Modernitatea liricii lui Ion

Barbu
Modernismul românesc a apărut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu,
asupra dezvoltării literaturii şi se referă la principalele elemente înnoitoare în
poezie, proza şi critica literară, pe care doctrina lovinesciană le propune în primele
decenii ale sec. XX. Modernismul reuneşte unele grupări, direcŃii şi orientări
estetice, care apar în literatura română în această perioada, conturându-se ca o
manifestare artistică ampla, nu numai în domeniul literaturii ci şi în artă.
În sens larg, modernismul reprezintă o manifestare radicală, îndrăzneaŃă a
celor mai recente forme de expresie în planul creaŃiei, opunându-se astfel
tradiŃionalismului. TendinŃa modernista susŃinea printre altele sincronizarea
literaturii naŃionale cu literatura europeană, promovarea tinerilor scriitori,
eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o
literatură de inspiraŃie urbană, evoluŃia poeziei de la epic la liric şi intelectualizarea
prozei şi a poeziei.
Prin gruparea din jurul „Sburatorului”, Lovinescu a lansat tinere talente
printre care se numără: Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Pompiliu
Constantinescu, Vladimir Streinu şi Camil Baltazar.
Dintre aceştia Ion Barbu este un poet complex, de formaŃie matematică, cu
studii fundamentale în Germania, la Tuebingen, după care întors în România îşi
susŃine doctoratul în 1929. Numele cu care este cunoscut în matematică este Dan
Barbilian iar în domeniul literar purtând pseudonimul binecunoscut. Poet şi
matematician, remarcabil în ambele domenii, postulând ideea că „există undeva, în
domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia” Ion
Barbu (1895 – 1961) imprimă versurilor sale un ermetism constant, condiŃie
esenŃială a potenŃării actului creator, dându-i nenumărate valenŃe. Acest termen vine
de la Hermes Trismegistul, zeu ce cunoştea toate secretele divine.

1
 În poezia ermetică a lui Barbu, modernitatea constă în capacitatea creatorului
de a îngloba mesajului său o polisemie subterană, esenŃială în construirea unui
univers mai puŃin accesibil, în care să se pătrundă cu sfiiciunea celui ce păşeşte pe
un tărâm sacru. Actul creaŃiei barbiene urmează aceeaşi spirală ascendentă prezentă
în poeziile sale: parnasianismul de început, prezentând marile forme geologice,
elemente minerale încremenite („Lava”, „Banchizele”, „MunŃii”, „Râul”) este
înlocuit după o scurtă fază baladescă şi orientală, reprezentată de ciclul „Isarlâk”,
damnatoare, oprimantă, de creaŃia criptică, ermetică, în „Ritmuri pentru nunŃile
necesare”, „Uvedenrode” şi „Joc secund”, în care poezia se înalŃă, prin extremă
abstractizare şi încifrare, la cunoaşterea lumii divine şi a esenŃelor universului.
InfluenŃat, în mod cert, de Nietzsche („Amurgul idolilor”), pentru Ion Barbu
arta trebuie să servească doar sieşi, să descrie măreŃia naturii, să nu integreze în ea
omul, fiinŃă obscură în raport cu întregul, sau, dacă acest lucru se produce, trebuie
vizat omul primordial, arhetipul, nemuritor şi perfect în cunoaşterea sa deplină,
paradisiacă. În faŃa acestei imagini de început de lume, până şi îngerii se extaziază,
pentru că ea reprezintă creaŃia absolută, destinată încântării simŃurilor, trăirii
nelimitate. Eva, din grădina paradisului, este un prototip, o imagine ce se
banalizează pe măsură ce timpul trece. Acest aspect este evidenŃiat de versurile în
care poetul se apropie spre zonele de cunoaştere deplină, cunoaştere ce este
inaccesibilă oamenilor comuni, implicând această stare benefică, mitică, de in illo
tempore in pofida stării de trăire orgiastică a vieŃii.
În ceea ce priveşte polemica dintre tradiŃionalişti şi modernişti, Ion Barbu îşi
precizează poziŃia personală făcându-ne să înŃelegem că poezia nu poate să fie
concepută în funcŃie de tradiŃie limitată local şi nici de inovaŃiile legate de un
moment revoluŃionar de ultimă oră în literatură. El susŃine de asemenea că lirica
românească nu are de combătut tradiŃionalismul ca atare deoarece formulele
revelate ale poeziei stau mai departe în suveranitatea unei umanităŃi clare.
Dacă citim frecvent şi cu atenŃie pe Ion Barbu vom observa cu siguranŃă
traiectoria ciudată a destinului său poetic. După un debut nezgomotos, cu poezii
care, în epocă puteau trece anacronice nu din pricina parnasianismului mereu
acuzat, dar în primul rând pentru claritatea gestului poetic şi conservatorismul

