Sunteți pe pagina 1din 51

1.1.

ISTORICUL, DEFINIŢIA ŞI DATE GENERALE DESPRE


INFECŢIILE NOSOCOMIALE

1.1.1. Istoric
Infecţiile nosocomiale au existat din momentul în care s-au înfiinţat spitalele, dar
atenţia nu a fost focalizată asupra lor decât pe la mijlocul secolului al XIX lea.

Teodoric (1266), Girolamo Fracastoro (1488-1553), Ambroise Paré (1510 -1590),


Paracelsus (1493-1541), Ignaz Philipp Semmelweis (1818-1865), L.Pasteur
(1822-1895), R. Koch (1843-1910), J. Lister (1827-1912), Alexander Fleming
(1881-1955) sunt dintre cei care au introdus noţiuni şi reglementări legate de modul
de prevenire şi tratare a infecţiilor nosocomiale.

Florence Nightgale (1820-1910) a început prima campanie pentru a ridica


standardele spitalelor în materie de nursing.

Ignaz Semmelweis (1818-1865) şi Oliver Wendell Holmes (1841-1935) au obţinut


primele succese în controlul epidemiilor de spital şi al infecţiilor puerperale, prin
sublinierea spălatului pe mâini al personalului spitalelor, între contactele cu
pacientul, iar Joseph Lister a introdus conceptual de chirurgie aseptică].

În România, medici de prestigiu, cum sunt C. Davilla (1828-1884), V. Babes (1854-


1926) şi I. Cantacuzino (1863-1934), s-au remarcat prin implicarea lor în
combaterea infecţiilor nosocomiale prin introducerea unor instrucţiuni privind
izolarea bolnavilor contagioşi, reguli de asepsie şi antisepsie.

Odată cu introducerea terapiei cu antibiotice şi utilizarea decontaminantelor ca


metode de prevenţie a infecţiilor nosocomiale, s-a intrat în epoca modernă a istoriei
infecţiilor nosocomiale.

Denumirea de “nosocomial” vine din grecescul nosokomeion unde “nosos”


înseamnă boală şi “komeo” înseamnă a îngriji [9].
1.1.2. Definiţie şi date generale

Studiile realizate în întreaga lume au scos în evidenţă faptul că infecţiile


nosocomiale sunt una din importantele cauze de mortalitate şi morbiditate.

Datorită faptului că infecţiile nosocomiale sunt frecvent întâlnite, dovedeşte calitatea


deficitară a prestărilor de servicii din unităţile medico-sanitare şi produce costuri care
ar putea fi evitate.

Infecţia nosocomială este infecţia dobândită în unităţi medico-sanitare şi se


referă la orice boală datorată microorganismelor, recunoscută clinic sau prin
analize de laborator, care afectează bolnavul datorită internării acestuia în
spital şi îngrijirilor primite, fie pacientul spitalizat sau în tratament
ambulatoriu, fie personalul sanitar datorită activităţilor efectuate în servicii
spitaliceşti, de ambulatoriu sau unităţi de asistenţă medico-socială. Infecţiile
care au loc la mai mult de 48 de ore după momentul internării sunt considerate
nosocomiale.

Pentru ca o infecţie să fie dovedită ca nosocomială, trebuie să nu existe dovada că


infecţia era prezentă sau în perioada de incubaţie în momentul internării în spital.
Infecţia nosocomială este şi infecţia dobândită în spital, dar diagnosticată după
ieşirea din spital.

Dacă nu s-a schimbat agentul patogen sau dacă semnele nu arată o nouă infecţie,
nu se consideră infecţie nosocomială infecţia asociată cu o complicaţie sau o
extindere a unei infecţii prezente la internare.

Fiecare infecţie nosocomială trebuie dovedită că se datorează spitalizării sau


îngrijirilor medicale în unitaţile ambulatorii.

Costurile infecţiilor nosocomiale sunt mari, indiferent dacă sunt măsurate din punct
de vedere financiar sau al parametrilor de morbiditate şi mortalitate.
Prelungirea perioadei de spitalizare ar fi cel mai mare factor care contribuie la
creşterea costurilor.

Infecţiile nosocomiale sunt considerate una din problemele majore de sănătate


publică pentru toate serviciile spitaliceşti.

Ele apar datorită schimbărilor petrecute în ecosistemul uman, prin utilizarea


abuzivă a antibioticelor, prin falsa protecţie oferită de acestea, creşterea
prevalenţei gazdelor compromise, renunţarea la aplicarea severă a normelor
de igienă odată cu succesele antibiotico-terapiei, perturbarea raporturilor
dintre diferitele categorii de agenţi patogeni şi scăderea rezistenţei generale a
unor categorii populaţionale defavorizate.

Infecţiile nosocomiale sunt cunoscute şi sub alte denumiri: infecţii interioare, infecţii
intraspitaliceşti, infecţii supraadăugate, infecţii încrucişate sau crossinfection şi
hospitalism.

Infecţiile nosocomiale cele mai frecvente sunt infecţiile căilor urinare, ale
căilor respiratorii inferioare şi ale plăgilor chirurgicale. Studii realizate de OMS
au stabilit prevalenţă maximă în unităţile de terapie intensivă, în secţiile chirurgicale
şi ortopedice unde se tratează bolile acute. Prevalenţa este mai mare la pacienţii cu
o vulnerabilitate mai mare cauzată de vârsta avansată, bolile subiacente sau
chimioterapia.

Valorile indicatorilor de morbiditate şi letalitate la nivel mondial au caracter estimativ,


datorită faptului că incidenţa şi prevalenţa infecţiilor nosocomiale sunt
subevaluate.
1.2. FACTORI ETIOLOGICI ŞI FAVORIZANŢI ÎN INFECŢIILE
NOSOCOMIALE

1.2.1. Factori etiologici

Până la introducerea sulfamidelor şi a antibioticelor, cele mai importante forme de


infecţii dobândite în spital rămâneau cele care urmau operaţiilor şi naşterilor.
Principala cauză era Streptococul β–hemolitic, iar introducerea sulfamidelor şi a
penicilinei coincide cu reducerea importantă a cazurilor de infecţie nosocomială cu
acest germen. În anii 1950 şi începutul anilor 1960, Stafilococul aureus devine
patogenul numărul 1 care afectează plăgile chirurgicale. Ulterior, bacilii Gram
negativi enterici au devenit cauză majoră a infecţiilor nosocomiale. În spitalele de
pediatrie şi mai ales în maternităţi, apare Stafilococul epidermidis, iar 1 din 2000 de
pacienţi internaţi într-un spital decedează în urma unei infecţii contractată în mediul
spitalicesc.

Infecţiile nosocomiale se caracterizează printr-un spectru etiologic larg. Unele


dintre microorganismele incriminate sunt recunoscute ca patogene, multiplu
rezistente la antibiotice, iar altele sunt specii saprofite dezvoltând în anumite condiţii
procese infecţioase manifeste .

Originea agenţilor etiologici poate fi endogenă, sursa fiind însuşi bolnavul, cât şi
exogenă. Infecţia poate fi contractată atât în spital, când apare după o perioadă de
timp de la internare, cât şi în populaţia generală, declanşându-se imediat după
externare sau după un interval mai lung sau mai scurt de timp.

Agenţii bacterieni cel mai frecvent incriminaţi în etiologia infecţiilor


nosocomiale sunt:
Staphylococcus aureus, remarcându-se frecvenţa crescută a tulpinilor
meticilino-rezistente,
E.coli,
Klebsiella,
Pseudomonas aeruginosa,
Proteus,
Enterobacter,
Acinetobacter,
Serratia.

Specii mai rar întâlnite sunt:


Enterococul,
Streptococul β-hemolitic,
Shigella,
Salmonella,
Mycobacterium tuberculosis,
Mycobacterium chelorii (mai ales la pacienţii cu imunosupresie dobândită prin
infecţia HIV),
anaerobi (Clostridii),
coci şi bacili gram pozitivi şi gram negativi anaerobi.

Dintre bacteriile condiţionat patogene mai pot fi amintite: Citrobacter, Moraxella,


Campylobacter, Yersinia enterocolitica, Staphylococcus epidermidis, Str.mitis,
sanguis, salivarus, Pasteurella.

În perioada 2000-2005, în S.U.A s-a constatat o triplare a cazurilor de infecţii


nosocomiale cu Clostridium difficile, situaţie întâlnită şi în Europa.

Bacteriile potenţial patogene sunt agenţi bacterieni flotanţi sau rezistenţi


temporari, cu localizare largă (pe tegumente, pe mucoasa bucală, căi respiratorii
superioare, stomac, duoden, jejun, colon, vagin, uretră), cu o persistenţă variabilă,
putând fi uşor îndepărtaţi prin metode preventive, care produc infecţia când apare un
dezechilibru prin scăderea protecţiei naturale şi creşterea potenţialului patogen a
acestor bacterii.

Genul Candida, îndeosebi Candida albicans, determină infecţii cu caracter


iatrogen, datorită perturbării florei microbiene normale sub acţiunea antibioticelor şi a
scăderii rezistenţei organismelor.
Multe ciuperci sunt microorganisme oportuniste şi produc infecţii în timpul
tratamentului îndelungat cu antibiotice şi în condiţii de imunodeficienţă gravă
(Candida albicans, Aspergillus spp., Cryptococcus neoformans, Cryptosporidium).
Acestea sunt o cauză semnificativă a infecţiilor sistemice la pacienţi cu
imunodeficienţă.

Contaminarea aerului de către microorganisme transportate de aer, precum


Aspergillus spp., cu originea în praf şi sol, sunt deasemenea un motiv de îngrijorare,
în special în timpul construcţiei spitalelor. Infecţiile cauzate de Candida spp şi
Aspergillus spp reprezintă 90% din infecţiile fungice cu mortalitate şi morbiditate
ridicată. Candida albicans reprezintă 50-60% din infecţiile nosocomiale fungice.

Toate virusurile pot produce infecţii nosocomiale, cu prevalenţă mai mare


virusurile hepatitelor virale A, B, C, D, E, H, HIV, virusurile rujeolei, rubeolei,
herpesvirusurile, varicela-zoster, virusurile gripale şi paragripale, coronavirusurile,
virusul respirator sinciţial, adenovirusurile, enterovirusurile, rotavirusurile.

Se pot semnala şi infecţii nosocomiale de origine parazitară: Plasmodium,


Pneumocistis carinii, Toxoplasma gondi, Giardia lamblia.

Incidenţa agenţilor patogeni este specifică diferitelor secţii. De exemplu,


Escherichia coli se întâlneşte frecvent în secţiile de nou-născuţi şi sugari,
Streptococul β-hemolitic în spitalele de copii, Proteus, Pseudomonas
aeruginosa, Escherichia coli în secţiile de urologie şi arşi, Stafilococul în
serviciile de ortopedie.

Aceste microorganisme au o răspândire largă în mediul spitalicesc, selecţionându-


se tulpini agresive multiple rezistente la antibiotice.

În spitale, antibioticele exercită o presiune selectivă asupra microorganismelor,


realizând condiţii pentru selecţia de microorganisme multiplu rezistente şi
condiţii favorizante pentru implantarea lor pe organisme slăbite, sensibile, datorită
multiplelor investigaţii sau tratamente aplicate pe termen lung, ducând la
dezechilibre între populaţia microbiană autohtonă, permanentă, şi populaţia
microbiană flotantă, temporară reprezentată de specii neadaptate sau puţin
adaptate. Prezenţa acestor microorganisme pe tegumente sau mucoase nu se
manifestă clinic în condiţii normale, datorită intervenţiei mecanismelor naturale ai
apărării antiinfecţioase. În infecţia nosocomială încrucişată, transferul tulpinilor
rezistente este bi- şi multidirecţional, fiind întâlnite în cadrul unor servicii (secţii de
arşi, nou-născuţi, dializă renală, terapie intensivă), între diferite servicii sau între
serviciile medico-sanitare şi populaţia generală.

Unele bacterii sunt rezistente faţă de anumite clase de agenţi antimicrobieni şi de


aceea nu pot fi folosiţi în tratament singuri. Chiar şi bacteriile care în mod normal
sunt sensibile la agenţii antibacterieni, pot câştiga rezistenţă.

Folosirea generalizată a antibioticelor pentru tratamentul profilactic este


principalul factor determinant de rezistenţă.

Folosirea îndelungată a unui produs antimicrobian, duce la apariţia rezistenţei la


acel produs, iar bacteriile respective se pot propaga în cadrul spitalicesc.

Rezistenţa bacteriană poate fi simplă (un singur antibiotic), multiplă (mai multe
antibiotice), încrucişată (bacterii cu structură asemănătoare şi antibiotice cu ţintă
moleculară similară), transferabilă (la bacterii cu ţintă moleculară similară sau
diferită).

