ALGORTIM ANALIZĂ TEXT NARATIV

ARTA nu este o oglindă ce reflectă realitatea, ea este o unealtă ce o transformă

GENUL EPIC însumează clase de opere care apelează ca mod principal de expunere la narațiune.
Termenul de PROZĂ este de origine latină -din prosa, provenind din prorsus, care însemna înainte, numind o formă a discursului, oral sau scris, care nu este
supus regulilor versificaţiei. Prin extensia sensului, termenul s-a specializat în a desemna compunerile literare care sunt realizate în conformitate cu alte exigenţe
decât cele ale metrului. Derivată de la proză, noţiunea de prozator numeşte autorul care se exprimă în proză, spre deosebire de poet, autorul care se exprimă
acceptând regulile ritmului1
ROMANUL este una dintre cele mai „umede‖ regiuni ale literaturii, un platou irigat de sute de râuleţe degenerând uneori într-o adevărată mlaştină.
„este epopeea unui timp în care totalitatea extensivă a vieţii nu mai este dată într-un mod imediat, a unui timp pentru care imanenţa sensului vieţii a devenit
problemă, dar care totuşi n-a încetat să urmărească totalitatea‖ . G. Lukacs
CLASIFICARE
Deşi are precursori în antichitate (Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, Dafnis şi Chloe de Longos ), romanul îşi primeşte numele în Evul Mediu.
Triumful deplin al romanului se realizează în secolul al XIX-lea, prin realismul lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Thackerey, Lev Tolstoi etc. Zola
„experimentează‖, ancorat în Naturalism. Pe urmele lui Dostoievski, romanele secolului al XX-lea sondează psihologia abisală, Proust realizează o profundă
analiză a sufletului omenesc.
Roger Caillois clasifica romanele după „amploare, densitate şi extensiune spaţială, temporală şi socială‖ , iar Garabet Ibrăileanu făcea distincţie între „romanul de
creaţie şi romanul de analiză‖ .
a) textul (ca reper, ca pretext);
b) arhitextul (ca încadrare/înrămare teoretică: roman, satiră, jurnal);
c) contextul (social, estetic etc.);
d) paratextul (indicaţiile "tehnice": titlul, prefaţa, glosarul etc.);
e) hipertextul (elementul transdisciplinar, capacitatea unui text de a deriva din altul etc.);
f) intertextul (prezenţa unui text în altul prin citat, parodie, aluzie etc., relaţiile intertextuale, de co-prezenţă a textelor în texte)- Termenul de intertextualitate
sugerează această capacitate dialogică a romanului, absentă în celelalte specii.Intertextualitatea vizează relaţia cu textele anterioare, cu ―ansamblul; textelor
regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat‖. Orice text literar este în relaţie cu alte texte, acesta în sine, putând fi considerat o ―pluralitate de texte‖.
Creaţia literară este în strânsă relaţie ideatică sau
formală cu un întreg sistem, fiind influenţată şi influenţând la rândul ei. Astfel, romanul istoric al lui Mihail Sadoveanu prezintă o serie de elemente comune cu
romanele cavalereşti franţuzeşti sau cu lucrările lui Sienkiewicz, cu eposul popular românesc. Romanul Enigma Otiliei, de G. Călinescu îşi asumă o serie de
trăsături specifice romanului balzacian, precum şi elemente neoclasice, neoromantice, naturaliste,realist - psihologice, prezente în romanul european.
g) metatextul (relaţia care leagă un text de altul prin comentariu, fără să-l citeze ori să-l numească în mod necesar, referinţele la text, relaţia critică etc.)

1
S. Anghelescu, Teoria literaturii
Termenul epic provine din gr. epikos (derivat de la epos „cuvânt, zicere, ceea ce se exprimă prin cuvânt, discurs‖), prin lat. epicus şi fr. epique. Categorie
fundamentală, esenţială, a literaturii, desemnînd, prin restrîngere, un gen literar specific. Două sunt accepţiunile epicului: categorială şi noţiune legată de un gen
literar.
1. Accepţia categorială a conceptului îşi are sursa într-o dublă proiecţie a temporalităţii, ca devenire cosmică şi istorică, în vorbirea umană.
a. Antropologic, epicul este atît un mod de a se manifesta al umanului, cât şi o formă de a vedea existenţa ca o succesiune organizată. Aşa se explică orientarea
discursului epic spre sesizarea devenirii.
b. Psihologic, epicul presupune un complex al trăirilor expectative şi inchizitive, întemeindu-se pe aşteptare, curiozitate, căutare a noului, a senzaţionalului etc.
2. Ca noţiune legată de un gen literar, epicul reprezintă o ipostaziere a accepţiei categoriale, ca una din cele trei „forme naturale ale poeziei" (Goethe), ca un gen
(primordial, cuprinzător al tuturor genurilor etc.) ori o formă fundamentală a literaturii. Deşi, în accepţia sa categorială, epicul poate fi aplicat deopotrivă
poemului şi teatrului (conceptul de teatru epic a fost teoretizat de B. Brecht), în accepţia sa generică, epicul corespunde doar unei secţiuni a literaturii (V.
Aristotel, Cicero, Quintilian, Benedetto Varchi, A.L. Pinciano, Du Bellay, Le Moyne, Le Bossu, Voltaire etc.). Genul epic denumeşte astfel categoria literară ce
cuprinde toate speciile, formele şi modurile literaturii narative, de la cele arhaic-tradiţionale, populare, pînă la cele mai recente, de la epos, legendă, baladă ori
poem epic, pînă la nuvelă ori roman, înglobând istoria ca specie literară. Lărgirea cadrelor genului epic pretinde legi noi în stabilirea, tipologiilor, ca şi în
disocierea structurilor, într-o mai riguroasă determinare a structurilor categoriale şi generice ale epicului, procese în curs de desfăşurare.
În funcţie de subiect, personaje, dimensiunile naraţiunii, amploarea compoziţională delimităm următoarele specii fundamentale ale genului epic: schiţa (numărul
redus de personaje, limitarea acţiunii la un episod din viaţa unuia sau mai multor dintre ele, simplitatea intrigii), nuvela (număr mai mare de personaje, acţiune
mai dezvoltată ca a schiţei, pusă pe seama mai multor personaje, ale căror caractere se desprind dintr-un puternic conflict şi printr-o intrigă mai complexă),
povestirea(număr mai mare de personaje, intrigă complexă şi accentuată, prezentarea acţiunii din perspectiva unui anume personaj) şi romanul (acţiune complexă
şi de mare întindere, cu personaje numeroase şi intrigă complicată).

I. TEXTUL EPIC (CA REPER, CA PRETEXT)-‖prezentare mediată a unor evenimente‖(E. M.Forster)

a.SUBIECTUL (CE?)
istoria,fabula-stratul evenimentelor povestite, reale
(povestire factuală) sau ficționale (povestire de
ficțiune)
-‖universul povestit‖ se organizează într-o serie
evenimențială în care întâmplările relatate sunt
dispuse într-o succesiune temporală
b.DISCURSUL(CUM?)
istorisire, enunțare,fabulație-discursul prin care se
povestește, structurile textuale, universul povestirii,
discursul narativ‖(G. Genette)
c.NARATORUL (CINE?)
STRUCTURA
-în povestirea factuală-se adaugă și evenimente denotate(univers citat)
-în povestirea de ficțiune-evenimentele sunt o proiecție mentală, imaginară fără
efect de denotare a realului
-Alcătuit de două straturi stilistice:
 planul naratorului
 planul acțiunii
În planul narațiunii, subiectul este organizat pe o schemă compozițională
clasică(momentele subiectului: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii,
punctul culminant, deznodământul)
-principala instanță în comunicarea narativă, vocea care relatează, instanța .
intermediară între autorul abstract, lumea narată și cititorul abstract
 PLANURI DE REFERINŢĂ
-trei planuri de referinţă care circumscriu textele literare
real,
cultural,
imaginar/ficţional/textual
CLASIFICARE
1. după amploarea epică: roman-fluviu, roman-ciclu, roman epopeic, roman frescă
2. după criteriu tematic
-roman al copilăriei, roman de dragoste/curtenesc/sentimental;roman de problematică socială, de moravuri, istoric, de război, de aventuri/cavaleresc/picaresc,
polițist/de spionaj;S.F., al formării/inițiatic, bildungsroman, psihologic, filosofic, mitic, monografic
Nuvela istorică, psihologică, filosofică,anecdotică
3.după formula compozițională
Roman epistolar (convenția manuscrisului găsit/primit), roman-jurnal, roman confesiune, roman în roman, roman cronică, roman eseu, roman document
3. după caracteristicile discursului
obiectiv, subiectiv (indirect)
4. după structurile narative
tradițional. Modern, postmodern
6 după dominanta estetică
Medieval, romantic, baroc.realist,naturalist,modernist,postmodernist,(categorii estetice finale)
- poetic, romanesc, dramatic,comic, alegoric etc. ( categorii determinative)
apocaliptic; nostalgic, misterios, fantasmagoric, fantastic etc.(tipologice)
captivant, solemn etc. (tendențiale)

