1.

Economica mondiala- definitie, precizari, trasaturi

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului

reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor
economici de pe glob.
Această definiţie necesită câteva precizări:
 Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în
sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe
lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de
activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională.
Economia mondială cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării
ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială
este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.
 Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor
economice. Ei pot fi:
- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe
un teritoriu naţional
- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării
considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe
termen scurt.
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la
scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment
al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.
 În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile
transnaţionale.
Trăsături generale
Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a
dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate
acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa
evoluţie de până acum.
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă,
economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din
secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor
de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea
lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Economia mondială este expresia unui sistem de
interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină
adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează
interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor
subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste
subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii
asupra agenţilor economici, asupra economiilor naţionale.
 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi
economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie
naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie
tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se
remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune.
Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind,
iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă
parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea
sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.
 Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone
se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu
numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare.
Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin
însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură
se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie
mondială”?
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de
capital dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În
plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii
contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.
În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de
la economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde
de integrare.
 2. Economia nationala- definitie, rolul natiunii

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului

reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul
teritoriului unui stat naţional.

Rolul naţiunii
Dintre toate formele de comunitate umană, numai naţiunea a fost aceea
care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare,
care sunt economiile naţionale. Determinată mai ales de cauze de ordin
economic, naţiunea constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor
primordial de progres economic şi social. Ea sporeşte considerabil rolul
populaţiei ca factor de creştere economică.
 Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de
o parte, ea furnizează cel mai important factor de producţie, pe de
altă parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie, prin cererea sa de
consum, la dezvoltarea pieţei interne.
 Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este
ocupată în ramurile economiei naţionale legate de progresul tehnic,
unde productivitatea muncii este cea mai ridicată.
 În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul
reciproc de activităţi, el reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere,
asupra căruia se exercită suveranitatea statului naţional. Ca
element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria
mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea
economică, practic, nu se poate desfăşura. Infrastructura (căi de
transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi
sociale ale epocii.
 În fine, şi nu în ultimul rând, entitatea care este economia naţională
presupune existenţa unui aparat de producţie (a „sistemului osos,
muscular şi vascular al producţiei”) care va fi o parte componentă
a avuţiei naţionale.
 La toate acestea se adaugă un sistem de instituţii, corespunzător
unui anumit tip de societate.
 3. Diviziunea mondiala a muncii
Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţelor
de specializare a agenţilor economici în vederea participării la circuitul
economic mondial.
Specializarea internaţională, spre deosebire de cea pe plan intern, are
drept scop adaptarea potenţialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la
caracteristicile cererii de pe piaţa mondială. Ea este determinată de
diferiţi factori.
 Specializarea internaţională în diverse „producţii primare” (cafea,
ceai, citrice, minereuri etc.) depinde, înainte de toate, de existenţa
unor condiţii naturale favorabile. Majoritatea ţărilor în curs de
dezvoltare cunosc o astfel de specializare.
 Specializarea internaţională în domeniul producţiei manufacturiere
depinde, mai ales, de factori tehnico-economici şi sociali: nivelul
aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, calificarea
forţei de muncă, disponibilităţile de capital, tradiţiile industriale etc.
Specializarea unei ţări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării
sau după bunul plac al unor guvernanţi. Trebuie să se ţină seama de
avantajul absolut pe care o ţară îl deţine în raport cu alta (Adam
Smith). Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de
specializare internaţională se poate baza pe avantajul comparativ (David
Ricardo). În virtutea teoriei ricardiene, o ţară se poate specializa în
domeniul în care deţine cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.
Deşi contestată, în special datorită numeroaselor abstracţii pe care le
face, teoria lui Ricardo a preocupat tot timpul pe economiştii care i-au
succedat. În epoca noastră, E. Hecksher, B. Ohlin şi P. Samuelson, au
deplasat optica de abordare spre analiza cauzelor „diferenţei de costuri
relative”, diferenţă determinată de dotarea inegală a ţărilor cu factori de
producţie. Mai recent, P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute
of Tehnology, a lansat ideea posibilităţii creării avantajelor comparative
de către acele ţări care reuşesc să folosească o înaltă tehnologie. El
opune avantajul comparativ creat celui dat de condiţiile naturale. Fără a
intra în detalii, să reţinem că ştiinţa economică oferă factorilor de decizie
puncte de sprijin suficiente pentru a-şi fundamenta politica de specializare
internaţională.
 4. Specializarea internationala

Ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de

productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea
internaţională le permite ca, prin vânzarea unor mărfuri cerute pe piaţa
externă, să-şi valorifice superior potenţialul de producţie din anumite
domenii. Alte ţări, îndeosebi cele în dezvoltare, îşi îndreaptă privirile către
piaţa mondială în speranţa obţinerii, prin export, a mijloacelor valutare
necesare finanţării importurilor de produse deficitare pe plan intern.
Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca
urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai
multe tipuri de specializare internaţională: la început a fost o specializare
intersectorială (industrie-agricultură); a apărut apoi o specializare
interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură), pentru ca în
prezent, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, să asistăm la afirmarea
unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice
(electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-
zootehnie etc.).
Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen.
La baza „scării” ţărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror
specializare internaţională este unilaterală. Urmează apoi ţările în
dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internaţională tinde să
devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite şi produse
manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine,
în partea superioară se situează grupul ţărilor dezvoltate, caracterizate
prin specializare internaţională de înaltă eficienţă; ea priveşte domenii de
„vârf” ale industriei, dar şi ramuri de mare productivitate ale agriculturii
(cereale, zootehnie) şi ale serviciilor. Există, aşadar, grade diferite de
specializare internaţională.
În timp, ţările dezvoltate cu economie de piaţă şi-au schimbat de mai
multe ori specializarea; nu acelaşi lucru se poate spune despre tinerele
state independente, care, în majoritatea lor, au păstrat aceeaşi
specializare îngustă, iniţială.
In cazul ţărilor dezvoltate, specializarea internaţională este rezultatul unor
decizii cu caracter conştient, dar care nu aparţin în primul rând statului, ci
îndeosebi marilor firme private aflate sub imperiul forţelor pieţei.
 5. Tarile dezvoltate- trasaturi comune- SUA si Japonia- caracteristici
si factori de diferentiere

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele

au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în
investiţiile externe de capital.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie
de trăsături comune:
 Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza
avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al
doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi
tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan,
determinând un salt important în domeniul productivităţii şi al
calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei
bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.
 Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin
ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui
terţiar, în comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se
dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia,
textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia
crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
 Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează,
comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de
competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente
funcţionării organismului economic.
 Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În
structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere
continuă a ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea
produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.
 Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în
linii mari; se
asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
 Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El
are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
  Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa
produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
 Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii
economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde
ale celor mai puternice STN.
Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu
economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de nuanţe. Există
situaţii în care ele se confirmă doar parţial. (Polonia, Cehia, Ungaria).
 Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări
industriale. Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA a
reprezentat o superputere mondială.
Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a
reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Într-un timp
relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea
economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut, astfel,
de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de a
da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă
la metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la
Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic
(1848), Alaska – de la Rusia ţaristă (1867).
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu
numai spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a
făcut loc credinţa în „excepţionalismul american”, în faptul că Statele Unite
s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare
ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi chiar dispar.
 Un alt stat dezvoltat al lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei,
de celelalte ţări industriale. Modelul economic japonez este diferit
de cel american.
Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga
viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un
fel de simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată
lumea. Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane,
pe disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a
generat un asemenea spirit de sacrificiu.
Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în
condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost
puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul
edificării unei strategii de refacere şi relansare.
Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe
sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele
Keiretsu, ale căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate
sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o
stabilitate în relaţiile dintre firme, un climat de cooperare..
Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a
progresat, puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat. Reculul
statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele
imediat rentabile, în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung.
Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile
pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi care constituia
un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu
subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea furnizorilor străini,
mai competitivi.Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la
concluzia că SUA vor putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de
unde ar veni ele:
 Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA
posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume,
Japonia aflându-se la polul opus.
 Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj
substanţial. mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt
americani şi nu japonezi.
 Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai
important decât cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul
instrument de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici
americani un cert avantaj.
 Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial
militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.
 Globalizarea limbii engleze Limba engleză, ca vehicul de cultură,
facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări cu
vechi tradiţii, cum este Japonia.
 6. Investitii straine directe- definitii, trasaturi, modalitati de implantare,
directii de concentrare