1.2.2. Factori favorizanţi

Pacientul este expus în timpul spitalizării la o mare varietate de agenţi microbieni.


Contactul dintre microorganism şi pacient nu produce în mod obligatoriu o boală
clinică, având în vedere faptul că alţi factori pot influenţa natura şi frecvenţa
infecţiilor nosocomiale, şi anume caracteristicile microorganismului, rezistenţa lui la
antibiotice, virulenţa şi cantitatea materialului infecţios.

Infecţia poate fi cauzată de un microorganism luat de la altă persoană în spital sau


din propria floră endogenă. Infecţia se poate produce şi prin obiecte contaminate
sau prin substanţe recent contaminate provenite de la un alt factor uman de infecţie
(infecţie ambientală).

Factorii importanţi de vulnerabilitate a pacientului care influenţează posibilitatea de a


contacta o infecţie nosocomială sunt vârsta, în special vârstele extreme (nou-
născuţi şi vârstnici) [96,97], starea imunităţii, orice boală subacută şi
intervenţii în scop terapeutic şi diagnostic.

Pacienţii cu boli cronice, tumori maligne, leucemie, diabet zaharat


(hiperglicemia peste 175 mg/dl este un factor de risc postoperator),
insuficienţă renală sau SIDA, au o mai mare vulnerabilitate la infecţiile produse
de agenţii patogeni oportunişti. Acestea din urmă, sunt infecţii cauzate de
microorganisme care în mod normal sunt inofensive, de exemplu cele care fac parte
din flora bacteriană normală, dar pot deveni patogene atunci când sistemul imunitar
este compromis.

Centrele medicale de îngrijire sunt un mediu unde intră în contact persoanele


infectate cu persoanele expuse la un risc ridicat de infectare. Pacienţii spitalizaţi
care au infecţii sau sunt purtători de microorganisme patogene sunt focare
potenţiale de infecţie pentru ceilalţi pacienţi şi personalul medical. Pacienţii care
contractează infecţia în spital constituie şi ei un focar de infecţie. Condiţiile de
aglomerare în interiorul spitalelor, transferul frecvent al pacienţilor de la o unitate
sanitară la alta şi concentrarea pacienţilor foarte vulnerabili în acelaşi loc (nou-
născuţi, pacienţii arşi, persoanele de la terapie intensivă) contribuie la manifestarea
infecţiilor nosocomiale. Flora microbiană poate contamina obiecte, dispozitive sau
materiale care ulterior intră în contact cu spaţii vulnerabile al corpului pacienţilor [16].

Factorii favorizanţi ai infecţiei nosocomiale cu bacterii condiţionat patogene


sunt multipli:
 construcţia şi funcţionalitatea necorespunzătoare a unităţilor medicale,
circuite defectuoase, lipsa apei, nerespectarea măsurilor de igienă şi de
dezinfecţie privind bolnavii, instrumentarul, lenjeria de corp şi de pat,
supraaglomerarea spaţiilor, spitalizări de lungă durată, personal insuficient şi
cu pregătire profesională necorespunzătoare, insuficienta supraveghere
epidemiologică şi de laborator a serviciilor medico-sanitare
 contaminarea mediului ambiant cu produse patologice în timpul intervenţiilor
invazive
 existenţa unor condiţii optime de supravieţuire şi diseminare a agenţilor
patogeni
 intervenţii medico-chirurgicale invazive în scop diagnostic şi terapeutic
(cateterism, bronhoscopie, traheostomie, citoscopie, laparoscopie, intervenţii
pe inimă sau plămâni)
 terapia cu corticoizi, citostatice, imunodepresive
 abuzul de antibiotice
 malnutriţia
 vârsta (prematuri, nou-născuţi, sugari, bătrâni cu boli cornice şi anergizante)

1.3. Procesul epidemiologic în infecţiile nosocomiale

1.3.1. Surse de agenţi patogeni

Sursele de agenţi patogeni în infecţiile nosocomiale pot fi:


 bolnavi cu variate maladii sau persoane cu infecţii în incubaţie sau atipice
care beneficiază de prestaţii medico-sanitare
 purtători de agenţi cu potenţial nosocomial, preinfecţioşi, sănătoşi sau foşti
bolnavi (convalescenţi sau cronici)
 personalul medico-sanitar
 personalul de întreţinere a igienei mediului de spital
 personalul auxiliar ( de la bucătărie, spălătorie, magazie )
 practicanţi
 vizitatori

Pacienţii cu infecţii stafilococice cutanate (piodemite, furunculoze, impetigo), cu


arsuri, cu plăgi, pneumonii stafilococice şi supuraţii bronho-pulmonare, personalul
medico-sanitar cu infecţii stafilococice cutanate sunt de cele mai multe ori surse de
diseminare a infecţiilor nosocomiale.
Purtătorii nazali de stafilococ coagulazo-pozitiv au o incidenţă ridicată în mediul
spitalicesc, dar şi în masa populaţiei, existând o relaţie strânsă între gradul de
contaminare a aerului şi frecvenţa purtătorilor. Ei pot fi purtători cronici, intermitenţi şi
ocazionali.

Alte rezervoare de stafilococ sunt faringele, ombilicul, axilele şi perineul.

În cazul bacteriilor Gram negative, condiţionat patogene, ca Pseudomonas


aeruginosa, Klebsiela, Proteus, uneori nu se poate stabili etiologia reală a stărilor
patologice şi de aceea este dificil de a evidenţia rolul bolnavilor ca izvoare principale
de infecţie.

Există o proporţie ridicată de purtători de Klebsiella pneumoniae, explicată prin


uşurinţa şi rapiditatea diseminării tulpinilor de Klebsiella în mediul spitalicesc, mai
ales când intervin defecţiuni în funcţionalitate.

Purtătorii intestinali şi nazali de Pseudomonas aeruginosa sunt prezenţi într-un


procent ridicat printre prematuri (≈70%), dar şi în rândul mamelor (≈18%) şi a
personalului medico-sanitar (≈5%).

Observaţiile clinico-epidemiologice şi bacteriologice în infecţiile enterale produse de


unele tipuri de Escherichia coli, arată importanţa bolnavilor, ca principale izvoare de
infecţie. Chiar şi în perioada de convalescenţă, bolnavii elimină germeni, în număr
mai mic, dar suficient ca fostul bolnav să constitue izvor de infecţie.

1.3.2. Moduri şi căi de transmitere

Bacteriile care produc infecţii nosocomiale pot fi transmise în mai multe


moduri:
 Pentru flora permanentă sau temporară a pacientului (infecţie endogenă).
Bacteriile prezente în flora normală produc infecţii prin transmiterea în locuri
din afara habitatului natural (căile urinare), deteriorarea ţesuturilor (plăgi) sau
un tratament inadecvat cu antibiotice care permite proliferarea excesivă a
unor microorganisme cum este Clostridium difficile. Bacteriile gram negative
din aparatul digestiv cauzează adesea infecţii la nivelul plăgilor chirurgicale
abdominale sau infecţii urinare la pacienţii supuşi la cateterism.
 Pentru flora altui pacient sau membru al personalului (infecţie încrucişată
exogenă). Bacteriile se transmit de la un pacient la altul: prin intermediul
contactului direct dintre pacienţi (mâini, picături de salivă sau altor fluide ale
corpului), prin aer (picături sau praf contaminat cu bacterii de către un
pacient), prin intermediul personalului medical contaminat în timpul acordării
îngrijirii pacientului (mâini, haine, nas şi gât) care se transformă în transmitere
temporară sau permanentă şi care ulterior transmite bacteriile la alţi pacienţi
în timpul contactului direct în perioada acordării îngrijirilor medicale, prin
intermediul obiectelor contaminate de către pacient, mâinile personalului,
vizitatori sau alte focare de infecţie ambientale (apă şi alte lichide, alimente).
 pentru flora mediului unde se acordă îngrijiri medicale (infecţii ambientale
exogene endemice sau epidemice)

Mai multe tipuri de microorganisme supravieţuiesc în mediul de spital:


- în apă, zone umede şi uneori în produse sterile sau dezinfectante (Pseudomonas,
Acinetobacter, Mycobacterium)
- în articole ca lenjeria de pat, echipament şi accesorii folosite în timpul îngrijirii
medicale. Curăţirea în mod normal limitează riscul de supravieţuire a bacteriilor,
deoarece majoritatea microorganismelor au nevoie de condiţii umede sau calde şi
substanţe nutritive pentru a supravieţui
- în alimente
- în praful fin şi în nucleele de picături generate de tuse sau vorbit (bacteriile cu un
diametru de cel puţin 10μm rămân în aer pe o perioadă de mai multe ore şi se pot
inhala în acelaşi fel ca şi praful fin).

Oamenii sunt rezervorul principal de microorganisme, ca transmiţător principal, mai


ales în timpul tratamentului şi în calitate de receptor de microorganisme, putându-se
astfel transforma într-un nou rezervor.
Modul direct de transmitere a germenilor de la organismul sursă de infecţie la
organismele receptive se realizează prin contactul direct între pacienţi şi între
pacienţi şi personalul medico-sanitar.

Modul indirect de transmitere a germenilor predomină în infecţiile


nosocomiale, fiind vehiculaţi de la surse la receptivi, agenţi rezistenţi în mediul
ambient. Aerul, apa, alimentele, obiectele folosite cu ocazia prestărilor medicale
(termometre, stetoscoape) sau intervenţiile cu caracter invaziv (sonde, catetere),
medicamente, soluţii perfuzabile, mâinele, insectele, rozătoarele pot interveni
singular sau asociativ în transmiterea infecţiilor nosocomiale.

În cazul stafilococului, diseminarea de la purtători are loc prin contact direct, prin
intermediul mâinilor contaminate şi pe cale aeriană prin picături şi praf, aceasta
constituind modalitatea principală de contaminare a obiectelor din mediul ambient,
prin intermediul cărora se realizează transmiterea prin contact al stafilococului.

În cazul bacteriilor gram negative, trebuie amintit mecanismul fecal-oral propriu


infecţiilor enterice, în care mâinile contaminate a bolnavilor şi a personalului
medico-sanitar, joacă rol primordial, dar şi posibilitatea transmiterii aerogene.

Tot în cazul bacteriilor gram negative există posibilitatea autoinfectării cu


microorganisme existente în tractul intestinal în condiţiile dezechilibrului microbian
creat de antibiotico-terapie.

Trebuie menţionate ca vehicule în infecţiile cu bacterii Gram negative


(Pseudomonas aeruginosa, Klebsiella, Proteus, Escherichia coli), o gamă variată de
obiecte (catetere, diferite instrumente, bronhoscoape, forcepsuri, aparate de
aerosoli, măşti de oxigen), soluţii medicamentoase considerate sterile şi soluţii
antiseptice.

1.3.3. Populaţia receptivă

Receptivitatea la infecţiile nosocomiale diferă în funcţie de grupele de risc la care


sunt prezente deficienţe ale rezistenţei generale nespecifice şi ale imunităţii.
Populaţia receptivă este formată din bolnavii spitalizaţi cu dezechilibru între flora
proprie autohtonă şi flora supraadăugată din unităţile medicale, dezechilibru
favorizat de utilizarea nediscriminatorie a antibioticelor.

Există grupuri cu risc crescut pentru infecţiile nosocomiale: nou-născuţi şi sugari


(mai ales prematurii, distroficii şi cei alimentaţi artificial) [96], persoanele în vârstă,
persoanele cu obezitate [97], traumatizaţii chirurgical şi accidental, arşii, beneficiarii
de transplante, bolnavii cu maladii cronice, diabeticii, sarcina şi parturiţia, bolnavii cu
imunodeficienţă umorală, celulară şi mixtă, cu depresie imunitară prin iradiere,
imunoterapie, tratament cortizonic, sau cu SIDA [62,104].
Cunoaşterea grupelor de risc şi a factorilor asociaţi cu infecţiile nosocomiale este
esenţială pentru reducerea costurilor umane şi sociale legate de aceste infecţii
[74,101,102].

1.3.4. Formele de manifestare ale procesului epidemiologic

Formele de manifestare ale procesului epidemiologic în infecţiile nosocomiale sunt


variate şi depind de raportul cantitativ şi calitativ dintre diferiţi factori determinanţi şi
favorizanţi.
Există trei forme de manifestare a procesului epidemiologic în infecţiile nosocomiale:
 manifestări sporadice
 manifestări endemice
 manifestări epidemice.