PARAMETRII „ECUAŢIEI‖ LITERARE

 criteriul relației dintre realitatea
obiectivă/artistică
autor concret – cititor concret (planul real),
autor abstract – cititor abstract (planul cultural)
subiect textual – receptor textual (planul imaginar/textual)
TIPOLOGIA NARAȚIUNII
1.povestirea factuală-narațiune de -proza memorialistică
evenimente reale
2.povestirea de ficțiune- narațiune
de evenimente fictive/ -proza scurtă/ romanul
transfigurează
realul/imaginează ‖lumi posibile‖

 criteriul tipului de evenimente narate 1. narațiune de evenimente -epicul pur(A. Marino)/roman de creație (G. Ibrăileanu)

 criteriul privind relația dintre narator și
universul narațiunii
 2) narațiunea
 3) Narațiunea
- TIPOLOGIA NARATORULUI
Narator extradiegetic/heterodiegetic (nu e
exterioare
2. narațiune de evenimente
interioare
1) narațiunea
HETERODIEGETICĂ (hetero-
diferit/ diegesis-mod narativ de
expunere) naratorul se situează
în afara universului povestit
HOMODIEGETICĂ (homo-
identic/ diegesis-mod narativ
de expunere) naratorul se
situează în interiorul
universului povestit-narator
intradiegetic
SUPRAETAJATĂ/POLIFONI
CĂ- asociază cele două modele
diegetice
Narator anonim- relatare obiectivă,/discurs impersonal
-epicul analitic, proza psihologică, roman de analiză (G. Ibrăileanu)-‖ creația
e superioară analizei‖
-nararea se face la persoana a III-a(neutru din punct de vedere afectiv)
-planul naratorului este diferit de planul narațiunii
-naratorul nu se proiectează în discurs prin indici textuali
-narator anonim(obiectiv-relatare obiectivă/instanță narativă
supraindividuală)
-/narator reprezentabil (subiectiv- exprimă direct/indirect aserțiuni ale
autorului, interpretează, califică, comentează evenimentele/personajele dintr-
o perspectivă personalizată, asumându-și o atitudine participativă)
-narator uniscient-privește personajul din exterior, spune mai puțin decât știe
personajul (tehnica narării obiective)- Alain Robbe - Grillet, În
labirint/antiroman.
-narator ominiscient (știe totul despre eroii săi dezvăluind în discursul său
gânduri, trăiri psihoafective-povestire nonfocalizată)- ex.naraţiunile biblice,
homerice,
balzaciene sau, la noi, prin autori ca loan Slavici, Liviu Rebreanu,
G.Călinescu, Marin Preda etc; -
-perspectiva narativă omniscientă (focalizare zero)/externă
-nararea se face la persoana I-a
-planul naratorului se suprapune planului narațiunii
-naratorul se proiectează în discurs prin indici textuali
-personajul narator poate fi:
 Protagonist/personaj (ciclul sadovenian de povestiri din Hanul
Ancuţei)
 Martor (observator al lumii narate- Ienachi Coropcarul din
povestirea Cealaltă Ancuţă)
 Narator auctorial(își asumă explicit rolul de autor al textului)
 Mesager ce repovestește evenimente auzite
-perspectiva narativă internă, puternic marcată subiectiv
- Alternează pers I narativă (discursul personajului narator) cu
persoana a III-a narativă (discursul personajului extradiegetic)
- perspectiva narativă internă și cea externă/omniscientă, viziunea
subiectivă alternând cu cea subiectivă
Indici
marcat prin indici textuali)
Narator intradiegetic/homodiegetic (proiectat în
text ca eu narator/voce a(u)ctorială)
Narator uniscient
Narator omniscient
FUNCȚIILE NARATORULUI
f.narativă/de reprezentare
f. de regie/de control
f. de interpretare (opțională)
SITUAŢIE NARATIVĂ: VOCE NARATIVĂ (cine vorbeşte?) ŞI FOCALIZARE (cine vede?)
/obiectiv textuali:persoana a III-
a, neutru din punct de
vedere afectiv
Narator Exprimă direct/indirect aserțiuni ale Indici
reprezentabil/subiec autorului, interpretează, califică, textuali:persoana a III-
tiv comentează evenimente, personaje a, marcat
dintr-o perspectivă personalizată afectiv/subiectiv
Narator auctorial- își asumă rolul de autor al textului
Personaj-narator- Își asumă dublul rol-eu narator/narator Indici textuali:persoana I-a, marcat
autodiegetic afectiv/subiectiv
-actant/protagonist
Narator –martor Își asumă dublul rol-eu narator/narator Indici textuali:persoana I-a, alternând cu persoana
autodiegetic a III-a, marcat afectiv/subiectiv
-martor/observator al lumii narate
Narator-mesager Rol de transmițător al unei întâmplări, Indici textuali: predomină persoana a III-a.
se proiectează în plan secund, ca eu Secvențial apar și indici ai persoanei I
narator
Privește personajul Spune mai puțin decât știe personajul Tehnica narării obiective
din exterior
Știe totul despre Dezvăluie gânduri, trăiri psiho-afective Povestire nonfocalizată
personaj ale personajului
Relatarea evenimentelor-(rolul
esenţial al personajul este de a
participa ca dramatis persona la
acţiunea romanescă. El exercită astfel
o funcţie de acţiune),
Dirijarea intrării în scenă a Capacitatea de a cita discursul personajelor-stil indirect/semnalat prin verbe
personajelor- naratorul poate încadra dicendi/sentendi-a zice, a spune, a striga etc.
discursul personajul în propriul său
discurs
Discurs evaluativ/emotiv- personajul Implicare afectivă
exprimă întodeauna atitudinea sa
subiectivă faţă de evenimentele narate
PERSPECTIVA NARATIVĂ
a. Omniscientă (focalizare zero/povestire Tehnici analitice-observația, analiza psihologică, Destinele eroilor sunt dirijate riguros de către naratorul-
nonfocalizată) retrospecția etc. demiurg- proza realistă de observație socială și problematică
morală

b. internă (din interior/focalizare internă)- Tehnici analitice directe: autoscopie/introspecție, -proza de analiză psihologică
perspectivă avec (prezintă ce vede, ce aude, monolog interior/confesiune
ce gândește personajul)-narație cu punct de
vedere care prezintă omnisciență selectivă-
narator-personaj/personaj focalizator
c. externă/ din exterior/focalizare externă Tehnici-supoziții/ipoteze ‖joc al aproximărilor‖ -proza modernă-romanul comportamentist
d.multiplă/pluriperspectivism- euri- Perspective convergente/complementare/divergente - proza postmodernă
narator/voci narative multiple
PERSPECTIVA TEMPORALĂ Presupune existenţa unui moment al naraţiunii, ordinea evenimenţială (cronologică lineară, anticipativă, sigură şi nesigură,
întoarcerea în timp ), durata.ritmul narativ

narațiunea ulterioară Timpuri verbale: imperfect, perfect ‖Era începutul verii‖ (M. Preda, Moromeții)
simplu/compus/mai-mult-ca-perfectul

narațiunea simultană Timpuri verbale:prezent ‖Caii se sperie și fug‖ (Șt. Bănulescu, Cartea
milionarului)
narațiunea anterioară Timpuri verbale:viitor/prezumtiv, conjunctiv, ‖După vreo zece metri veți merge și mai repede
condițional cu valoare de viitor/prezent oniric (ca (...)Evident, nu se va zări nici intrarea‖ (I.P.Culianu,
viziune) Impas)

narațiunea intercalată
ORDINEA NARATIVĂ
Narațiunea cronologică
Narațiunea sincronă
Narațiuni paralele/contrapunctive
Timpuri verbale:variate Povestiri în sertar, povestiri în ramă, jurnal comentat,
roman epistolar
-prin cronologie directă/inversă -sintagme temporale: apoi/a doua zi
-sintagme temporale:în același timp, în tot timpul acesta
-alternanță real/ireal-proza fantastică -absența conectorilor, timpuri verbale diferite/contrastive
-alternanță secvențe/episoade din planuri
narrative diferite-proza romantic
-modele diegetice în care alternează 2 paliere
temporale (timp real, obiectiv/durată

