
el se înghesuiau multe cuvinte, şi, de ce nu, şi nişte concluzii.
Amândouă aveau câte ceva de povestit, poate de înţeles, căci
viaţa lor o cotise brusc şi peisajul se schimbase total între timp.
Nu ştia ce făcuse Elena atâtea zile, unde fusese şi cu cine, dar
va afla în curând.
O zări imediat la unul din geamurile vagonului. Se apropie
de scară şi aşteptă să coboare cei care nu mai avuseseră răbdare
şi se aliniaseră pe holul îngust, cu tot cu bagaje, înainte ca trenul
să oprească în gară. Aşa e omul, mereu grăbit, mereu în
competiţie cu timpul.
– M-ai surprins cu mesajul tău! O întâlnire în gară, ca nişte
spioni? o întâmpină Camelia, bucuroasă de revedere. Aveam
prea multe bagaje de cărat, mi-era greu să ajung până la tine şi
apoi să mă duc acasă.
– E singurul motiv?
– Afurisito, ce bine mă cunoşti!
Elena mai aruncă o privire la bagaje, să se asigure că sunt
toate, şi continuă:
– Ai dreptate, motivul e că abia aşteptam să vorbim. Îţi dai
seama că şi ai mei sunt nerăbdători să le povestesc, dar lor nu le
pot spune chiar totul, cu ei nu pot vorbi aşa cum o facem noi
două. Şi eram curioasă ce e nou şi în viaţa ta.
375 Dublu sens unic
– Hai să te ajut, dă-mi şi mie din bagaje! Ieşim de aici şi

stăm undeva la umbră, pe o terasă. Am văzut una drăguţă, când
veneam spre gară.
– Vreau ceva rece de băut şi o cafea, mă simt obosită.
Camelia nu comentă, observase deja că Elena mai slăbise un
pic. Pentru cine o cunoştea, era imposibil să nu-i perceapă o
oarecare nesiguranţă în mers, ca o plutire nevinovată,
cearcănele şi o adâncire a liniei ce cobora de la nas înspre buze.
Lipseau însă paloarea obrazului şi încrâncenarea din privire.
Lipsea, mai ales, senzaţia de trufie, pe care o transmitea deseori,
şi detaşarea de ceea ce nu-i convenea. Ceva se schimbase, ceva
îi mutase atenţia de la propria persoană înspre exterior. Şi chiar
dacă ea nu cuprindea totul, era totuşi mult. Poate e din cauza
oboselii. A fost o călătorie lungă, pe timp de vară...
Au ales masa mai retrasă, sub nuc.
– Ce căutai tu în trenul care venea de la Oradea? Mă
aşteptam să vii de la Bucureşti. Cel puţin de la Bucureşti.
– Te gândeşti la Murat?
– La cine altcineva m-aş putea gândi?
– Pe jumătate ai ghicit. Ne-am întâlnit, dar nu în Turcia.
Pentru două zile a venit şi el la Oradea. Acolo e casa bunicilor
mei, la ei am stat perioada asta.
– În sfârşit, ceva serios! Îmi place ce aud!
– Încă nu ai auzit nimic...
– Ai traista plină de poveşti, nu? Uite că vine şi chelnerul cu
apa şi cafeaua!
Au aşteptat să se depărteze chelnerul de masa lor. Elena bău
cu sete jumătate din paharul cu apă şi apoi începu să vorbească.
– Ţi-am spus şi în mesajul pe care ţi l-am trimis pe mail...
După ultima noastră discuţie a început clătinarea. Nu mai
dormeam cum trebuie, nu-mi găseam locul, devenisem
irascibilă. Mama s-a gândit că ar fi bine să plec de acasă, poate
aşa voi reuşi să ies din starea aceea nesuferită. Şi unde putea să-
mi fie mai bine, dacă nu în casa şi în curtea bunicilor la care am
crescut? Mi-a fost greu, fiindcă nu găseam niciun motiv
plauzibil pentru ceea ce simţeam. După ultimele discuţii cu
Murat ar fi trebuit să fiu exaltată, să visez, nu să mă ghemuiesc
în mine însămi.
Camelia o asculta atentă şi zâmbea. Recunoştea majoritatea
semnalelor descrise de Elena.
„Liniştea după care omul tânjeşte cel mai mult e liniştea

transparentă de după furtună, udă ca o fecioară ieşită din
mare, plutind pe deasupra scoicilor sparte, de parcă ar păşi pe
un covor de petale. La ce bun să-şi însângereze tălpile? Nimeni
nu se uită la rănile altora, nimeni nu se îndrăgosteşte de ele.
Dar liniştea de după furtună nu-i este hărăzită decât celui care
acceptă să treacă mai întâi prin inima furtunii”
– Eşti fericită, o poate vedea oricine, îi spuse Elenei,

prefăcându-se că nu acordă atenţie zbuciumului pe care ea i-l
descria cu atâtea amănunte.
– Da, sunt, îi răspunse Elena, zâmbind într-un fel neobişnuit.
Şi sunt sigură că nu bănuieşti de ce. Nici n-ai avea cum.
– Atunci surprinde-mă! Doar ştii cât de mult îmi place!
– Of, niciodată nu am înţeles cum poate să-i placă unui om
să simtă că rămâne suspendat în aer. Poate de asta mi s-au
întâmplat şi mie toate câte s-au întâmplat, ca să pot înţelege.
– Tu ştii părerea mea: dacă un rezultat e bun, e clar că nu a
fost vorba despre nicio întâmplare aiurea. A venit, în sfârşit,
momentul pentru ceva care să ţi se potrivească.
Elena mai luă câteva înghiţituri de cafea, bău şi din apa rece
din pahar şi începu să povestească cu plăcere.
377 Dublu sens unic
– Cu Murat am vorbit despre căsătorie, asta o bănuiai.

Numai că lucrurile au luat o anumită întorsătură. Cununia civilă
nu era o problemă pentru noi, de aceea discuţia a fost mai mult
despre cununia religioasă.
– Deja începe să fie interesant...
– Eu nu m-am împiedicat de aspectul ăsta. Putea nici să nu
fie o cununie religioasă ori, dacă o voia el numaidecât, aş fi fost
de acord, fără rezerve, să trec la religia lui.
– Numai că?!
Fără să-şi dea seama ce face, Camelia se aplecase atât de
mult spre Elena, că nimeni n-ar fi înţeles ce voia să facă. Elena
nu s-a speriat, îi plăcea că îi captase atenţia.
– Numai că el vrea să se întâmple invers, adică să renunţe la
religia lui şi să treacă la a noastră.
– O, da, asta e ceva cu totul neaşteptat! recunoscu Camelia,
revenind la locul ei. Sunt curioasă cum ţi-a explicat intenţia lui.
E o alegere interesantă, dar şi foarte grea. Nu pentru el ca
persoană, ci din cauza oprobiului public. E valabil pentru orice
religie, dar am impresia că la musulmani e şi mai drastic
– Mda, aici s-a produs şocul meu. Fiindcă nu este numai un
gest de iubire faţă de mine. Vrea s-o facă din convingere. El
spune că se regăseşte mai mult în religia creştină decât în cea
musulmană, că sufleteşte se simte mai liber şi mai împlinit. Nu
critică şi nu are nimic împotriva religiei sale, nu este vorba
despre o renegare politică ori economică, nici măcar din cauze
de doctrină. E pur şi simplu dorinţa lui.
„Ce-ţi doreşti tu, suflete? Să fiu eu însumi!”
– De fapt, ce te-a şocat? întrebă Camelia, plină de căldură şi