Manifestarea sporadică, aparent predominantă, este greu de surprins dacă nu


există o preocupare susţinută pentru supravegherea clinico-epidemiologică şi
bacteriologică a unităţilor spitaliceşti. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru
neutralizarea cazurilor, cât şi neutralizarea căilor şi a factorilor care au favorizat
transmiterea, se creează posibilitatea unei masive diseminări a germenilor în mediul
spitalicesc, cu infectarea altor organisme, determinând un episod epidemic cu
număr mai mic sau mai mare de cazuri.
Manifestarea endemică în realitate este cea mai frecventă, situaţii de acest gen
apărând în serviciile de spital extrem de solicitate, cu mari aglomerări de bolnavi şi
posibilităţi largi de diseminare a germenilor şi implică o cumulare de factori
favorizanţi a căror prezenţă este deseori ignorată sau a căror neutralizare este
neglijată. Depistarea infecţiilor nosocomiale în manifestarea endemică necesită
supravegherea continuă epidemiologică, clinică şi de laborator, fiind necesară
perfecţionarea metodelor pentru stabilirea filiaţiei cazurilor.

Izbucnirile epidemice apar în momentul când se depăşeşte pragul critic, prin


cumularea unui număr de cauze şi condiţii, cum ar fi nedepistarea la timp a
izvoarelor de infecţie şi existenţa factorilor favorizanţi care conduc la
insuficienta asigurare a unei bune funcţionalităţi. Manifestarea epidemică poate
avea intensităţi variate. Agenţii patogeni pot proveni atât din mediul de spital cât şi
din populaţia generală, existând o relaţie directă între infecţiile nosocomiale şi
infecţiile comunitare. Manifestarea epidemică constituie, deseori, o surpriză pentru
clinicianul neavizat. Amploarea şi uneori gravitatea acesteia, impune sprijinul de
urgenţă al epidemiologului şi al bacteriologului.
Epidemiile de spital apar în secţiile cu risc: secţia de nou-născuţi, pediatrie,
arşi, urologie, terapie intensivă, hemodializă.

1.3.5. Programe de control a infecţiilor nosocomiale

Prevenirea infecţiilor nosocomiale constituie o responsabilitate a tuturor persoanelor


şi a tuturor serviciilor care acordă îngrijire medicală. Toţi trebuie să colaboreze
pentru a reduce riscul de infectare atât a pacienţilor cât şi a personalului medical.

Programele de control a infecţiilor sunt eficace cu condiţia să cuprindă activităţi de


supraveghere şi prevenire, iar personalul să fie pregătit profesional. Trebuie să
existe susţinere eficace la nivel naţional şi regional.

1.3.5.1. Programe naţionale şi regionale


Pentru a sprijinii spitalele în lupta împotriva infecţiile nosocomiale, autorităţile de
sănătate trebuie să stabilească un program naţional condus de un organism
guvernamental şi care cuprinde următoarele:
 stabilirea obiectivelor naţionale corespunzătoare, compatibile cu alte
obiective naţionale de acordare de îngrijire medicală
 formularea şi actualizarea continuă a orientărilor de supravghere,
prevenire a infecţiilor nosocomiale, precum şi practicile medicale
recomandate
 creerea unui sistem naţional pentru supravegherea anumitor infecţii
şi evaluarea calităţii intervenţiilor medicale
 creerea unor programe de perfecţionare continuă a personalului
medical
 facilitarea accesului la materiale şi produse esenţiale pentru igiena şi
siguranţa pacienţilor.

1.3.5.2. Programele din spitale

Fiecare spital trebuie să-şi stabilească un program de muncă anual pentru


evaluarea şi promovarea unei bune activităţi de îngrijire medicală, izolarea
corespunzătoare, sterilizarea şi alte practici, capacitatea personalului şi
supravegherea epidemiologică. Spitalele trebuie să-şi proporţioneze resursele în
aşa fel încât să-şi poată susţine acest program.

Comitetul de control a infecţiilor implică o cooperare multidisciplinară între


serviciul de administraţie, personalul medical şi alţi lucrători din domeniul
sanitar, microbiologia clinică, farmacie, centrele de aprovizionare, curăţenie şi
formarea profesională. Responsabilitatea directă de promovare şi eficacitate a
programului este a administraţiei şi personalului medical.

Controlul infecţiilor nosocomiale se realizează de către personal medical calificat,


incluzând medici şi alt personal medical, de exemplu asistente.
Un instrument important pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale este manualul de
control a infecţiilor care cuprinde instrucţiunile şi practicile recomandate pentru
acordarea îngrijirii pacientului. Echipa de control al infecţiilor trebuie să pregătească
şi să actualizeze manualul, care trebuie supus unei revizii şi trebuie aprobat de
Comitetul de control al infecţiilor nosocomiale. Manualul trebuie să ajute personalul
care se ocupă de pacienţi şi trebuie să fie actualizat în timp util.

1.3.5.3. Responsabilitatea de control al infecţiilor

1.3.5.3.1. Rolul managementului spitalului


Cadrul administrativ şi de gestiune medicală a spitalului trebuie să îndeplinească
rolul de lider pentru sprijinirea programului de control a infecţiilor. Are următoarele
responsabilităţi :
 stabilirea unui Comitet de control a infecţiilor cu caracter multidisciplinar
 căutarea resurselor adecvate pentru un program de monitorizare a infecţiilor
şi aplicarea metodelor de prevenire adecvate
 asigurarea educaţiei şi formării profesionale a tuturor angajaţilor prin
intermediul sprijinirii programelor de prevenire a infecţiilor în ceea ce priveşte
tehnicile de dezinfectare şi sterilizare
 realizarea unui examen periodic în ceea ce priveşte frecvenţa infecţiilor
nosocomiale şi eficacitatea intervenţiilor în combaterea lor
 examinarea, aprobarea şi exercitarea politicilor aprobate de Comitetul de
control a infecţiilor
 să se asigure că echipa de control a infecţiilor are autoritatea necesară pentru
a facilita funcţionarea adecvată a programului
 participă la investigaţiile de focare.

1.3.5.3.2. Rolul medicului !!!


Medicii au o responsabilitate deosebit de importantă în prevenirea şi controlul
infecţiilor nosocomiale. Ei trebuie :
 să acorde direct îngrijire pacientului utilizând practice care reduc infecţia la
minim
 să urmeze practici de igienă corespunzătoare ( spălarea mâinilor)
 să colaboreze cu Comitetul de control al infecţiilor
 să sprijine echipa de control a infecţiilor
 să-şi apere pacienţii de cei infectaţi şi de personalul medical care poate
infecta pacienţii
 să îndeplinească practicile aprobate de Comitetul de control a infecţiilor
 să obţină specimene microbiologice adecvate atunci când există o infecţie
 informarea echipei în ceea ce priveşte cazurile de infecţii nosocomiale
 respectarea recomandărilor de folosire a antibioticelor
 informarea pacienţilor, a vizitatorilor şi a personalului despre tehnicile de
prevenire şi transmitere a infecţiilor
 instituirea unui tratament adecvat pentru orice infecţie care există şi luarea
măsurilor necesare pentru a împiedica transmiterea la alte personae.

1.3.5.3.3. Rolul medicului microbiolog


Microbiologul are următoarele responsabilităţi :
 administrarea probelor luate de la pacienţi şi personal, pentru a mări la maxim
posibilitatea unui diagnostic microbiologic corespunzător
 elaborarea unui plan de colectare, transport şi manipulare a probelor în mod
corespunzător
 să se asigure că practicile laboratorului sunt efectuate în conformitate cu
normele corespunzătoare
 să se asigure că laboratorul urmează practici sigure pentru prevenirea
infecţiei la personal
 să realizeze probe de susceptibilitate la antibiotice în conformitate cu normele
internaţionale cunoscute şi prezentarea rapoartelor de prevalenţă a
rezistenţei
 supravegherea procesului de sterilizare şi dezinfecţie atunci când este
necesar
 trimiterea rezultatelor în timp util la Comitetul de control al infecţiilor
 realizarea tipologiei epidemiologice a microorganismelor din mediul ambiant
atunci când este cazul.
1.3.5.3.4. Rolul farmacistului
Farmacistul spitalului are următoarele responsabilităţi :
 obţinerea, stocarea şi distribuirea produselor farmaceutice, urmând practicile
care limitează transmiterea potenţialilor agenţi infecţioşi la pacienţi
 distribuirea medicamentelor antiinfecţioase
 obţinerea şi punerea în folosinţă a vaccinurilor şi serurilor atunci când este
necesar
 păstrarea unui registru cu antibioticele distribuite la departamentele de
îngrijire medicală
 furnizarea Comitetului de folosire de antibiotice şi Comitetului de control a
infecţiilor, rapoarte despre tendinţele de folosire a unui anumit produs
 să aibă disponibile informaţii despre dezinfectanţi, antiseptice şi alţi agenţi
antiinfecţioşi
 să intervină în practicile de sterilizare şi dezinfectare a spitalului.

1.3.5.3.5. Rolul asistentei medicale!!!!!!!


Îndeplinirea practicilor de îngrijire a pacienţilor pentru controlul infecţiilor este sarcina
asistentelor medicale . Ele trebuie să cunoască anumite practici pentru a evita
manifestarea şi propagarea infecţiilor, şi utilizarea practicilor corespunzătoare pentru
toţi pacienţii în timpul internării în spital.

!Asistenta sefă are următoarele responsabilităţi:


 participarea la întrunirile Comitetului de control a infecţiilor,
 promovarea dezvoltării şi îmbunătăţirii tehnicilor de îngrijire a asistentelor şi
revizuirea constantă a normelor de asistenţă medicală aseptică, cu aprobarea
Comitetului de control a infecţiilor,
 crearea unor programe de formare pentru asistenţii medicali,
 supraveghează dacă se pun în practică tehnicile de prevenire a infecţiilor în
locuri specializate, cum ar fi sala de operaţie, secţia de terapie intensivă,
secţia de nou-născuţi şi maternitatea,
 monitorizează îndeplinirea normelor de către personalul de asistente
medicale,
 menţine condiţiile de igienă în conformitate cu normele spitalului,
 monitorizează tehnicile aseptice, inclusiv spălatul mâinilor,
 să informeze imediat medicul cu privire la orice suspiciune de infecţie,
 atunci când este imposibil să anunţe medicul, trebuie să izoleze bolnavul şi
să ordone recoltarea de probe de la orice pacient care prezintă semne ale
unei boli transmisibile,
 limitarea expunerii pacientului la infecţii care pot fi luate de la vizitatori, de la
personalul de serviciu, alţi pacienţi sau echipament de diagnostic şi
tratament,
 să menţină în condiţii de siguranţă corespunzătoare stocurile de
echipamente, medicamente sau alte provizii pentru îngrijirea pacienţilor.

1.3.5.3.6. Rolul departamentului central de sterilizare!!!


Departamentul central de sterilizare serveşte tuturor departamentelor unui spital,
inclusiv sălile de operaţie. Responsabilitatea managementului de zi cu zi este
atribuită unui membru al personalului de asistenţă medicală sau altei persoane cu
calitate corespunzătoare, experienţă şi care cunoaşte echipamentele medicale.

Cei responsabili cu sterilizarea trebuie să cureţe, decontamineze, testeze, să


pregătească pentru folosinţă şi să păstreze aseptic tot echipamentul steril al
spitalului. Lucrează în colaborare cu Comitetul de control a infecţiilor şi cu alte
programe ale spitalului pentru a stabili şi monitoriza normelor de curăţenie şi
decontaminarea echipamentelor.

Şeful acestui serviciu are următoarele obligaţii :


 supraveghează utilizarea unor metode diferite fizice, chimice şi bacteriologice
pentru a monitoriza procesul de sterilizare,
 să se asigure de întreţinerea tehnică a echipamentului în conformitate cu
normele naţionele şi recomandările producătorului,
 să anunţe orice defecţiune personalului de conducere, de întreţinere şi control
a infecţiilor,
 să păstreze registre complete privind autoclavarea şi să se asigure de
disponibilitatea pe termen lung a acestor registre,
 să colecteze în intervale regulate materialele sterile expirate la toate unităţile,
 să colaboreze cu Comitetul de control a infecţiilor, cu serviciul de asistenţă
medicală, sălile de operaţie, serviciul de transport, farmacie, serviciul de
întreţinere şi alte servicii ale spitalului.

1.3.5.3.7. Rolul serviciului de alimentaţie


Şeful serviciului de alimentaţie trebuie să cunoască normele de siguranţă
alimentară, formarea personalului, depozitarea şi prepararea alimentelor, folosirea
echipamentului şi are următoarele responsabilităţi:
 definirea criteriilor de cumpărare a produselor alimentare, folosirea
echipamentului şi procedurile de curăţare pentru a menţine alimentele la un
grad ridicat de siguranţă
 să verifice dacă echipamentul utilizat şi toate locurile de muncă şi depozitare
sunt păstrate curate
 să stabilească normele şi să dea indicaţii scrise despre spălatul mâinilor,
hainele adecvate, responsabilităţile personalului şi obligaţiile de dezinfecţie
zilnică
 să se asigure că metodele de depozitare, preparare şi distribuire a
alimentelor evită contaminarea lor cu microorganisme
 să dea instrucţiuni scrise pentru curăţarea farfuriilor după folosinţă, inclusiv
pentru pacienţii infectaţi sau izolaţi atunci când este cazul
 să se asigure că se foloseşte un sistem adecvat de eliminare a deşeurilor
 stabilirea unui program de formare a personalului cu privire la preparare,
curăţare şi siguranţa alimentelor
 stabilirea unor programe de analiză a riscurilor în puncte critice de control,
dacă este cazul.