Narațiunea discontinuă (tipar narativ
modern)
Procedee de legare a secvenţelor narative:
interioară/subiectiv)
-memoria involuntară/suspendarea deliberate a Strategii: acronii de tipul
ordinii temporale -analapsei (amânare, relatare ulterioară a unui eveniment-
cauză)
-prolepsei (anticipare)
-elipse temporale
-fragmentarismul discursului

înlănţuirea: povestirea 1 , povestirea 2

alternanţa: povestirea 1 -- >, < povestirea 2

inserţia: povestire în ramă Povestirea 1

P2

MODALITĂȚI/MODURI NARATIVE
-prin relatare -episoade narative
-prin reprezentare -secvențe dialogate/monologate
-vocile narative
Contrucția personajelor/modul de redare -stil direct/indirect/indirect liber
a discursului eroilor
Termen Criteriul formal Efect
Discurs direct ghilimele, timpul dominant este timpul prezent Reproducere mimetică a evenimentului propriu-zis gândit

Monolog interior referire la personaj la persoana I, folosirea prezentului Grad înalt de prezenţă a imediatului, poate reproduce fluxul conştiinţei
(gândul direct în narativ, convenții sintactice și semne de punctuație parțial personajului (principal, secundar etc.)
pasaje ample) sau complet eliminate

discurs indirect Structură gramaticală a vorbirii indirecte Poate crea un sentiment al distanţei, dar nu neapărat; fluxul conştiinţei al
personajul ce narează este interpus peste cel al naratorului

Discurs indirect Naratorul se referă la personaj la persoana III, folosirea Naratorul poate raporta gândurile personajului folosind stilul mental al
liber/ monolog trecutului narativ, sintaxă mai puţin formală: elipse, forme respectivului personaj: efectul de ―voce duală‖; poate crea senzaţia de prezent,
 narat exclamative etc. sentimentul imediatului, dar poate de asemenea fi folosit să creeze o distanţă
ironică; poate reproduce fluxul conştiinţei unui personaj.

Psiho-narare ori referire la personaj la persoana III de obicei se foloseşte De obicei, rezumă procesul mental folosind sintaxa şi dicţia naratorului, nu pe cea
prezentare trecutul narativ, sintaxa de cele mai multe ori completă şi a personajului; poate crea distanţă
narativă a corectă, vocea naratorului poate fi percepută
gândului
MODURI DE EXPUNERE
naraţiunea
descrierea
dialogul;/
monologul 
Elementele auctoriale ale unei povestiri
1. pronumele personale
2. timpurile verbale
3. indicatorii deixisului: pronumele demonstrative (acesta, acela...- perspectivă spaţială), adverbele deictice: aici, acolo (perspectivă spaţială), acum, ieri (perspectivă
temporală)
4. interogaţia prin narator
5. exclamaţia prin narator (bucurie, durere, surpriză, dorinţă etc.)
6. intimarea prin narator (vocativ- poruncă)
7. aserţiunea prin narator- evaluări sau explicaţii
8. modalitatea aserţiunii (gradul de certitudine): verbe modale (a putea, a trebui) adverbe modale (sigur, poate etc.)
PRINCIPIILE COMPOZIȚIONALE/TEHNICI NARATIVE
Principiul cronologic Tehnica înlănțuirii și/sau tehnica Ion, de L. Rebreanu
alternanței
Principiul simetriei Tehnica circularității
Principiul memoriei afective Tehnica inserției/flashback-ul Ultima noapte de dragoste.., de Camil Petrescu
Principiul paralelismului epic Tehnica simetriei narative (analogia
unor episoade)
Tehnica contrapunctului
(episoade/secvențe/motive contrastive,
în simetrie inversă)
Principiul discontinuității narative Tehnica decupajului/colajului -fragmentarismul discursului, juxtapunerea unor
secvențe textuale ce par a nu avea legătură tematică
sau logică
INCIPITUL /FINALUL
Incipitul clasic De tip descriptiv, rezumativ, enunțiativ -formulează enunțuri de orientare (repere spațio-
temporale,instanțe narative, situația inițială etc.)
Incipitul modern Tipuri: -fixează un protocol de lectură
-punere în abis
-ex abrupto
- Prefață pragmatică (oferă cititorului un cod /coduri de
lectură)
-decupaj-formulare axiomatică, fragment de discurs inserat,
desen simbolic ce codifică mesajul textului
-intrări multiple-pentru a supramarca începutul discursului
narativ
FINALUL
clasic -modelul închiderii formale – cu rol rezumativ/concluziv
-al închiderii circulare-cu reluarea temei /remei din incipit
-finalului descriptiv
-încheirii conceptuale- cu caracter gnomic/moralizator
modern -închiderea pragmatică-final metadiscursiv cu referire la sfârșitul poveștii/la un nou început
-încheirea-dezvăluire
-finalul deschis-poate suspenda rezolvarea conflictelor, poate ambiguiza situația finală/poate
proiecta ipotetic, într-un viitor incert
EPISOADE VS. SECVENȚE NARATIVE
EPISOD -unitate compozițională esențială în struccturarea diegeei/asigură progresia tematică a discursului/progresia
conflictului și dezvoltarea subiectului
SECVENȚĂ/pauză -cea mai mică unitate compozițională în arhitectura operei, reunind enunțuri cu aceleași caracteristici textuale: Pauzele descriptive suspendă
narative, descriptive, dialogice, argumentative, explicative, asertive, eseistice timpul narativ, încetinesc ritmul
‖În acțiunea romanului tradițional (doric) există momente pline (fapte)[secvențe narative] introduse gramatical prin relatării
perfectul simplu ori perfectul compus, legate între ele prin spații goale (descripții, evocări, portrete, comentariu Secvențele narative (mai ales de
analitic), introduse prin imperfect, aceasta e schema oricărei narațiuni clasice. Proust răstoarnă, spectaculor, raportul tip rezumativ sau de tipul
ceea ce predomină la el fiind golurile[pauzele descriptive], devenite centrale și legate prin plinuri (N. Manolescu, elipsei)-impun un tempo narativ
Arca lui Noe) alert.
Secvențele
dialogate/monologate-reprezintă
ritm narativ canonic (timpul
narării coincide cu timpul narat)
RITMUL
Încetinirea şi accelerarea povestirii.Organizatorii temporali
REFERINŢA TEMPORALA ABSOLUTĂ:
a. „istorică‖: Miercuri seară, 20 iulie (1983) În 1515, în ziua de Paşti
b. vagă: Odată, în viitor, în trecut
REFERINŢA TEMPORALĂ RELATIVĂ:
a. la cotext: În ajun, în acea dimineaţă
(enunţ) îndată ce... atunci cînd... în timp ce... la scurt timp după ce...
b. la context: Ieri, spre sfărşitul după-amiezii, (situaţie) azi dimineaţă
SPAȚIUL
„Funcţionând ca factor ordonator al structurii povestirii, scria I. Vlad, spaţiul epic decide în „licenţe spaţiale”: Ion Minulescu arăta, în
cadrul viziunii unificatoare a povestitorului. El determină şi, deci, modelează o arhitectonică romanul său autobiografic, că descrierea
epică de o extraordinară rigoare, codificând până la disciplina cea mai severă discursul epic‖ mânăstirii Cozia, de către Gr.Alexandrescu,
în Umbra lui Mircea. La Cozia, datorită
poziţiei geografice a acesteia, turnurile ei
nu se pot reflecta în apele Oltului. Chiar
dacă realitatatea fizică este aceasta, de la
Alexandrescu încoace, geografia spirituală
a Oltului, Ia Cozia, a rămas astfel: Ale
turnurilor umbre, peste unde stau culcate; /
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se
prelungesc, / Ş-ale valurilor mândre
generaţii spumegate /Zidul vechi al
mănăstirii în cadenţă îl izbesc...
CRONOTOPUL
„Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă „timp-spaţiu‖) conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale, valorificate artistic în literatură‖. Această
nouă categorie a formei şi conţinutului în literatură este menită să scoată în evidenţă caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului (timpul ca cea de-a patra dimensiune a
spaţiului). Cronotopul artistic-literar bahtinian: „timpul se condensează, se comprimă, devine vizibil din punct de vedere artistic. În timp ce spaţiul se intensifică, pătrunde în
mişcarea timpului, a subiectului, a istoriei‖; „indiciile timpului se relevă în spaţiu, iar spaţiul este înţeles şi măsurat prin timp‖.
-INSULA
-DRUMUL
PERSONAJUL-FIINȚĂ DE HÂRTIE
1. După importanţa în text
1.1. personaje principale
După cum o arată şi numele lor, ele ocupă locul central în economia textului, naraţiunea ţesându-se în jurul
lor. Nu trebuie însă făcută confuzie între „personajul principal‖ şi „erou‖, termen specific epopeii antice şi epicului
medieval.
1.2. personaje secundare
Mai puţin importante în desfăşurarea naraţiunii, ele depind uneori de destinul celor principale, contribuind la
conturarea lor. Alteori, ele se dezvoltă independent, rolul lor rezumându-se la a lumina parţi ale textului.
1.3. personaje episodic e
Deşi numeroase, importanţa lor este redusă. Ele apar, aşa cum o arată şi numele, rareori, iar statutul lor ţine
de legătura cu desfăşurarea acţiunii. Personajele episodice pot fi uşor confundate cu personajele-figurant, cu rol
decorativ, neimplicate câtuşi de puţin în naraţiune.
1.4. personaje absente
Reprezintă o categorie aparte, prin numărul lor redus. Aceasta nu înseamnă că personajele absente nu sunt
importante. Ba dimpotrivă. Există cazuri, când ele influenţează decisiv evoluţia firului narativ, constituindu-se în
ancore narative care determină destinul altor personaje.
1.5. Personaj generic/conceptual-reprezintă idei, atitudini supraindividuale, voce/voci, ipostaze umane tipice