de înţelegere, cu gândul la atitudinea lui Murat.
– Nu mi l-am închipuit preocupat de aşa ceva. Îţi dai seama

cât de greu a fost să-mi spun părerea?
Dacă mimica Elenei nu ar fi ajutat-o să ghicească răspunsul,
Camelia s-ar fi speriat. Dar strălucirea ochilor şi degajarea cu
care vorbea Elena erau semne minunate, fără echivoc.
– Îl iubesc, sunt convinsă că e soţul potrivit pentru mine. Şi
am înţeles imediat că indiferenţa ori opoziţia mea faţă de credinţa
lui, faţă de credinţă în general, l-ar putea răni, l-ar putea îndepărta
de mine. L-am ales cu toată inima şi cu toate câte vor veni odată
cu el în viaţa mea. Inclusiv subiectul credinţă.
– Ţi-a fost frică?
– Astăzi nu-mi mai este...
Elena o privea liniştită, dintr-odată revigorată şi eliberată de
orice apăsare. O privea şi Camelia, făcând abstracţie de toate
declaraţiile şi părerile Elenei din ultima vreme.
„Caleidoscopul se rotise doar un milimetru şi iată, culorile

din oglinzile interioare împrăştiau milioane de petale. Doamne,
cum se face că suntem atât de naivi, atât de rupţi de noi înşine?
Să fie oare ignoranţa atât de îndreptăţită să ne răpească până
şi ultima picătură de voinţă şi de şansă? Ea să fie cea care ne-a
amputat mâinile, încât degetele noastre să nu mai poată mişca
eternul caleidoscop?”
– Ceea ce merită de povestit abia acum începe, continuă

Elena, şi se lăsă pe spătarul scaunului. După ce a plecat Murat,
mi s-a părut că se zguduie pământul şi eu odată cu el. Mă
frământam, deşi afişam numai zâmbete, deşi spuneam că sunt
încântată de nu mai pot. Bunica mea însă e o mare figură, nu i-a
fost greu să vadă că ceva nu este în regulă cu mine. A început
să-mi spună tot felul de întâmplări din copilărie; pe unele le
uitasem complet, la altele nu m-am mai gândit de ani de zile.
379 Dublu sens unic
M-a acaparat cu poveştile ei până m-am destins. În momentul

acela m-a întrebat dacă îmi aduc aminte rugăciunea pe care mă
învăţase s-o spun de fiecare dată, când eram speriată, neliniştită
ori nesigură.
– Tatăl nostru?!
– Nu aceea, alta, de care am uitat între timp. Aşa că am
început să spun după ea:
Cruce-n cer,
cruce-n pământ,
cruce-n toate câte sunt,
cruce-n stânga,
cruce-n dreapta,
cruce-n faţă, cruce-n spate,
Apăraţi-mă de toate.
Cine nu este cu cruce,

Să nu treacă peste cruce.
– Doamne, ce frumoasă e! Parcă ar fi un descântec...

– Se numeşte „Cruce albă de lumină”.
– Ce te-a făcut să renunţi la aşa un dar? Mai ales că l-ai
primit de la o fiinţă dragă.
– Bunica mea a fost învăţătoare, una dintre puţinele femei
cu şcoală din satul ei. Era credincioasă şi îi îndemna şi pe copii
să fie credincioşi, în vremurile acelea afurisite, când securistul
care te pâra putea să fie şi cineva din casă, iar tu nici să nu
bănuieşti. Dar ea nu s-a temut niciodată, nu refuza pe nimeni,
dacă îi cerea un sfat. Oamenii aveau multă încredere în ea,
probabil că ceea ce le spunea, îi ajuta cu adevărat. La fel
simţeam şi eu. Pentru mine a fost reconfortant să cresc lângă ea,
mă simţeam în siguranţă. Îmi închipuiam că am puteri nebănuite
şi-mi plăcea să simt că nimic nu mă poate afecta. Îţi dai seama,

eram un copil, ştiam prea puţine despre viaţă şi înţelegeam şi
mai puţine. Dar îmi plăcea. Până-ntr-o zi, când m-am speriat
pur şi simplu de ceea ce mi s-a întâmplat.
Astăzi Elena nu mai era speriată. Reuşea să fie observatorul
neimplicat emoţional în ceea ce relata, semn că se vindecase deja.
– Eram cu verişoara mea, o fiinţă fragilă, cu nişte ochi care
întrebau necontenit câte ceva pe fiecare om cu care se întâlnea.
Ne-am dus în grădină, sub mărul de vară. Aveam cu noi cărţile
de joc şi nu ştiu ce m-a apucat de le-am întins pe pătura pe care
stăteam. Priveam câte una dintre ele şi o simţeam cum se ridica
de la pământ până în faţa ochilor mei, se mişca într-un anume
fel, încât să-i pot vedea mai multe feţe, şi dincolo de figura ce
apărea pe ea, apoi se combina cu una sau mai multe alte cărţi şi
parcă îmi arăta ceva precis. În mintea mea se formau scenarii şi
poveşti. Le consideram o joacă. Dintr-odată am văzut-o pe
verişoara mea alergând îngrozită, că o va ajunge din urmă râul
cu gura lui căscată, ce creştea mereu şi se întindea peste tot. O
auzeam ţipând, îi simţeam disperarea şi durerea că e departe de
mama ei şi nu o poate ajuta. Cu greu m-am desprins de acele
imagini. Tremuram şi-mi venea să plâng. Am alergat la bunica
şi i-am povestit. Mama verişoarei mele murise, dar eu n-am
ştiut niciodată cum anume. Bunica m-a luat în braţe şi mi-a spus
că a fost luată de apele dezlănţuite, când s-a rupt barajul, într-o
primăvară. Plouase mult atunci. Verişoara mea era la bunica, în
casa construită pe deal. Din păcate, a fost martora neputincioasă
a dispariţiei mamei ei în vâltoarea aceea îngrozitoare.
– Vrei să spui că ai văzut trecutul, ai văzut ceva despre care
habar nu aveai? întrebă Camelia uluită.
– Da, şi asta m-a speriat foarte tare! Zile la rând nu am mai
avut curajul să mă joc cu cărţile, nici nu le mai atingeam.
Atunci m-a învăţat bunica rugăciunea de care îţi spuneam, ea
381 Dublu sens unic
m-a ajutat să mă liniştesc. Dar ştii cum e omul, la un moment