1.3.5.3.8. Rolul serviciului de spălătorie


Serviciul de spălătorie are următoarele obligaţii :
 distribuirea halatelor şi formularea unei politici despre uniformele fiecărui
departament şi grup de angajaţi şi menţinerea unui stoc suficient,
 stabilirea unor norme de strângere şi transport a hainelor murdare,
 să stabilească metoda de dezinfectare a lenjeriei de pat infectate, fie înainte
de a o spăla la spălătorie, fie după aceea,
 să stabilească norme pentru protecţia hainelor curate împotriva contaminării
lor în timpul transportului de la spălătorie la locul unde urmează să fie folosite,
 să stabilească un sistem adecvat de intrare şi ieşire a hainelor şi separarea
zonei cu haine curate de cea cu haine murdare,
 să stabilească metodele de spălare (temperatură, durată),
 să supravegheze siguranţa personalului din spălătorie prin evitarea
contactului cu obiecte ascuţite sau tăioase sau haine contaminate cu agenţi
potenţiali patogeni.

1. 3.5.3.9. Obligaţiile serviciului de curăţenie


Serviciul de curăţenie se ocupă cu curăţenia generală şi periodică a tuturor
suprafeţelor şi de menţinerea unor condiţii stricte de igienă într-o unitate. În
colaborare cu Comitetul de control a infecţiilor, are următoarele obligaţii:
 să împartă spitalul în zone diferite în funcţie de necesităţile diferite de
curăţare,
 să stabilească norme de curăţare adecvate,
 să stabilească norme de colectare, transport şi eliminare a diferitelor tipuri de
deşeuri,
 să se asigure că dispozitivele cu săpun lichid şi hârtie de toaletă sunt
alimentate în mod regulat,
 să informeze serviciul de întreţinere despre orice problemă a clădirii care
necesită reparaţii,
 să îngrijească florile şi plantele din zonele publice,
 să controleze prezenţa dăunătoarelor (insecte, rozătoare),
 să ofere pregătire adecvată tuturor angajaţilor noi şi, periodic, celorlalţi, să îi
instruiască în momentul în care se introduce o nouă tehnică,
 să stabilească metode de curăţare şi dezinfecţie a articolelor de pat (saltele,
perne),
 să stabilească perioadele generale de spălare a perdelelor şi a diviziunilor
paturilor,
 să examineze planurile de renovare sau mobilierul nou, inclusiv paturi
speciale pentru pacienţi, pentru a determina modul de curăţare.

Trebuie să existe un program continuu de formare a personalului, care să sublinieze


igiena personală, importanţa spălării frecvente şi atente a mâinilor şi metodele de
curăţare. Personalul trebuie să înţeleagă cauzele care duc la contaminarea spaţiilor
şi cum pot fi limitate, inclusiv modul de acţiune a dezinfectanţilor. Personalul care se
ocupă de curăţenie trebuie să comunice cu personalul medical dacă a contractat o
anumită infecţie, în special la nivelul pielii, a aparatului digestiv sau a căilor
respiratorii.

1.3.5.3.10. Rolul serviciului de întreţinere

Serviciul de întreţinere are următoarele responsabilităţi :


 să colaboreze cu personalul care se ocupă de curăţenie, cu personalul
medical şi să se asigure de identificarea şi repararea imediată a oricărui
defect,
 să realizeze inspecţii şi să întreţină regulat sistemul de căldură, răcire,
conexiuni electrice, aer condiţionat şi să ţină registre cu aceste activităţi,
 să stabilească procedeele de reparaţie în caz de urgenţă la departamentele
esenţiale,
 să supravegheze siguranţa mediului din afara spitalului (evacuarea
deşeurilor, sursele de apă),
 participarea la selectarea echipamentului şi întreţinerea cerută de asistenţa
tehnică,
 verificarea, curăţirea şi înlocuirea regulată a filtrelor tuturor aparatelor de
ventilaţie şi de umiditate,
 verificarea autoclavelor şi intreţinerea regulată a acestora,
 monitorizarea termometrelor frigiderelor din depozitele farmaceutice,
laboratoare, bucătării,
 inspecţia periodică a suprafeţelor pentru a se asigura că sunt întreţinute
netede şi lavabile,
 repararea oricărei crăpături în pereţi sau în ramele ferestrelor,
 să anunţe Serviciul de control al infecţiilor în cazul unei întreruperi anticipate
a serviciilor sanitare sau a aerului condiţionat.

1.3.5.3.11. Rolul serviciului de igienă al spitalului (S.P.C.I.N.)


Având în vedere faptul că prevenirea şi controlul infecţiilor nosocomiale este un
obiectiv important în activitatea medicală, S.P.C.I.N. supraveghează modul în care
atât personalul medico-sanitar cât şi personalul auxiliar sanitar respectă atribuţiile se
serviciu cu privire la reducerea numărului de infecţii nosocomiale.

S.P.C.I.N. are următoarele responsabilităţi:


 organizarea unui program de supraveghere epidemiologică a infecţiilor
nosocomiale,
 să participe, alături de farmacie, la stabilirea unui program de supraveghere a
consumului de antibiotice
 să se asigure că practicile de îngrijire a pacienţilor sunt adecvate pentru
gradul de risc la care sunt expuşi,
 să verifice eficienţa metodelor de dezinfecţie şi sterilizare şi a sistemelor
stabilite pentru a îmbunătăţi curăţenia din spital,
 să participe la creerea şi oferirea de programe de educaţie pentru personalul
medical,
 să ofere consultanţă de specialitate, analiză şi gestiune în cercetarea şi
controlul focarelor,
 să participe la formularea şi aplicarea iniţiativelor naţionale de control a
infecţiilor şi să realizeze investigaţii despre igienă şi controlul infecţiilor
nosocomiale în unităţile locale, naţionale şi internaţionale.

1.3.6.2. Profilaxia şi combaterea infecţiilor nosocomiale

Deoarece infecţiile nosocomiale nu pot fi pe deplin învinse, dată fiind multitudinea


factorilor care le întreţin, trebuie să fim conduşi în acţiunile noastre pe perceptul
profilactic, în aşa fel încât infecţiile nosocomiale să poată fi limitate.
Profilaxia infecţiilor nosocomiale include complexul de măsuri prin care se
acţionează asupra factorilor determinanţi şi favorizanţi ai procesului
epidemiologic, cu scopul de a reduce la minim riscul de apariţie şi răspândire
a acestora.

Educarea continuă a personalului medical, reducerea factorilor de risc şi


stabilirea de către comitetele naţionale a unor linii directoare sunt necesare pentru
scăderea infecţiilor nosocomiale.

Comitetul de Control al infecţiilor nosocomiale din spital prin programul de


supraveghere a infecţiilor trebuie să determine măsurile generale şi specifice utile
pentru a controla infecţiile şi trebuie să treacă în revistă şi să recomande antiseptice
şi dezinfectante specifice pentru a fi folosite în spital.

Spălatul mâinilor este cel mai sigur şi important mijloc preventiv în infecţiile
nosocomiale în spitale. Folosirea agenţilor de spălare a mâinilor ce conţin
antiseptice este importantă înaintea procedurilor invazive şi în unităţile de terapie
intensivă.

Rata infecţiilor nosocomiale poate fi redusă cu până la 40% prin respectarea


regulilor de dezinfecţie a mâinilor.

O senzaţie de arsură la dezinfectarea mâinilor reprezintă un avertisment important


de deteriorare a barierei cutanate. În acest caz, trebuie evitate acţiunile dăunătoare
pielii şi trebuie asigurată protecţia pielii prin utilizarea unor produse de îngrijire
aplicate mai des.

Pe lângă spălarea mâinilor, mănuşile joacă un rol important în reducerea


riscurilor de transmitere a microorganismelor. Mănuşile sunt purtate din trei
motive importante în spital. În primul rând, sunt purtate pentru a oferi o barieră de
protecţie şi pentru a preveni contaminarea mâinilor personalului sanitar. În al doilea
rând, sunt purtate pentru a reduce probabilitatea ca microorganismele prezente pe
mâinile personalului să fie transmise la pacienţi în timpul îngrijirilor sau a
procedurilor invazive care implică atingerea mucoaselor şi a pielii pacientului. În al
treilea rând, mănuşile sunt purtate pentru a reduce probabilitatea transmiterii
microorganismelor de la un pacient la altul. În această situaţie, mănuşile trebuie
schimbate după contactul cu fiecare pacient, iar mâinile trebuie spălate după
îndepărtarea mănuşilor.

!!!Principalele măsuri de profilaxie se adresează căilor de transmisie prin


neutralizarea factorilor care pot favoriza diseminarea germenilor, acestea fiind
următoarele:
 asigurarea unor circuite funcţionale corespunzătoare în cadrul complexului
funcţional al spitalului
 dezinfecţia profilactică care are ca scop distrugerea germenilor şi
neutralizarea căilor de transmitere
 exploatarea igienico-sanitară a spaţiilor şi instalaţiilor, creându-se condiţii
pentru mişcarea personalului şi a materialelor fără pericol de intercontaminare
 organizarea periodică a decontaminării, dezinfecţiei şi deratizării
 asigurarea asepsiei în intervenţiile medicale printr-o sterilizare
corespunzătoare a instrumentarului, a soluţiilor medicamentoase,
manipularea şi administrarea în condiţii care să menţină asepsia acestora
 crearea unor deprinderi corespunzătoare de igienă individuală şi colectivă şi
controlul zilnic al igienizării bolnavilor, personalului şi mediului ambiant
 izolarea bolnavilor, suspecţilor, purtătorilor de agenţi patogeni
 asigurarea de spaţii speciale pentru îngrijirea pacienţilor din grupurile cu risc
crescut
 limitarea riscurilor de infecţii endogene prin reducerea la minim a procedurilor
invazive şi promovarea folosirii optime de antibiotice
 asigurarea şi folosirea corectă a echipamentului de protecţie
 triaj antiinfecţios al bolnavilor la internare şi în timpul spitalizării
 evitarea supraaglomerării
 evitarea folosirii excesive a antibioticelor şi evaluarea consumului de
antibiotice pentru administrarea înainte sau după efectuarea unor intervenţii
invazive, la pacienţi internaţi fără febră sau cu manifestări locale sau
generale.
La toate aceste măsuri profilactice se adaugă:
 investigaţii periodice de laborator pentru cunoaşterea naturii agenţilor
microbieni care circulă în mediul ambiant, la bolnavi şi personal
medico-sanitar
 controlul zilnic al operaţiilor de sterilizare şi instruirea personalului asupra
riscului contaminării instrumentelor prin manipulări incorecte
 supravegherea calităţii apei, aerului, alimentelor, asigurarea protecţiei
persoanelor, spaţiilor şi obiectelor cu ocazia manipulării produselor patologice
 cunoaşterea situaţiei epidemiologice din populaţia generală şi corelarea
măsurilor prevenţionale în raport cu aceasta
 realizarea de anchete epidemiologice retrospective asupra tuturor pacienţilor
şi stabilirea de relaţii cu aceştia pentru obţinerea de informaţii privind
eventualele infecţii nosocomiale care se pot manifesta după externare.

1.3.6.3. Oganizarea spitalelor în vederea prevenirii infecţiilor nosocomiale

Organizarea spitalelor în ansamblu, ca şi cea a fiecăruia din sectoarele şi


compartimentele componente, se face ţinând cont de:
 categoriile de utilizatori
 specificul activităţilor
 condiţionări tehnologice impuse de aparatura medicală şi echipamentele
utilizate
 criterii de igienă şi asepsie.