2. După valorile etice pe care le reprezintă

2.1. personaje pozitive
2.2. personaje negative

3. După număr
3.1. personaje individuale
3.2. personaje-pereche
Constituie o raritate. Însă una cu atât mai interesantă cu cât cele două personaje acţionează ca o unitate
completându-se şi contopindu-se pentru a se înfăţişa ca un singur personaj.
3.2. personaje colective
În afara faptului că înglobează un număr mare de personaje, ceea ce defineşte personajul colectiv este
capacitatea de a acţiona ca un întreg. El interesează şi prin faptul că reuşeşte să acumuleze energiile mulţimii,
devenind o sumă, o rezultantă a pornirilor diverse. Totodată, personajul colectiv oferă imaginea psihologiei unui
anumit grup, iar acţiunile sale stau adeseori sub semnul spiritului gregar.

4. După gen
4.1. Personaje animate (însufleţite)
4.1.1. Personaje masculine
O categorie consistentă, construită din figuri puternice, dar şi din oameni slabi, şterşi, aşa cum şi realitate
oferă o varietate nesfârşită de indivizi. Personajul masculin are, cum era firesc, o serie de trăsături care îl
individualizează.
4.1.2. Personaje feminine
Şi ele alcătuiesc o categorie importantă, uneori profilându-se proeminent.
4.2. Personaje inanimate (neînsufleţite)
Reprezintă o categorie adeseori neglijată sau chiar inexistentă din prejudecata că personajul este o persoană.
Eroarea se cuvine corectată prin precizarea că personajul se defineşte în funcţie de rolul pe care îl îndeplineşte în
construcţia narativă, de măsura în care contribuie la derularea acţiunii şi, în definitiv, la transmiterea mesajului
artistic. Motiv pentru care, nu doar fiinţele vii, oameni sau animale, ci şi obiectele, clădirile, străzile, casele sau alte
lucruri cu valoare simbolică pot funcţiona în text ca personaje.

5. După categoria estetică (raportul cu realitatea):

5.1. Personajul fabulos
E înzestrat cu puteri supranaturale; poate fi un personaj animalier.
5.2. Personajul mitic
Simbolizează un mit popular autohton sau o credinţă din mitologia universală, având rolul de a susţine ideatic
esenţa respectivei poveşti ancestrale.
5.3. Personajul fantastic
Depăşeşte cadrul existenţei umane, este eroul unor situaţii neobişnuite, construite prin specularea unor teorii
sau ipoteze din procesul cunoaşterii.
5.4. Personajul legendar
Este întruparea simbolică a modelului de erou popular, a vitejiei şi curajului, a eroismului anonim ca exemplu
al neamului românesc.
5.5. Personajul alegoric
E un personaj metaforic, întruchipând o categorie umană, un statut social, la care se operează un transfer din
planul abstract al unor înţelesuri profunde într-unul figurativ, de suprafaţă.
5.6. Personajul real
Este confirmat de realitatea concretă, persoana care dă viaţă personajului real a existat cu adevărat.
5.7. Personajul istoric
E un individ care este atestat de istoria ţării, fie un domnitor, fie un boier român, fie o altă personalitate
istorică.
5.8. Personajul tragic
Model uman, erou exemplar, înzestrat cu cele mai alese virtuţi, frământat de un conflict interior, învins de
propriul destin, de propriul ideal.
5.9. Personajul comic
Înfăţişează un caracter uman, un tip ce ilustrează moravuri sociale sau politice, stârnind râsul şi având
caracter moralizator.
5.10. Personajul absurd
E un individ iraţional, neverosimil, conturat împotriva legilor firii şi a gândirii logice, utilizând formule
şocante de expresie, punând accentul pe răul înrădăcinat în structura interioară a omului, pe incapacitatea omului de
a găsi un sens vieţii, de a pune omul în acord cu societatea şi rigorile ei, de a comunica şi a intra în relaţie cu ceilalţi.
5.11. Personajul autobiografic
E un individ real, conturat din propriile percepţii despre sine, din întâmplările, evenimentele şi faptele proprii.
6. După curentul literar
 Din această perspectivă s-ar putea spune că există atâtea tipuri de personaje câte curente literare. Ceea ce ar
fi, desigur, o exagerare. Istoria literară a impus totuşi câteva tipuri, mai bine reliefate, cu trăsături distincte, uşor
recognoscibile şi încadrabile într-o anumită categorie.
Eroii literari ţin mai degrabă de o anumită vârstă, aceea a epopeilor antichităţii şi a cântecelor epice ale
Evului Mediu, neputând fi încadraţi într-un curent literar propriu-zis, deşi ei însumează calităţi care îi singularizează.
Renaşterea aduce şi ea personaje specifice, reprezentativ fiind Hamlet, în care unii critici văd totuşi un prototip al
modernităţii sau chiar un personaj baroc.

