UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL MUNCII – I
Anul IV, semestrul I

GEORGETA MODIGA

2014
 © Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Zigotto este recunoscută de Consiliul Naţional al

Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (cod 262)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MODIGA, GEORGETA

Dreptul muncii I: anul IV, semestrul I – ediţie

actualizată/ Georgeta Modiga – Galaţi: Editura Zigotto,
2014 – 2 vol.
Bibliogr.
ISBN 978-606-669-114-7
Vol. 1: Dreptul muncii – 2013 – ISBN 978-606-669-
115-4

349.2(498)(075.8)

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Dreptul muncii – I 2
CUPRINS

1. Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Procesul de muncă şi relaţiile sociale de muncă 8

Dreptul muncii în sistemul dreptului român 13
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 22
Teste de autoevaluare 23
Bibliografie minimală 24

2. Izvoarele dreptului muncii. Norme juridice internaţionale care

reglementează relaţiile sociale de muncă

Izvoarele dreptului muncii 26

Norme juridice internaţionale care reglementează relaţiile 30
sociale de muncă
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 37
Teste de autoevaluare 38
Lucrare de verificare 39
Bibliografie minimală 39

Dreptul muncii – I 3
 3. Principii fundamentale ale dreptului muncii. Raporturile
juridice de muncă

Principiile generale ce stau la baza relaţiilor de muncă 42

Raporturile juridice de muncă 49
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 55
Teste de autoevaluare 57
Bibliografie minimală 58

4. Contractul individual de muncă. Contractul colectiv de muncă

Contractul individual de muncă 60

Contractul colectiv de muncă, principalul instrument 99
juridic în negocierea condiţiilor de lucru şi salarizare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 110
Teste de autoevaluare 111
Lucrare de verificare 112
Bibliografie minimală 112

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Dreptul muncii – I 4
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul muncii I se studiază în anul IV, semestrul I şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul dreptului muncii.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 integrarea dreptului muncii în sistemul dreptului românesc;

 raportarea relaţiilor sociale de muncă la normele juridice
internaţionale;
 asumarea principiilor şi a raporturilor juridice aferente dreptului
muncii;
 coroborarea contractului individual de muncă cu cel colectiv de
muncă.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul muncii - dreptul raporturilor juridice de muncă
- Izvoarele dreptului muncii. Norme juridice internaţionale care
reglementează relaţiile sociale de muncă
- Principii fundamentale ale dreptului muncii. Raporturile juridice de
muncă
- Contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă
In prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul muncii - dreptul raporturilor
juridice de muncă, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective
specifice, care-ţi vor permite:
- să compari sistemul naţional cu cel european al relaţiilor sociale de
muncă;
- să argumentezi modul de formare şi aplicare a sistemului de relaţii
sociale de muncă;
- să descrii conţinutul şi trăsăturile specifice ale dreptului muncii, în
special cele privitoare la obiect şi cauză.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Izvoarele
dreptului muncii. Normele juridice internaţionale care reglementează relaţiile
sociale de muncă vei dobândi competenţele care-ţi vor conferi capacitatea:
- să clasifici argumentat izvoarele de drept al muncii;
- să raportezi reglementările legale interne la conceptul de izvor specific
al dreptului muncii;
- să coroborezi reglementările interne cu cele internaţionale (acte
legislative şi instituţii legiuitoare).
Cunoştinţele din acest capitol îţi vor permite să rezolvi testele propuse iar
pentru a-ţi evalua gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare în care vei face o schemă a izvoarelor dreptului muncii în lumina
normelor instituite de legiuitorul român şi de cel european care, după corectare,
îţi va fi restituită cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare
Dreptul muncii – I 5
 pentru unităţile următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia această unitate de învăţare,
intitulată Principii fundamentale ale dreptului muncii. Raporturile juridice de
muncă vei dobândi noi competenţe care-ţi vor permite:
- să argumentezi principiile fundamentale ale dreptului european şi ale
celui al muncii;
- să descrii trăsăturile specifice ale raporturilor juridice de muncă;
- să explici condiţiile privitoare la încheierea, executarea şi încetarea
raporturilor juridice de muncă.
În ultima unitate intitulată Contractul individual şi contractul colectiv de
muncă, vei dobândi alte competenţe care-ţi vor permite:
- să compari contractul individual de muncă cu cel colectiv;
- să argumentezi principiile directoare ale celor două contracte;
- să simulezi încheierea de contracte de muncă.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.
Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea
răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la
tutorele indicat
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si
rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în
acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de
învăţare.

Dreptul muncii – I 6
1. DREPTUL MUNCII – DREPTUL RAPORTURILOR
JURIDICE DE MUNCĂ

1.1. Procesul de muncă şi relaţiile sociale de muncă 8

1.2. Dreptul muncii în sistemul dreptului roman 13
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 22
Teste de autoevaluare 23
Bibliografie minimală 24

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să compari sistemul naţional cu cel european al relaţiilor sociale de

muncă;
 să argumentezi modul de formare şi aplicare a sistemului de relaţii
sociale de muncă;
 să descrii conţinutul şi trăsăturile specifice ale dreptului muncii, în
special cele privitoare la obiect şi cauză.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Dreptul muncii – I 7
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

1.1. Procesul de muncă şi relaţiile sociale de muncă

Procesul de muncă presupune o succesiune de etape prin care trec, în

desfăşurarea lor sau în schimbarea lor, diverse fenomene, sisteme naturale sau
sociale.
Fiind o activitate ce priveşte numai pe om, munca se caracterizează prin aceea
că este desfăşurată în mod conştient şi voluntar şi este îndreptată spre un
anumit scop: procurarea valorilor de întrebuinţare necesare existenţei. Munca,
fiind o activitate prin care se realizează bunuri necesare existenţei, este prestată
într-un anumit cadru de relaţii, numite relaţii de producţie.
Procesul de muncă sau de producţie, activitate în care se creează bunurile
materiale necesare existenţei umanităţii, se realizează într-un anumit cadru de
relaţii, numite relaţii de muncă sau raporturi sociale de muncă.
Relaţiile sociale de muncă s-au creat în procesul muncii şi presupun o
legătură între obiecte, noţiuni, fapte etc. sau între însuşirile acestora, munca
reprezentând o noţiune inseparabilă de existenţa omului
Relaţiile de muncă ce privesc dreptul muncii nu se stabilesc numai în domeniul
producţiei de bunuri materiale ci şi în sfera activităţilor neproductive şi anume
în acele unităţi ( agenţi economici, persoane fizice şi juridice, de stat sau
private, instituţii, autorităţi administrative etc.) care încadrează personal pe
funcţii de conducere sau de execuţie în domenii productive ori neproductive
(care deţin şi exercită funcţii cu caracter administrativ, sanitar etc.).
Munca este o activitate prin care se realizează bunuri necesare existenţei, fiind
prestată într-un anumit cadru de relaţii, numite relaţii de producţie. Procesul de
muncă sau de producţie a bunurilor materiale este constituit din următoarele
elemente: munca însăşi, obiectul muncii şi mijloacele ei.
Obiectul muncii este lucrul asupra căruia acţionează munca omului iar
mijlocul de muncă este un lucru sau complex de lucruri pe care omul îl
interpune între el şi obiectul muncii, prin care transmite asupra acestuia
acţiunea sa. Rolul determinant, în cadrul mijloacelor de muncă, îl au uneltele
de producţie. Modul de producţie al societăţii este constituit din totalitatea
mijloacelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Relaţiile sociale de muncă
nu se stabilesc numai în domeniul producţiei de bunuri materiale, ci şi în sfera
activităţii neproductive, şi anume, în acele unităţi sau instituţii în care se
îndeplinesc funcţii de conducere cu caracter politic, administrativ,
judecătoresc, sanitar etc. ori se desfăşoară o muncă economico-organizatorică
sau cultural-educativă.
De menţionat că, în toate situaţiile, raporturile sociale de muncă se stabilesc pe
baza folosirii forţei de muncă, conţinutul lor nemijlocit fiind munca.
În vederea studierii aprofundate a acestor relaţii de muncă s-a creat o ramură de
drept distinctă, numită Dreptul muncii. Atât în România cât şi în multe alte
state ale lumii, se consideră că Dreptul muncii se situează pe un plan al
actualităţii juridice ce influenţează puternic viaţa sub aspectul social şi
economic.
Dreptul muncii – I 8
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