1.3.6.3.1. Zonarea spitalelor


Există un model general de zonare, valabil atât pentru spitalele generale, cât şi
pentru spitalele de specialitate şi care cuprinde:
 Zona “curată” cu compartimente adresate numai pacienţilor spitalizaţi cu
cerinţe severe privind igiena şi asepsia. Aceasta zonă este amplasată departe
de circulaţia principală a spitalului şi include: blocul operator, serviciul ATI,
blocul de naşteri, sterilizarea centralizată şi serviciile medicale cu paturi.
 Zona “murdară” constitue zona de interfaţă a spitalului în relaţia cu serviciile
tehnice şi de prestaţii ale localităţii, cu unităţile furnizoare de materiale şi
produse, cu diverse reţele edilitare şi accesul direct dinspre zona de serviciu
a incintei spitaliceşti. Această zonă este amplasată la demisolul clădirilor
spitaliceşti sau în construcţii anexe izolate, şi cuprinde compartimente strict
separate de zonele cu cerinţe de asepsie şi anume: unele servicii tehnico-
medicale, zona gospodărească şi servicii tehnice.
 Zona “neutră” reprezintă interfaţa spitalului, pe componenta medicală, în
relaţia cu pacienţii, vizitatorii şi aparţinătorii. Această zonă se recomandă să
fie amplasată la parter şi să aibă comunicare directă cu căile de circulaţie
auto şi pietonale din zona publică a incintei spitalului. Această zonă cuprinde:
serviciul de urgenţă, secţia de spitalizare de o zi, ambulatoriul spitalului,
serviciul de primire-internări şi externări.
 Zona intermediară cuprinde compartimente care ocupă poziţii intermediare în
ceea ce priveşte condiţiile igienico-sanitare, compartimente ce vor fi
amplasate periferic faţă de circulaţiile principale ale acestor utilizatori. Această
zonă cuprinde: laboratoarele, unităţile de explorări funcţionale, unităţile de
radiologie administraţia şi serviciile anexe pentru personal.

1.3.6.3.2. Circuitele funcţionale


Funcţionalitatea unui spital reprezintă din punct de vedere sanitaro-antiepidemic
asigurarea tuturor spaţiilor necesare activităţilor medicale, îmbinate în circuite
funcţionale separate pentru diferite activităţi. Un circuit funcţional presupune
separarea oricărei activităţi aseptică de cea septică, separarea obiectelor
necontaminate de cele contaminate, excluderea încrucişărilor care pot
favoriza contaminarea. Circuitele trebuie să împiedice contaminarea mediului
extern, reducând la minimum posibilitatea de producere a infecţiilor intraspitaliceşti.

Principalele circuite funcţionale sunt :


 circuitul bolnavului
 circuitul personalului sanitar, a studenţilor şi elevilor
 circuitul vizitatorilor
 circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate în practica medicală
aseptică
 circuitul blocului operator
 circuitul alimentelor
 circuitul lenjeriei
 circuitul rezidurilor.

Circuitul bolnavului
Circuitul bolnavului include spaţiile destinate serviciilor de primire-internare,
spitalizării şi externării.

Serviciul de primire – internare trebuie organizat în aşa fel încât să se evite la


maximum posibil contaminarea mediului din interiorul acestui serviciu, să se evite
difuzarea germenilor aduşi din exterior şi evitarea producerii unor infecţii interioare
chiar din prima etapă a spitalizării bolnavului.

Serviciul are rolul de a asigura efectuarea formelor de internare, examinarea


medicală, trierea epidemiologică a bolnavilor, prelucrarea sanitară a acestora,
echiparea în îmbrăcămintea de spital. Acest serviciu este amplasat astfel încât să
existe o legătură directă cu accesul principal în spital, cu serviciul de urgenţă şi cu
alte sectoare.

Serviciul de primire include: unitatea de întocmire a documentelor medicale care


cuprinde spaţiul de aşteptare prevăzut cu grupuri sanitare şi 2, 3 birouri prevăzute
cu amenajări pentru relaţia cu publicul; compartimentul de examinări medicale care
cuprinde cabinetele de consultaţie cu săli de aşteptare şi grupuri sanitare aferente;
unitatea de igienizare sanitară care cuprinde filtre de prelucrare sanitară şi grupuri
sanitare aferente prevăzute cu duş, separate pe sexe şi pe categoriile de pacienţi ;
unitatea de gestiune a hainelor şi efecte de spital care cuprinde un depozit de
efecte, compartimentat, legat direct de spaţiile de igienizare dar şi de unitatea de
externare; unitatea de externare care cuprinde un spaţiu prevăzut cu boxe de
îmbrăcare, separate pe sexe şi categoriile de pacienţi, unitate care se amplasează
în afara circuitului de internare, dar în legătură cu depozitul de haine de oraş şi cu
birou de întocmire a documentelor de spitalizare.

Circuitul bolnavului de la serviciul de internări la spaţiul de spitalizare trebuie făcut în


aşa fel încât să nu se încrucişeze cu alte circuite funcţionale, în special cu cele
considerate contaminate (circuitul lenjeriei murdare, circuitul reziduurilor).

Serviciul de spitalizare asigură spitalizarea şi îngrijirea bolnavilor pe perioada


internării în spital.

Secţiile medicale cuprind următoarele spaţii: saloanele pacienţilor şi dotările sanitare


aferente, încăperi pentru asistenţa medicală, încăperi pentru deservirea pacienţilor,
cameră de gardă cu grup sanitar şi duş, diverse spaţii pentru activităţile
gospodăreşti ale secţiei şi spaţii amenajate destinate activităţilor didactice.

Salonul pentru pacienţii adulţi trebuie să aibă o capacitate maximă de 6 paturi în


saloane curente şi maxim 2 paturi în rezerve cu o arie utilă minimă de 7 mp/pat în
saloanele curente şi 8 mp/pat în saloanele rezervă. Scăderea spaţiului/pat duce la
aglomerări de bolnavi, personal medico-sanitar, toate aceste favorizând
contaminarea mediului şi respectiv apariţia infecţiilor nosocomiale. Fiecare salon
trebuie să aibă o dotare minimă sanitară şi anume: la saloanele cu 5, 6 paturi un
grup sanitar propriu (WC, lavoar), la saloanele cu 3, 4 paturi un grup sanitar propriu
sau comun la două saloane (duş, WC, lavoar), la saloanele cu 1, 2 paturi un grup
sanitar propriu sau comun (duş, WC, lavoar). Este obligatorie prezenţa unui duş la
15 asistaţi când saloanele nu sunt prevăzute cu duşuri. În salon trebuie să existe
obligatoriu o priză de oxigen la 2 paturi, un corp de iluminat, prize şi sonerie la
fiecare pat, pat şi noptieră cu dulap la fiecare bolnav şi o masă cu scaune la fiecare
salon.

Orientarea ferestrelor salonului ventilat natural se recomandă să fie spre S-E, S şi


N–V. Paturile se recomandă să fie aşezate astfel încât să fie accesibile pe ambele
laturi lungi, distanţa dintre paturi să nu fie mai mică de 0,70 m.
În afară de saloane, secţiile medicale mai cuprind următoarele spaţii:
 săli de tratamente-pansamente cu o suprafaţă de 16-18 m²
 cabinete de consultaţii amplasate numai la intrarea în secţie, cu suprafaţa de
12-14 m²
 spaţii de lucru pentru asistenţi medicali cu anexe pentru depozitarea
instrumentarului şi medicamentelor
 încăperi pentru conducerea medicală a secţiei
 grupuri sanitare şi vestiare pentru personal şi camere pentru investigaţii,
tratamente speciale, săli de intervenţie chirurgicală cu anexele necesare.

Încăperile pentru deservirea pacienţilor sunt: oficiul sanitar cu anexele sale şi sala
de mese, camera pentru activităţi de zi şi primire vizitatori.

Obligatoriu în fiecare secţie trebuie să existe o cameră de spălare-sterilizare a


ploştilor şi a altor recipiente, spaţiu de colectare a rufelor murdare şi un depozit de
lenjerie curată .

Fiecare secţie trebuie să cuprindă o subzonă septică în care să fie izolaţi pacienţii
contagioşi, imunodeficienţi şi dependenţi de echipamentele secţiei.

Secţiile medicale vor fi organizate în unităţi de îngrijire, fiecare unitate de îngrijire


având un număr de 20 până la 35 de paturi.

Îngrijirea pacienţilor copii se face în compartimente distincte în funcţie de vârstă:


compartimentul pentru copii şcolari, compartimentul pentru copii preşcolari şi
compartimentul pentru sugari şi copii de 1 – 3 ani.

Compartimentul pentru copiii şcolari se aseamănă cu unitatea de îngrijire pentru


bolnavii adulţi. În cadrul compartimentului, există un sector septic cu 1, 2 saloane
sau rezerve, fiecare cu grup sanitar propriu şi o cameră de zi care va fi amenajată
pentru activităţi şcolare.
Compartimentul pentru copiii preşcolari va conţine saloane de 2, 4 paturi prevăzute
cu grup sanitar comun sau separat pe sexe, 1 , 2 saloane folosite pentru izolarea
copiilor cu boli contagioase, cameră de tratamente – pansamente proprie, spaţiu
pentru personalul mediu şi rezerve pentru copiii care se internează cu mamele.

Compartimentul pentru sugari şi copii de 1, 3 ani se va organiza în nuclee cu 2, 3


camere de 4, 6 paturi prevăzute cu un grup sanitar de igienizare şi grupate la un
post de supraveghere al asistenţilor medicali. Unul dintre nuclee este destinat
cazurilor care necesită izolare epidemiologică. Toţi pereţii vor fi vitraţi în partea
superioară pentru controlul vizual. Pentru copiii care se internează cu mamele, se
prevăd rezerve cu dotări sanitare specializate pentru mamă şi copil.
C
ompartimentul pentru sugari şi copii mici (0 – 3 ani) va fi izolat pe un circuit separat
de restul grupelor de vârstă, va avea anexe medicale şi gospodăreşti proprii.

Orice secţie de pediatrie trebuie să conţină o unitate de terapie intensivă, o unitate


pentru îngrijire prematuri, încăperi pentru consultaţii investigaţii, tratamente, cabinete
pentru medici şi anexe pentru personalul medical auxiliar.

În secţiile de pediatrie se amenajează o bucătărie specializată, ″ bucătăria de lapte″,


în care se vor primi, spăla şi steriliza biberoanele, căniţele, linguriţele, se vor prepara
alimentele (paste, pireuri, lapte), se vor umple biberoanele şi se vor distribui.
Bucătăria de lapte va conţine anexe pentru depozitare şi cameră pentru asistenta
dieteticiană.

Secţiile de obstetrică – ginecologie se organizează pe subsecţii complet separate,


de obstetrică şi de ginecologie. Există trei moduri de organizare a secţiei:
compartimente medicale distincte pentru mame şi nou-născuţi cu propriile anexe
medicale, de deservire şi gospodăreşti; unităţi de îngrijire mixte pentru mame şi nou-
născuţii acestora; sistemul ″roomimg-in″ în care mama şi nou-născutul sunt cazaţi în
acelaşi salon cu spaţii corespunzător dimensionate şi dotări sanitare specializate.
Secţia de obstetrică va fi amplasată la acelaşi nivel şi în legătură directă cu blocul de
naşteri şi sala de operaţii pentru cezariene.
Sala de naşteri are caracteristici asemănătoare cu blocul operator. În interiorul sălii
de naştere se recomandă o separare între gravidele infectate şi cele neinfectate.
Sala de naşteri cuprinde saloane boxate sau semiboxate pentru pretravaliu, două
sau mai multe săli pentru travaliu şi o sală pentru manipularea nou-născutului.
Blocul de naşteri va avea un circuit închis, controlat prin filtre de acces.

Circuitul vizitatorilor
Reglementarea regimului de vizitare a bolnavilor internaţi în spitale constituie o
problemă veche şi încă nerezolvată în mod unitar. Pentru spitale, vizitatorii pot
constitui cele mai periculoase surse de infecţie şi de vehiculare a germenilor
patogeni, pentru că vizitatorii sunt singura categorie de persoane cărora li se permite
să ia contact cu mediul spitalicesc şi cu pacienţii, fără a fi supuşi niciunui control sau
restricţie epidemiologică.

Vizitatorii pot contribui la transmiterea unor infecţii grave sau mai puţin grave, prin
vehicularea germenilor ca bolnavi, purtători sau numai transmiţători.

Regimul de vizitare a bolnavilor trebuie diferenţiat după specificul unităţii sanitare şi


după situaţia epidemiologică a teritoriului. În maternităţi, pediatrie şi secţia de boli
contagioase nu se poate permite contactul direct între vizitatori şi bolnavi, decât în
condiţii cu totul excepţionale şi cu supraveghere. În situaţii deosebite
epidemiologice ale teritoriului, măsura cea mai logică este sistarea vizitelor în
toate spitalele, situaţie care se impune şi în cazul unor episoade epidemice
manifestate în spitale.

Deoarece vizitatorii reprezintă un potenţial epidemiologic crescut, se recomandă


următoarele măsuri:
 existenţa unei garderobe la intrarea în spital unde vizitatorii primesc halat şi
huse pentru încălţăminte
 existenţa unor spaţii în care vizitatorii se pot întâlni cu bolnavii, evitând
pătrunderea în saloane a unui număr mare de persoane
 în maternităţi şi spitalele de copii se recomandă ca medicul de salon să dea
relaţii familiei într-un spaţiu amplasat la intrarea în spital.
Circuitul instrumentarului, obiectelor de cauciuc, materialului textil
Acest circuit trebuie să realizeze o separare netă între materialele sterile şi cele
utilizate. Manipularea lor trebuie făcută în condiţii care să excludă orice risc. În
saloane, săli de pansamente, instrumentele şi materialele sterile se depun pe mese
separate. După utilizare, recipientele cu textile sunt transportate la crematoriu, iar
cele cu instrumente la serviciul de sterilizare.