dat uită şi cele mai mari spaime ori dureri!
Ce bine că le poate uita, îşi spunea Camelia, amintindu-şi, fără
să vrea, o mulţime de poveşti ale oamenilor. Inclusiv poveştile ei.
– Ţin minte şi o altă zi, peste câţiva ani. Nu ştiu de ce, dar
voiam să ştiu numaidecât care este viitorul meu. Am luat
pachetul de cărţi şi l-am folosit din nou.
– Nu te recunosc! îi zise Camelia.
– Eram curioasă, ce să fac? Le-am întins pe masă şi nu mi s-
a părut nimic ieşit din comun. Mă vedeam pe mine, vedeam
oameni care apăreau şi dispăreau, zile cu soare şi altele
înnourate. Repet, nimic care să-mi atragă atenţia. La intervale
diferite, am repetat încercarea. Răspunsul a fost cam la fel. I-am
povestit bunicii ce făcusem şi am întrebat-o, nedumerită,
evident, de ce nu reuşesc să văd nimic concret pentru mine, aşa
cum văzusem în cazul verişoarei mele. Bunica a cam stat pe
gânduri înainte să-mi răspundă, dar a făcut-o totuşi. Reproduc
atât cât îmi aduc aminte:
„Ceea ce vezi în cărţi şi crezi că este viitorul, nu e decât
posibilitatea cu cei mai mulţi sorţi de izbândă, nu o certitudine.
Omul se răzgândeşte mereu, e tentat mereu, e şi curios din fire,
aşa că nu ai cum să prinzi imagini definitive. Dar tot în om
există şi predispoziţiile, talentele, dorinţa de a fi sau a face ceva
anume. Acelea pot fi văzute uneori, şi multe dintre ele se
adeveresc, dacă omul acela îşi urmează calea, îşi ascultă
sufletul, crede în reuşita lui. Tu încă nu-ţi dai seama ce te atrage
irezistibil, nu ai ales nimic precis, de aceea nu vezi şi nu simţi
nimic în legătură cu viitorul tău. Şi mai este ceva, un mare
secret: unora nu li se dau decât nişte semne. Ca să se ajute de
ele, trebuie să aibă răbdare să înveţe cum să le interpreteze. Într-
un fel, pot spune că Dumnezeu nu le arată oricui. E greu să
înţelegi acum, aşa că o să-ţi explic mai târziu, după ce vei fi

trecut deja prin nişte încercări.”
Camelia era de-a dreptul încântată de bunica Elenei. Îi
amintea de bunica ei, de la Suceviţa, cea care îi explica în
fiecare seară câte o pildă sau un proverb, alungând teama de
necunoscut din inima ei de copil. Viitorul este posibil aşa cum
şi-l doreşte fiecare, îi spunea ea, fiindcă omul are puteri
nebănuite. Totul e să şi le cunoască şi să creadă în ele. Şi în
Dumnezeu. Căci toate de acolo vin şi ţes o pânză uriaşă, cu fire
fermecate. Cu cât mai trainice şi mai durabile sunt legăturile, cu
atât sunt mai de folos pentru om.
– Sunt surprinsă de ceea ce povesteşti, spuse Camelia. În
acelaşi timp, îmi apare o întrebare cât se poate de logică: dacă
aveai la îndemână un instrument aşa de puternic, pe care l-ai
testat şi ai văzut că funcţionează, cum se face că ai pus atâta
distanţă între tine şi Dumnezeu?
„Oamenii nu spun adevărul întreg despre ei, dacă nu sunt

ajutaţi să o facă...”
– Răspunsul bunicii nu m-a mulţumit. Rămăsesem cu ideea

că nu prea sunt iubită de Dumnezeu. Altfel, de ce mi-ar fi ascuns
viitorul? Ce să-i faci, atât am înţeles atunci?! Părinţii mei s-au
mutat la Suceava, aşa că în anii următori ajungeam rar la Oradea.
După ce am terminat liceul am plecat la Bucureşti. Acolo, în timp
ce am urmat facultatea, am lucrat la mai multe firme private. Era
perioada când locurile de muncă se găseau mai uşor. Câştigam
bine, îi puteam ajuta pe părinţi şi pe sora mea, care traversau o
perioadă dificilă, financiar vorbind. Aşa se explică de ce mă ajută
atât de mult. Bine, e una dintre explicaţii.
– Bineînţeles că e numai una dintre ele...
383 Dublu sens unic
– La Bucureşti, am trăit o poveste de dragoste, care s-a

terminat foarte prost pentru mine, cu violenţă şi multă suferinţă.
Am avut nevoie chiar şi de o intervenţie chirurgicală reparatorie.
Pe chipul Elenei se aşeză umbra, de parcă soarele ar fi intrat
după nori. Se încruntă, şi abia după ce îşi puse ordine printre
gânduri continuă relatarea:
– Peste câţiva ani m-am îndrăgostit din nou. Am rămas
însărcinată, dar tatăl copilului nu a vrut să audă de el. Mi-am dat
seama că nici de mine nu mai are nevoie. M-am întors la
Suceava, decisă şi îndârjită să nu mai sufăr pentru niciun bărbat,
să-mi cresc copilul şi să fiu sigură că viaţa îmi dăruise totuşi ceva
preţios. Din păcate, am pierdut acea sarcină. Mi-am pierdut şi
speranţa. M-am umplut de senzaţia că viaţa mi-a refuzat, fără
nicio explicaţie, fericirea la care aveam şi eu dreptul. Cum era şi
firesc, l-am căutat pe Dumnezeu, i-am cerut să mă ajute, l-am
rugat zile şi nopţi la rând. Nu am primit niciun ajutor... Acela a
fost momentul când am renunţat la El. Nu am mai vrut să am
nicio legătură nici cu El, nici cu lumea Lui nevăzută.
– Ce trist că abia acum îmi spui toate acestea! Am judecat
greşit atitudinea ta, poate de aceea am fost un pic prea aspră în
punctele mele de vedere. Îmi pare rău, iartă-mă, te rog!
Clătinarea abia sesizabilă a capului şi zâmbetul Elenei erau
cea mai elocventă declaraţie că nu era vorba despre nicio
supărare, nicio nedreptate. Nu avea ce să-i ierte Cameliei.
– Întâlnirea cu tine a redeschis subiectul şi, după cum ai
văzut, nu l-am refuzat. Deşi nu-l agream. Nu mai simţeam de
mult nevoia să mă întreb de ce pe mine nu mă iubeşte
Dumnezeu. Să fie sănătos, mi-am zis. Dacă El nu mă vrea, nici
eu nu am nevoie de El. Treptat, am adunat o mulţime de motive
să fiu împotriva Lui.
– Împotrivă? se miră Camelia. Nicidecum! Eu te-am simţit
doar supărată pe El, dezamăgită de El. Însăşi faptul că îl negai îmi
arăta că îi recunoşteai existenţa, că nu-ţi era indiferent. Îl căutai

cumva, altfel de ce te-ai fi luptat atâta pentru părerea ta? Îmi cereai
dovezi dintr-o speranţă ascunsă şi arzătoare că El există...
Surâsul spontan, privirea suavă şi tăcerea ce a urmat erau tot
atâtea dovezi că Elena nu intenţiona să nege ceea ce tocmai
auzise. Un om care spune „da” în interiorul fiinţei sale capătă o
putere nebănuită până atunci. Nici măcar de el. Deschiderea
care îi urmează acelui „da” mult aşteptat aduce toate lucrurile la
locul lor şi el nu mai are de ce să se împotrivească, de ce să se
teamă. Devine sută la sută natural.
– Discuţiile noastre despre Dumnezeu au fost cu totul altfel
decât am fost obişnuită ori mi le-am închipuit. Tu le-ai
transformat în dialoguri care să mă atragă. Într-un târziu, mi-am
dat seama că mi le doream tot mai mult...
– E meritul tău, Elena! Cine nu caută, nu poate găsi. Eu
vorbeam despre credinţă, tu spuneai că n-o înţelegi, că nu-i vezi
rostul. Probabil, nu am reuşit să-ţi transmit câtă libertate
simţeam eu. O libertate de neînchipuit. Nu mai trebuia să-l caut
pe Dumnezeu şi nici să-l neg. Doar să-l trăiesc.
– O să-mi lipseşti...
– De ce spui asta? Pleci undeva? se impacientă Camelia.
– Nu eu, tu o să pleci, îi răspunse Elena, şi nu i se putea citi
niciun regret şi nicio spaimă în privire.
Cameliei i se păru că afară e şi mai cald. Fusese atât de
nerăbdătoare să-i povestească Elenei despre Andrei şi despre
Târgovişte, dar aşteptase să-şi termine ea povestea mai întâi.
Afirmaţia Elenei, rostită cu toată certitudinea, o făcea să se
gândească încă o dată la prietenia lor aparte. N-o va întreba
nimic, voia doar s-o asculte. Era prima oară când Elena vorbea
atât de mult despre ea. Venise vremea să-şi rostească adevărul.
– Ei, asta am spus-o cândva, teoretic... E încă valabil, dar nu
înseamnă că am bagajele la uşă ori că mă grăbesc.
385 Dublu sens unic
Elena încerca să nu arunce îndoiala peste cuvintele