6.1. Personajul clasic

Cu adevărat încadrabil într-o categorie distinctă este personajul clasic, ale cărui începuturi se află în teatrul
francez de secol XVIII. Însă apogeul personajului clasic îl constituie, fără îndoială, romanul secolului al XIX-lea şi
tipologiile instituite de Balzac şi mai apoi de Flaubert şi Stendhal. Personajul devine reprezentativ pentru o categorie
umană, fiind conturat într-un anumit cadru social.
6.2. Personajul romantic
Respingând rigurozitatea clasică, romantici propun şi în construcţia personajelor o libertate de creaţie fără de
margini. Personajul romantic se încadrează în consacrata formulă „un erou excepţional, în împrejurări excepţionale‖,
lucru valabil doar până la un punct, întrucât personajul romantic nu este chiar un erou în accepţiunea antică a
termenului şi nici împrejurările sale de viaţă nu sunt întotdeauna excepţionale în mod obligatoriu.
Plin de sugestii pentru conturarea distincţiei clasic-romantic este studiul Clasicism, romantism, baroc,
structurat tocmai pe evidenţierea diferenţelor dintre cele două categorii de personaje, cărora Călinescu le stabileşte,
prin opoziţie, trăsăturile particulare. Perechile diurn-nocturn, raţional-pasional, în floarea vârstei-foarte tânăr/foarte
bătrân, echilibrat-dezechilibrat sunt doar câteva dintr-o lungă listă.2
6.3. Personajul realist
Principala noutate pe care o aduce personajul realist este aceea a determinării faţă de un anumit context.
Mediul, fie el social, geografic sau economic, devine sugestiv în conturarea personajului realist. Preocuparea
autorului merge către prezentarea detaliată a lumii pe fundalul căreia se profilează personajul şi, în acelaşi timp, el
capătă dimensiune psihologică, fiind surprins în devenire.
6.4. Personajul modern
Personajul secolului al XX-lea pierde tot mai mult din înfăţişarea exterioară, devenind o sumă de trăiri, o
conştiinţă care se analizează pe sine şi pe ceilalţi. Asistăm, după 1950, la o adevărată disoluţie a personajului, care
începe a fi asimilat unui rol sau unei funcţii, iar locul său în text echivalează cu acela al unui punct în jurul căruia se
ţes relaţii cu alte personaje.
7. După evoluţie
Teoria lui E. M. Forster şi-a câştigat un loc central în studiul personajului, devenind o contribuţie esenţială,
prin studierea conceptului în funcţie de măsura în care el evoluează sau nu de-a lungul textului. Termenii introduşi

2
Pentru lista completă a diferenţelor care separă personajul clasic de cel romantic, vezi Clasicism, romantism, baroc, în volumul Pagini de estetică, Bucureşti, Editura „Albatros‖, 1990.
de teoreticianul american, „flat‖/plat şi „round‖/rotund, au intrat rapid în circulaţie, fiind deja consacraţi în discuţiile
despre personaj.
.
Personaj unitar şi personaj ―pulverizat‖ (interior- V. Woolf/ din exterioritate- The sound and the fury, Faulkner,
unde aceleaşi personaje fac obiectul unor interese diferite; Patul lui Procust ―unde, ca într-un sistem de oglinzi,
fiecare personaj este descompus de celelalte. ‖ )M. Popa, în Homo Fictus
Morfologic, personajele ar trebui studiate prin atitudini astfel:
1. tipuri profesionale sau rang social : curtezana, subreta, parazitul, funcţionarul
2. tipuri tradiţionale: Pierrot, Arlechin, Păcală etc.
3. Caractere tip: avarul, fanaticul, orfanul, copilul năstrușnic
4. Individualizate: Tartuffe
5. Portrete: Napoleon
Georges Polti (1930), Arta inventării personajelor-

Din pct. de vedere al intenţionalităţii cu care sunt prezentate de către autor:

1. personaje comice
2. personaje tragice
3. personaje referenţiale (serioase)
4. personaje parodice
5. personaje paradoxale (fizionomii odată bufone, azi prezentate patetic, sau invers)
6. personaje odioase prezentate cu simpatie (Jean Valjean)
7. personaje altădată simpatice, prezentate ca repugnante
8. personaje ridicole, de obicei cruţate (fata care se mărită)
9. persoanje serioase sau simpatice reduse la grotesc: soţul înşelat, gelosul etc.
Din pct. de ved. al temperamentelor: (Kant, Ch. Ribery, 1894 Eseu de clasificare naturală a caracterelor) : pasivi
/activi, bilioşi, nervoşi, sanguini, limfatici.
- posibilitate profesională a personajului: pers. Intelectual/corporal.
Personaje grup (în Alexandru Lăpuşneanu, de C. Negruzzi; familia Giurgiuveanu )- Grupul static (Hanul Ancuţei) şi
grupul dinamic – ―grupul de personaje fantastice (...) din Harap-Alb, constituit din Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-lăţi-lungilă, aderă dezinteresat la acţiunea lui Harap-Alb.
Personajul masă.(L.Rebreanu, C. Negruzzi, Zola, Z.Stancu, E, Barbu )
Personaj par (o aglomerare de personalităţi ce se pot face evidente), divizibile, maleabile (Mache, Lache la
Caragiale- tipuri parodice), personaj impar- este un caracter, o personalitate, o unitate, o consecvenţă .
Personaj –simbol (în cazul în care opera se bazează pe o metaforă globală)
Funcţiile acestor personaje sunt definite doar în raport cu elementele esenţiale ale naraţiunii: acţiunea, timpul,
spaţiul, introducerea şi încheierea
PORTRETUL LITERAR
Pentru a delimita teritoriul cercetării - observa Silviu Angelescu - suntem obligati să procedăm la o prezentare tipologică a portretului. Astfel termenul a fost
folosit pentru a numi:
01 - o specie a criticii literare, ilustrată de Portrele literare ale lui C.-A. Sainte- Beuve,
02 - o specie a literaturii de reconstituite istorică, asemenea Portretelor intime din secolul al XVIII-lea semnate de Edmond şi Joules de Goncourt
03-o specie a literaturii memorialistice, de felul Portretelor amintire ale lui Jean Cocteau
Acestor tipuri de portret, pe care le atesta viaţa literară, le este comună relaţia dintre imagine şi un referent obiectiv, anterior gestului descriptiv. Concentrată asupra
realului, intenţia portretistică, cîtă este, nu caută generalul, ci particularul, detaliul care singularizează. Aplicat acestor forme, termenul "portret” are, mai degrabă, o
valoare conotativă, decît una denotativă.
Frecvent, termenul "portret" a fost folosit pentru a numi:
04-o specie a literaturii de observaţie morală, în genul Caracterelor lui Teofrast, la Bruyere, sau a "fiziologiilor"
Atenţia, în acest caz, nu este orientată spre
"chipul uman” ci spre "tipul moral” în realul vieţii, scrutat de portretist, este căutată substanţa plurală, tipul, deci o coordonantă supraindividuală şi, din acest motiv,
este mai potrivit să folosim un alt concept: etopee.
Adevarată sau simulată, intenţia portretistică, declarată adesea de autor în titlul operei, nu este suficientă pentru a echivala portretul cu :
05 - povestirea, cum se întamplă în situaţia deja amintitului Portret al lui N.V.Gogol
06 - romanul, exemplul cel mai convingător fiind chiar Portretul unei doamne al lui Henry James
07 - anti-romanul, Portrete unui necunoscut al lui Nathalie Sarraute.
08 - "un procedeu frecvent mai ales în genul epic şi constă în relevarea trăsăturilor specifice ale unui personaj, în scopul individualizării şi al obiectivării lui”