Investiţiile directe (IDE) constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de

control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol,
în străinătate. Majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut
acordat acesteia de către firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de
investiţii directe externe.
Trăsături ale IDE
În prezent, investiţiile directe externe se caracterizează prin următoarele
trăsături:
 Ele depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu;
 Statele Unite joacă un rol preponderent, atât ca „ţară de origine”, cât
şi ca „ţară gazdă”, a investiţiilor directe externe, în comparaţie cu
celelalte ţări dezvoltate cu economie de piaţă;
 După cel de-al doilea război mondial, IDE se orientează cu
preponderenţă către ţările dezvoltate. Axa Nord-Nord a devenit mult
mai atractivă decât cea Nord-Sud.
 S-a modificat structura pe ramuri a IDE. Sectorul manufacturier a
depăşit ca importanţă pe cel primar (cu excepţia petrolului).
Producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte
a IDE.
 Ale loc o distribuţie pe zone de influenţă a IDE din ţările dezvoltate
către ţările în dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA-
America latină, UE – Africa, Japonia – Asia.
O evaluare exactă a dimensiunilor IDE nu reprezintă o întreprindere
facilă. În general, reinvestiţiile din profitul filialelor externe, ca şi fondurile
de investiţii formate prin împrumuturi de la băncile din ţara gazdă, adică
elemente care contribuie la creşterea IDE, nu sunt reflectate
corespunzător din punct de vedere statistic
Modalitati de implementare
Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează
o filială pe loc gol. De cele mai multe ori, ea preferă la început o
participaţie la o întreprindere străină deja existentă.
În ceea ce priveşte societăţile americane, ele înclină, în mod evident, spre
acele forme de investiţie care le asigură proprietatea integrală. Dorinţa
de a deţine integral o filială exprimă o atitudine de neîncredere faţă de
eventualii asociaţi locali. Controlul total al filialelor externe este o garanţie
pentru societatea-mamă; ea este asigurată că politica sa va fi respectată.
În plus, rezistenţa faţă de o participaţie chiar şi majoritară se explică printr-
un factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA şi celelalte ţări.
O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o
anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa
locală, de a înnoda relaţiile de afaceri, de a evalua posibilităţile de
extindere a cererii pentru anumite produse etc. Această fază de informare,
odată depăşită, în situaţia în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se
solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei,
insuficiente, STN preia controlul asupra întreprinderii. Într-un interval mai
mult sau mai puţin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea
intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.
Sunt însă şi cazuri în care preferinţele converg către o strictă politică de
participaţii minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al
reducerii riscului naţionalizării. Acest tip de asociere permite societăţii-
mamă să pătrundă pe numeroase pieţe cu un capital iniţial mai mic. În
cazul acestei modalităţi de implementare, riscul pierderii exclusivităţii unui
procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă a
partenerilor. În plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un
anumit număr de prevederi prohibite.
Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi
cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune. Această cale permite
economisirea de timp şi bani, angajarea de salariaţi care cunosc bine
munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei
locale etc. Cumpărarea unei întreprinderi este decisă, în ultimă instanţă,