Cameliei. Nu putea să ştie mai bine ca ea ce este şi ce nu este
valabil în acel moment. Dar senzaţia puternică, pe care a avut-o
nu de mult, nu o părăsea...
– Despre multe lucruri am vorbit cu bunica mea în aceste
zile şi am înţeles o mulţime de aspecte din viaţa mea. M-am
gândit intens la tine şi te-am simţit împăcată, plecând la drum.
Mi s-a părut că în faţa ta este un drum lung, dar nu ceţos, nu cu
obstacole. Ştii la cine m-am gândit imediat? La Emil.
– Dar Emil a plecat, Elena! E foarte departe...
– Tocmai de asta l-am ales pe el. Poţi fi sigură că nu vei
pleca şi tu?
Ce ciudată e viaţa câteodată! Emil era o amintire dragă pentru
Camelia, aşa cum fusese şi Andrei la vremea lui. Cine s-ar fi
gândit vreodată că, după şapte luni de înstrăinare, de gol obositor,
din cauză că nu ştia de ce a fost părăsită atât de brusc, se va
întâlni cu Andrei în carne şi oase? Şi totuşi, s-a întâmplat!...
Într-o singură clipă, Elena i-a dat peste cap toată liniştea
regăsită cu greu în ultima perioadă. Abia dacă s-a mai gândit la
Emil o dată sau de două ori... Bineînţeles, şi din dorinţa de a se
proteja de amărăciunea pe care o resimţea din cauza lui. Ceea ce
a ajutat-o enorm, a fost certitudinea că despărţirea lor nu a fost
din cauza ei. Dar acum ce să facă, să spere că la fel cum s-a
întâmplat cu Andrei se poate întâmpla şi cu Emil? Şi dacă ar
face aşa, despre ce ar fi vorba? Doar despre speranţă?
Pentru că nu primise niciun răspuns, Elena insistă cu
scenariul ei.
– Dacă Emil te-ar chema, nu te-ai duce să fii cu el?
– Cred că da...
– Parcă te-ai îndoi de ceva, ce-i cu tine? Schimbăm cumva
rolurile? Nu te-ai săturat de îndoielile mele?
– Elena, Andrei a reapărut!
– Poftim?! zise Elena, sufocată de mirare.

– Da, ai auzit bine.
„ Aflat la răscruce, omul resimte o durere total diferită de

cele trăite până atunci. Abia dacă înţelege ce i se întâmplă.
Priveşte în jur, ezită, socoteşte şi rămâne o vreme încremenit,
ca un drumeţ ajuns pe un teritoriu necunoscut, ameninţător. E
trist. I se pare că viaţa l-a trădat, i-a răpit ce îi era mai drag –
siguranţa că are un loc sub soare. Acum va trebui să-l
regăsească ori să găsească altul, pe care să-l facă prietenos şi
răbdător cu dorinţele lui mereu schimbătoare. Şi cine ştie cât
va dura asta... Disperarea ce îl cuprinde vine de la gândul
neiertător că poate nici nu va apuca acea zi fericită.
Aşa ajunge omul prizonierul timpului. Fiindcă între fărâma
de pământ de sub tălpile lui şi Câmpiile Elizee distanţa este tot
atât de mică ori de mare cât ar fi şi până la Iad, iar pentru a o
străbate, are nevoie de timp. Cum să creadă altfel, dacă
dintotdeauna şi în toate felurile i s-a spus că trebuie să alerge
mai repede ca timpul, eventual până cade din picioare?
La răscruce, cu ultimele puteri, înainte de a face pasul
necesar şi decisiv, omul inspiră adânc şi priveşte la cer. În
inima lui se mai ridică o cruce.”
Elena o privea şi nu se putea hotărî cum să-i răspundă. Îi

venea să-i spună încă o dată Cameliei, că numai ei i se putea
întâmpla aşa ceva.
– Dumnezeule, nu cumva drumul ăsta lung, pe care îl
presimţeam eu, avea legătură cu Andrei!?
Chipul Elenei strălucea. Întrebarea şi-o pusese mai mult
sieşi decât prietenei sale... Totuşi, Camelia ţinu să-i răspundă.
Dar în felul ei.
387 Dublu sens unic
– Dacă ţi-aş spune că răspunsul este da, te-ai mai îndoi

vreodată de tine?
– Nu!
– Ei, va trebui să te obişnuieşti să ai încredere şi fără dovezi
palpabile! Pur şi simplu să crezi!
Acesta este marele test pentru Elena, îşi spuse Camelia.
Chiar şi o singură întrebare sau observaţie din partea ei, scurtă
şi nevinovată, ar însemna că se amăgeşte, că încă nu e gata de
acea predare necondiţionată, de care s-a temut mereu. O privea
detaşată, ca să n-o influenţeze. Observă cu uşurinţă că Elena
nici măcar nu a tresărit... De data asta, saltul nu a mai fost ratat.
Elena radia, era mândră de ea, dar nu orgolioasă. Încăpăţânarea
ei se transformase în lutul maleabil, bucuros că poate rodi...
– Vrei să spui că s-a împlinit presimţirea mea?
Camelia nu simţea nevoia să-şi cântărească cuvintele.
Adevărul e întotdeauna simplu. Atât de simplu...
– Tot ce pot spune sigur e că nu aş mai fi plecat de acolo.
Exact cum nu aş fi plecat niciodată nici de lângă Emil. Nu ştiu
dacă s-a împlinit ceva sau trebuie să aştept să se împlinească. Dar,
la fel ca după minunatul decembrie de anul trecut, mărturisesc cu
mâna pe inimă că nimic nu mă sperie, nici nu mă presează.
– Hm! Şi când mă gândesc câtă încredere ai avut tot timpul,
deşi nici viaţa, nici oamenii nu te-au menajat...
– Aparent, aşa este.
– Dar şi tu trebuie să recunoşti că ai fost greu de înţeles.
Cum să nu recunoască? Au fost atâtea zile ce veneau cu
lanţuri la picioare, atâtea nopţi când n-a putut adormi, părându-
i-se că nici măcar de atâta lucru nu este în stare în aceast viaţă:
să-şi obţină dreptul de a fi ceea ce este...
Mâhnirea îi dădea târcoale, pândea, aştepta clipa de
slăbiciune, care să-i deschidă iarăşi uşa spre sufletul ei. Atât de
nepăsătoare era acea mâhnire, încât nu vedea că uşa este
deschisă tuturor, de multă vreme, numai că de-o parte şi de alta

