FUNCŢIA FINANCIARĂ ȘI INFORMAȚIILE FINACIARE DE

BAZĂ ALE ÎNTREPRINDERII

A) Funcţia financiară a întreprinderii

Funcţia financiară a întreprinderii rezultă din convergenţa unor factori de
ordin teoretic şi practic, structural şi conjunctural. Dezvoltarea tehnicilor de
management şi a teoriei financiare a permis finanţelor întreprinderii să depăşească
cadrul juridic şi contabil tradiţional. In prezent, funcţia contabilă dispune de o
doctrină coerentă, iar politica financiară se sprijină pe concepte specifice, întrucât
dezvoltarea întreprinderilor a impus mobilizarea de capitaluri foarte mari, iar
diminuarea lichidităţii, ca efect al investiţiei ridică cu mai multă acuitate rezolvarea
unor probleme de gestiune a trezoreriei.
Funcţia financiară a întreprinderii are:
1. rol operaţional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a
capitalurilor, fără de care întreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona. Acest
rol vizează asigurarea fluxurilor financiare în strânsă legătură cu mediul
înconjurător. Domeniul operaţional cuprinde încasarea creanţelor asupra clienţilor
şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor bancare, relaţiile cu
organismele financiare şi realizarea operaţiilor de împrumut;
2. rol funcţional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea
informaţiilor necesare gestiunii întreprinderii şi acordarea de asistenţă de
specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii;
3. rol politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe,
sociale, economice, financiare şi politice care influenţează întreprinderea şi de care
depinde creşterea şi autonomia acesteia.

1
 Activitatea întreprinderii poate fi redată prin următoarele trei funcţii: funcţia
de producţie, funcţia de comercializare şi funcţia financiară care se corelează între
ele, iar toate la un loc au legături cu mediul extern, prin fluxuri fizice şi financiare.
Astfel, sectorul de producţie, prin intermediul celui de aprovizionare procură de la
furnizori (mediul extern), materii prime şi materiale pe care le transformă în
produse finite. Materiile prime şi materialele se procură pe baza resurselor
financiare alocate de sectorul financiar. La rândul său, sectorul de comercializare
primeşte de la sectorul de producţie produse finite, pe care trebuie să le vândă pe
piată, ceea ce se realizează cu ajutorul unor resurse financiare puse la dispoziţie, tot
de către sectorul financiar. Sectorul financiar, după cum se observă, alimentează cu
sume de bani şi celelalte sectoare şi îşi formează resursele financiare atât din
vânzarea produselor, cât şi de pe piaţa monetară şi financiară.
Importanţa funcţiei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul
indispensabil al activităţilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice
defecţiune a acesteia punând în pericol întreprinderea în ansamblul său.
Funcţia financiară furnizează şi menţine resursele de capital, oferind
conducerii întreprinderii un sistem de indicatori proprii de urmărire şi control, care
contribuie la orientarea tuturor activităţilor pe care le grupează în două categorii:
 activităţi cu efecte directe asupra capitalului (emiterea de acţiuni şi
obligaţiuni, contractarea de credite şi rambursarea lor, încasări şi plăţi;
 activităţi cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrări de contabilitate,
de analiză şi control), care au însă un rol hotărâtor în conducerea întreprinderii,
directivând celelalte funcţiuni ale întreprinderii.
Delimitarea acestor activităţi reprezintă un principiu al organizării
financiare, care impune existenţa a două resorturi financiare : unul de trezorerie şi
celălalt de analiză şi control.