de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.
O formă specială de investiţie externă o constituie crearea
întreprinderilor comune cu reprezentanţii statului (Mixed joint
ventures) sau a întreprinderilor conjugate (Joint international
business ventures). Primele constau într-o asociere între una sau mai
multe întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în condiţii
aproximativ legale. Această formă de societate este întâlnită, de pildă, în
Japonia. Legislaţia niponă impune o participare a capitalurilor autohtone
în proporţii cel puţin egale cu cele ale capitalului străin. În cazul altor ţări,
îndeosebi slab dezvoltate, întreprinderea „conjugată” apare ca un rezultat
al unui contract în care ţara gazdă obţine recunoaşterea aportului său
propriu (resurse naturale, mână de lucru, capital) de către firma străină,
care aparţine, în general, unei ţări dezvoltate.
Direcţii de concentrare
Creşterea taliei unei STN, concentrarea sa, nu se fac la voia întâmplării,
ci în direcţii determinate de specificul procesului de fabricaţie sau de
motivaţii strict financiare.
 Concentrarea internaţională pe orizontală se realizează prin
creşterea numărului de filiale peste graniţă în aceeaşi ramură ca şi
societatea-mamă. Ea este caracteristică unor STN din industria de
automobile, precum General Motors, Ford, Toyota, Volkswagen etc.
Concentrarea internaţională pe orizontală a STN generează aşa-
numitele „filiale-releu”. Fiecare este, în felul ei, o replică la scară
redusă a firmei-mamă, reprezentând o prelungire a activităţii
acesteia într-o anumită zonă geografică.
 Concentrarea internaţională pe verticală înseamnă creşterea taliei
firmei prin achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări,
întreprinderi situate în „amonte” sau în „aval” în raport cu specificul
activităţii societăţii-mamă. Firma Exxon, de exemplu, axată iniţial pe
activitatea de rafinare a petrolului şi-a îndreptat atenţia spre
cumpărarea de surse de aprovizionare cu petrol brut şi, totodată,
spre dezvoltarea reţelei de distribuţie pe întreg globul. Societăţilor
transnaţionale care se dezvoltă prin concentrarea pe verticală le
corespund „filialele atelier”, specializate pe un anumit segment al
procesului de producţie, în scopul reducerii costurilor. Acest tip de
filiale, datorită specializării, generează schimburi reciproce, aflându-
se la baza formării „pieţei interne” a STN, a fenomenului
„internalizării”. Trebuie reţinut că „filialele atelier” există şi în cazul
 concentrării pe orizontală, atunci când se introduce o diviziune a
muncii la scara STN. Efectul de internalizare se va resimţi, de
asemenea.
Diversificarea activităţii caracterizează ambele forme de concentrare.
Ea determină, la rândul ei, o creştere prin ingeniozitate proprie.
Continuând să funcţioneze în industria alimentară, transnaţionala Nestlé
(de origine elveţiană) şi-a diversificat puternic producţia: de la concentrate
(lapte, ciocolată, cafea solubilă etc.) până la produse alimentare
congelate. Se spune că enumerarea produselor sale ar umple circa 35 de
pagini duble. Un model recent de creştere prin inovaţie este Microsoft.
 Creşterea prin conglomerare internaţională reprezintă „uniunea”
unor firme din diferite ţări care nu sunt legate între ele pe linie
tehnologică. Motivaţia este strict financiară. Nu se urmăreşte
sporirea capacităţii de producţie, ci a forţei financiare, de regulă, prin
speculaţii. În căutarea continuă de condiţii pentru o înaltă
rentabilitate, anumite firme se lansează în sectoare cu totul străine
de vocaţia lor originară. Conglomeratul reprezintă o societate
holding care deţine capitalul filialelor şi îşi asumă responsabilitatea
gestiunii lui. Prin politica de conglomerare pot fi absorbite şi
întreprinderi în plină expansiune, de talie chiar mai mare decât a
firmei-mamă.
Avantaje