FUNCȚIILE PORTRETULUI LITERAR

1. funcția de informare (referențială)- prin enumerarea caracteristicilor ce permit identificarea, individualizarea și diferențierea unui portret. Ex. Tipul de portret în
romanul lui Balzac)
2. funcția anticipativă= construit ca un cumul de premise ce justifică evoluția eroului
3. funcția simbolică=în cazul personajelor purtătoare de valori etice, estetice, ontologice, gnoseologice-ex. În povestiri mitice, narațiuni alegorice, parabole, fabule
4. funcția asertivă-(e aleatorie)-semnalizată la nivel textual prin indici ai implicării afective în discursul portretistic ce figurează un model uman, un ideal, un antimodel
5. funcția de structurare a imaginarului artistic- portretul poate deveni un motiv ordonator al viziunii. Ex. Domnișara Cristina, de M. Eliade, Sărmanul Dionis, de M.
Eminescu, Portretul oval, de E.A.Poe
6. funcția de parodiere a unor clișee portretistice/destructurare a unor toposuri- ex. Antiportretele lui Urmuz(ce iau naștere printr-o condensare caricaturală..pornind
de la sugestiile unui nume. Prin procedeul lecturii literale a imaginilor și metaforelor. Urmuz creează substanța imaginară a personajelor- Corin Braga)
TIPURI DE PORTRETE
1.fizic -construit pe o dominantă exterioară, însumează caracteristici ale înfățișării personajului- INIDICI-câmpuri lexicale ce numesc percepții
fizionomie, ținută, vestimentație etc. senzoriale, termeni concreți de tip anatomic
2.moral -detaliază calitățile sufletești/defecte/trăsături de caracter/sistem de valori/principii etice după INIDICI-enunțuri ce dezvoltă concepte etice/categorii
care se conduce personajul ale conștiinței și ale afectelor
 -ex. Romanul realist/tradițional/doric (preponderența moralului asupra psihologicului, subiectul
se pierde în obiect/ caracteriologie, tipicitate-N. Manolescu)
3. psihic -caracteristici ale personalității, INIDICI textuali-vocabular abstract-termeni de
-aptitudini înăscute(zestrea genetică) sau specialitate –din sfera gândirii, cunoașterii,
- dobândite psihologiei, psihanalizai, sfera manifestărilor
 natură intro/extrovertită/ comportamentale
 temperament-impulsiv/coleric/melancolic/ezitant;
 fire-lucidă, pragmatică,pasională,visătoare, șovăielnică, contradictorie, imprevizibilă
 gândire- logică, asociativă, imaginativă, creativă,practică, machiavellică
 -ex. Romanul ionic, proza modernă- ‖în care valorile dominante sunt de ordin personal.
Autenticitate, interioritate, intimitate-
4.Complex.mixt- însumează trăsături fizice, de caracter și de personalitate
PROCEDEE DE CARACTERIZARE. MĂRCI STILISTICE DIRECTE/INDIRECTE
DIRECTĂ  Din persp naratorului- focalizare zero/externă, discurs heterodiegetic-pers III
 Din persp externă a alor personaje (obiectivă/subiectivă; discurs adresat sau nonadresat, pers II/III-poate duce la pluriperspectivism
intradiegetic; aceste perspective multiple pot fi:
 - convergente-determinând un personaj unitar și coerent
 - divergente- avâd scop relativizarea personajului, distrugerea coerenței, până la pulverizarea lui
 Prin autocaracterizare: perspectivă internă, subiectivă, discurs homodiegetic-monolog (interior)-pers I

INDIRECTĂ -tehnica sugestiei spre a confirma/infirma caracterizarea directă
-în proza comportamentistă este unica modalitate de sugerare a reliefului moral și psihic al personajului
o (pre)nume, porecla – nivel cu mare potențial de seminificare/simbolizare
o Model comportamental-fapte, atitudini față de valorile existențiale, reacții fiziologice
o Caracteristici cognitive, experiențe de cunoaștere, reprezentări, idei, gânduri, dileme morale
o Caracteristici ale personalității-acte de voință, manifestări ale temperamentului, interese, aptitudini
o Actele de comunicare-tipul de vorbire, de limbaj, clișee verbale, accent, ritm, grerstică/mimică, ticuri nervoase
o Regim afectiv și instinctual- stării emoționale, sentimente, afinități, trăiri empatice, percepții, instincte
o Raport supraeu-eu/sine (eu-l conștient/subconștient/inconștient)-ipostaze, evoluție
o Identitatea socială, raport cu realitatea, interacțiune cu celelalte personaje
o Descrierea mediului familial/social. Descrieri de interior, de natură- cu rol de caracterizare a pers
ARHITEXTUL (CA ÎNCADRARE/ÎNRĂMARE TEORETICĂ:);
CONTEXTUL (SOCIAL, ESTETIC ETC.);
Categorii estetice tradiționale Categorii estetice Categorii tipologice Categorii tendenţiale- pot fi caracterizate şi ca orientative ori
determinative energetice (divertismentul, captivantul) şi se împart în categorii
excitante (captivantul, înălţătorul, stimulantul, atrăgătorului,