Serviciul de sterilizare asigură sterilizarea instrumentarului, cu excepţia sticlăriei şi


materialelor de laborator care se sterilizează în interiorul laboratorului, produselor
farmaceutice injectabile care se sterilizează în cadrul farmaciei. Biberoanele şi alt
instrumentar legat de alimentaţia sugarului se sterilizează în ″bucătăria de lapte″ a
secţiei de pediatrie.

În cadrul serviciului de sterilizare, spaţiile se împart şi se aşează în flux astfel


încât să se asigure circuite separate pentru instrumentarul şi materialele
nesterile de cele sterile. Prelucrarea materialelor nesterile este diferenţiată ca
proceduri pentru diferite categorii de materiale şi se desfăşoară în spaţii distincte
care vor fi prevăzute cu fronturi de lucru adecvate pentru spălarea, pregătirea
materialului moale, pudrarea cu talc, ambalarea, aşezarea în casolete.

Organizarea secţiei de sterilizare se face în funcţie de capacitatea spitalului, tipul şi


capacitatea aparatelor de sterilizare, durata unui ciclu de sterilizare pe fiecare tip de
aparat. Serviciul de sterilizare se amplasează cât mai aproape de blocul
operator şi să aibă legături directe cu serviciul ATI, serviciul de urgenţe, blocul
de naşteri, laboratoarele de explorări funcţionale, secţiile medicale cu paturi.

Circuitul blocului operator


Blocul operator este o unitate complet separată de restul spaţiului de
spitalizare, pentru a se evita riscul unei contaminări în interiorul acestora. El
cuprinde săli de operaţii necesare diverselor specialităţi medicale. Se recomandă o
sală de operaţie pentru 30-35 de paturi chirurgicale şi o sală de operaţie pentru 25
de paturi pentru specialităţi chirurgicale (transplant şi arşi). Dispunerea spaţiilor şi
organizarea circuitelor în interiorul blocului operator se va face după cerinţele de
asepsie: zona filtre de acces şi zona funcţiunilor anexe fac parte din zona neutră,
camera de pregătire preoperatorie a bolnavilor, camera de trezire a bolnavilor,
spaţiul de lucru al asistenţilor medicali, camera de gipsare fac parte din zona curată,
iar sala de operaţie, spaţiul de spălare şi echipare sterilă a echipei operatorii fac
parte din zona aseptică.

Sunt considerate blocuri operatorii mici cele cu 2-4 săli de operaţii, iar blocurile
operatorii mari sunt cele cu mai mult de 6 săli de operaţii.
Blocul operator va avea legătură directă cu serviciul ATI şi sterilizarea centrală.

Secţia de terapie intensivă cuprinde saloane separate de restul spaţiului de


spitalizare, cu circuite funcţionale proprii. Trebuie amplasată în imediata
apropiere a blocului operator şi reprezintă blocul de spitalizare post-operatorie.
Saloanele cuprind boxe pentru 1-2 bolnavi, care comunică cu camera personalului
medico-sanitar, astfel încât să se creeze condiţii pentru o supraveghere permanentă.
În aceste saloane trebuie să se asigure condiţii de lucru aseptice, astfel încât
producerea unei infecţii supraadăugate să fi evitată la maximum posibil.
Sterilizarea, dezinfecţie, igiena individuală şi colectivă sunt măsuri care
trebuie respectate cu stricteţe într-un serviciu de terapie intensivă.

Circuitul alimentelor
Circuitul alimentelor include: blocul alimentar (bucătăria), modul de distribuire şi
transport în secţii a mâncării preparate, oficiile alimentare din secţii, distribuţia şi
servirea mesei la bolnavi.

Blocul alimentar cuprinde următoarele sectoare: de recepţie şi depozitare a


produselor alimentare neprelucrate, spaţii prelucrări primare, spaţii pentru prelucrări
finale, spaţiu pentru depozitarea alimentelor pentru o zi, oficiu de distribuţie, control
dietetic, anexă pentru personal.

Bucătăria are circuit închis cu acces direct din exterior pentru aprovizionare şi
evacuare a deşeurilor menajere. Interfaţa spre spital o constituie oficiul de distribuţie
în care are acces personalul de îngrijire din secţiile medicale.
Alimentelor perisabile li se vor asigura circuite funcţionale separate de cele
neperisabile. Trebuie separate alimentele după prelucrarea termică, de acelea care
nu au fost prelucrate termic.

Transportul mâncării de la blocul alimentar la oficiile din secţii trebuie să se facă în


containere sau recipiente emailate şi acoperite cu capac.

În oficiul alimentar trebuie să existe o instalaţie pentru încălzirea mâncării, o masă


pentru porţionarea şi distribuţia mâncării, masă pentru conectarea veselei folosite,
dulap pentru vasele curate, dulap pentru materialele de spălare şi dezinfecţie, bazin
pentru spălatul veselei. Trebuie să se separe vesela curată de cea murdară şi de
rezidurile alimentare.

Circuitul lenjeriei
Circuitul lenjeriei include blocul spălătoriei, transportul lenjeriei curate şi depozitarea
acesteia în secţie, colectarea lenjeriei murdare şi transportul ei la spălătorie.

Spălătoria se organizează ca serviciu unic pe spital şi trebuie să respecte


următoarele cerinţe: separarea obligatorie a rufelor murdare de cele curate,
separarea şarjelor pe categorii de provenienţă, diferenţierea liniilor de utilaje pentru
rufele pacienţilor copii, faţă de rufele pacienţilor adulţi.

Pentru secţiile de boli transmisibile şi TBC, spălătoria se va organiza obligatoriu


într-un circuit complet distinct de al celorlalte secţii ale spitalului.

Dimensionarea spaţiilor şi echiparea cu utilaje ale spălătoriei se face în funcţie de


capacitatea secţiilor de spitalizate. Pentru spitalele generale se consideră un minim
de 2,5 kg rufe/zi/pat. Pentru spitalele cu profil chirurgical şi obstetrică-ginecologie se
consideră 3-4 kg.

Organizarea spaţiilor se face în flux continuu astfel:


 Rufele murdare colectate în saci de pe secţii se duc de către personalul
secţiei în camera special destinată acestui scop. În această cameră se face
sortarea şi numărarea rufelor realizându-se un spaţiu puternic contaminat.
Camera trebuie să aibă pavimentul din mozaic, cu un sifon de pardoseală şi
pereţi din faianţă, care să permită efectuarea cu uşurinţă şi cu o frecvenţă
crescută a dezinfecţiei mecanice cu jeturi de apă, precum şi dezinfecţia
chimică.
 Spaţiul pentru dezinfecţia rufelor amenajat cu căzi de baie pentru înmuiere în
dezinfectant, în număr suficient pentru a putea separa rufele provenite de la
diferite secţii. Dezinfecţia poate fi făcută şi direct în utilajul mecanizat, numai
dacă acest utilaj are un program special de dezinfecţie.
 Spălătoria propriu-zisă dotată cu utilaje mecanizate pentru spălare şi
stoarcere prin centrifugare.
 Uscătoria trebuie să fie dotată cu utilaje care să asigure cuprinderea ritmică a
întregii cantităţi de rufe spălate. Capacitatea insuficientă a uscătoriei obligă fie
la păstrarea rufelor în diverse locuri, fie la uscarea lor în condiţii neadecvate,
ambele situaţii favorizând contaminarea.
 Încăperea pentru separarea rufelor este amplasată între călcătorie şi
depozitul de rufe curate.
 Depozitul de rufe curate în care se face sortarea şi ambalarea rufelor pentru
secţiile şi serviciile de destinaţie.
 Camera de eliberare rufe curate.
 Anexe pentru personal (vestiar cu grup sanitar şi duş), cameră de odihnă şi
biroul responsabilului.

Din punct de vedere sanitaro-antiepidemic, spălătoria reprezintă locul de


neutralizare a unui important factor favorizant în diseminarea germenilor. O atenţie
deosebită trebuie acordată :
 dezinfecţiei mecanice şi chimice a camerei de rufe murdare pentru a micşora
puternica contaminare a acestora
 bazinelor de dezinfecţie şi înmuiere, deoarece prin înmuierea rufelor se evită
pulverizarea şi aerosolizarea germenilor în camera utilajelor de spălare
 maşinilor de spălat şi fiert rufele
 depozitarea rufelor curate în cameră corespunzătoare cu spaţii închise care
periodic vor fi curăţate şi dezinfectate chimic
 depozitării rufelor curate în secţii, în dulapuri închise sau într-o boxă.
Depozitarea şi distribuţia rufelor în condiţii necorespunzătoare poate compromite
întreaga muncă desfăşurată pentru sterilizarea lenjeriei, permiţând contaminarea ei.

Spălătoria se recomandă să fie amplasată la parterul sau demisolul clădirii principale


sau în pavilion separat care să comunice cu clădirea spitalului printr-un coridor de
legătură.

Circuitul reziduurilor
Circuitul reziduurilor cuprinde măsurile ce se iau pentru evitarea contaminării
mediului extern.

Colectarea reziduurilor se face în recipiente separate, a reziduurilor menajere şi a


celor infectate. Reziduurile infectate se evacuează direct la crematoriu pentru
incinerarea lor, iar cele menajere şi alimentare se evacuează în rampa de gunoi.
Recipientele de colectare vor prezenta capac şi se vor spăla şi dezinfecta după
evacuare sau cel puţin periodic.

Platforma pentru pubele se amplasează într-un loc corespunzător care să evite


mirosul neplăcut ce ar putea fi degajat de reziduurile depozitate. Această platformă
trebuie să aibă pardoseală din ciment cu sifon racordat la canalizare, sursă de apă,
acoperiş şi pereţi jumătate zidiţi şi jumătate din plasă de sârmă deasă.

1.4. PARTICULARITĂŢI ALE CELOR MAI FRECVENTE INFECŢII


NOSOCOMIALE

1.4.1. Infecţiile urinare

Infecţiile urinare nosocomiale sunt cele mai frecvente infecţii dobândite în spital, 35-
45%, sunt în general cel mai uşor de tratat şi produc cele mai puţine sechele. 80%
dintre infecţii sunt produse din cauza folosirii unei sonde vezicale permanente.
Întreruperea utilizării cateterului în termen de 2 zile, ori de câte ori este posibil,
reprezintă piatra de temelie pentru a evita aceste infecţii. Pacienţii cu bacteriurii
asimptomatice, de cele mai multe ori pot fi trataţi numai prin înlăturarea cateterului şi
nu necesită terapie cu antibiotice. Bacteriuriile simptomatice pe lângă îndepărtarea
cateterului, necesită tratament antibiotic.

1-2,5% din bolnavii spitalizaţi contactează această infecţie, dar incidenţa depinde de
caracteristicile serviciului în care sunt internaţi bolnavii.

În secţiile de terapie intensivă, infecţia nosocomială a tractului urinar este asociată


cu morbiditate crescută, spitalizare prelungită, costuri crescute a asistenţei medicale
şi complică de cele mai multe ori evoluţia pacienţilor.

La pacienţii imobilizaţi la pat datorită secţionării măduvei spinării, incidenţa infecţiilor


urinare nosocomiale este crescută, datorită factorilor de risc asociaţi cu vezica
neurogenă (reflux vezical uretral, litiaza renală, diverticuli şi pseudodiverticuloza,
stenoza uretrală, cateterism permanent sau intermitent).

Cel mai frecvent agent patogen incriminat este Escherichia coli (rezistent la
aminopeniciline combinate sau nu cu inhibitori de β-lactamază), urmat de
Pseudomonas aeruginosa, Proteus, Klebsiella., Enterobacter, Serratia.
Stafilococul rezistent la meticilină şi Candida spp. sunt întâlniţi în anumite
secţii.

Factorii de risc se împart în factori intrinseci şi extrinseci.


Factorii intrinseci sunt: vârsta (peste 50 ani), sexul (mai frecvent la sexul feminin),
diabetul zaharat, traumatisme, pacienţi cu diaree nosocomială, antibiotico-terapia
anterioară.
Factorii extrinseci sunt: sondajul vezical (mai ales dacă sonda se păstrează mai mult
de 7 zile), tehnica aplicării sondei, erori în supravegherea corespunzătoare a sondei,
metodele instrumentale în scop de diagnostic şi tratament (citoscopie, endoscopie).
Aproximativ 20% din cazuri infecţiile nosocomiale survin după endoscopii sau
intervenţii urologice pe căile urinare, absenţa antibioterapiei sistemice.
Administrarea de antibiotice sistemice la pacienţi cu cateter urinar menţinut între 1-5
zile a fost asociată cu scăderea frecvenţei bacteuriei. Pentru pacienţi cu cateter
urinar de peste 7 zile, beneficiul nu a mai fost observat.

