Vittorio Emanuele Orlando (n. 19 mai 1860, Palermo, Regatul celor Două Sicilii– d.

1
decembrie 1952, Roma, Italia) a fost un om de stat italian, cunoscut pentru participarea ca
reprezentat al Italiei în 1919 la Conferința de Pace de la Paris împreună cu ministrul său de
externe, Sidney Sonnino. El a fost, de asemenea, cunoscut cu supranumele de „Premierul
Victoriei” datorită înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial alături
de Antanta.[9] A mai fost membru și președinte al Adunării Constituante care a schimbat
formă de guvernare italiană în republică.
În 1897 a fost ales în Camera Deputaților (în italiană Camera dei Deputati) pentru
circumscripția Partinico, unde avea să fie reales în mod constant până în 1925.[13] El s-a
aliat cu Giovanni Giolitti, care a fost premier al Italiei de cinci ori între 1892 și 1921.
Orlando, un politician cu convingeri liberale, a fost membru a mai multor cabinete de
miniștri. În 1903, el a fost numit Ministru al Educației în guvernul lui Giolitti. În 1907 a fost
numit Ministru al Justiției, funcție pe care a păstrat-o până în 1909. El a fost re-numit la
același minister, în noiembrie 1914 în guvernul Antonio Salandra, până la numirea sa ca
Ministru de Interne în iunie 1916 în guvernul Paolo Boselli.
După dezastrul militar italian de la Caporetto din Primul Război Mondial, care a dus la
căderea guvernului Boselli, Orlando a devenit prim-ministru la 30 octombrie 1917,
continuând să ocupe această funcție până la sfârșitul războiului. El a fost un susținător
puternic al intrării Italiei război și a condus în timpul conflagrației un guvern de uniune
națională, Unione Sacra, remarcându-se prin reorganizarea armatei. Orlando și guvernul
italian au fost încurajați să sprijine lupta Aliaților prin stimulentele secrete oferite Italiei
în Pactul de la Londra din 1915. Italiei i s-au promis câștiguri teritoriale semnificative
în Dalmația. Prima decizie a lui Orlando în calitate de șef al guvernului a fost retragerea
comenzii generalului Luigi Cadorna și numirea respectatului general Armando Diaz în locul
lui.[14] Apoi, el a restabilit controlul civil asupra deciziilor militare, subiect la care Cadorna a
rezistat întotdeauna. Guvernul său a instituit politici noi, care tratau trupele italiene cu mai
puțină asprime, și a încurajat eficientizarea sistemului de comandă militară, idei care au
fost puse în aplicare de către Diaz. Au fost înființate Ministerul pentru Asistență Militară și
Pensii de Război, soldații au primit noi polițe de asigurare de viață pentru a ajuta familiile
lor în caz de moarte, au fost alocate mai multe fonduri pentru propaganda care viza
glorificarea soldaților de rând, iar concediul anual plătit a fost majorat de la 15 la 25 de zile.
Orlando a fost unul dintre cei Patru Mari, principalii lideri și participanții aliați la Conferința
de Pace de la Paris în 1919, împreună cu Președintele SUA, Woodrow Wilson, prim-
ministrul francez Georges Clemenceau și prim-ministrul Marii Britanii David Lloyd
George.[18] Deși Orlando a fost șeful delegației italiene în calitate de prim-ministru,
necunoașterea limbii engleze și poziția politică slabă din țară i-au permis ministrului de
externe conservator cu origini galeze Sidney Sonnino să joace un rol principal în
negocieri.[19]
Neînțelegerile dintre cei doi s-au dovedit a fi dezastruoase în timpul negocierilor. Orlando
era pregătit să renunțe la pretențiile teritoriale pentru Dalmația în schimbul anexării
portului Rijeka (sau Fiume, cum numeau italienii orașului) – principalul port maritim
la Marea Adriatică. Sonnino, în schimb, nu era dispus să renunțe la Dalmația. Italia a ajuns
să pretindă atât Dalmația cât și Fiumd, pentru ca la urmă să nu primească nimic. Prin
pretențiile lor, italienii au acționat împotriva politicii susținute de președintele Wilson
– autodeterminarea națională. Orlando a susținut Propunerea de Egalitate Rasială,
amendament introdus la documentele conferinței de către delegația Japoniei. [20]
Orlando părăsit dramatic conferința la începutul lunii aprilie 1919. El a revenit pentru scurt
timp în luna următoare, dar a fost forțat să demisioneze la doar câteva zile înainte de
semnarea Tratatului de la Versailles. Faptul că el nu a semnat tratatul din partea Italiei a
devenit pentru el un motiv de mândrie în anii care aveau să vină.
Poziția sa politică a fost grav subminată de eșecul său de a asigura interesele Italiei la
Conferința de Pace de la Paris. Orlando a demisionat la 23 iunie 1919, motivul principal
fiind faptul că Italia nu a primit portul Fiume. Așa-numita „Victorie mutilată (vittoria
mutilata)” a fost una din cauzele succesului inițial al politicii lui Benito Mussolini. În
decembrie 1919, a fost ales președinte al Camerei Deputaților, dar nu a mai ocupat
niciodată funcția de prim-ministru.
Când Benito Mussolini a preluat puterea în 1922, Orlando l-a susținut inițial din punct de
vedere tactic, dar s-a depărtat de Duce după asasinarea lui Giacomo Matteotti în 1924.
După ce a abandonat politica în 1925, a demisionat și din Camera Deputaților.
Invadarea Etiopiei de către trupele lui Mussolini din 1935 i-a stârnit lui Orlando
pornirile naționaliste. El a apărut pentru scurt timp în lumina reflectoarelor politice atunci
când i-a scris Mussolini o scrisoare de susținere.
În 1944, a încercat o revenire politică. După căderea lui Mussolini, Orlando a devenit lider
al Uniunii Democrate Naționale. El a fost ales președinte al Camerei Deputaților, unde a
activat până în 1946. În 1946, a fost ales în Adunarea Constituantă fiind numit președintele
acesteia. În 1948 a fost numit senator pe viață și a fost un candidat pentru președinția
republicii. Parlamentul l-a ales în funcția de președinte pe Luigi Einaudi.
Vittorio Emanuele Orlando a murit în 1952 la Roma.