1.1.1. Reglementarea juridică a relaţiilor sociale de muncă

Relaţiile sociale de muncă pot fi raporturi juridice de muncă în sensul că îşi
găsesc expresia ca atare, pe plan juridic.
Actualmente, aceste raporturi dobândesc o expresie juridică independentă în
contractul de muncă, stabilindu-se în sfera circulaţiei de mărfuri, ca un raport
între persoane egale din punct de vedere juridic.
Legislaţia muncii este elaborată pe baza intereselor de piaţă, în vederea
dezvoltării economice, cadrul juridic fiind folosit pentru îmbunătăţirea situaţiei
salariaţilor. Tehnologizarea, creşterea productivităţii muncii, sporirea
competenţei salariaţilor sunt factori determinanţi de progres social, de creştere
a calităţii vieţii forţei de muncă.
Relaţiile sociale de muncă - baza reglementării obiectului dreptului muncii
Relaţiile sociale de muncă stau la baza reglementării obiectului dreptului
muncii. Altfel spus, rolul determinant în stabilirea obiectului dreptului muncii
revine relaţiilor sociale de muncă, relaţii care se formează în procesul muncii
între persoane fizice sau juridice, dintre care una are calitatea de salariat iar
cealaltă (persoană fizică sau de cele mai multe ori juridică) de patron, în
vederea prestării unei anumite munci salarizate.
Această categorie de relaţii sociale care se formează între o persoană fizică, pe
de o parte şi o persoană juridică (de cele mai multe ori) sau fizică, pe de altă
parte, ca urmare a prestării unei munci de către prima persoană în folosul celei
de a doua, în schimbul unui salariu, are ca izvor contractul individual de
muncă. Putem spune, prin urmare, că o primă categorie de relaţii sociale de
muncă se referă la acele relaţii fundamentate pe contractul individual de
muncă. Raportul juridic de muncă izvorât din contractul individual de muncă
deţine o poziţie proeminentă faţă de celelalte forme, tipice sau atipice, ale
raportului menţionat.
Pe lângă forma relaţiilor sociale de muncă izvorâte din contractul de muncă,
întâlnim şi alte categorii de relaţii, denumite atipice sau conexe.
Obiectul dreptului muncii nu cuprinde numai relaţii sociale generate de
încheierea unui contract de muncă, ci şi unele relaţii juridice denumite conexe.
Relaţiile juridice conexe se referă la pregătirea profesională a salariaţilor, la
protecţia şi igiena muncii, la salarizare, la organizarea şi funcţionarea
sindicatelor, la jurisdicţia muncii etc. Deşi nu sunt raporturi de muncă, aceste
relaţii juridice conexe operează într-o anumită măsură cu aceleaşi noţiuni,
concepte sau instituţii juridice, derivând din raporturile sociale de muncă şi
fiind indisolubil legate de acestea. Aşadar, şi această ramură de drept este
reunită, sub aspect doctrinar, cu dreptul muncii.
Cererea şi oferta
Orice persoană fizică are posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă
liber aleasă, desfăşurată în una din ţările lumii.
Persoana care a absolvit pentru formarea sa profesională o formă de pregătire
profesională sau cea care nu a absolvit şi optează pentru o îndeletnicire

Dreptul muncii – I 9
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

necalificată, poate să se dedice oricărei profesii, meserii sau activităţi,

oferindu-şi serviciile în folosul unui angajator intern sau internaţional.
Potrivit normelor de drept european, nici o persoană, indiferent de pregătire
profesională, nu se poate obliga printr-un contract sau convenţie de muncă
să lucreze toată durata vieţii sale şi nici nu se poate obliga să nu muncească
într-o anumită profesie sau activitate, oricare ar fi aceasta. Libertatea muncii
fiind garantată prin reglementările internaţionale şi prin constituţiile tuturor
ţărilor civilizate, persoana fizică îşi poate alege locul de muncă sau profesia
fără a fi împiedicată sau constrânsă de angajator sau de altcineva.
Angajatorul (unitatea) - agent economic, întreprindere, instituţie ori altă
persoană fizică sau juridică - nu poate lua decizii în special cu privire la
angajare, repartizarea muncii, formarea profesională, promovarea,
salarizarea, acordarea drepturilor sociale, disciplina în muncă sau cu privirea
la încetarea contractului individual de muncă ori a contractului de ucenicie
bazate pe criterii de: sex, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, religie, opţiune
politică, origine socială, handicap, apartenenţă sau neapartenenţă la un sindicat
ori activitate sindicală a salariaţilor.
Angajatorul are obligaţia, potrivit reglementarilor internaţionale instituite de
O.I.M. şi Directivei 91/533/14.X.1991 a C.E.E. ca anterior angajării să aducă la
cunoştinţa persoanelor care cer încadrarea în muncă, cel puţin următoarele
elemente: sediul unităţii, forma de proprietate, condiţiile sociale pe care le
poate asigura (cazare, masă, transport, grădiniţă, creşă etc.), locul de muncă
(ocupaţia, număr de locuri oferite), condiţii de încadrare (natura contractului
de muncă – pe durată determinată, pe durată nedeterminată, temporară-durata
contractului de muncă, numărul de schimburi, salariul, vârsta, alte avantaje
materiale ), condiţii de muncă (zgomot, toxine, solicitări fizice, neuropsihice,
lucru în subteran etc.), condiţii de ocuparea postului (studii/calificare),
atribuţiile postului, durata efectivă a muncii (exprimată în ore/zi şi
ore/săptămână), durata concediului de odihnă şi condiţiile de acordare a
acestuia, perioada de probă (dacă este cazul), condiţiile de acordare a
preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia, indicarea
contractului colectiv care reglementează condiţiile de muncă ale salariatului.
Potrivit art.1 al Directivei 91/533, aceste elemente de informare instituite de
Consiliul CEE se aduc la cunoştinţa:
„fiecărui salariat care are un contract de muncă sau o relaţie de muncă definită de normele
de drept în vigoare într-un stat membru sau supusă regulilor de drept în vigoare într-un stat
membru.”
Persoana fizică cu responsabilităţi familiale care doreşte să ocupe un loc de
muncă, are dreptul la acesta, fără a fi supusă la discriminări şi, în măsura în
care este posibil, fără să existe un conflict între responsabilităţile sale
profesionale şi cele familiale. Angajatorul poate oferi pentru încadrare
ocuparea unei singure funcţii sau meserii pe unitate (de exemplu:
informatician, electrician etc.) sau mai multe posturi identice, de aceeaşi
natură, sau diferite (spre exemplu: economişti, ingineri mecanici, contabili
etc.).