1.4.2. Infecţii pulmonare nosocomiale

După infecţiile urinare nosocomiale, în ordinea frecvenţei, pe locul al doilea în


cadrul infecţiilor intraspitaliceşti se situează cele pulmonare: pneumonii,
bronhopneumonii uni- sau bilaterale, supuraţii pulmonare, cu sau fără afectare
pleurală.

Un procent de 0,5-1% din bolnavii spitalizaţi pot contacta aceste infecţii. Apar în
serviciile de reanimare, la bolnavii intubaţi, traheostomizaţi şi ventilaţi , pacienţi cu
tulburări ale stării de conștiență, în special la cei cu sonde nazogastrice, pacienţi
vârstnici, cu boli pulmonare cronice, pacienţi în perioada postoperatorie sau cei care
iau blocante H2 sau antiacide. În servicii de ATI, infecţiile pulmonare nosocomiale
apar cu o frecvenţă de 20-60% (≈35% la bolnavii intubaţi şi ventilaţi).

Infecţiile pulmonare nosocomiale constitue cea mai importantă cauză de


deces în cadrul infecţiilor nosocomiale (mortalitate 30-60%).

Factorii de risc sunt în principal extrinseci, legaţi de manevrele de intubare, tehnicile


utilizate (orală sau nazală), durata de menţinere a ventilaţiei asistate, utilizarea
antiacidelor pentru prevenirea ulcerului de stres, la care se adaugă factori intrinseci
reprezentaţi de vârstă (> 70 ani), detresa respiratorie, insuficienţa respiratorie
cronică, intervenţiile chirurgicale recente, starea de şoc şi sedarea.

Prognosticul este condiţionat de o serie de factori de risc letal: vârste extreme, teren
imunologic deficitar, intervenţie chirurgicală recentă pe torace sau abdomen,
bronhopneumonia bilaterală, bronhopneumonia cronică obstructivă, insuficienţa
respiratorie, şocul septic, eşecul antibiotico-terapiei (multirezistenţă).

La nou-născuţii din terapie intensivă, infecţia pulmonară este cea mai frecventă
infecţie nosocomială. Greutatea mică la naştere, hrănirea parenterală, ventilaţia
mecanică, terapia cu ibuprofen sunt factori de risc independenţi pentru infecţiile
nosocomiale.

Agenţii etiologici incriminaţi în infecţiile pulmonare nosocomiale sunt în


ordinea frecvenţei bacili Gram negativi, mai frecvent Pseudomonas
aeruginosa, Acinetobacter sp., Klebsiella sp., Enterobacter sp., Stafilococul
aureus, Stafilococul epidermidis, Candida spp.

La pacienţii cu imunosupresie, mai frecvent apare Streptococul pneumoniae,


Haemophilus influenzae, Legionella spp., diverse virusuri (virusul respirator sinciţial,
adenovirusuri), Aspergillus spp. şi Pneumocystis carinii. În trecut, virusurile au fost
subestimate ca agenţi ai infecţiilor pulmonare nosocomiale, deoarece diagnosticul
infecţiilor virale este mai dificil şi multe laboratoare microbiologice nu au capacitatea
de a izola virusurile.

Infecţia nosocomială poate să apară precoce, în primele 5 zile de spitalizare, fiind


cauzată de flora comensală a căilor respiratorii superioare (Str. Pneumoniae,
H.influenzae, stafilococi meticilino-sensibili, E.coli), cu un prognostic favorabil,
antibioticele putând rezolva infecţia pulmonară, sau după 5 zile de la data internării
când apar germeni selecţionaţi din flora de spital multirezistenţi (Ps. Aeruginosa,
Acinetobacter, stafilococi meticilino-rezistenţi, enterobacterii, etc.), cu un prognostic
grav.

Pneumonia de ventilaţie creşte durata şederii în spital, cu mare impact economic şi


costuri suplimentare.

La pacienţii din afara secţiei de ATI, infecţiile pulmonare nosocomiale trebuie


suspectate când pacientul dezvoltă o tuse nou apărută, febră, leucocitoză, eliminare
de spută, infiltrat recent pe radiografiile toracice.
1.4.3. Infecţii nosocomiale postoperatorii

Deşi s-au făcut numeroase progrese în domeniul tehnicilor chirurgicale, rata


infecţiilor postoperatorii se menţine la un nivel crescut, incidenţa variază între 0,5 şi
15% în funcţie de tipul operaţiei şi starea subiacentă (de bază) a pacientului.

Din acest motiv, infecţiile care apar consecutiv intervenţiilor chirurgicale se


situează pe locul trei în cadrul infecţiilor nosocomiale
.
Reprezintă o problemă gravă care limitează beneficiile potenţiale ale intervenţiei
chirurgicale. Au un efect enorm asupra costurilor de spitalizare şi asupra duratei
spitalizării postoperatorii ( cu 3-20 de zile mai mult).

Rata morbidităţii şi mortalităţii la această categorie de infecţie este crescută, motiv


pentru care se impune o atenţie deosebită asupra prevenirii acestui tip de infecţie şi
a complicaţiilor induse de ele.

Infecţiile nosocomiale postoperatorii se împart în 3 grupe:


Infecţia plăgii operatorii superficiale (de incizie):
 apare într-un interval variabil de 30 zile şi un an, de la momentul intervenţiei
chirurgicale
 afectează numai ţesutul cutanat şi subcutanat din zona intervenţiei
 incidenţa lor este variabilă după tipul de chirurgie, crescând semnificativ în
cazul spitalizării bolnavului în secţiile de reanimar.
Diagnosticul în aceste infecţii nosocomiale se pune prin evidenţierea unei secreţii
purulente la nivelul inciziei superioare, punerea în evidenţă a agentului patogen în
secreţia şi prelevatul tisular recoltat de la nivelul inciziei operatorii superficiale şi
următoarele simptome clinice: durere sau sensibilitate, tumefiere locală, eritem cu
mai mult de 2 cm dincolo de marginea plăgii, senzaţie de căldură locală.

Infecţia profundă a plăgii operatorii se caracterizează prin următoarele:


 apare în mai puţin de 30 de zile de la intervenţia chirurgicală
 interesează ţesuturile profunde de la nivelul plăgii operatorii
 apare o secreţie purulentă din ţesuturile profunde, fără cointeresarea
organelor sau cavităţilor atinse prin intervenţia chirurgicală
 poate apare dehiscenţa spontană a plăgii, iar dacă apare febră mai mare de
38ºC, durere sau sensibilitate locală, se recomandă redeschiderea plăgii
operatorii de către chirurg cu condiţia unei culturi pozitive din prelevatul de
secreţie
 examenul clinic direct în cazul reintervenţiei şi examenul radiologic pune în
evidenţă constituirea unui abces sau semnele clare ale unei infecţii.

Infecţia de organ a unei zone anatomice are următoarele caracteristici:


 apare între 30 de zile şi un an postoperator
 sunt afectate organele şi zonele care au fost deschise în timpul intervenţiei
exceptând ţesutul cutanat, fascia şi musculatura
 obţinerea unei culturi pozitive dintr-o probă de secreţie.

Cele mai frecvente infecţii postoperatorii sunt cele localizate la nivelul plăgilor
chirurgicale, acestea reprezentând alături de ţesuturile necrozate un excelent
mediu de cultură pentru majoritatea microorganismelor.

Tractul gastro-intestinal al pacientului, o boală inflamatorie intestinală, tegumentele


şi mucoasele acestuia, dar şi mediul ambiant prin încărcătura sa microbiană,
reprezintă o importantă sursă de infecţie.

În etiologia infecţiilor de plagă chirurgicală sunt incriminate o diversitate mare de


microorganisme, cele mai frecvent întâlnite sunt bacteriile.
Dintre acestea, cel mai adesea se izolează Stafilococul aureus., inclusiv
Stafilococul aureus meticilinorezistent. Tot din categoria cocilor Gram pozitivi
pot fi amintiţi, Enterococcus sp. şi stafilococii coagulazo-negativi. Dintre
bacilii Gram negativi, enterobacteriile frecvent izolate au fost: Escherichia coli,
Proteus mirabilis, Klebsiella pneumonie si Enterobacter sp., precum şi
Pseudomonas aeruginosa. Tot de la nivelul plăgilor chirurgicale, au fost izolaţi şi
fungi cu o frecvenţă ceva mai redusă, dar care pot cauza serioase infecţii dificil de
diagnosticat şi tratat. Dintre aceştia, cel mai adesea a fost izolată Candida
albicans.

Transmiterea microorganismelor implicate în producerea infecţiilor de plagă


chirurgicală se face prin contact direct sau prin aer (aerosoli, sistem de ventilaţie).
Sursele de contaminare în cazul inoculării directe sunt :
 În timpul intervenţiei chirurgicale: flora reziduală tegumentară a pacientului,
mâinile echipei chirurgicale (prin mănuşi găurite), materiale chirugicale
contaminate, ţesuturile gazdei contaminate sau infectate,
 În timpul perioadei postoperatorii: tuburi de dren şi catetere, flora reziduală şi
flotantă de pe pielea pacientului, ţesuturi contaminate sau infectate.
Sursele de contaminare în cazul contaminării aeriene :
 În timpul intervenţiei: tegumente, mucoase şi îmbrăcămintea pacientului,
tegumente, mucoase şi îmbrăcămintea echipei de intervenţie, mediul ambiant
al sălii de operaţie, aerul filtrat al echipamentului de respiraţie.
 În timpul perioadei postoperatorii sursa contaminării este reprezentată mai
ales de personalul medical şi mediul ambiant.
În cazul localizării hemato-limfatică a infecţiei, sursele de contaminare sunt:
 În timpul intervenţiei: preexistenţa unei infecţii cu altă localizare decât la
nivelul plăgii (pneumonie, infecţie urinară), cale intravenoasă de transmitere
prin echipament cu acces i. v. (cateterism venos, perfuzii).
 În perioada postoperatorie sursa de infecţie este reprezentată de bacteriile
din circulaţie secundar bacteriemiei de la nivelul mucoaselor şi infecţii
superficiale de la nivelul tegumentelor, infecţii postoperatorii cu alte localizări
decât cele ale plăgii.
Apariţia infecţiei postoperatorii este dependentă de mărimea inoculului, factorii de
patogenitate ai microorganismului care a pătruns în plagă şi starea de rezistenţă a
organismului gazdă.

În funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale şi riscul infecţiilor nosocomiale ale plăgilor


operatorii, există 4 clase de risc:
 Clasa I (chirurgia curată)
- absenţa leziunilor traumatice, a inflamaţiei leziunilor viscerale, asepsie
păstrată
- risc de infecţie <5%
 Clasa a II-a (chirurgie curată-contaminată)
- leziuni viscerale cu contaminare minimă, asepsie minor compromisă
- risc de infecţie 10-20%
 Clasa a III-a (chirurgie contaminată)
- traumatisme cu leziuni deschise <4 ore, contaminare importantă prin
conţinut digestiv
- risc de infecţie 20-30%
 Clasa a IV-a (chirurgie "murdară")
- traumatisme cu leziuni deschise >4 ore, contaminare fecală, infecţie
bacteriană
- risc de infecţie 20-50% [208,245-248].

În ceea ce priveşte vârsta pacienţilor, riscul de infecţii postoperatorii îl prezintă în


special vârstele extreme, nou-născuţii, prematurii, persoanele în vârstă, la care
rezistenţa antiinfecţioasă a organismului este deficitară.

Studii au arătat că rata infecţiilor la bărbaţi este uşor mai mare decât la femei, însă
acest lucru nu a putut fi considerat un criteriu important în apariţia infecţiilor de plagă
chirurgicală.

Un important factor de risc pentru infecţia de plagă chirurgicală o reprezintă şi durata


operaţiei. Operaţiile cu o durată mai mare de 5 ore cresc incidenţa infecţiilor de
plagă postoperatorie, mai ales în sectorul de ortopedie.

1.4.4. Infecţii nosocomiale de cateter

Infecţiile nosocomiale de cateter reprezintă aproximativ 15-25% din totalul infecţiilor


nosocomiale, cateterul fiind cauza a 30% dintre bacteriemiile nosocomiale. Au o
patologie complexă, atât prin procesul infecţios local, cât şi prin bacteriemia
provocată ca urmare a instalării lui. Cea mai frecventă poartă de intrare a infecţiei
asociată dispozitivelor intravasculare este locul de inserţie.
Alte modalităţi de intrare pentru microorganisme sunt introducerea lor cu ajutorul
perfuzoarelor şi tuburilor contaminate, orificii sau conexiuni neetanşe şi
însămânţarea hematogenă a unui cateter pe perioada bacteriemiei.