2
 Alt principiu de organizare financiară constă în demarcarea netă a lucrărilor
de previziune de cele de execuţie, ceea ce reclamă ca aceste activităţi să se
desfăşoare în compartimente diferite.
O sarcină importantă a funcţiei financiare este apărarea patrimoniului, iar în
acest scop activitatea financiară trebuie structurată astfel încât să asigure:
 condiţii optime pentru efectuarea verificărilor privind integritatea
patrimoniului;
 informarea corectă şi completă a conducerii asupra neregulilor;
 observarea la timp a tendinţelor noi în derularea fenomenelor
economico-sociale şi pregătirea unor decizii favorabile întreprinderii în viitor.
Funcţia financiar-contabilă este cea care asigură resursele financiare
necesare firmei ca să aplice strategia sau strategiile pentru care a optat, orice
modificare strategică antrenând, de cele mai multe ori, schimbări pe măsură, ale
strategiilor funcţionale financiare şi ale politicilor financiare.
Abordarea funcţiei financiar-contabile trebuie făcută conform specificului
ei, sub două aspecte:
 sub aspectul activităţii interne a firmei, orientată şi desfăşurată astfel
încât să asigure realizarea profitului, fapt ce impune existenţa unui sistem de
evidenţă a tuturor cheltuielilor pe care le generează activitatea desfăşurată şi a
contribuţiei diferitelor componente organizatorice la crearea profitului;
 sub aspectul activităţii externe a firmei, perspectivă în care firma
constituie obiect de plasare a capitalurilor de către deţinătorii acestora - organisme
financiare, alte firme, persoane fizice etc. - ceea ce impune existenţa unui sistem de
evidenţiere a rezultatelor economico-financiare care să permită evaluarea corectă a
rentabilităţii viitoare a capitalurilor investite.
Conform abordărilor de pe cele două planuri menţionate, strategiile
financiar-contabile şi politicile corespunzătoare acestora privesc:
3
  organizarea compartimentelor de profil şi sistemele de gestiune ale
acestora;
 obţinerea capitalurilor necesare şi gestionarea judicioasă a acestora;
 coordonatele activităţii financiare viitoare;
 bugetarea activităţilor;
 controlul contabilizării patrimoniului şi a beneficiilor.
Problemele importante ale funcţiei financiar-contabile, la care fac referire
strategiile funcţionale specifice şi politicile ce decurg din acestea sunt următoarele:
 Gestiunea contabilă, pe care se bazează gestiunea financiară şi care
reprezintă ansamblul tehnicilor de înregistrare a cheltuielilor şi veniturilor, asigură
obţinerea informaţiilor indispensabile managementului firmei, pentru luarea
deciziei privind desfăşurarea activităţii acesteia.
 Obţinerea resurselor financiare necesare activităţii curente a firmei şi
dezvoltării ei - problema esenţială este aceea referitoare la alegerea resurselor
angajate - capitaluri permanente (în care se includ modificările de capital,
autofinanţarea, împrumuturile pe termen lung şi cele pe termen mediu) şi capitaluri
pe termen scurt (mijloacele de finanţare trezoreriei firmei)- şi nivelul acestora.
Alegerea surselor de finanţare se face în funcţie de o serie de factori restrictivi.
 Structura resurselor financiare ale firmei, avându-se în vedere
obiectivul urmărit: maximizarea profitului sau maximizarea cifrei de afaceri.
 Evaluarea oportunităţilor de investiţie, presupune determinarea
rentabilităţii în perspectivă a investiţiilor pe care intenţionează să le facă firma, în
raport cu anumite criterii, realizând o ierarhizare a proiectelor reţinute.
Cheia succesului financiar constă în crearea valorii. Problema este de a şti
cum. În diverse domenii este suficient a se citi o carte şi de a aplica ceea ce s-a
citit. Dar în domeniul financiar aceasta nu este suficient. Cei care doresc să

4
profeseze în acest domeniu au nevoie nu numai de ştiinţă, dar şi de experienţă
precum şi de creativitate. O carte nu poate sa suplinească aceste calităţi, poate însă
să prezinte conceptele şi cunoştinţele de la care se porneşte raţionamentul unor
bune decizii financiare.

B) Informatiile financiare de baza

Rolul informaţiilor contabile şi managementul financiar al întreprinderii

Elaborarea deciziei financiare presupune cunoaşterea globală a

întreprinderii şi abilitate în citirea informaţiei economice înscrise în documentele
contabile şi financiare. Există "tehnici" speciale pentru interpretarea informaţiei
înscrise în bilanţul contabil anual. In funcţie de informaţia necesară deciziei
financiare se apelează la o metodă sau la mai multe, de prelucrare a informaţiei
financiar-contabile, în scopul creşterii semnificativităţii.
Aceste metode au o serie de caracteristice comune:
 documentele de bază utilizate sunt bilanţul, contul de rezultat şi anexele;
 prezintă argumentat punctele slabe şi punctele forte ale actualei gestiuni
financiare a întreprinderii;
 apreciază riscul de faliment al întreprinderii;
 oferă informaţii asupra posibilităţilor de dezvoltare ale întreprinderii în
viitor.
Partenerii întreprinderii interesaţi de informaţiile obţinute din
prelucrarea documentelor financiar-contabile de sinteză obligatorii (şi care trebuie
să-i ofere o "imagine fidelă" a patrimoniului întreprinderii) se pot grupa astfel:
a) - parteneri economici interni:

5
  administraţia întreprinderii, care are ca obiectiv asigurarea rentabilităţii
capitalurilor investite şi perenitatea unităţii economice prin menţinerea
personalului şi creşterea mijloacelor de producţie;
 salariaţii, care sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul
întreprinderii unde sunt angajaţi.
b) - parteneri economici externi:
 investitorii, doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor
avansate. Volumul informaţiilor de care dispune un investitor este determinat de
poziţia acestuia faţă de întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă
deţine o participaţie importantă, situaţia financiară a întreprinderii va fi mult mai
uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informaţii decât cele publicate conform
uzanţelor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor prin
participaţii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii
externe pe termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare;
 instituţiile şi organismele financiare, cum ar fi băncile, organismele de
credit etc. se asigură că valorile unor indicatori de performanţă economică şi
financiară nu au cote alarmante. De exemplu, un organism de credit trebuie să
rentabilizeze fondurile care i-au fost încredinţate şi, oricare ar fi activitatea
întreprinderii, nu va lua în calcul decât riscurile financiare; faţă de o întreprindere
din sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleeaşi
întreprinderi va lua în considerare diversitatea activităţilor, reţeaua de distribuţie,
expansiunea pe pieţele internaţionale etc ale întreprinderii pe care o va credita;
 statul, are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului,
rezultatului şi situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-
contabile anuale obligatorii, căci prin instituţiile sectorului public are misiunea de a
efectua prelevări şi de asemenea, de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane

6
fizice sau morale. Aceste măsuri conjuncturale de reducere a impozitelor sau a
obligaţiilor sociale sunt considerate pentru întreprindere surse de finanţare.
Reglările obligaţiilor faţă de bugetul de stat sunt realizate cu un oarecare
decalaj în timp. De altfel, ceea ce deranjează întreprinderile atunci când se
realizează reglările faţă de bugetul de stat şi alte organisme ale sectorului public
(asigurările sociale) este nu atât principiul decalării în timp cât mai ales scăderea
brutală a resurselor financiare cu ocazia plăţii obligaţiilor. Aceste obligaţii
corespund unei părţi importante din fondul de salarii (contribuţia la asigurările
sociale, fondul de şomaj, impozitul pentru depaşirea plafonului de salarii la
întreprinderile cu capital majoritar de stat). Deci întreprinderea este interesată în
gestionarea cu o mare precizie a acestor obligaţii care duc la diminuări ale
trezoreriei la momentul scadenţei lor.
Contabilitatea spre deosebire de gestiunea financiară este bazată pe Planul
General de Conturi elaborat în 1993 şi care este în permanenţă îmbunătăţit sub
impactul realităţii economice româneşti şi al normelor (standardelor) internaţionale
de contabilitate. In concluzie, contabilitatea evoluează într-un cadru legal şi
răspunde unor principii proprii, legal stabilite. Orice abatere de la acest cadru
expune întreprinderea riscului de a fi sancţionată.
Contabilitatea generală permite înregistrarea informaţiilor zilnice legate de
funcţionarea întreprinderii în mod obişnuit. In grija sa de a ajuta gestiunea
întreprinderii, stabileşte documentele ce oferă imaginea fidela a patrimoniului, a
rezultatelor şi a situaţiei financiare cât mai clar posibil pentru un observator mai
puţin avizat. Situaţiile financiare sunt stabilite ca formă, astfel încât să corespundă
exigenţelor informatice, fiscale şi contabile care să amelioreze evaluarea
performanţelor întreprinderii. Intr-adevăr, pornind de la aceste situaţii obligatorii,
anuale, analiştii financiari au dezvoltat şi au propus numeroase tipuri de indicatori.
Totodată analiza activităţii, a rezultatelor, diagnosticarea precisă într-o situaţie dată

7
şi elaborarea unui prognostic privind viitorul unei întreprinderi, în cadrul naţional
şi internaţional, sunt realizate tot pe baza acestor documente financiar-contabile.

Situaţiile financiare armonizate cu directivele CEE şi cu IAS sunt compuse

din: Bilanţ, Cont de profit şi pierdere, Situaţia modificărilor capitalului propriu,
Situaţia fluxurilor de trezorerie, Politicile contabile şi Notele explicative.
Situaţiile financiare simplificate, armonizate cu directivele europene sunt
compuse din: Bilanţ, Cont de profit şi pierdere, Politicile contabile şi Notele
explicative.
Situaţiile financiare ale microîntreprinderilor sunt compuse din: Bilanţ, Cont
de profit şi pierdere.
Notele explicative la Situaţiile anuale financiare, fără a fi limitative, includ:
 Activele imobilizate,
 Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,
 Repartizarea profitului,
 Analiza rezultatului din exploatare,
 Situaţia creanţelor şi datoriilor,
 Principii, politici şi metode contabile,
 Acţiuni şi obligaţiuni, Informaţii privind salariaţii, administratorii şi
directorii,
 Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-
financiari, Alte informaţii.