Dreptul muncii – I 10
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Posturile identice sau de aceeaşi natură oferite solicitanţilor trebuie să prevadă

în atribuţiile de serviciu munci de valoare egală. Muncile de valoare egală
presupun un ansamblu de cunoştinţe profesionale, atestate printr-un titlu,
diplomă sau practică profesională şi capacităţi care decurg din experienţa
dobândită şi care implică efort fizic, tensiune nervoasă şi aceeaşi
responsabilitate.
Pot să nu fie aplicate normele de drept referitoare la informarea lucrătorului,
fǎrǎ consecinţe juridice, în următoarele situaţii:
 când durata contractului de muncă nu trece de o lună sau durata săptămânală
de lucru nu depăşeşte 8 ore şi
 când contractul sau relaţia de muncă are un caracter ocazional sau particular,
cu condiţia ca motive obiective să justifice neaplicarea directivei.
Spre exemplu, atunci când se încheie contracte de muncă pentru campania
agricolă, sezonul turistic sau pentru îndeplinirea unor munci casnice.
In opinia noastră, informaţiile date lucrătorilor ar trebui să privească toate
relaţiile pentru care angajatorul urmează să angajeze personal, respectiv şi
situaţiile limitate la o lună de muncǎ şi pe cele din sezonul turistic, sau
ocazionate de campanii agricole, cele casnice etc.
Regulile generale ce trebuie impuse în UE sunt: pentru toate perioadele lucrate,
angajatorul să fie obligat să dea informaţiile prevăzute de art.2 paragr.2 al
Directivei 91/533; să plătească contribuţiile de asigurare. S-ar diminua, dacă nu
eradica, astfel, fenomenul „muncii la negru” şi s-ar evita unele conflicte de
muncă.
S-au întâlnit în practică neînţelegeri care au fost generate de necunoaşterea
muncilor ce urmează a fi prestate pe timpul sezonului turistic, campaniilor
agricole sau activităţilor casnice privitoare la remuneraţie, condiţii de lucru etc.
Art. 3 paragraful 1 al Directivei 91/533 prevede modalităţile de realizare a
obligaţiei privitoare la informarea lucrătorilor. Potrivit acestui text angajatorul
este obligat ca în termen de cel mult două luni de la începerea activităţii:
 să încheie în scris un contract individual de muncă;
 să-i trimită lucrătorului o scrisoare de angajare;
 să-i comunice unul sau mai multe documente scrise, care să conţină
referiri la:
- identitatea părţilor;
- locul de muncă fix sau predominant ori locurile de muncă diverse în
care-şi va presta activitatea;
- titlul, calitatea sau categoria locului de muncă pe care lucrătorul îl va
ocupa, ori caracterizarea sau descrierea sumară a muncii;
- data începerii executării contractului sau a relaţiei de muncă;
- nivelul salariului de bază iniţial, alte elemente constitutive ale
acestuia, precum şi periodicitatea plăţii salariului la care lucrătorul are
dreptul;
- durata de lucru zilnică sau săptămânală normală a lucrului.

Dreptul muncii – I 11
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Relaţiile colective de muncă în dreptul internaţional al muncii

In literatura juridică occidentală, convenţia colectivă este definită ca un
contract ce se încheie între părţile împuternicite să realizeze acordul colectiv,
destinat să reglementeze drepturile şi obligaţiile părţilor şi să stabilească norme
legale, în special care privesc încheierea, conţinutul şi încetarea contractelor
individuale de muncă. Expresia de „convenţie colectivă” este similară cu cea
de „contract colectiv”.
Specialiştii în etimologie au apropiat forma actualǎ a cuvintelor „convenţie” şi
„contract” astfel cǎ nu se mai poate justifica o distincţie între contract (cum
trahere) şi convenţie (cum venire). Prin urmare se poate spune, tot atât de bine,
contract colectiv, cât şi convenţie colectivă de muncă.
In majoritatea ţărilor U.E. este folosit termenul de „convenţie”, termen regăsit
şi în unele documente ale O.I.M. Prin art. 138 paragraful 4 şi art. 139 paragr. 1
din Tratatul C.E. , s-a instituţionalizat dialogul între partenerii sociali la nivel
european, bazat pe recunoaşterea reciprocă a organizaţiilor patronale şi ale
lucrătorilor, statuându-se că:
„dialogul între partenerii sociali la nivel comunitar poate duce, dacă aceştia doresc, la
relaţii convenţionale, inclusiv la acorduri.”
Recomandarea nr. 91/1951 a O.I.M., exprimă conceptul de contract colectiv de
muncă, ceea ce ne determină să conchidem că o examinare strict teoretizată ne
conduce la ideea inexistenţei unei deosebiri esenţiale între noţiunile de
„convenţie” şi „contract”.
Tratatul pentru constituirea CEE, în art. 117 şi art. 118, subliniază necesitatea
promovării unor măsuri prin încheierea convenţiilor colective, care să conducă
la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, şi la egalitatea de remunerare
între bărbaţi şi femei, iar în 1974 se adoptă un program de acţiune socială care
priveşte participarea crescândă a partenerilor sociali la activitatea CEE,
gestiunea întreprinderilor în Spaţiul Social European (SSE) şi la ameliorarea
condiţiilor de viaţă şi de muncă.
Libertatea de asociere, protecţia dreptului de organizare şi negociere
colectivă, reprezentativitatea, concilierea şi arbitrajul, colaborarea partenerilor
sociali şi comunicarea în cadrul întreprinderii au făcut obiectul unor
reglementări comunitare ce au pus bazele relaţiilor colective de muncă.
In ceea ce priveşte denumirea de „colectiv” a contractului se are în vedere
sfera de persoane asupra căreia îşi produce efectele. Conform regulii „res inter
alias acta aliis neque nocere prodesse potest”, contractul colectiv îşi produce
efectele juridice numai asupra celor care au participat la încheierea lui.
Inspirându-se din convenţiile OIM (cu privire la dreptul de asociere, libertatea
sindicală, negocierea colectivă, tripartitismul şi egalitatea de şanse şi tratament
a salariaţilor), din celelalte documente internaţionale referitoare la drepturile şi
libertăţile omului, dar şi din experienţa altor ţări bazate pe economia de piaţă,
Parlamentul European începe să contureze în Constituţia UE un drept nou al
muncii, atât sub aspect instituţional, cât şi prin conţinutul său rezultat din
negocierea colectivă. Pe măsura extinderii UE şi trecerii la economia de piaţă
în toate ţările membre şi candidate, se va îmbogăţi conţinutul raportului juridic