 posibilitatea ocolirii barierelor vamale.
 Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional
al societăţii-mamă. Filialele implantate în exterior au nevoie de
maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în mare
parte, din ţara de origine.
 O societate transnaţională poate profita ] de pe urma diferenţelor
dintre ratele naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua de
comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională va
împrumuta acolo unde condiţiile sunt cel mai favorabile şi va acorda
fondurile obţinute unei filiale care altfel ar fi fost supusă – ca şi
întreprinderile concurente – efectelor politicii „banilor scumpi”.
 societatea transnaţională profită din plin de pe urma fluctuaţiilor
monetare. Se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o
 revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele
ale căror cursuri au răman constante.
7. Tari dezvoltate- clasificare
Grupul ţărilor în dezvoltare: diversitate şi trăsături comune
Clasificări
Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se
întâlnesc ţări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de ţară
dezvoltată. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în a preciza care este,
concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt cele mai numeroase
din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia globului), dar
contribuie doar cu 15% din venitul mondial.
 Din punct de vedere geografic, ţările în dezvoltare sunt grupate în 6
regiuni, şi anume: Asia de Est şi Pacific, în care sunt incluse 24 de
ţări, Europa şi Asia Centrală, din care fac parte ţările foste
comuniste şi cele CSI, cu 27 de ţări, America Latină şi Caraibe, cu
32 de ţări, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (14 ţări), Asia de
Sud (8 ţări) şi Africa sub- sahariană (48 de ţări).
 În funcţie de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de
ţări, şi anume: ţările cu venituri reduse, considerate şi cele mai
sărace ţări şi care fac deseori subiectul unor analize separate (59
de ţări), ţările cu venituri medii (aici sunt folosite două subgrupe,
şi anume cele cu venituri sub medie – 54 de ţări - şi cele cu venituri
peste medie – 40 de ţări) şi ţările cu venituri ridicate – 55 de ţări -
(cu o subgrupă: ţările membre OCDE cu venituri ridicate – 24 de
ţări, considerate a fi ţările dezvoltate). Din aceasta clasificare, ţările
în dezvoltare sunt considerate cele cu venituri scăzute şi medii, dar
şi unele cu venituri ridicate, care nu sunt membre OCDE (este vorba
de ţările arabe exportatoare de petrol). Împărţirea pe venit este
realizată în conformitate cu datele privind venitul naţional pe locuitor
şi este următoarea: ţările cu venituri scăzute sunt cele care au un
venit pe locuitor mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii între
826 şi 10 066 USD (cele două subgrupe sunt: prima între 826 şi
3255 USD, iar a doua, între 3256 şi 10 065 USD), iar ţările cu
venituri ridicate ţările cu peste 10 066USD pe locuitor.
 În fine, ultimul criteriu este cel al gradului de îndatorare. Gradul de
îndatorare vizează povara datoriei externe pe care ţările în
dezvoltare o au faţă de creditorii internaţionali (instituţii
internaţionale, guverne sau bănci comerciale), dat fiind faptul că
datoria externă este una dintre cele mai grave probleme cu care se
confruntă aceste ţări. Acest criteriu este privit prin prisma a doi
indicatori, şi anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul
naţional şi serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor.
Banca Mondială operează cu 4 categorii de ţări, din care doar
primele trei sunt specifice ţărilor în dezvoltare: ţări sever îndatorate
(52 de ţări), ţări moderat îndatorate (39), ţări puţin îndatorate (45) şi
ţări neclasificate (acestea sunt ţările dezvoltate).
 8. Factori critici ai dezvoltarii