Camelia aşezase felinare aprinse. Unele mai sus, altele mai jos,
ca să nu se poată strecura în casa ei chiar toate umbrele, cu sau
fără mască. Iar cu cele care totuşi reuşeau s-o facă, avea o
conversaţie lungă...
Primul impuls al Cameliei a fost să nu dezvolte subiectul. O
făcuse destul, atâţia ani. Dar ceva îi răsuna în urechi şi îi ridica
sufletul dincolo de amintiri ori de amărăciune.
– Am fost? Adică, nu mai sunt greu de înţeles? întrebă ea,
atinsă de speranţă.
– Acum nu mi se mai pare la fel. Mi-am dat seama că
încrederea ta în Dumnezeu şi în oameni este încrederea în tine.
Pentru că nu ştiam prea bine ce înseamnă asta, mi se părea că
eşti încrezută, că ceri prea mult de la alţii. Pe de altă parte,
vedeam şi cum voiai să-i ajuţi... Asta mă punea în dificultate, nu
mai ştiam ce să cred.
– A avea încredere în noi nu e totuna cu a pretinde că ştim
totul, că merităm totul. Trebuie să fim demne de ceea ce
primim. Şi cum să fim demne, dacă nu iubind şi sprijinind
eforturile celorlalţi, dorinţele şi credinţa lor?...
Elenei îi venea să strige în gura mare că, în sfârşit, a înţeles
că omul nu e frunză în vânt, singur şi păcătos, mereu vinovat că
visează prea mult şi prea frumos. Şi niciodată nu e prea târziu să
afle asta despre el.
– Nu ştiu cu alţii, dar cu mine ai cam avut de furcă, îi spuse
Cameliei, zâmbindu-i ca niciodată. Dacă am relua toate discuţiile
noastre, mai ales pe cele din ultimele luni, altfel aş reacţiona...
– Şi altfel m-ai pune şi pe mine la punct, adăugă împăcată
Camelia. Ştiu că am făcut şi alegeri nepotrivite. Dar şi eu
căutam „ceva”, nu numai tu. Această căutare nu se sfârşeşte
niciodată. Bunica ta are dreptate, semnele sunt mai de preţ decât
răspunsurile!
389 Dublu sens unic
– Acum ştiu. Nu mai am de ce să mă tem.

– Nici eu nu mai am de ce să mă tem. O să am grijă „să
văd” bine ce va urma în viaţa mea.
Elena îşi puse telefonul în poşetă, ştia că părinţii o aşteptau
acasă. Se pregătea să se ridice de pe scaun, dar nu înainte de a-i
spune Cameliei ceea ce simţea în acel moment.
– Nu-i voi ascunde nimic lui Murat. El şi bunica au revenit
în viaţa mea cam în acelaşi timp. Simt o legătură specială între
aceste evenimente, ceva care mi-a întors privirea şi sufletul spre
un punct luminos. Iar tu?...Tu ai făcut o treabă bună. M-ai
pregătit pur şi simplu pentru această întoarcere la rădăcini. De
acum, nimeni nu ne va mai despărţi, indiferent unde vom fi în
acest univers...
Oamenii treceau încolo şi încoace şi nu vedeau câtă iubire
împrăştia vara cu căldura ei, câtă lumină se adunase în ochii
acestor două femei, care îşi mulţumeau reciproc, dar nu rosteau
nicio vorbă, doar se priveau.
– Mai este ceva, ce am înţeles foarte bine, zise Elena. Noi
două ne-am întâlnit într-o etapă dificilă a vieţii noastre, când
aveam nevoie de alt sprijin, nu doar acela material. E valabil şi
pentru toţi ceilalţi...
Vocea îi tremura, de parcă rostea cea mai frumoasă poezie
de dragoste a lumii.
– Elena, eu nu m-am îndoit nicio clipă de asta...
– Deci, nu trebuie să fim supărate pe nimeni. Cei care au
părut că ne blochează drumul spre fericire au avut rolul lor.
Ştiu, toată lumea o să sară imediat cu şabloane de genul: „ce nu
te omoară, te întăreşte”. Nu ştiu dacă e vorba că toate acestea
ne-au întărit, dar nişte schimbări s-au produs cu siguranţă. Uită-
te la mine, la viaţa mea! Se vede de la o poştă că sunt fericită!
Cameliei nu-i venea să creadă ce aude. Probabil rămăsese

cu gura căscată, cum se spune, altfel de ce s-ar fi grăbit Elena
să-şi întărească părerea?
– Tu ai şansa de a ieşi din carapace, de a zbura în voie, aşa
cum scriai în poeziile tale. Că vei fi cu Emil sau cu Andrei, nu
contează. Sunt sigură că amândoi te-ar susţine.
– Amândoi, în acelaşi timp? o şicană Camelia, de dragul
vremurilor când se provocau dinadins.
– Parcă îi văd stând în faţa unei uşi, pe care tu ai deschide-o
cu drag. Cred că ştiu despre ce uşă e vorba şi spre ce s-ar
deschide ea, pentru oricare dintre ei. Am trecut şi eu pe acolo...
Camelia se uita mai departe în ochii Elenei şi nu vedea
decât cerul senin.
S-au ridicat amândouă în picioare, în acelaşi timp. Nu-şi
mai doreau decât o îmbrăţişare prietenească.
– Sunt sigură că şi cu Murat o să ai o legătură specială, îi
spuse Camelia, dintr-odată emoţionată.
– Voi avea grijă s-o menţin specială.
Elena luă unul dintre bagaje într-o mână şi pe celălalt în
alta, pornind cu pasul sigur spre staţia de autobuz.
391 Dublu sens unic
Capitolul 34. Al cincilea anotimp
„Atâtea cărări sunt în faţa noastră şi totuşi numai pe unele

