În fiecare

după-amiază când
ieşeau de la şcoală,
copiii obişnuiau să
se joace în grădina
Uriaşului.
Grădina lui era
mare, cu iarba verde
şi moale, cu flori
minunate ca nişte
steluţe şi pomi care
toamna se umpleau
de fructe coapte.
- Ce fericiţi suntem
în grădina aceasta!
 Dar într-o bună zi, Uriaşul,
care fusese plecat la prietenul
său, căpcăunul din Cornwall,
s-a întors la castelul lui.
 Când i-a văzut pe copii
jucându-se în grădina lui cea
minunată s-a supărat rău şi
le-a interzis să mai calce pe
acolo.
 Curând a venit primăvara şi natura a prins iar viaţă.
Doar în grădina Uriaşului cel egoist iarna era stăpână.
Singurii care se bucurau erau Gerul şi Zăpada.
- Primăvara a uitat de grădina aceasta! exclamară ei,
aşa că vom rămâne aici tot restul anului.
 Zăpada a acoperit toată grădina cu o mantie albă
şi pufoasă, iar Gerul învălui copacii cu un văl argintiu.
A venit şi Vântul de Miazănoapte şi grindina cu
veşmintele sale gri şi răsuflarea rece ca gheaţa.
 Nu înţeleg de
ce primăvara se
lasă atât de mult
aşteptată, spuse
Uriaşul. Sper să
vină totuşi şi
vremea frumoasă.
Dar primăvara
nu a venit, şi nici
vara.
 Toamna dărui roade
aurii tuturor grădinilor, dar
nu şi grădinii Uriaşului.
- Este atât de egoist!
zise Toamna.
 Într-o zi,
Uriaşul
stătea lungit
în pat şi,
deodată, auzi
o melodie
încântătoare.
Era o
pasăre care
cânta la
fereastra sa.
 Un parfum
îmbietor pătrunse
prin fereastra
deschisă, ajungând
până la Uriaş.
Bucuros ieşi afară
şi ce văzu?
 Copiii se furişaseră în grădină, şi
acum erau cocoţaţi în copaci. Arborii
erau aşa de bucuroşi, că înfloriseră
toţi dintr-o dată, legănându-şi crengile
deasupra capetelor celor mici.
Păsărelele ciripeau şi
zburau bucuroase, iar florile
îşi scoteau căpşoarele din
iarbă şi râdeau.
Era o privelişte
minunată.
 Iarna rămăsese într-un colţ îndepărtat
de grădină. Acolo stătea un băieţel, care
nu ajungea la crengile copacului. Pomul
era acoperit de zăpadă, iar Vântul de
Miazănoapte sufla deasupra lui.
 Uriaşul se înduioşă privind de la
fereastră.
- Ce egoist am fost! îşi zise el.
Acum ştiu de ce primăvara n-a mai
venit pe-aici!
 Ieşi repede în
grădină. Speriaţi,
copiii au fugit,
iar grădina a
devenit din nou
rece.
Uriaşul l-a
ridicat pe micuţ
în copac.
 Dintr-o dată
pomul reveni la
viaţă, iar păsările
se aşezară pe
crengi şi porniră
să cânte.
Băieţelul întinse
braţele şi,
cuprinzându-l pe
Uriaş, îl sărută pe
obraji.
 Când au văzut
ceilalţi copii că
Uriaşului i-a trecut
supărarea, s-au
înapoiat, iar
împreună cu ei a
venit şi Primăvara.
- Copilaşilor,
acum grădina este
a voastră! le zise
Uriaşul.
Luă apoi un
topor şi
dărâmă
zidul.
 La miezul
zilei, când
oamenii se
întorceau de
la târg, l-au
văzut pe
Uriaş
jucându-se
cu copiii.
 Iar grădina
râdea toată şi
era cea mai
frumoasă
grădină din
lume.