-frumosul
-urâtul/răul/diformul
-sublimul (Iliada, Homer; Divina
Comedie, Dante; Faust, Goethe;
Luceafărul, Eminescu)
-grațiosul (Concertul în luncă,
Alecsandri; Somnoroase păsărele,
Atît de fragedă, Călin (file de
poveste), Eminescu; Nunta
Zamfirei, Coşbuc; Căprioara, E.
Gîrleanu, Noapte de mai,
Macedonski; Romanţă fără ecou,
Minulescu; Creion, Hore, Mîna
lui, Arghezi; În lan, Sus, Blaga)
-poeticul/antipoeticul,
elegiacul (funebrul) şi idilicul
(bucolicul; alegoricul).
- epicul (didacticul,
romanescul)
Dramaticul şi tragicul (două
categorii agonistice)
Comicul dar şi rizibilul,
caricaturalul, ironicul,
diformul, satiricul, umoristicul,
spiritualul (: Păsările,
Aristofan, Gargantua şi
Pantagruel, Rabelais, Nevestele
vesele din Windsor,
Shakespeare; Avarul, Moliere;
Revizorul, Gogol; Chiriţa în
Iaşi, Chiriţa în provincie,
Alecsandri, O scrisoare
pierdută, O noapte furtunoasă,
Caragiale)
Umoristicul (Decameronul,
Boccaccio; Gargantua şi
Pantagruel, Rabelais; Povestea
vorbii, Pann; Amintiri din
copilărie, Creangă; Rea de
plată, Coşbuc; Rapsodii de
toamnă, Topîrceanu)
Satiricul (Scrisoarea III,
Eminescu; Poveste (Prostia
omenească), Creangă,
Călătoriile lui Gulliver, Swift)
îmbătătorul, violentul, deturnantul, minunatul, zguduitorul, pateticul)
şi tranchilizante (seriosul, solemnul- ambele au ca trăsătură principală
o incontestabilă rigiditate, ce corespunde, în conştiinţa estetică, unui
gen de tensiune ascendentă calmă). Categorii orientative sunt cele ce
se referă la tempo-ul muzical: largo, grave, lento, adaggio, andante,
allegro, presto
Exprimă CATEGORII FINALE
stări de conştiinţă pitorescul şi exoticul, descriptivul şi programaticul, de moravuri,
pacifice: liniştitoare cosmopolitismul, naţionalul, folcloricul, naivul, stilizatul), istorice (se
şi atrăgătoare leagă de sistemele stilistice dezvoltate în special în timp, dar şi în
(paradisiacul-legat de spaţiu, şi caracterizează, în opoziţie cu cele dintîi, o tendinţă de anulare
experienţa unei a individualităţii unui obiect estetic prin relaţionarea sa cu scheme
fericiri prelungite, expresive avînd o aplicativitate productivă foarte generală: retoricul,
avînd rezonanţa grandiosul, monumentalul, impunătorul, emfaticul, cizelatul;
sentimentului pozitiv consacratul şi modernul; arhaicul şi avangardismul; simbolicul,
de imobilitatea în clasicul şi romanticul; primitivismul, realismul, manierismul,
afara timpului; naturalismul, barocul, suprarealismul, parnasianismul, impresionismul,
Biblicul- ceea ce se abstracţionismul; doricul şi ionicul) şi combative (care se referă la
referă la conţinutul înfrîngerea dificultăţilor tehnice ale instaurării operelor de artă:
Vechiului Testament, autenticul şi sofisticatul; virtuozul, acrobaticul şi inimitabilul)
apocalipticul;
nostalgicul,
misteriosul,
fantasmagoricul,
fantasticul) sau stări
excitante sau chiar
respingătoare
(Fantasmagoricul,
fantasticul, oniricul,
coşmarul,dantescul,
demonicul, titanicul,
prometeicul,
eroicul).Satanicul
burlesc
 Ironicul (Moş Ion Roată şi
Unirea, Creangă; Cezar şi
Cleopatra, G. B. Shaw;
Moromeţii, Preda; Răceala, M.
Sorescu)
Sarcasmul (Scrisoarea III,
Eminescu; Noapte de
noiembrie, Al. Macedonski;
1907. Peizaje, Arghezi)
Grotescu (Gargantua şi
Pantagruel, Rabelais; 1907.
Peizaje, Arghezi; Povestea lui
Harap Alb, Creangă)
PARATEXTUL -INDICAŢIILE "TEHNICE": TITLUL- ‖o mașină de șters textul, după cum textul e o mașină de citit titlul‖- titlul-onomatext-reprezintă textul și se
decodează la finalul lecturii, nu la începutul ei (J. Ricardou, Noi probleme ale romanului)
un element paratextual ce
orientează așteptările cititorului,
anticipează/incifrează mesajul
transmis, anunță tema tratată, se
prezintă drept primul prag de
interpretare textuală. El reprezintă
cuvântul –cheie, în jurul căruia
gravitează semnificațiile
universului artistic (liric/epic/).
Poate face trimitere (într-o
manieră directă sau indirectă) la o
anumită specie literară (Odă-în
metru antic ; Iambul, de M.
Eminescu).
Compozițional -alcătuit dintr-un cuvânt folosit
- sintetic cu sens propriu sau figurat),
- analitic -mai multe cuvinte folosite cu
sens propriu sau figurat).
Ca sens - poate arăta anotimpul, exemplu : Vara, Dimineața, Ion, Malul Siretului.
- valoare denotativă (sens momentul zilei, personajul,
propriu, obișnuit, ușor de găsit în locul sau timpul etc. de
text) –enunțiativ, transparent, -, sugerează anumite interpretări
tradițional detaliate legate de elemente -Exemplu : Izvorul nopții (metaforă pentru ochii iubitei), "Emoție de
- valoare conotativă (sens specifice ale textului, precum : toamnă‖ (metaforă a despărțirii de iubită), "Floare albastră‖ (metaforă
figurat, neobișnuit, metaforic, mai sentimente, mărci ale lirismului, - simbol și motiv romantic al iubirii delicate sau ideale), Dulce ca
greu de explicat) –metaforico- particularităţi stilistice, motive mierea e glonțul patriei, de D. R. Popescu
simbolic, modern literare (în opera lirică),
- conotație pozitivă/negativă trăsături ale personajului, -Intrusul, de M. Preda (conotație negativă)
perspectivă narativă (în opera
epică), poate fi o metaforă, un
epitet neobișnuit, o expresie, un
proverb, poate coincide cu tema
poeziei sau poate fi un motiv
poetic din text etc.
Raport titlu-text Titlul este în legătură Tainele inimei, de M. Kogălniceanu
1.Titlu-oglindă, onomatext directă/consonanță cu textul
2. antitetic -se opune textului, antifrază/ -Gumele, Alain Robbe-Grillet; Cel mai iubit dintre pământeni, de M.
3. tensionat/așteptare frustată -antifrază Preda
4.rematic -fără informație semantică, -Locul unde nu s-a întâmplat nimic, M. Sadoveanu (de fapt scena unei
(Genette) trimite doar la specie crime morale)
5. hiberbolă(promite mai mult -Poesii, de M. Eminescu; Povestiri, M. Sadoveanu
decât oferă)/litotă(promite mai -
puțin decât oferă)/
6. vid -gol semantic
-Etc, S. Roll; F, de D. R. Popescu
Morfologic, titlul poate transmite o senzație de concretețe (substantive concrete), abstractizare (substantive abstracte), dinamism (verbe de mișcare), de transformare
sau disoluție (verbe ale nemișcării, tăcerii, morții;analiza modurilor și timpurilor verbului poate explica un tip de raportare, de trăire etc- gerunziul, de exemplu,
valorifică artistic starea de dezagregare, continuum, apăsare etc. ) , de nuanță/însușire estetică – de ex. cromatică, auditivă, tactilă, kinetică (adjectiv) un grup nominal
care anticipează caracterul descriptiv ,prezenţa unor elemente fantastice trimite la basm etc.
Prezența sau absența conjucțiilor copulative coordonatoare (și, nici, sau etc.) în titlu poate previziona un tip aparte de construct liric (antitetic/similar)
Stilistic, titlul poate lua forma unui epitet, unei metafore, etc. oximoron: Suflete moarte (N. V. Gogol), Cadavru viu (L. M. Tolstoi), Doi morţi vii (V. Alecsandri), dar
şi Sărmanul Dionis (M. Eminescu), titlu ce deschide o dublă perspectivă de lectură: ironică (prin modalizatorul „sărmanul‖) şi gravă (prin raportarea la mitul lui
Dyonisos, simbol al plenitudinii vieţii, al elanului vital). Titlurile cu caracter metaforic se pot constitui într-un nucleu al devenirii semantice a unui text literar: Patul lui
Procust, Gorila, Bunavestire, Groapa, Întunecare. Titlurile romanelor mai noi atestă o diferenţă majoră de viziune. Modernii, nemulţumiţi de exprimarea directă, sunt în
căutare de simboluri: Feţele tăcerii (Augustin Buzura), Alexandria şi infernul (Laurenţiu Fulga)
Semnele de punctuaţie folosite în unele titluri dobândesc rol stilistic: virgula , marchează în scris anumite pauze scurte din vorbire în propoziţie sau fraze. În
propoziţie, se pune între părţi de propoziţie de acelaşi fel, în locul unui verb copulativ omis.(un substantiv de o apoziţie; construcţii gerunziale şi participiale, cu sau
fără determinanţi; construcţii incidente; după adverbe de negaţie şi afirmaţie;substantiv în vocativ), semnul întrebării - desemnează intonaţia propoziţiei sau
frazei interogative (de obicei sub forma interogației retorice); ! marchează grafic propoziţii şi fraze exclamative sau imperative; ... marchează o pauză mai mare care
arată o întrerupere a şirului vorbirii, sugerând un spațiu simbolic al emoției, al meditației ex. De ce nu-mi vii? Ai noștri tineri..., La arme!; Tăceți! Cearta amuțească...,
Eu număr, ah! Plângând, Dormi!; Codrule, Măria-Ta de M. Eminescu
Titlul poate avea semnificații mito-biblice. Ex: Arheus, Anteu, Povestea Dochiei și ursitorile; Pajul Cupidon; În căutarea Sheherazadei de M. Eminescu
STILUL UNUI SCRIITOR va fi ansamblul notaţiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobândeşte un fel de a fi subiectiv,
împreună cu interesul ei propriu-zis artistic. Îmbogăţite cu aceste adaosuri, expresiile limbii ne introduc în intimitatea unei individualităţi, într-o sferă proprie de a
resimţi lumea şi viaţa(T. Vianu)
-‖vrăjitorie evocatoare‖: cuvintele reînvie în carne şi oase, substantivul, în măreţia lui substanţială, adjectivul, veşmînt străveziu care îl acoperă şi îl colorează şi verbul,
înger al mişcării ce dă primul impuls frazei‖. (Baudelaire)
-Limbajul este, în adevăr, predominant metaforic; el stabileşte relaţii imagistice şi antropomorfice între suflet şi lume. Fiinţă eidetică[de la eidos = „imagine"; care ţine
de imaginaţie], trăind intuitiv, aderent la lume, pe care o răsfrânge prin imagine, primitivul are tendinţa de a reproduce lucrul, faptul exterior şi mai cu deosebire
înfăţişarea şi mişcările animalelor prin imitaţii gestuale, simbolice, fie pantomimice, fie prin gesturi localizate la aparatul buco-faringian avînd drept echivalent sunetul
imitativ, cuvântul, iar, mai tîrziu imaginea rupestră. A avut loc, astfel, în lungul mileniilor şi în mijlocul unor populaţii foarte deosebite unele de altele, o evoluţie
psihologică, ajungând la magia cuvântului, exprimat prin poezie, şi la magia semnului ce avea să se fixeze în alfabet şi scriere.