In concepţia unor specialişti, factorii critici ai dezvoltării sunt consideraţi a

fi în număr de 6.

1. Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul

tehnologic. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. El se
traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare
slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. Lipsa
capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi
de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. Economiile sunt
puţine, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile externe sunt
scumpe, iar asistenţa străină este pe cât de greu de obţinut, pe atât
de insuficientă. În ceea ce priveşte inovarea şi nivelul tehnologic, se
ştie că pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea
investiţiilor. Schimbările tehnologice au în vedere atât o tehnică mai
performantă (maşini, calculatoare, etc.), cât şi întărirea producţiei,
eliminarea risipei, sporirea eficienţei.

2. Un al doilea factor identificat este transformarea structurală.

Aceasta implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea,
schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel
modern. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, în special cele mai
sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea
P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este
cel terţiar, între 20 şi 40%. Creşterea nivelului de dezvoltare implică
şi modificarea ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele
se caracterizează şi printr-o mare ineficienţă (agricultura, de
exemplu, deşi deţine o pondere foarte mare în crearea P.N.B., nu
poate asigura hrana populaţiei ţărilor respective).

3. Structura comerţului exterior reprezintă al treilea factor critic al

dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să
sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii
produselor manufacturate, singurele în măsură să contribuie la
atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări.
Importanţa comerţului exterior este subliniată şi de faptul că studiile
econometrice au arătat că o creştere a exporturilor în produsul total
cu 10% determină o creştere economică a ţării cu 0,6%.

4. Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie ineficienta alocare

a resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat
contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De
 cealaltă parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă
liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o
limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea
resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici la
nivel microeconomic, cât şi politici macroeconomice. Emisiunea de
monedă fără acoperire în bunuri şi servicii, pentru compensarea
deficitelor bugetare, contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea
capitalurilor către ţări cu o stabilitate a preţurilor mai mare.
5. Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel
de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică
depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea
acestor ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui
deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum
această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în
timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt
educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări
au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie
este îngrădit, în special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată
că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar
contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în
strânsă legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai
ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o
constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil
recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel
guvernamental de planificare familială.
6. În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti,
este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta
înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice
posibil de atins, luarea în considerare a elementelor legate de
mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei,
păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi
economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea
socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante
pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o
perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru
aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi un şi mai
îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.
 9. Motivatii ale dezvoltarii industriei
Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării
economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:
1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere
industrial, sunt ţări industrializate. În acest sens, industria este
percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o
industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel de
dezvoltare ridicat.
2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor
probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul
scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic tradiţional al
ţărilor în dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă în creştere, datorită
faptului că, în general, cererea de astfel de produse pe piaţa
internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decât de
creştere şi o inelasticitate în raport cu preţul, care determină o
înrăutăţire a termenilor schimbului şi o degradare continuă a veniturilor
încasate din exportul produselor tradiţionale.
3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii
încasărilor din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad
ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa
internaţională. Pe de o parte, are rolul de a diversifica exportul, iar, pe
de altă parte, de a înlocui, în parte, importul.
4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte
sectoare şi, deci, asupra întregii economii. Ea creează externalităţi
pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă
de desfacere pentru acestea.
5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte
sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o
parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii în agricultură, dar şi în
servicii, iar, pe de altă parte, permite ea însăşi introducerea celor mai
moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea eficienţei muncii
constituie, de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice, industria
reprezintă, astfel, calea spre succes.
6. Industria contribuie la creşterea volumului de bunuri şi servicii, şi, în
felul acesta, se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor populaţiei pe
baza producţiei interne.
7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura
schimbări fundamentale, economice şi sociale în ţările în dezvoltare,
schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a susţine creşterea
economică.
8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind
considerat singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se desprindă
de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum
considera preşedintele Ghanei, Nkrunah.
9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii
producţiei), atât în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru
favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atât din punct de
vedere economic, cât şi social, în circuitul economic mondial, în
economia mondială.
10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului
tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia
reprezentând calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a producţiei.
 10. Strategii de industrializare si strategii de dezvoltare
Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc
îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.
Putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de
industrializare, care constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale
ţărilor în dezvoltare, şi anume:
 exportul de produse primare;
 strategia de substituire a importurilor;
 strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50 drept
calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei
economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul
Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, în
acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite
de o astfel de strategie se numără:
 îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a
exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a
importat produse manufacturate);
 efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare
poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau
dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi.
Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie
ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca personalul
calificat, mână de lucru, etc.
 efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte
economice benefice între industriile de transformare a produselor
primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele.
Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea
mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre
principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de
strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:
 situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea
exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în
condiţiile existente astăzi pe plan mondial;
 foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au
resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;
 termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce
 face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările
exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte
mică în comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În plus, pentru
pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atât de
puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a acesteia;
 cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini
de produse sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de
produsele naturale, ce tind să le înlocuiască pe acestea din urmă
într-o proporţie din ce în ce mai mare;
 evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi
utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime,
ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse
primare;
 pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este
inelastică nu numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu
veniturile, ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor
dezvoltate;
 multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor
interni de materii prime, în special pentru produse agricole, ceea ce
limitează debuşeele ţărilor în dezvoltare;
 instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele ţărilor
dezvoltate prin intermediul întregii game de măsuri protecţioniste,
toate acestea fac din această strategie o cale pe cât de nesigură pe
atât de greu accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură
excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti aici: ţările
membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme această
strategie într-un succes