Dreptul muncii – I 12
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

de muncă, deoarece negocierea colectivă permite partenerilor sociali (pe fondul

plafonului minimal stabilit prin acte normative) să convină asupra unei
multitudini de aspecte care au o legătură directă sau indirectă cu procesul
muncii.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii comunitar – comparat - se
plasează în zona dreptului privat, fiind cu prioritate un drept negociat de
origine contractuală, creat de patroni şi salariaţi în funcţie de condiţiile
economice şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi.

Sarcina de lucru 1
Evidenţiază normele de drept în care îşi găsesc reglementarea relaţiile
sociale de muncă.

1.2. Dreptul muncii în sistemul dreptului român

1.2.1. Clasificarea dreptului român
Împărţirea clasică a dreptului românesc în drept public şi drept privat este
moştenită din dreptul roman şi este caracteristică tuturor sistemelor de drept
naţionale ce se înscriu în familia de drept romano-germanică. De altfel, în
cadrul facultăţilor de drept din ţara noastră, se studiază dreptul roman, dreptul
internaţional public, dreptul internaţional privat, discipline care alcătuiesc
osatura dreptului public şi dreptului privat.
Dreptul public înglobează în structura sa dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal şi alte ramuri de drept
Dreptul public reglementează raporturile juridice ce se creează între o
autoritate aparţinând uneia dintre puteri (legiuitoare, executivă sau
judecătorească) care reprezintă statul pe de o parte şi o persoană fizică sau
juridică pe de altă parte căreia i se cere să execute comandamentele celui dintâi
subiect de drept.
Nu toate raporturile juridice, care iau fiinţă între anumite subiecte de drept sunt
de drept public, ci numai acelea în care persoanele fizice sau juridice se
subordonează voinţei juridice, impusă de anumite autorităţi ale statului.
Iniţiativa creării raporturilor juridice de drept public aparţine organelor de stat
care întotdeauna cer şi impun respectarea legalităţii.
Dreptul privat include: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional
privat, dreptul comerţului internaţional, dreptul muncii, dreptul procesual civil
şi alte ramuri de drept.
Dreptul muncii aparţine ramurii dreptului privat şi reglementează raporturile
juridice dintre cel care angajează şi angajat, respectiv dintre patron şi
salariat.
Dreptul muncii – I 13
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Deosebirile esenţiale dintre raporturile juridice de drept public şi de drept al muncii.

Sistemul dreptului român
Cea mai importantă deosebire, la care ne vom referi, priveşte metoda de
reglementare pe care o presupune cele două categorii de raporturi juridice. În
raporturile juridice de drept public, subiectele nu sunt pe poziţii egale. Unul
dintre aceste subiecte de drept este o autoritate din structura puterii statale. În
raporturile juridice de drept al muncii, subiectele se găsesc pe un plan de
egalitate. Adică, angajatorul şi angajatul sunt situaţi pe aceeaşi poziţie,
conţinutul raportului dintre ei stabilindu-se, în principiu, prin acordul lor de
voinţă.
Sistemul unitar al dreptului român
Clasificarea ramurii dreptului muncii în drept privat priveşte unele trăsături de
ordin formal. Această teorie a divizării dreptului este tratată astfel pentru a se
înţelege că există preocupări ale teoreticienilor, care grupează normele juridice
în norme de drept public şi norme de drept privat, care compun şi dreptul
muncii.
Sistemul de drept fiind unitar, structura internă a dreptului public şi dreptului
privat se studiază concomitent.

Sarcina de lucru 2
Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale deosebirilor dintre dreptul
muncii şi dreptul public.

Raporturile de muncă dintre salariaţi, pe de o parte, şi angajator sau organizaţie

patronală pe de altă parte, îşi găseşte reglementarea în dreptul muncii.
Angajatori (patroni), în sensul prevederilor legale, sunt regiile autonome,
societăţile comerciale şi celelalte persoane juridice şi fizice care folosesc forţă
de muncă salariată.
Faţă de consideraţiunile de mai sus, putem spune că dreptul muncii priveşte
acea categorie de reglementări juridice referitoare la munca prestată pentru
altul, pe baza unui contract individual de muncă.
Dreptul muncii este studiat în strânsă legătură cu activitatea salariaţilor
desfăşurată în domenii diversificate: unităţi bugetare, instituţii, societăţi
comerciale cu capital de stat, mixt sau privat, regii autonome ş.a., în activitatea
cărora se stabilesc raporturi juridice reglementate de norme de drept, grupate în
instituţii juridice adoptate de legiuitor în strânsă corelaţie cu necesităţile unei
funcţionalităţi normale a procesului muncii. Nu se poate trece la studierea
dreptului muncii până nu se delimitează corect sfera şi importanţa ce o prezintă
pentru societate, relaţiile sociale de muncă şi legislaţia aplicabilă.

Dreptul muncii – I 14
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Ca ramură distinctă, dreptul muncii se deosebeşte de celelalte ramuri ale

dreptului prin aceea că reglementează un domeniu ce prezintă particularităţile
grupului raporturilor juridice de muncă. Legislaţia muncii, adoptată după anul
1989, care reglementează raporturile juridice de muncă este mult diferită de cea
dinainte de anul 1989 (din perioada 1944 - 1989), deoarece are în vedere
aspecte cu totul diferite legate de muncă şi principii care privesc economia de
piaţă. Modificarea radicală a instituţiilor juridice şi de organizare a avut drept
efect şi o nouă concepţie despre disciplina pe care urmează să o studiem în
acest an universitar.
Dreptul muncii nu priveşte munca pentru sine, acesta nefiind aplicabil aşa-
zişilor lucrători independenţi (scriitori, meşteşugari, mici comercianţi, mici
agricultori ş.a.). Pentru această categorie de lucrători sunt aplicabile
reglementări ale altor ramuri de drept (civil, comercial etc.).
Toţi lucrătorii, atât cei independenţi cât şi cei ce se găsesc în raporturi de
muncă cu angajatorii, sunt într-o dependenţă economică, însă aceasta nu-i
suficientă pentru a determina aplicarea dreptului muncii. Pentru a ne găsi în
sfera dreptului muncii, este necesară şi dependenţa juridică, respectiv se cere
exercitarea de către angajator a autorităţii sale asupra lucrătorului, în limitele
prevederilor contractului individual de muncă. Fiecărei categorii de salariaţi
(categorisire făcută în raport cu cel ce angajează) i se aplică o anumită sumă de
norme juridice. Spre exemplu, salariaţilor din sfera administraţiei publice li se
aplică reglementări specifice privitoare la angajare şi salarizare.