- Gândirea umană şi expresia acesteia sunt esenţial analogice, stabilind corelaţii între fapte disparate, pe care le uneşte prin punţi asociative. Totul concură la mărirea
expresivităţii, prin procedee multiple, de gândire, de gramatică, de sens al cuvintelor, de expresie a imaginaţiei sau a emotivităţii. Întregul acestor mijloace expresive
sunt figurile de retorică — elaborări naturale ale spiritului uman încă din perioadele gândirii magice şi emotive. (Astfel, pentru a mai da câteva exemple, anti-fraza este
un procedeu izvorât dintr-o mentalitate magică, de îmblânzire a unei puteri malefice, prin atribuirea de caractere favorabile — termenul de Pontus Euxinus, de la
grecescul euxenos = ospitalier, atribuit fiind unei mări primejdioase, de pildă —; antonomaza, — cel necurat pentru diavol —, reticenţa, aluzia, suspiciunea, perifraza,
nu sunt decât derivări, adesea subtile, de mare efect expresiv, ale unor procese sufleteşti similare (. ..)
B. Genul epic
1. Oral (popular)
a. În versuri
-Balada: specie epică, populară sau cultă, inspirată de obicei din tradiţia istorică sau populară şi care relatează o acţiune eroică, o legendă, o întâmplare însemnată (în
creaţia populară poartă denumirea de cântec bătrânesc):Paşa Hassan, Coşbuc
- Legenda: specie a genului epic, populară sau cultă, în proză sau versuri; amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unei fiinţe, lucru, moment istoric, ţinut sau
la faptele unor eroi. În legendă se explică un fapt real printr-o cauză fantastică; Legenda ciocârliei, Alecsandri
b. în proză
- legenda
- Basmul: specie epică, populară sau cultă, îndeosebi în proză, în cuprinsul căreia se povestesc întâmplări fantastice împletite cu unele reale, săvârşite de personaje cu
forţe supranaturale. Oglindire a vieţii în mod fabulos.Făt-Frumos din lacrimă. Eminescu.
- basmul-feerie, impus de V. Alecsandri prin Sinziana şi Pepelea,
-basmul-nuvelă, creat de I. Creangă prin Soacra cu trei nurori, de
-basmul-poem, construit de M. Eminescu prin Făt-Frumos din lacrimă,
-basmul-parodie, propus de I.L. Caragiale prin Dă dămult, mai dă dămult, de
-basmul-idilă, ilustrat prin Crăiasa zânelor, de G. Coşbuc,
-basmul-ştiinţifico-fantastic, Ber Căciulă, de I.C. Vissarion.
- Snoava: specie epică a literaturii populare, de întindere mică, cu caracter anecdotic, în care elementul epic se împleteşte cu cel satiric; Ciclul Păcală
2. Scris (Cult)
a. În versuri
- Balada
- Poemul: specie epică în versuri, mai amplă decât balada, cuprinzând o suită de episoade cu personaje multe, animate de sentimente nobile şi cu o intrigă mai
complicată; Dumbrava Roşie, Alecsandri
- Epopeea: specie epică de amploare, în versuri, cu numeroase personaje, intrigă complexă, cu acţiune pe mai multe planuri care narează întâmplări eroice,
legendare, isotrice, la care iau parte şi forţe supranaturale; Iliada, Homer; Ţiganiada, I. Budai-Deleanu.
- Legenda
- Fabula: specie a genului epic, alegorică, în proză sau versuri, în care personajele sunt animale, plante, lucruri (puse în situaţii omeneşti) şi din care se desprinde
o morală; Lupul şi mielul, La Fontaine, Boul şi viţelul, Gr. Alexandrescu
b. în proză
- Anecdota: scurtă naraţiune a unei întâmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfârşit neaşteptat; Din carnetul unui vechi sufleur, I. L. Caragiale.
- Schiţa: specie a genului epic, caracterizată prin numărul redus de personaje, limitarea acţiunii la un episod din viaţa unuia sau mai multor dintre ele şi prin
simplitatea intrigii; Bubico, Vizită, I. L. Caragiale
- Nuvela: creaţie epică în proză, cu o acţiune mai dezvoltată ca a schiţei, pusă pe seama mai multor personaje, ale căror caractere se desprind dintr-un puternic
conflict şi printr-o intrigă mai complexă; Hagi Tudose, B. Şt. Delavrancea.
- Romanul: specie a genului epic, în proză, cu acţiune complexă şi de mare întindere, cu personaje numeroase şi intrigă complicată; Moromeţii, M. Preda.
- Reportajul: specie epică (poate conţine şi momente lirice) caracteristică prin relatarea de fapte reale, informaţii de călătorie fie în coloanele unor periodice, fie
în volum aparte; Cartea Oltului, G. Bogza.
- Eseul: un studiu în care autorul îşi expune un punct de vedere personale asupra unei probleme filozofice, ştiinţifice, literare, artistice şi în care talentul literar
are uneori o pondere mai mare decât rigoarea ştiinţifică; Clasicism, romantism, baroc, G. Călinescu
- Memoriile: comunicări directe, prezentând epoca în care a trăit autorul, persoane contemporane lui şi evenimente la care a fost martor; Amintiri de la Junimea
din Iaşi, G. Panu
- Jurnalul: scriere ce cuprinde notaţii periodice ale întâmplărilor şi preocupărilor unei persoane cu bogat izvor de informaţii pentru istoricii şi criticii literari, de
multe ori exprimând o sensibilitate deosebită; Însemnări zilnice, T. Maiorescu.
C. Genul dramatic
1. Oral (popular)
- Vicleimul, Irozii: scenete în versuri sau proză, orale, reprezentate cu prilejul sărbătorilor de iarnă, cu elemente meditative, uşor filozofice
- Jocurile cu măşti şi păpuşi: manifestări de teatru folcloric ce întrunesc o serie de jocuri cu caracter de pantomimă, ca şi piese cu temă profană sau religioase
(multe elemente satirice sau urări legate de fertilizarea câmpului, de viaţă în genere, unele cu caracter parodic; ex. Jocul caprei, jocul ursului, jocul cu păpuşi)
2. Scris (cult)
- Tragedia: specie a genului dramatic, caracteristică prin conflictul puternic şi deznodământul tragic; eg. Hamlet, Shakespeare
- Comedia: specie a genului dramatic în proză sau în versuri, cu acţiune şi deznodământ vesel; eg. O scrisoare pierdută, I. L. Caragiale
- Drama: specie a genului dramatic, în versuri sau proză, caracteristică prin deznodământul ei grav; eg. Despot-Vodă, Alecsandri
- Farsa: scurtă piesă de teatru cu caracter moralizator, sau în acţiunea căreia apare mai frecvent comicul de situaţie;
- Vodevilul: comedie, în acţiunea căreia sunt intercalate cuplete satirice; Piatra din casă, Alecsandri
- Melodrama: creaţie dramatică în care apar situaţii exagerate, uneori neverosimile, cu deznodământ facil, artificial şi cu tendinţă moralizatoare; eg. Zgârcitul
risipitor, Alecsandri
BASM POPULAR BASM CULT
Aparține folclorului literar, ilustrează toate caracteristicile literaturii -imită relația de comunicare de tip oral din basmul popular, dar are autor cunoscut și e fixat î
populare (anonim, tradițional, colectiv, oral) nformă definitivă, scrisă
Realitatea e transfigurată în fabulos -fabulosul este tratat în mod realist (originală alăturare a miraculosului cu cea mai specifică
realitate- G. Călinescu)
-tipar narativ consacrat- concretizat intr-o serie de situații tip- -poartă mărcile originalității scriitorului care preia
devenite funcții. Succesiune funcțiilor este canonică
-simetria funcțiilor prin reiterare (3 probe)

Instanţele textului narativ literar

Tabelul 1
Autor concret Cititor concret
Opera literară
Autor abstract
Cititor abstract

Lume romanescă
Narator fictiv

Naratar fictiv

Lume narată
Actori

Lume citată

Tabelul 2
Autor concret Cititor concret
Opera literară Cele trei instanţe ale lumii romaneşti-
Autor abstract narator-actor-naratar, permit stabilirea a două forme
narative de bază: naraţiunea heterodiegetică (când
naratorul nu figurează în istorie ca actor) şi cea
homodiegetică (când unul şi acelaşi personaj
îndeplineşte o dublă funcţie: narator- eu narant şi
actor- eu narat).
Cititor abstract

Lume romanescă Naratar

Narator

Povestire =discurs al
naratorului + dicurs al actoilor
Istorie (diegeză)=lume narată
+lume citată