vom merge. Şi doar pe unele vom păşi până la capăt. Habar nu
avem cum ar fi fost, dacă alegeam altă direcţie ori altă zi
pentru a porni la drum, şi rar ne oprim să ne privim tălpile, ca
să înţelegem urmele rămase după atâta încumetare spre
necunoscut, spre posibil ori probabil. Nu putem fi copii la
nesfârşit, adolescenţi întârziaţi. Trebuie să ne maturizăm, şi
primul semn e acceptarea faptului că vine vremea când nu mai
avem nevoie de unele dintre legăturile ce ne păreau vitale, că
nu mai trebuie să ne temem să fim noi înşine. Totul este un joc,
rolurile noastre se pot schimba peste noapte, se pot repeta la
nesfârşit ori putem renunţa pur şi simplu la ele. Ce face
diferenţa între a continua şi a relua? Unii spun că destinul, alţii
spun că liberul arbitru. Puţini ştiu însă că este vorba despre
asumarea cărării alese, asumarea desăvârşirii rolului pe care îl
avem. Dar ce este această cale spre desăvârşire – o supunere
oarbă, o acceptare indiferentă, o pedeapsă? Nu, ea este ieşirea
din cercul repetărilor lipsite de folos. E roua, dragul meu suflet,
e roua dimineţii...
E toamnă iar, şi tu ştii ce a însemnat întotdeauna toamna
pentru mine, cum mi-a deschis marile uşi ale vieţii şi cum a
ştiut să mă umple de iubire. Au fost nişte momente când am
crezut că asta nu mi se va mai întâmpla, că voi fi nevoită să-mi
caut un alt anotimp pentru dragoste. M-a durut şi m-a
descumpănit concluzia la care ajunsesem; şi totuşi, mi-am dorit
să mai încerc o dată. Oricând ar veni el, anotimpul dragostei n-
are egal. Iar astăzi, când sunt atât de aproape de mine, înţeleg
că ceea ce mă reprezintă nu se poate pierde decât temporar,
atât cât să-mi reînnoiesc jurământul că voi fi fericită.
Sunetele toamnei trec prin mine, se îmbrăţişează prelung
între două game armonioase şi alunecă apoi, abia sesizabil,
spre fereastră. Le privesc şi tac. Ochii lor transparenţi s-au
lipit de toată fiinţa mea şi parcă pentru prima oară simt că mi-e
de bine. Surâd şi tac. Mă simt asemeni călătorului care se
întoarce acasă cu pumnii plini de cerul înstelat pe care,
altădată, abia dacă îndrăznea să-şi scrie o dorinţă, să aşeze o
şoaptă rotundă, ca mărturie a zâmbetului păstrat pe buze după
fiecare luptă cu vântul pe scările din suflet. Am urcat şi am
coborât acele scări ca un locatar încăpăţânat să nu folosească
niciodată liftul, nici măcar balustrada. Am exersat mersul pe
vârfuri până la clătinare, până la durere, dar niciodată până la
renunţare. Îmi spuneam în sinea mea: la ce mi-ar folosi
ajutorul cuiva, când drumul e atât de al meu, atât de strâns de
sensul prezenţei mele în acest culoar, deopotrivă al vieţii şi al
morţii? Nici râsul, nici plânsul meu n-ar fi putut să rămână în
casa oricui, mai ales în casa celui care nu mă auzea şi nu mă
vedea. Acolo, fiecare milimetru era ocupat sau blocat cu
trăirile lui, unde să mă fi aşezat şi eu cu ale mele?
Eu am pornit la drum pe jos, de la un jos care mă privea cu
ochi cenuşii, ca de pâclă, şi care mă rugau să-i ating. Măcar
atât să fac pentru ei. Habar nu aveam că acea atingere
nevinovată va transfera întreaga lor lume în cămăruţele mele
curate şi setoase de adevăr şi că le vor cotropi în ritmuri
necunoscute de mine până atunci. M-am apropiat şi i-am atins.
Gestul meu de iubire faţă de acei ochi necunoscuţi, intriganţi
prin cererea lor, s-a transformat în călău, s-a întors înspre
mine şi m-a pălmuit fără să ezite. Cum e posibilă atâta
meschinărie, mi-am zis, cum să traduc eu această curbă strânsă
393 Dublu sens unic
a întâmplării, când nu aveam un dicţionar la îndemână?

Îndrăznisem oare prea mult? Poate mi s-a părut, poate e doar
un incident, de ce să mă împiedic de o clipă, când am în faţă
eternitatea?
Ţin minte că mă intrigau treptele, ele nu erau niciodată la
fel. Creşteau unele din altele şi în acele momente mi-era teamă
că o să alunec. Alteori, simţeam că o treaptă lipseşte şi că
distanţa până la următoarea este mult mai mare decât mă
obişnuisem ori eram în stare s-o parcurg. Ezitam, mă gândeam
că poate ar fi mai bine să mă întorc. Atunci palma aceea
nemiloasă ardea în mine din nou. Ochii pâcloşi începeau să
râdă, să-mi arate ziduri şi porţi amestecate dement cu şiruri de
păsări neliniştite în zborul lor. Şi tot ce percepeam era o lipsă
necruţătoare de împăcare, o nevoie viscerală de linişte, în care
inima mea să-şi audă glasul, iar urmele mele să nu mai
cunoască întunericul. Liniştea pasului meu s-a născut târziu,
dar e o linişte tânără şi promiţătoare, mă împinge mereu spre
mine cu o mână invizibilă, hotărâtă şi blândă.Căutarea
adevărului nu e pentru cei slabi de înger, cum nici atingerea
ţintei propuse nu e. Nu mă dezic de nimic. N-am făcut-o nici
măcar atunci când mă înconjurau teritorii aride, cu feţe
urâcioase, impregnate de mirosul inutilităţii ori al trădării.
Dacă acelea au fost creaţia mea, asupra cui să fi mutat
responsabilitatea? Iar dacă au fost ale altora, puteam semna eu
în locul lor vreo explicaţie? Sensul oricărui lucru locuieşte cu
mult deasupra şi, în acelaşi timp, cu mult sub învelişul lăsat la
vedere. Căutarea înseamnă răscolire, curaj, retrăiri succesive
ale emoţiilor până la sublimarea lor. Poate sunt doar o
norocoasă, şi uite-mă ajunsă cu bine la capăt! Şi totuşi, a fost
vorba despre mai mult. Mi-am vrut viaţa înapoi, înţelegi? Viaţa
mea, nu cea proiectată de alţii peste ceea ce puteam fi şi trăi.
Dragul meu suflet, te-am auzit de fiecare dată cum mă

rugai să mai urc o treaptă, să o şterg cu palmele mele pe cea
care m-a incomodat ori m-a speriat şi să nu mă tem că palmele
se vor aspri şi nu vor mai simţi apoi mângâierea. Am ştiut că şi
tu mă auzeai cum îţi ceream iertare şi îţi promiteam că te voi
duce în ţara în care niciunul dintre noi nu va mai avea nevoie
de atele. Nimeni nu m-a crezut ca tine! Ai fost mereu puternic,
răbdător cu mine şi străin de tot ce înseamnă neiubirea. Tu m-ai
crezut ca nimeni altcineva, de aceea pe tine te voi iubi
întotdeauna! Pe tine şi pe cel care te va iubi.”
«Ce-aş mai putea să-ţi spun, Bety? Frunzele încep să se

desprindă de pe ramuri, plutesc o vreme în aer, apoi se aşază
pe pământ. Nu văd nimic dureros în gestul lor, nici oamenii nu
mi se par melancolici. Sau poate că eu nu mai văd, aşa ca
altădată, urmele grimaselor lăsate de gândul lor sfâşietor că se
apropie un fel de scadenţă, de sfârşit. Fericirea este un cod, un
cod care schimbă într-o secundă înţelesul oricărui lucru. Dacă
pentru acest adevăr a trebuit să cunosc trecerile prin furcile
caudine, el a meritat tot efortul meu.
Tu eşti cel mai frumos blog, mulţumirea mea cea mai
adâncă! Tot ce ai adunat şi ai păstrat cu grijă, a căpătat chipul
şi sufletul unei cărţi. I-am pus un titlu aşa cum am simţit eu că i
se potriveşte poveştii unor oameni care, deşi rătăcesc o vreme
şi nu înţeleg bine ce le spun gândurile şi bătăile inimii, ajung
până la urmă la autostradă şi pornesc voioşi, fiecare cu visul şi
credinţa lui, fiecare cu bagajele lui. Ferice de cei care au ştiut
să renunţe la bagajele de care nu mai aveau nevoie!
De la ignoranţă şi negare către cunoaştere şi împlinire
Drumul e lung. Un drum care urcă mereu, care îi cheamă şi le
întinde o mână de ajutor oamenilor curajoşi. De la aceeaşi
ignoranţă şi negare spre rătăcirea totală, că îţi vine să crezi ori
395 Dublu sens unic
nu, e tot un drum, e tot o cale. Despre ea nu vreau să mai