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune,

în special a ţărilor latino-americane, începând cu marea criză economică
din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, însă, a fost
cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. În unele cazuri, ea a fost
stimulată de dificultăţile înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte
cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze marile
companii să dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere
tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în
dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa
bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a
fabrica bunuri de larg consum. O altă opţiune este aceea de a importa
bunuri de capital pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât şi
bunuri intermediare.Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi
anume, acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.

Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de

orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează
prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate
pieţei internaţionale.
Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe
termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un
cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe
termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită
stabilirea preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel al pieţei
internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea
exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să
asigure, la timp, resursele necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor,
tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida
industrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de
Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem în vedere
performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia
termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul anilor '90 a
demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export.
Vulnerabilitatea economică în faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a
concretizat în cazul acestor ţări într-un regres economic, cu efecte
negative destul de puternice în planul reducerii sărăciei.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei
de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într- o mai
mare măsură decât strategia de substituire a importurilor), precum şi de
la marile diferenţe existente între ţările în dezvoltare, putem aprecia că
cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care îmbină
elemente ale celor două strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări
în parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele
internaţionale.
 11. Asistenta financiara externa- definitie si elemente
componente

Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a dezvoltării ţărilor

în dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi de organisme
financiare internaţionale. De regulă, această asistenţă financiară pentru
dezvoltare este legată de proiecte specifice de dezvoltare economico-
socială.
Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care include, în
opinia unor specialişti, mai multe elemente:
 Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate ţărilor
beneficiare prin organisme oficiale şi care comportă elemente de
favoare şi de libertate de minim 25% din suma totală.
 Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau natură, care nu
implică rambursare.
 Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe perioade mai mari
de un an de organisme publice sau de guverne, care corespund
criteriului amintit la ajutoare. Operaţiunile de reeşalonare şi
împrumuturile acordate pentru refinanţarea unei datorii contractate,
publice sau private, sunt incluse în această categorie.
 Alte contribuţii ale sectorului public, ce reprezintă operaţiuni al căror
scop principal nu este altul decât finanţarea dezvoltării şi care includ
un element de libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile
de reamenajare a datoriei externe efectuate de sectorul public în
condiţii de piaţă.
 Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii directe, investiţii de
portofoliu şi credite la export.
 12. Datoria externa

În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută

contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare
internaţionale. Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale operează
o distincţie între cei doi termeni, considerând că datoria externă este
datoria publică externă contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen
mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În această optică, datoria
externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată
mai sus poate fi considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns.
O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care operează
Banca Mondială, conform căreia noţiunea de datorie externă include :
 împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici
(guvern, agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
 împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) =
obligaţii externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
 împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) =
obligaţiuni externe ale debitorilor privaţi negarantate de către stat;
 credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în
afara celor rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile
extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare compensatorie,
modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);
 datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt,
publice şi private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii
nu se poate face distincţie între cele două categorii), negarantate de
către stat.
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează,
de fapt, cu conceptul de datorie externă totală, în care sunt incluse
totalitatea împrumuturilor publice, împrumuturilor private garantate de
către stat, împrumuturile private pe termen lung negarantate de către stat,
creditele luate de la F.M.I, creditele pe termen scurt.
Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
rezultă din cel puţin următoarele argumente:
 nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi
rapidă;
 diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe,
interesaţi în găsirea unor soluţii acceptabile;
 interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte
 probleme globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema
energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-militară etc.);
 consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale
nerezolvării acestei probleme.