2
literal, o primă schimbare la faŃă cu poemul „După melci”, pentru ca dintr-o dată
„Jocul secund” să-l detaşeze de toată poezia contemporană, aureolându-l definitiv şi
ridicându-l pe neaşteptate în grupul înalt al poeŃilor vremii. De aici încolo, poemele
scrise sunt cele mai multe ocazionale. Un proces de conştiinŃă dublat de o criză
psihică în legătură cu găsirea adevăratei vocaŃii ar explica oarecum întâmplarea. O
tulburătoare scădere a disponibilităŃilor lirice, un declin pe pantă abruptă e
caracteristic pentru toată lirica barbiană ulterioară „Jocului secund”. Acest caracter
ocazional nu indică altceva decât un exil voluntar dincolo de graniŃele poeziei.
Pentru că ascunde mai mult decât o simplă fugă din faŃa poeziei, ascunde o fugă cu
finalitate. Poezia devine pentru el lipsită de raŃiune pentru acest destin. Totul pare a
fi supus unei forŃe umbroase care se înalŃă pentru a se prăbuşi şi ucide pentru a
supravieŃui.
Datorită faptului că Ion Barbu este de fapt un poet refulat în matematică ne
putem da seama de faptul că nu numai vocaŃia l-au îndreptat către teorii matematice
aplicabile în liric, ci orgoliul poetului refuzat de poezie. Astfel, cercetarea
matematică majoră primeşte o organizare şi orientare învecinate cu aceea a
funcŃiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elementele distincte, desfăşoară
structura identică a universului sensibil. CredinŃa în acest spaŃiu nou al poeziei, în
fond, urmarea aceluiaşi orgoliu al poetului refuzat: „Eu, sub piatra turcă, luat de
Isarlâk,/ La o albă apă întru – bâldâbâc!/ Fie să-mi lipească vecinice, abstracte/
Din culoarea minŃii, ca din prea vechi acte/ Eptagon cu vârful stelelor la fel,/ Şapte
semne, puse ciclic: El-Gahel.”
Ciclul „Isarlâk” un nou tărâm, situat la limita dintre fictiv şi real: umanul se
împlineşte nu prin stagnare, prin încremenire existenŃială într-un univers plin de
primejdii, fără nicio similitudine cu cel al începutului, ci prin aventură, prin
deschiderea porŃilor spre noi orizonturi. În spaŃiul imaginar, cetatea se rupe din real,
devine vis, loc unde nu mai intervine fatalismul existenŃei umane. Se contrapun
două concepŃii diferite, cea de lume în plin proces de descompunere, plebee, cu
distracŃii ieftine, oferite de stăpânul cetăŃii, turcisme ale unui spaŃiu profan, şi cel de
lume mitică desprinsă din „O mie şi una de nopŃi”, cu demoni ai deşertului şi djinni
aflaŃi departe de orice complexe umane, determinate de realitate.

3
 Încremenirea naturii se modifică în poeziile cu nuanŃă balcanică şi orientală
cum ar fi „Nastratin Hogea la Isarlâk”, şi „Domnişoara Hus”. Prin evocarea
peisajelor „unde nu se întâmplă nimic” se evidenŃiază noŃiunea de balcanism legată
de aceea a lenei. Orientul nu este în poeziile lui Ion Barbu, cel mitic, aşa cum spune
Mircea Eliade, care acuza Occidentul de un anume provincialism al gândirii, ci, sub
prisma gândirii matematice, el devine unul suprasaturat de cunoaştere paradisiacă,
adică fără nicio atracŃie, fără nici un mister. Faptul că spaŃiul s-a colmatat, s-a
aglomerat, este indicat prin sintagme de tipul: „fluviu leşios”, „lâncezi ape”, „Ńara
veghea turcită”, prin personaje banale, „slujitori cu ochi rotunzi, ca de erete”,
„dervişi cu faŃa suptă de priveghi”, „târgoveŃi”. Nastratin Hogea este un personaj ce
exprimă caracterul balcanic, predispus a face nimic, condamnat la uscare, la
nemişcare. Astfel de personaj se mişcă greu în spaŃiul ideatic şi sugerează
înŃelenirea minŃii.
Un alte element modern, care i se atribuie lui Barbu îl regăsim în tema
transcendentă din „Ritmuri pentru nunŃile necesare”: sensul feminin al Luceafărului,
iniŃierea intelectuală, disociativă, deopotrivă în dominaŃia triumfala. Acestui
element modern i se adaugă tonul gros şi buf în care e scrisă o parte din volumul
„Uvedenrode”. Tablourile erotice sunt prezente în „Uvedenrode”: „La râpa
Uvedenrode,/ Ce multe gasteropode,/ Suprasexuale,/ Supramuzicale”.
În „Ritmuri pentru nunŃile necesare”, Barbu prezintă misterul creaŃiei
absolute, nu degradate, cum se întâmplă în contemporaneitatea lui, invadată de
poezia leneşă. Cunoaşterea supremă aparŃine luminii, reprezentată prin zeul Soare,
al cărui cult este unul dintre cele mai importante, aparŃinând vremurilor vechi: la
traci, zeul luminii avea puteri inimaginabile, la celŃi el constituia principiul feminin,
generator, zeiŃa Lug, la egipteni, se numea Ra. Lumina reprezintă putere şi creaŃie,
dar ea se degradează prin condensare în material: textele biblice vorbesc despre
cuvintele profetice marcând apariŃia luminii, Fiat lux!
Există o fază intermediară, de tranziŃie, către poemele ce încununează creaŃia
poetică barbiană, spiritul ei geometric funciar. Increatul, punctul genuin al lumii,
este ilustrat în „Oul dogmatic”: „oul sterp”, reprezentând biologicul, este destinat
mulŃimii, „tristului norod”, în timp ce „viul ou” reprezintă eternul, se contrapune