vorbim, nici despre mâinile care îi trag pe oameni în jos. Omul
se află mereu într-un punct de unde trebuie să plece, şi,
indiferent pe cine alege să lase în urmă şi cu cine să se
însoţească mai departe, el va merge lângă acela/aceea, dar va
merge pe drumul lui.
Dacă aş putea, l-aş întreba pe fiecare om, cu toată iubirea
de care sunt în stare:
– Încotro te duci, Omule? Măcar ştii? Călătoreşti odată cu
planeta, cu galaxia, cu existenţa însăşi, creezi şi distrugi
legături, le preţuieşti ori nici nu-ţi pasă de ele, dar în acest
răstimp tu îţi urmezi calea. O urmezi, nu i te supui orbeşte!
Până data viitoare, când ne vom întâlni cu acelaşi drag,
bucură-te de tot ce ai aflat! S-o iubeşti pe Camelia, aşa cum o
iubesc şi eu! Pentru că eu şi Camelia suntem inseparabile,
nediferenţiate. Suntem cele care trăiesc în Paradis!»
Târgovişte
noiembrie 2013 – august 2017
CUPRINS
Capitolul 1. Puntea suspinelor ......................................... 5

Capitolul 2. Ora de filosofie........................................... 16
Capitolul 3. Spre momentul zero ................................... 29
Capitolul 4. Mărul discordiei........................................... 44
Capitolul 5. În căutarea lumii pierdute ....................... 52
Capitolul 6. Podul de flori ................................................ 57
Capitolul 7. Ferestrele iernii .......................................... 62
Capitolul 8. Unsprezece pături ...................................... 85
Capitolul 9. Unda tristeţii memorate........................... 103
Capitolul 10. Semnele de întrebare .............................. 114
Capitolul 11. Ţipătul păsării-curcubeu.......................... 125
Capitolul 12. Casa fără uşi ............................................... 138
Capitolul 13. Oglinda spartă............................................ 149
Capitolul 14. Alte unităţi de măsură............................. 156
Capitolul 15. Multe vieţi, mulţi maeştri....................... 175
Capitolul 16. Cine bate la uşă.......................................... 193
Capitolul 17. Frumoasa adormită ................................... 208
Capitolul 18. Cum se rostogolesc amintirile ............... 214
Capitolul 19. Sub semnul mirării .................................... 222
Capitolul 20. Omul de paie............................................... 243
Capitolul 21. Prima stea.................................................... 253
397 Dublu sens unic
Capitolul 22. Ca şi cum îşi asculta inima...................... 263

Capitolul 23. Cu ochii deschişi........................................ 268
Capitolul 24. Acoperişul lumii ......................................... 272
Capitolul 25. Cireşul călător în timp............................. 284
Capitolul 26. Adevărata magie ....................................... 295
Capitolul 27. Copilăria nezgâriată pe obraz ............... 303
Capitolul 28. O scrisoare a lui David, a lui Iov.......... 313
Capitolul 29. Nodul gordian............................................. 328
Capitolul 30. Între minus şi plus infinit ...................... 339
Capitolul 31. La prima vedere ......................................... 352
Capitolul 32. Fericirea cu litere mari .......................... 364
Capitolul 33. Let it be....................................................... 374
Capitolul 34. Al cincilea anotimp ................................... 391
În colecţia Prozã Contemporanã

a Editurii Bibliotheca au apărut:
• Alecu Vaida Poenaru - Pavană pentru dragoste şi adevăr

• Alexandru George - Dimineaţa devreme
• Mircea Horia Simionescu - Târgovişte - scurt excurs sentimental
• Alexandru George - Caiet pentru...
• Mircea Horia Simionescu - Cum se face
• Virgil Necula - Medic în lumea contemporană
• George Coandă - Clipa şi istoria
• Alecu Vaida Poenaru - Şansa
• Alexandru George - În treacăt, văzând, reflectând
• Ioan Vişan - Capcane pentru ochi deschişi
• Theodor Nicolin - Târgoviştea mea
• Alexandru George - Consemnări în curs şi la fine
• Mihai Stan - Clone
• Alecu Vaida Poenaru - Între două lumi
• Dumitru Radu Luca - Poveste simplă şi duioasă
• Mihai Gabriel Popescu - Scrieri din trecut
• Gheorghe Penciu - Nemuritorii
• Costache Olăreanu - Fals manual de petrecere a călătoriei
• Emil Stănescu - Cameleonul
• Theodor Nicolin - Periplu târgoviştean (vol I şi II)
• Victor Davidoiu - Destin şi pasiune
• Mircea Horia Simionescu - Asediul locului comun
• Rodica Anca - Dedelhi jurnal
• Emil Stănescu - Strada Quinet şi eu sau Între Litere şi Arhitectură
• Alecu Vaida Poenaru - Firava lumină a zorilor
• Mihaela Ciocodeică - Mixtum compositum sau Cum se fabrică un
roman cu Dracula
• Corneliu Popescu - Bulevardul Castanilor
• Gheorghe Petcu - O viaţă de preot
• Corin Bianu - Zidul cel mai lung (roman de dragoste)
• Mircea Horia Simionescu - Vârstele
• Dan Gîju - Fantomele nu răspund la salut
399 Dublu sens unic
• Gheorghe Duţă-Micloşanu - Masa „hoţilor”. Povestirile vânătorului

• Corin Bianu - Agremin şi încă ceva (metaroman)
• Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Dulce şi amar
• Dan Gîju - Şi pace va fi în inima mea
• Alexandru George - Simplex
• Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Confesiuni neterminate
• Victor Davidoiu - Tatina. O cronică de familie
• Nicolae Neagu - Apologia preludiului
• Niculae Ionel - Scrisori din toate zilele anului
• Valerică Niţu - Plouă în hohote
• Grigore Dominte - Pelerin într-o lume nebună
• Mircea Bădoiu - Dincolo de Arcadia
• Viorica Vlad-Ghica - Zoopovestiri
• Ion Sorin Ivaşcu - În suavul azi
• Victor Davidoiu - Mona
• Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Valet cu dame. Jocuri
murdare
• Victor Davidoiu - Focul aspiraţiilor înalte
• Dan Gîju - Femeia ca obiect de studiu
• Ionuţ Cristache - Emo-kids şi efectul de lac în America
• Mihai Stan - Exodul. Clone 2
• Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor
• Constantin P. Popescu - Marmură neagră
• Felix Iancu Brezoianu - Portretul arhitectului echilibrist pe o sârmă
roşie ghimpată sau Visul cel frumos şi oraşele de aer
• Mihail Iurcu - Decăderea condiţiei umane
• Corin Bianu - Văcăreştii la amiază
• Rodica Anca - Jurna Lamar
• Adrian Melicovici - Noaptea speranţelor
• Mihai Stan - Paradis • Ieşirea din Paradis, ediţia a II-a
• Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor, vol. II
• Constantin P. Popescu - Marmură albă
• Ina Mar - Şotronul
• Ionuţ Cristache - Rumegând între antilope
• George Toma Veseliu - Colonia. vol. I Sărutul copacilor, vol. II Noi
exilaţi la Pontul Euxin, vol. III Moartea unui preşedinte
• Victor Davidoiu - Iasmina. o cronică de familie
• Adrian Melicovici - Pribeag pe drumul viselor