1.2.2. Definiţia dreptului muncii

Dreptul muncii este o ramură a sistemului de drept, formată din ansamblul
normelor juridice aplicabile relaţiilor de muncă ce iau fiinţă între patroni şi
salariaţi, în procesul muncii la încheierea, modificarea şi încetarea raporturilor
juridice de muncă, întemeiate, de regulă, pe contractul de muncă.
Patronii se obligă să asigure condiţii de muncă şi să plătească un salariu pentru
munca prestată iar persoanele angajate se obligă să presteze o muncă utilă în
cadrul unei unităţi, cu respectarea timpului de lucru şi a disciplinei impuse.
În unele lucrări de specialitate, se ajunge la o concentrare maximă a definiţiei
dreptului muncii, afirmându-se că „într-o formulare mai concisă, dreptul
muncii este dreptul contractului de muncă”.
Deoarece dreptul muncii studiază şi instituţii juridice care nu au la bază
contractul individual de muncă, considerăm mai adecvată definiţia ce se referă
la raporturile juridice reglementate, în general, de legislaţia muncii. Obiectul
principal al dreptului muncii îl constituie însă reglementarea raportului de
muncă izvorât din contractul individual de muncă.
Munca prestată în gospodăria proprie sau realizarea unei opere de artă în mod
independent nu constituie obiect al dreptului muncii. Nici raporturile derivând
dintr-un contract civil de execuţie lucrări sau prestări servicii nu fac obiectul
dreptului muncii, deşi îşi au izvorul într-un acord de voinţă, deoarece lipseşte
subordonarea celui care efectuează activitatea iar contractul are ca obiect
rezultatul muncii, nu munca vie.

Dreptul muncii – I 15
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Deşi militarilor li se aplică principiile fundamentale ale dreptului muncii,

raporturile juridice de muncă aplicabile acestei categorii de persoane sunt
supuse unor acte normative speciale (a se vedea art.1(2) din Codul muncii).
Nu intră în categoria raporturilor juridice de muncă nici cele referitoare la
activitatea membrilor colegiilor de avocaţi, relaţiile respective incluzându-se în
categoria celor atipice. Rezultă, deci, că nu fac obiectul dreptului muncii, în
sensul definiţiei date, nici raporturile juridice ce iau fiinţă între membrii
colegiilor de avocaţi. Există totuşi o categorie de avocaţi - avocaţii salarizaţi în
interiorul profesiei - care încheie contracte de muncă în formă scrisă cu
titularul cabinetului individual sau coordonatorul cabinetelor asociate ori al
societăţii civile profesionale.
Avocaţii salarizaţi în interiorul profesiei se găsesc în raporturi juridice de
muncă supuse reglementărilor prevăzute de codul muncii, putând activa
concomitent, în aceeaşi calitate, în două forme de exercitare a profesiei (de
avocat care nu poate presta activităţi profesionale în afara formei de exercitare
a profesiei pe baza unui contract de muncă şi de avocat salarizat în interiorul
profesiei).
Având în vedere conţinutul obiectului dreptului muncii, putem afirma că
disciplina priveşte normele juridice care se aplică raporturilor de muncă
individuale şi colective născute între angajatori şi salariaţii angajaţi ai acestora,
în procesul de muncă.
Dreptul muncii poate îmbrăca şi o altă definiţie: disciplina care studiază
normele juridice aplicabile raporturilor juridice de muncă ce iau fiinţă în
procesul muncii, pe baza unui contract de muncă sau a unor raporturi juridice
strâns legate de acesta.
Un prim element al definiţiei date se referă la normele juridice studiate de
disciplina dreptului muncii. Dreptul muncii studiază acea categorie de norme
aplicabile relaţiilor dintre angajaţi sau salariaţi, pe de o parte, şi angajatori
(patroni), pe de altă parte.
Cel de al doilea element al definiţiei priveşte relaţiile juridice de muncă
statornicite pe baza normelor existente în legislaţia muncii. Raporturile juridice
de muncă, relaţii sociale care formează obiectul dreptului muncii, servesc la
organizarea procesului de muncă. Aceste raporturi juridice au un caracter
independent, ele referindu-se îndeosebi la relaţiile sociale de muncă ale
intelectualilor şi muncitorilor.
Al treilea element al definiţiei se referă la existenţa unui contract de muncă
sau a unor raporturi juridice strâns legate de acesta.
Prin încheierea contractelor individuale de muncă, se formează raporturile
juridice de muncă, prin care salariatul îşi pune munca sa la dispoziţia
angajatorului în subordinea căruia lucrează iar angajatorul remunerează munca
şi asigură condiţiile corespunzătoare de muncă.
Unele raporturi juridice care nu derivă din contractul individual de muncă fac
obiectul de studiu al dreptului muncii, deoarece se formează tot pe relaţii de
subordonare şi prin prestarea unei munci remunerate (aşa este cazul înfiinţării
raporturilor juridice de muncă ale militarilor, elevilor şi studenţilor pe timpul

Dreptul muncii – I 16
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

instruirii practice, persoanelor care execută o pedeapsă aplicată pentru unele

fapte prevăzute de legea penală ş.a.). Tot astfel, dreptul muncii reglementează
şi unele raporturi juridice conexe (privitoare la pregătirea şi perfecţionarea
pregătirii profesionale, organizarea şi funcţionarea sindicatelor, jurisdicţia
muncii), precum şi unele raporturi juridice de muncă atipice (cele ce privesc
contractul de ucenicie, de practicarea avocaturii etc.).

Sarcina de lucru 3
Evidenţiază elementele definiţiei dreptului muncii, printr-o
reprezentare proprie.

Autonomia dreptului muncii

Dreptul muncii este alcătuit din totalitatea normelor care reglementează
raporturile sociale izvorâte din încheierea contractului de muncă, precum şi
relaţiile sociale strâns legate de raportul de muncă (referitoare la organizarea,
calificarea şi perfecţionarea forţei de muncă, protecţia muncii, raporturile
dintre organizaţiile sindicale şi subiectele raportului juridic de muncă,
jurisdicţia muncii etc.).
Principalele norme ale dreptului muncii sunt cuprinse în Codul muncii, ele
fiind dezvoltate prin legi speciale (cum sunt cele referitoare la organizarea şi
disciplina muncii, concediul de odihnă, şcolarizare, protecţia muncii, jurisdicţia
muncii etc.).
Dispoziţiile de principiu din Codul muncii formează dreptul comun pentru
reglementarea raporturilor de muncă ce nu izvorăsc din încheierea unui
contract de muncă (în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete
şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă
respective).