Frecvenţa bacteriemiilor nosocomiale este variabilă în funcţie de tipul cateterului.


Cea mai scăzută frecvenţă se înregistrează în cazul cateterului arterial central,
iar cea mai ridicată în cazul cateterelor arteriale periferice.

În secţiile de reanimare, incidenţa bacteriemiilor nosocomiale date de cateterul


venos central este ridicată, necesită creşterea numărului de zile de spitalizare şi
costuri ridicate iar mortalitatea poate atinge valori cuprinse între 6-25% .

În secţiile de terapie intensivă, administrarea i.v. a unor volume mari de lichide,


medicamente sau produse din sânge constituie un mare risc de infecţii nosocomiale
de cateter.

La apariţia acestor infecţii participă o serie de factori extrinseci (modificarea florei


cutanate, absenţa măsurilor de igienă, perioada de spitalizare crescută, manipularea
defectuoasă a sistemelor de perfuzie), factori intrinseci dependenţi de caracteristicile
gazdei (teren tarat, vârste extreme, imunodepresie, chimioterapia prelungită,
tratamente cu imunosupresoare, leziuni cutanate preexistente), dar şi factori
dependenţi de cateter (tehnică defectuoasă, structura materialului din care este
confecţionat cateterul, cateter multiplu, amplasarea acestuia).

În infecţiile nosocomiale de cateter, etiologia este dominată de stafilococul


coagulazo-negativ (30-40%) şi stafilococul aureus (5-10%), urmati de bacterii gram
negative (10%), enterococi (5%), iar la pacienţii imunodeprimaţi intervin şi fungi,
Acinetobacter sp., Bacillus sp., Corynebacterium.
Cele mai frecvente bacterii gram negative întâlnite în etiologia infecţiilor de cateter
sunt Escherichia coli şi Klebsiella.
1.4.6. Infecţii nosocomiale la gazdă imunocompromisă

O serie de cauze, cum sunt granulocitopenia şi deficite ale fagocitozei, deficite ale
imunităţii umorale şi celulare, compromiterea funcţiei unui organ, compromiterea
barierelor anatomice de apărare, degradarea florei microbiene autohtone cu achiziţia
de noi specii microbiene, imunosupresoarele, disfuncţii ale sistemului nervos central,
fenomene obstructive, proceduri iatrogene duc la scăderea rezistenţei generale
nespecifice şi capacităţii organismului de a răspunde prin anticorpi sau celule
specializate la agresiunile microbiene, favorizând apariţia infecţiilor nosocomiale.

Nou-născuţii şi vârstnici sunt cei mai predispuşi, atât datorită terenului imun deficitar,
frecvente spitalizări, cât şi datorită complexităţii manoperelor instrumentare şi
terapeutice.

Etiologia bacteriană a infecţiilor nosocomiale la nou născuţi este dominată de


stafilococul aureus, streptococul ß-hemolitic, bacili Gram negativi, bacili gram
pozitivi, iar cea virală de virusurile ECHO, rotavirusurile, virusurile gripale,
paragripale, adenovirusurile, virusul respirator sinciţial, iar manifestările clinice sunt
variate: gastrointestinale, renale, respiratorii, meningiene, conjunctivale, miocardice,
de şoc septic, respiratorii.

La vârstnici, factorii de risc sunt multipli, atât datorită terenului deficitar, cât şi a
răspunsului limitat la terapia cu antibiotice. Cele mai frecvente localizări sunt
pulmonare, urinare, la nivelul pielii şi ţesutului subcutanat. Etiologia în acest caz este
dominată de bacili Gram negativi (Pseudomonas aeruginosa, Escherichia coli),
Stafilococul aureus şi Candida albicans.

1.4.7. Infecţii nosocomiale la personalul medico-sanitar

Personalul medico-sanitar este frecvent expus la infecţii nosocomiale, acest lucru


depinzând de natura şi durata contactului, de contagiozitatea agentului patogen, de
rezistenţa lui în mediu dar şi de măsurile preventive.
Cei mai expuşi sunt chirurgii, dentiştii, medicii de laborator, asistentele
medicale.

Mijlocul de contaminare cel mai frecvent este înţeparea cu instrumentar contaminat .

Agenţii etiologici cei mai frecvent implicaţi în aceste infecţii la personalul


medico-sanitar sunt virusurile hepatitelor B, C, HIV, herpes virusurile.

1.5. Prevenirea principalelor infecţii nosocomiale

1.5.1. Prevenirea infecţiilor urinare nosocomiale

O profilaxie strictă a infecţiilor nosocomiale urinare evită terapia cu antibiotice,


costisitoare şi deseori sortită eşecului, datorită rezistenţei la antibiotice a agenţilor
etiologici implicaţi în acest tip de infecţii.

Măsurile de prevenire, pe cât sunt de simple, pe atât, din păcate, sunt ignorate în
practică. Aceste măsuri sunt următoarele:

 cateterismul pe termen scurt, evitarea folosirii sau limitarea duratei de


utilizare, sunt cele mai eficiente strategii de prevenire a acestui tip de infecţii.

 respectarea regulilor de igienă: spălarea mâinilor înainte şi după îngrijirea


bolnavului sondat sau care trebuie sondat

 aplicarea sondei în condiţii de asepsie: toaletă genitală cu săpun antiseptic,


dezinfecţie perineală, spălarea antiseptică a mâinilor, folosirea mănuşilor
sterile

 utilizarea de catetere antiseptice din aliaj de argint reduce riscul infecţiilor


nosocomiale urinare, fiind mai bine tolerate pe termen lung decât cateterele
de silicon, iar reducerea infecţiilor compensează costul crescut al acestor
catetere

 cateterele impregnate cu antibiotice sunt de benefice pentru reducerea


bacteriuriei la adulţi cu cateter mai puţin de o săptămână, dar datele din
literatură sunt puţine pentru a trage concluzii cu privire la aceste catetere
pentru un timp mai lung

 utilizarea de catetere hidrogel latex filmate, mai degrabă decât catetere de


silicon, deoarece sunt mai tolerate pe termen lung

 regulile de întreţinere a sondei vor fi respectate: toaletă blândă, bicotidiană,


genitală, toaletă perianală după fiecare scaun, colectorul nu trebuie să atingă
solul

 sistemul de drenaj urinar să fie închis (sistem închis de cateter Foley), să nu


se deschidă joncţiunea între sondă şi colector, care trebuie să fie evacuate pe
jos; orificiul de evacuare a pungii colectoare să fie dezinfectat de fiecare dată
când este deschis; periodic, la acest nivel se prelevează uroculturi

 examenul clinic periodic pentru evidenţierea febrei, secreţiei purulente,


inflamaţia meatului

 hidratarea abundentă (orală şi parenterală, după caz).

În caz de infecţie urinară confirmată, se schimbă sistemul sondă-colector, total sau


parţial (sondă înfundată, pungă deteriorată).

1.5.2. Prevenirea infecţiilor pulmonare nosocomiale

Prevenirea infecţiilor nosocomiale la nivelul aparatului respirator implică adoptarea


măsurilor diferenţiate după specificul serviciului în care sunt îngrijiţi bolnavii şi după
preponderenţa factorilor de risc endogeni şi exogeni.

Măsurile de prevenire ale infecţiilor pulmonare nosocomiale trebuie să ţină seamă


de trei situaţii:

Bolnav supus terapiei intensive, cu risc exogen

 spălarea mâinilor după fiecare contact cu pacientul

 folosirea mănuşilor sterile în timpul aspiraţiilor orofaringiene şi bronşice


precum şi îngrijirea bolnavilor cu respiraţia asistată

 utilizarea apei sterile la oxigenoterapie, aerosoli, umidificare


 curăţarea şi decontaminarea zilnică a sistemului de umidificare

 sterilizarea circuitelor de ventilaţie, după utilizare la fiecare bolnav

 înlocuirea circuitelor tubulare de preferabil la intervale mai mari de 48 de ore .

Bolnav supus terapiei intensive, cu risc endogen

Prevenirea inhalării secreţiilor gastrice:

 bolnavul pus în poziţie semişezândă (se diminuă refluxul gastroesofagian)

 evitarea sedării profunde care întreţine staza gastrică

 folosirea sondelor gastrice de calibru mic şi prevenirea ulcerului gastric .

Prevenirea inhalării secreţiilor orofaringiene

Utilizarea unui protocol de îngrijire orală înaintea intubaţiei, reduce rata pneumoniei
de ventilaţie, prin scăderea numărului bacteriilor patogene din cavitatea bucală :

 perierea dinţilor cu clorhexină 0,2%, umectarea şi curăţirea cavităţii bucale

a orofaringelui, narinelor, cu un tampon cu peroxid de hidrogen sau ser

fiziologic

 aspirarea adâncă a orofaringelui

 controlul secreţiilor de aspiraţie.

Prevenirea colonizării căilor aeriene inferioare

 păstrarea reflexului de tuse prin evitarea sedării exagerate

 aspiraţia bronşică să fie blândă şi efectuată cu mănuşi, în condiţii aseptice

 schimbarea canulei de traheostomie, efectuată de în condiţii aseptice

 efectuarea culturilor de rutină din probe recoltate de la nivelul tractului


respirator inferior, cu avantajul că pot prezice agentul patogen responsabil de
pneumonie şi duc la administrarea din timp a tratamentului antimicrobian
adecvat.

Prin măsurile generale se vor urmări modul de alimentaţie enterală, când este
posibil (cea parenterală, obligatorie, nu este suficientă) şi antibioticoprofilaxia care
trebuie folosită raţional şi selectiv.
Tratamentul prompt şi adecvat cu antibiotice este primordial pentru un rezultat
favorabil. Orice întârziere în diagnostic şi tratament duce la creşterea mortalităţi.
Abuzul favorizează selectarea de tulpini bacteriene multirezistente.

1.5.3. Prevenirea infecţiilor plăgilor chirurgicale

Prevenirea infecţiilor plăgilor chirurgicale se poate face:

 preoperator, prin folosirea profilactică a antibioticelor la începutul procedeelor


cu risc ridicat (antibiotocoprofilaxia se va aplica restrictiv, diferenţiat după tipul
de intervenţie, curată, curată-contaminată, contaminată, intens contaminată),
terapia preoperatorie a oricărei infecţii preexistente, pregătirea tegumentului,
decontaminarea tegumentelor şi a mâinilor operatorului cu substanţe
antiseptice, decontaminarea nasofaringelui şi orofaringelui cu gluconat de
clorhexină (metodă eficientă pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale în
chirurgia cardiacă), respectarea regulilor generale de asepsie a sălilor de
operaţie, bloc operator şi verificarea nivelului contaminării aerului.

 postoperator, prin asigurarea asepsiei pansamentelor şi a drenurilor; în cazul


schimbării pansamentelor la nivelul unei plăgi deschise, este foarte
importantă aplicarea măsurilor stricte de asepsie pentru prevenirea cross-
infecţiilor între pacienţi; există şi studii care apreciază că îngrijirile
postoperatorii ale plăgii nu sunt asociate cu infecţii de plagă chirurgicală.

1.5.4. Prevenirea infecţiilor nosocomiale de cateter

Măsurile de prevenire ale acestor infecţii au indicaţii în două situaţii diferite [320]:

În situaţia cateterului inserat în vena periferică

 protocol scris pentru introducere, perioadă de pauză, întreţinere; în toate


secvenţele se aplică asepsie riguroasă

 se preferă materiale de teflon sau metalice

 pansament ocluziv steril

 schimbarea sistematică a abordului venos, la fiecare două zile.


În situaţia cateterului venos central

 indicaţii cât mai limitate; protocol scris ca mai sus

 aplicarea de către o persoană calificată, cu experienţă

 se va prefera vena subclaviculară, mai puţin vena jugulară

 decontaminarea cu polividone-iodat 10% sau clorhexină 2%

 fixarea eficace a cateterului

 pansament ocluziv iniţial: schimbarea după 24 de ore, cu pansamente


semipermeabile transparente; schimbarea lor după 48-72 de ore (mai ales
dacă există secreţii)

 prepararea aseptică a perfuziilor şi a soluţiilor de alimentare parenterală

 schimbarea în totalitate a tuburilor perfuzatoarelor la 48-72 de ore; în caz de


nutriţie parenterală, zilnic

 alte măsuri: tunelizarea cateterului, pomadă antiseptică, fibre antibacteriene,


heparinizare (după caz), purtarea măştii oronazale, calotă, mănuşi sterile

 urmărirea clinică de două ori pe zi şi periodic efectuarea unor examene


bacteriologice.

S-ar putea să vă placă și