• Adrian Munţiu - Praful de pe tobă. Cartea Mamei
• Aurel Iordache - Nimeni nu trebuia să moară (schiţe, evocări,
nuvele)
• Mihai Stan – Clone. Invazia. Exodul
• Kotzbacher Erich – Conacul
• Savian Mur – Povestea unui marginal
• Iarman Popaart – Uncubus
• Armani Apparto – Excubus
• Inmaar Popaart – Dæcubus
• Corin Bianu – Roaba cu motor
• Mircea Bădoiu – Reflux în oglindă
• Samson Iancu – Ţiganii, aurul şi diamantele
• Savian Mur – Lut
• Constantin P. Popescu – Anul tăcerii şi alte povestiri
• Ioan Vişan – Capcane pentru ochi deschişi: vol. 1 – Testamentul
mistic; vol. 2 – Noua mea capcană – regretul sau Neliniştea
aşteptării
• Georgiana Mirea – Vers şi proză pentru prietenii mei
• Maria Mirea – Urletul vieţii
• Ştefan Dorgoşan – Casino şi alte povestiri
• Savian Mur – Eu, agenţia mea de ştiri
• Maria Mirea – Ecaterina
• Raiman Paporta – Concubus
• Nicolae Vasile – Ioşca, Sică şi Mitică
• Iulian Paşol – Nu pot să-i uit
• Mirela Haralambie – Erji sau jurnalul unui coşmar în reluare
Puteţi comanda aceste titluri la adresa Editurii Bibliotheca,

str. Nicolae Radian, KB 2/3, Târgovişte, cod 130062 sau prin
e-mail: biblioth@gmail.com Pentru informaţii suplimentare, inclusiv
preţul, puteţi accesa site-ul www.bibliotheca.ro sau ne puteţi contacta
la 0245 212241. Plata se face ramburs la primirea coletului.
Rabatul este de 15% pentru o comandă de minimum 3 exemplare.
Taxele poştale sunt suportate de editură.
401 Dublu sens unic
EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062
tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921
e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro
• Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU:
Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale,
• Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile:
Istoria economiei, Istoria ştiinţei şi a tehnologiei,
Istorie socială, economică şi politică, Istorie militară,
Ştiinţe juridice, Limba şi literatura română, Mituri, ritualuri,
reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase, Etnografie.
cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095;
PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097.
• Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997
• Membru al Societăţii Editorilor din România – SER
(Romanian Publishers Society – RPS)
Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte

Tel. 0765 464 107 • fax 0245 212 241
e-mail: biblioprint@yahoo.com
La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentând valoarea

timbrului literar ce se virează Uniunii Scriitorilor din România.
Cont nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001
BCR Sucursala Unirea Bucureşti

Dublu Sens Unic, Editura Bibliotheca, 2017, Autor Carmen Georgeta Popescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dublu Sens Unic, Editura Bibliotheca, 2017, Autor Carmen Georgeta Popescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Dublu sens unic

Carmen Georgeta Popescu

Carmen Georgeta Popescu

S-a născut la 07.03.1961 în oraşul Vatra Dornei, judeţul

Carmen Georgeta Popescu

DUBLU SENS UNIC

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

Editor – Mihai Stan

Coperta – Carmen Georgeta Popescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Colecţia Prozã Contemporanã

Copyright © 2017 Editura Bibliotheca

Capitolul 1. Puntea suspinelor

Camelia obişnuia să spună că marţea e zi norocoasă. Cine o

Nu-şi aducea aminte dacă pe Radu l-a întâlnit într-o

Iat-o hotărâtă să facă o minune şi să termine ceea ce

descumpănită, îi era indiferent dacă pleca sau dacă mai rămânea

sale gata să-i spargă timpanele. Şi din concentrarea unor

întâlnesc furtunile iscate de părerile altora cu lacătele pe care ei

Înviorată ca iarba după ploaie, Camelia îşi îndreptă spatele

– Uite, asta e problema ta, idealizezi prea mult! Crezi că toţi

Elena nu şi-a continuat ideea, doar o privea stăruitor. O

lăsat în urmă nici măcar mirosul de parfum pe care îl

«Gata, Bety, ajunge pentru azi! E destul că te-am făcut

siguranţă, nu ştii. Şi nici n-ai putea să-mi răspunzi, pentru că tu

Capitolul 2. Ora de filosofie

Camelia privea de la fereastră cum ninge duios. I se părea

a unor tipare preluate de la alţii. De data asta, a simţit că ar fi

şi Maia au trăit într-un anumit fel acea zi. Nu plângeau, dar îl

«Bety, să iubeşti un om, chiar şi dacă este îmbrăcat în

Când s-au mutat, chiar dacă nu a sunat ca o interdicţie,

s-o controleze şi nu reuşea. Camelia se simţi dintr-odată tăiată

avea nicio urmă de logică şi de sensibilitate. O lovea necruţător,

«Ascultă cu atenţie sfatul meu, Bety! Să nu-ţi pui niciodată

vei simţi răscolită, pentru că şi regretele au fost, la originea

Din păcate, Camelia a fost nevoită să trăiască multe astfel

«Aveau dreptate, Bety! Camelia nu părea un munte. Însă

Atunci apărea dintr-odată complexitatea fiinţei dedate

„Nu e nimic în neregulă cu oamenii, draga mea, îi spunea

Cameliei îi place să citească. Chiar şi facultatea a urmat-o la

decembrie 1989. Toate uşile i s-au deschis. Nu era nevoie decât

„Cine a împărţit timpul în unităţi de măsură şi de ce a

În liniştea odihnitoare a camerei, se auzea doar sunetul

„În balansarea permanentă şi ciudată a omului între

fi un „rătăcit”. Omul acesta, căutătorul perpetuu, trăieşte în

Cu îndrăzneală, dar fără exagerare – aşa îşi trăia Camelia

murmura îndârjită că ţipătul interior, de o inocenţă ireală sau

„Am nevoie de aer, ca să înţeleg tot ce s-a întâmplat. De

Iarna aceea nu era una obişnuită pentru Camelia. Ea nu era

drag şi era prima oară când simţea mulţumire că acel „cineva”

despărţirea lor. N-a crezut nicio clipă că ea vorbea serios, când

Capitolul 3. Spre momentul zero

Maia a intrat în hol şi primul lucru pe care l-a făcut a fost

– Atunci rămâi cu mine! îi spuse Maiei, anume ca s-o incite

variante. Da, Maia era încăpăţânată, dar perseverentă şi serioasă

castaniu cu reflexe aurii, dar ochii mari, de culoarea

– Cristi nu era singurul, şi alţi colegi spuneau că se simt

inimă. Aseară am vorbit cu cineva de pe internet vreo două ore.

vede nimeni. Sau vrei să-l impresionezi pe acel Andrei cu

Sunt şi nişte documentare pe YouTube. M-am uitat la câteva,

„Uneori, un singur om, cu spada ridicată în faţa puhoiului

Fiecare dintre noi este contemporan cu evenimentele pentru

spun: Iubiţi-l pe Dumnezeu!, uitând, ori poate neînţelegând, că