1.2.3. Corelaţia dreptului muncii cu alte ramuri din sistemul dreptului

Ramurile de drept legate organic de dreptul muncii
Dreptul este alcătuit din norme juridice grupate după diferite criterii şi este
împărţit pe ramuri (după obiectul reglementării). Ramurile de drept cuprind un
ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, şi reglementează
relaţiile sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă sau acelaşi
complex de metode.
Având un caracter omogen al relaţiilor sociale, normele juridice de drept al
muncii nu pot fi integrate într-o altă ramură a dreptului. Dreptul muncii nu
poate fi privit ca fiind izolat de celelalte ramuri. O ramură a dreptului poate
însă, constitui, pentru alta (sau chiar pentru mai multe), dreptul comun.
Dreptul muncii – I 17
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

Regulile dreptului comun se aplică şi dreptului muncii atunci când nu există o

altă reglementare specială şi dacă normele la care se recurge sunt compatibile
cu principiile şi particularităţile relaţiilor sociale de muncă.
În acelaşi timp, dreptul muncii constituie dreptul comun pentru celelalte
categorii de raporturi sociale de muncă. Astfel, în lipsa unor alte dispoziţii
legale sau statutare, pentru relaţiile sociale de muncă ale cadrelor militare
permanente, membrilor organizaţiilor profesionale etc., se vor aplica normele
dreptului muncii, dacă sunt compatibile cu specificul acestor relaţii.
În consecinţă, ramurile dreptului nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc
într-o strânsă interdependenţă, corelaţiile şi interferenţele dintre ele fiind
evidente. Corelaţiile mai importante ale dreptului muncii sunt cele cu dreptul
constituţional, cu dreptul civil şi procesual civil, cu dreptul administrativ, cu
dreptul penal şi procesual penal.
a) Corelaţia dreptului muncii cu dreptul constituţional
Constituţia României înscrie printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor
dreptul la muncă (art. 38), interzicerea muncii forţate (art. 39), dreptul de
asociere (art. 37), dreptul la protecţia socială a muncii (art. 38), dreptul la
asigurări sociale (art. 33), dreptul la grevă (art. 40), dreptul la informaţie (art.
31), dreptul la învăţătură etc. Aceste drepturi fundamentale sunt şi principiile
dreptului muncii, pe temelia cărora este formată legislaţia muncii din ţara
noastră. De altfel, principiile generale ale dreptului constituţional se găsesc în
toate celelalte ramuri ale dreptului, deoarece această ramură ocupă o poziţie
superioară, consacrând şi ocrotind cele mai importante valori economice,
sociale şi politice.

b) Corelaţia dreptului muncii cu dreptul civil şi dreptul procesual civil

Dreptul muncii se întregeşte cu dispoziţiile legislaţiei civile, care constituie
dreptul comun. Normele dreptului comun se aplică însă în subsidiar, numai
dacă legislaţia muncii nu cuprinde reglementări proprii şi numai dacă
dispoziţiile legislaţiei civile nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de
muncă.
Atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme proprii care să
reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la norma
corespunzătoare din dreptul civil; într-o exprimare plastică putem spune că
dreptul civil „împrumută” norme ale sale altor ramuri de drept, când acestea nu
au norme proprii; pentru un caz sau aspect, sau alte ramuri de drept
„împrumută” norme de la dreptul civil.
Pentru a evidenţia corelaţia dreptului muncii cu dreptul procesual civil,
precizăm că principiile fundamentale ale procesului civil - publicitatea,
oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, rolul activ al instanţelor etc. - se
aplică în mod corespunzător şi jurisdicţiei muncii.
Condiţiile şi limitele în care normele legislaţiei civile pot completa normele
juridice ale dreptului muncii se referă la:
- situaţiile în care dreptul muncii nu cuprinde, pentru cazul dat, alte dispoziţii
speciale, derogatorii (principiul priorităţii legii speciale);
Dreptul muncii – I 18
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

- situaţiile în care se ţine seama de specificul raporturilor juridice de muncă

(caracterul personal al muncii determină răspunderea individuală, părţile
neputând stipula solidaritatea în contractul individual de muncă).
Principiul priorităţii legii speciale este avut în vedere în cadrul răspunderii
patrimoniale a salariaţilor, aplicându-se regula prevăzută de art.270 din Codul
muncii (Legea 53 ⁄ 2003 republicată în M.Of. nr. 345/18 mai. 2011). Norma
juridică din art. 1530 Noul Cod Civil prevede constituirea daunelor interese
atât din pierderea efectivă, cât şi din beneficiul nerealizat.

c) Corelaţia dreptului muncii cu dreptul administrativ

Legătura dreptului muncii cu dreptul administrativ este relevată în principiul de
aplicare a unor acte normative emise de organul suprem al puterii executive -
Guvernul - sau de alte organe ale acestui sistem (Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale), care reglementează raporturi juridice de muncă privitoare la
încheierea contractelor de muncă între unităţi aparţinând puterii executive şi
salariaţi, stabilirea concediilor de odihnă, a salariilor etc.
Totodată, această legătură este relevată şi de existenţa unor raporturi juridice
conexe, respectiv de existenţa unor norme juridice emise de executiv care
privesc organizarea pregătirii profesionale, calificarea şi reconversia
profesională, organizarea muncii, protecţia şi igiena muncii, protecţia socială şi
asigurările sociale. Controlul administrativ, concilierea conflictelor colective
de muncă, protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională sunt
reglementate de norme ale dreptului administrativ, care se interferează cu cele
ale dreptului muncii.

d) Corelaţia dreptului muncii cu dreptul comercial

Dreptul comercial, privit uneori ca drept al afacerilor, cuprinde norme juridice
aplicabile raporturilor juridice izvorâte din faptele şi actele de comerţ la care
participă persoanele care au calitatea de comerciant, motiv pentru care aceste
norme interesează şi dreptul muncii. Persoanele participante la un raport juridic
de muncă - respectiv societăţile comerciale - pe de o parte şi angajaţii pe de
altă parte, care încheie contracte individuale şi colective de muncă sunt
organizate şi exercită activităţi specifice raporturilor juridice de drept
comercial. Fiind însă participante şi la un raport juridic de muncă, trebuie să
dispună de capacitate juridică, să fie reprezentate legal la încheierea
contractelor individuale şi colective, să-şi respecte drepturile şi obligaţiile
asumate.
Reorganizarea şi lichidarea judiciară a societăţilor comerciale privesc direct pe
salariaţi, din acestea decurgând consecinţe legate de încetarea contractelor de
muncă, şomaj, ajutoare sociale etc.