4
cunoaşterii limitate. „E dat acestui trist norod,/ Şi oul sterp ca de mâncare,/ Dar
viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare”. Viul se conservă prin intrare
în somn, în transă adâncă: omul însă uită prin aceasta de natura sa divină,
resemnându-se la o viaŃă terestră: „Omul uitător, ireversibil/ Vezi Duhul Sfânt făcut
sensibil?/ Precum atunci şi azi întocmai:/ Mărunte lumi păstrează dogma.” Omul
profan preferă oul sterp simbol al trecerii efemere pe pământ. Oul viu este simbol al
unui destin perpetuu, conservă în el timpul mitic. Uitarea de care vorbeşte poetul
este emblematică, sub acest spectru neiertător stând întreaga condiŃie umană. În
final puritatea increatului domină simbolurile originare: „Că vinovat e tot făcutul/ Şi
sfânt, doar nunta, începutul.”
Poezia începe să devină ermetică, se opune „poeziei castrate”, incriminate de
poet într-un articol polemic despre Tudor Arghezi, se defineşte prin simboluri
încriptate în cuvinte. În „Ritmuri pentru nunŃile necesare”, se relevă trei tipuri de
cunoaştere: prin eros, având ca simbol pe Venus, prin raŃiune, având ca simbol pe
Mercur, prin contemplaŃie potică, reprezentată de Soare. Lumina exemplificată prin
Soare, ar reprezenta regnul total, forŃa supremă a universului. Motivul nunŃii
semnifică o încercare de a descoperi transcendenŃa lumii: „Capăt al osiei luminii,/
Ceas alb, concis la luminii/ Sună-mi trei/ Clare chei.”
„Joc secund” este încununarea operei poetice a lui Ion Barbu, unde
geometrizarea extremă construieşte un spaŃiu poetic complex. Spiritul uman se
supune unui proces de introspecŃie, la fel ca în versurile lui Paul Valery: „Feu vers
qui se souleve une vierge de sang7 Sous l’especes d’or d’un sein
reconnaissant”(„La jeune Parque). Mitul lui Narcis, ca fenomen de autoreflectare,
se constituie într-un proces de cunoaştere aprofundată. Moartea intervine ca „un bal
liniştit, de mare gală” în timp ce Soarele reprezintă principiul vital. Motivul oglinzii
este inclus în poeziile „Falduri” şi „ÎnfăŃişare”. Dincolo de fondul biologic, se află
adevărata esenŃă a lumii, ce susŃine eşafodul materiei denudate: „Dar piatra-n
rugăciune, a humei despuiare/ Şi unda logodită-n cer, vor spune-acum?” Întreaga
poezie barbiană din „Joc secund” pare a fi efectul artistic al unui proces de
precogniŃie, oficiind magic asupra imaginarei lumi paradisiace. Întreaga maniera
lirică ce guvernează magistral acest volum reprezintă o noutate pentru lirica

5
româneasca în primul rând din punctul de vedere al timbrului adoptat. De asemenea,
dificultatea receptării lui vine din lipsa de spaŃiu , de atmosferă în sensul unei mase
de particule diverse, în care poezia să existe.
La Ion Barbu infinitul existenŃei nu devine niciodată neant, ca la
existenŃialişti, pentru că la el existenŃa are mereu sens. Magia nu refuză raŃionalul şi
nici nu implică obligatoriu şi exclusiv iraŃionalul cum s-ar crede. Ea e la interferenŃa
lor, constituindu-se, în cazul poeziei barbiene, ca o modalitate de cunoaştere. Pe de
altă parte, intensitatea excepŃională cu care Ion Barbu îşi trăia existenŃa poetică
găsea în magie o ideală exteriorizare. „Joc secund” şi „Uvedenrode” sunt încărcate
până la margine de această viziune asupra existenŃei. Sublimând lirismul, făcându-l
ne-aparent şi aducându-l înspre zonele magice ale comunicării Barbu oferă o noua
viziune asupra lirismului.

Bibliografie :
1. Basarab Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1968; ediŃia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004;
2. Dinu Pillat, Ion Barbu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969; ed. a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Minerva, 1982;
3. Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Editura Cartea
Românească, 1993; ediŃia a II-a, Cluj, Casa CărŃii de ŞtiinŃă, 2006
4. Mircea Scarlat, Ion Barbu – Poezie şi deziderat, Editura Albatros, Bucureşti 1981;
5. Şerban FoarŃă, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Timişoara, Editura Facla, 1980.

UNGUREAN ALEXANDRA – MARIA

Studentă în anul I, LRCE