Dreptul muncii – I 19
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

e) Corelaţia dreptului muncii cu dreptul penal şi dreptul procesual penal

Formele răspunderii juridice a salariaţilor, specifice dreptului muncii -
răspunderea disciplinară şi răspunderea materială - sunt în strânsă legătură cu
răspunderea penală, atunci când un subiect al raportului juridic este o persoană
fizică încadrată în muncă.
Răspunderea penală, în cazul unui salariat, influenţează răspunderea lui
disciplinară, fie prin efectul suspensiv al cercetării penale asupra răspunderii
disciplinare, fie prin caracterul determinant pe care în unele situaţii îl are
hotărârea penală asupra unei sancţiuni disciplinare (de exemplu în cazul
desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă).
Regula potrivit căreia “penalul ţine în loc disciplinarul” se aplică raporturilor
juridice de drept al muncii, în sensul că atunci când o abatere săvârşită de un
salariat nu întruneşte elementele unei infracţiuni, atrage răspunderea
disciplinară a salariatului vinovat.
Normele juridice, specifice dreptului muncii, permit ca pentru aceeaşi faptă
săvârşită la locul de muncă să se aplice cumulativ mai multe sancţiuni (una
penală şi una disciplinară).
Şi în cazul executării de câte un salariat a unei pedepse la locul de muncă,
există o strânsă corelaţie între dreptul muncii şi dreptul penal: contractul de
muncă se suspendă când pedeapsa se execută la acelaşi loc de muncă, sau
încetează când pedeapsa se execută în altă unitate, iar condamnatul este obligat
să îndeplinească toate îndatoririle ce i se stabilesc la locul de muncă.
În unele cazuri, normele de drept penal pot fi aplicate numai dacă sunt
examinate şi cele prevăzute în dreptul muncii. Astfel unele infracţiuni nu pot fi
cercetate dacă nu sunt examinate obligaţiunile stabilite în contractul individual
de muncă. Delapidarea, abuzul în serviciu sau neglijenţa în serviciu (infracţiuni
de serviciu sau în legătură cu serviciul), nu pot fi determinate în concret, dacă
nu sunt examinate atribuţiile de serviciu pe care le are făptuitorul.

1.2.4. Obiectul, metodologia şi sistemul de studiu al disciplinei dreptului muncii

Obiectul disciplinei dreptului muncii
Disciplina dreptului muncii studiază reglementările juridice privitoare la
relaţiile sociale de muncă generate de încheierea contractului individual de
muncă, precum şi alte relaţii sociale aflate într-o strânsă legătură cu contractul
de muncă.
În esenţă obiectul disciplinei dreptului muncii constă în studierea normelor
juridice care alcătuiesc ramura acestei discipline. Disciplina dreptului muncii
îşi propune să explice şi să interpreteze corect normele juridice care
reglementează relaţiile sociale de muncă şi să le sistematizeze în cadrul unor
instituţii juridice. Prin studierea disciplinei dreptului muncii se realizează o
contribuţie însemnată la promovarea celor mai adecvate soluţii legale în
domeniu, se aplică principiile fundamentale ale acestei ramuri de drept.
Disciplina dreptului muncii include şi studierea reglementărilor existente în
alte ţări, evidenţiind superioritatea unora în raport de altele, prin explicaţii
Dreptul muncii – I 20
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

ştiinţifice aduse asupra condiţiilor, cauzelor şi conţinutului acestor

reglementări. Această cercetare, realizată în cadrul instituţionalizat, contribuie
la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului muncii, la interpretarea, înţelegerea şi
aplicarea corectă a normelor juridice care o alcătuiesc şi-i oferă construcţiile
teoretice necesare.

Metodologia disciplinei dreptului muncii

Interpretarea şi aplicarea normelor juridice ce fac obiectul cercetării dreptului
muncii are loc în raport cu specificul normelor studiate şi prin folosirea
metodelor gramaticale, istorice şi logice.
Cercetarea înţelesului şi succesiunii cuvintelor, legăturile dintre ele se
realizează prin metoda gramaticală. Spre exemplu, pentru înţelegerea corectă a
termenilor folosiţi în normele juridice, legiuitorul a folosit, în norma juridică
din art.264 (1) litera „e”, ambele conjuncţii „şi⁄sau” tocmai pentru a nu lăsa loc
la interpretări. Interpretarea gramaticală clarifică termenii folosiţi în textele
care reglementează relaţiile sociale de muncă. Sensul juridic al noţiunilor de
angajat, solidar, suspendare, familie etc., este diferit de cel din limbajul
obişnuit. Spre exemplu, cuvântul „familie” în dreptul muncii, include soţii,
părinţii şi copiii care locuiesc şi se gospodăresc împreună.
În dreptul familiei, acelaşi termen (familie) include numai soţii şi copiii.
Metoda istorică presupune fundamentarea economico-socială a fiecărei
instituţii în condiţiile concret istorice determinate, iar metoda logică constă în
luarea în consideraţie a ansamblului de procedee de analiză a textului prin
aplicarea regulilor logicii (prin folosirea raţionamentelor logice, a metodelor
inducţiei, deducţiei, generalizării etc.).

Sistemul de studiu al dreptului muncii

Ca ramură distinctă a dreptului român, dreptul muncii se studiază într-un
sistem care începe cu definirea acestei discipline şi sfârşeşte cu dezvoltarea
instituţiilor juridice privitoare la încheierea, executarea, modificarea şi
încetarea contractului individual de muncă.
Studierea cursului de drept al muncii se realizează în strânsă corelaţie cu
celelalte ramuri de drept iar pentru o mai bună înţelegere a acestei discipline,
conţinutul i-a fost grupat în două părţi:
Partea I a cursului conţine: definiţia şi obiectul dreptului muncii, formarea şi
dezvoltarea dreptului muncii în România şi în U.E.; principiile fundamentale
ale dreptului muncii; izvoarele dreptului muncii; evoluţia normelor juridice de
drept al muncii; raporturile juridice de muncă; Organizaţia Internaţională a
Muncii; - dreptul individual al muncii;dreptul colectiv al muncii; contractul
individual de muncă; activitatea organelor sindicale şi a celor patronale,
instituţiile juridice ale dialogului social, contractul colectiv de muncă.
Partea a II-a conţine pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale;
timpul de lucru şi de odihnă; disciplina muncii; salarizarea; răspunderea

Dreptul muncii – I 21
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

salariaţilor; răspunderea juridică a unităţilor; sănătatea şi securitatea în muncă;

jurisdicţia muncii.

Sarcina de lucru 4
Formulează trei argumente prin care demonstrezi că studierea
dreptului muncii este necesară în condiţiile socio-economice de astăzi.

Rezumat
Cea mai importantă deosebire între raporturile de drept public şi cele de drept
privat, la care ne-am referit, priveşte metoda de reglementare pe care o presupune
cele două categorii de raporturi juridice. În raporturile juridice de drept public,
subiectele nu sunt pe poziţii egale. Unul dintre aceste subiecte de drept este o
autoritate din structura puterii statale. În raporturile juridice de drept al muncii,
subiectele se găsesc pe un plan de egalitate. Adică, angajatorul şi angajatul sunt
situaţi pe aceeaşi poziţie, conţinutul raportului dintre ei stabilindu-se, în principiu,
prin acordul lor de voinţă. Relaţiile sociale de muncă s-au creat în procesul muncii,
munca reprezentând o noţiune inseparabilă de existenţa omului. În vederea
studierii aprofundate a acestor relaţii de muncă s-a creat o ramură de drept
distinctă, numită dreptul muncii. Atât în România cât şi în multe alte state ale
lumii, se consideră că dreptul muncii se situează pe un plan al actualităţii juridice
ce influenţează puternic viaţa sub aspectul social şi economic. Obiectul acestei
discipline îl formează totalitatea raporturilor juridice de muncă ce iau naştere în
procesul muncii, pe baza aplicării directe a forţei de muncă la mijloacele de
producţie. Obiectul dreptului muncii nu cuprinde numai relaţii sociale generate de
încheierea unui contract de muncă, ci şi unele relaţii juridice strâns legate de
acesta, denumite atipice şi/sau conexe. Ca ramură distinctă, dreptul muncii se
deosebeşte de celelalte ramuri ale dreptului prin aceea că reglementează un
domeniu ce prezintă particularităţile grupului raporturilor juridice de muncă.
Dreptul muncii poate fi definit, ca fiind disciplina care studiază normele juridice
aplicabile raporturilor juridice de muncă ce iau fiinţă în procesul muncii, pe baza
unui contract de muncă sau a unor raporturi juridice strâns legate de acesta.
Principalele norme ale dreptului muncii sunt cuprinse în Codul muncii, ele fiind
dezvoltate prin legi speciale (cum sunt cele referitoare la organizarea şi disciplina
muncii, concediul de odihnă, şcolarizare, protecţia muncii, jurisdicţia muncii etc.).
Ramurile dreptului nu sunt izolate unele de altele, ci se găsesc într-o strânsă
interdependenţă, corelaţiile şi interferenţele dintre ele fiind evidente. Corelaţiile
mai importante ale dreptului muncii sunt cele cu dreptul constituţional, cu dreptul
civil şi procesual civil, cu dreptul administrativ, cu dreptul penal şi procesual
penal. Disciplina dreptului muncii studiază reglementările juridice privitoare la
relaţiile sociale de muncă generate de încheierea contractului individual de muncă,
precum şi alte relaţii sociale aflate într-o strânsă legătură cu contractul de muncă.
Totodată disciplina dreptului muncii îşi propune să explice şi să interpreteze corect

Dreptul muncii – I 22
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

normele juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă şi să le

sistematizeze în cadrul unor instituţii juridice. În sinteză, putem spune despre
disciplina dreptului muncii următoarele: a) are la bază în principal raporturile
juridice de muncă izvorâte din contractul individual de muncă; b) prin încheierea
contractului individual de muncă se creează raporturi personale între cel ce
angajează şi angajat; c) raporturile create între cele două părţi contractante sunt
raporturi de subordonare, salariatul fiind obligat, de regulă, să-şi desfăşoare
activitatea în cadrul unui program de lucru; d) are la bază şi unele raporturi
juridice strâns legate de relaţiile de muncă privitoare la organizarea muncii sau
grefate (ori derivate) din raporturile de muncă. Din cele expuse mai sus, rezultă că
dreptul muncii priveşte raporturile juridice de muncă ce iau naştere în procesul
muncii între angajatori pe de o parte, şi angajaţi (salariaţi) pe de altă parte.

Teste de autoevaluare
1. Relaţiile sociale de muncă s-au creat:
a. în procesul muncii;
b. în evoluţia culturală;
c. în evoluţia filozofică a societăţilor.

2. Dreptul muncii influenţează puternic viaţa sub aspectul:

a. social ;
b. economic;
c. filologic.

3. Obiectul disciplinei dreptul muncii îl formează:

a. totalitatea raporturilor juridice de muncă ce iau naştere în procesul muncii
sau strâns legate de acesta;
b. totalitatea raporturilor juridice administrative;
c. totalitatea relaţiilor morale.

4. Dreptul muncii se deosebeşte de celelalte ramuri ale dreptului prin aceea că

reglementează:
a. un domeniu ce prezintă particularităţile grupului raporturilor juridice de
muncă;
b. un domeniu public;
c. un domeniu ştiinţific.

5. Obiectul dreptului muncii nu cuprinde numai relaţii sociale generate de

încheierea unui contract de muncă, ci şi:
a. relaţii sociale culturale;
b. relaţii sociale morale;
c. relaţii juridice denumite conexe.

6. Dreptul muncii poate fi definit:

a. ca fiind disciplina ce studiată normele juridice aplicabile raporturilor juridice
comerciale;
b. ca fiind disciplina care studiază normele juridice aplicabile raporturilor
juridice de muncă;

Dreptul muncii – I 23
Georgeta Modiga Dreptul muncii – dreptul raporturilor juridice de muncă

c. ca fiind disciplina care studiază normele aplicabile raporturilor juridice

financiare.

7. Dreptul muncii este studiat în strânsă legătură cu:

a. activitatea liber profesioniştilor;
b. activitatea salariaţilor;
c. activitatea elevilor.

8. Principalele norme ale dreptului muncii sunt cuprinse în:

a. Codul familiei;
b. Codul vamal;
c. Codul muncii.

9. Disciplina dreptului muncii îşi propune:

a. să explice normele juridice de muncă;
b. să interpreteze corect normele juridice care reglementează relaţiile sociale de
muncă;
c. să sistematizeze normele juridice în cadrul unor instituţii juridice.

10. Corelaţiile mai importante ale dreptului muncii sunt cele cu:
a. dreptul constituţional;
b. dreptul civil şi procesual civil;
c. dreptul administrativ;
d. dreptul penal şi procesual penal;
e. dreptul fiduciar.

Bibliografie minimală
Modiga, Georgeta. (2009). Dreptul muncii. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, pp.
7-30.
Nistor, V. (2005). Dreptul muncii de la „A” la „Z”. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, pp. 19-32.
Nistor, V. (2008). Dreptul muncii. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, pp. 15-48.
Ştefănescu, Traian Ion (2007). Tratat de dreptul muncii. Bucureşti: Wolters
Kluwer, pp. 7-44.
Ţop, Dan (2008). Tratat de dreptul muncii. Bucureşti: Wolters Kluwer, pp. 7-14.
*** Tratat de Funcţionare a Uniunii Europene, Adoptat la 19-21 octombrie 2007,
Lisabona.
*** Codul muncii, Legea nr. 53/2003 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
72/05.02.2003, cu modificările şi completările la zi.
*** Codul muncii, Legea nr. 53/2003 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
345/18.05.2011, cu modificările şi completările la zi.

Dreptul muncii – I 24