I.

Teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincventei juvenile

Majoritatea teoriilor cu privire la cauzele juvenile pot fi clasificate în două mari categorii:

• teorii care susţin că delincvenţa este o conduită moştenită, prin intermediul unor factori cu
caracter genetico-ereditar;

• teorii care consideră că delincvenţa este o conduită dobândită, prin intermediul unor factori
familiali, sociali şi culturali.

Din prima categorie fac parte teoriile biologice, iar din cea de-a doua categorie fac parte
teoriile cu caracter psihologic şi sociologic. Există şi teorii mixte care încearcă să îmbine
diferite explicaţii.

1. Teoriile biologice

1.1 Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Teoriile cu caracter biologic reprezintă cele mai vechi explicaţii în acest domeniu. Conform
unor explicaţii elaborate încă din secolul al XIX-lea, copilul delincvent, la fel ca şi infractorul
adult, este definit de anumite tare genetice, moştenite de la ascendenţi. Noţiunea de
degenerescenţă, extrem de răspândită în acea perioadă, încerca să explice faptul că
descendenţii unor persoane vicioase (alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei înşişi,
vicioşi şi/sau infractori. Şcoala pozitivă de criminologie (Cesare Lombroso) aprecia că
degenerescenţa poate fi identificată prin "stigmatele" tipice ale individului, sintetizate de o
constituţie corporală specifică. În acest sens, credeau reprezentanţii acestei şcoli, delincventul
nu este un produs al mediului, ci un efect al involuţiei pe scară genetică, născându-se cu
tendinţe şi deprinderi criminale. Pentru William Sheldon1, care a dus mai departe concepţia
constituţiei corporale, delincvenţii sunt caracterizaţi de un tip somatic (somato-tip) particular -
tipul mezomorf (definit de musculatură şi corp atletic), care este cel mai înclinat, datorită
structurii sale corporale, către agresiune, violenţă şi delincvenţă.

1.2 Teoria cromozomului crimei

Odată cu progresele geneticii, a căpătat o mare răspândire teoria cromozomului crimei în

concordanţă cu care conduita violentă sau criminală este determinată de anumite anomalii
cromozomiale, astfel că cei mai mulţi criminali bărbaţi posedă un cromozom Y în plus, având
structura cromozomială XYY, în loc de cea obişnuită (XY).

Niciuna dintre aceste teorii nu a fost, însă, confirmată de o evidenţă empirică clară şi
suficientă. Pentru a se putea demonstra, şi mai bine, ipoteza caracterelor moştenite, au fost
efectuate o serie de studii asupra gemenilor. Întrucât gemenii monozigeţi (rezultaţi din
aceeaşţi celulă-ou fecundată) sunt mai similare din punct de vedere genetic, decât gemenii
dizigeţi (rezultaţi din două celule-ou), s-a plecat de la ideea că există mai multe şanse ca
acelaşi factor genetic să se regăsească la ambii gemeni monozigoţi. În acest sens, studiile
efectuate au arătat că există, într-adevăr, o mai mare concordanţă a tendinţelor de criminalitate

1
Suport de curs, Universitatea de Stat din Moldova, Maria – Mutu Strulea, p.66
printre gemenii monozigeţi (care sunt de acelaşi sex), decât printre cei dizigoţi (care sunt de
sexe diferite). Rezultatele unor asemenea cercetări nu par, însă, convingătoare în măsura în
care mai marea similaritate între gemenii monozigeţi poate fi atribuită, mai degrabă factorilor
de mediu, condiţiilor familiale şi reacţiei părinţilor faţă de gemenii de acelaşi sex, comparativ
cu cei de sex diferit.

2. Teoriile psihologice

În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice. Pentru o parte dintre

cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În
consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de
factorul "agresivitate" sau de cel de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi comportamentală,
ca şi de egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care
influenţează în mare măsură socializarea şi integrarea în societatea adulţilor. Din această
perspectivă sunt privite drept cauze ale delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea
fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea faţă de generaţia precedentă, reacţiile
violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele ereditare etc.

W. C. Reckless elaborează teoria rezistenţei la frustrare, încercând să concilieze punctul

de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se fundamentează pe structura
interioară a individului, considerând că există o structură socială externă şi o structură psihică
interioară, care acţionează ca mecanism de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii
tânărului.

Structura sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile sociale în care minorul este integrat
si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), şi care oferă posibilitatea
dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul
identificării eu grupul, etc. Structura sau rezistenţa interioară dobândeşte o importanţă şi o
semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura
copilului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport eu alte persoane sau
grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi “toleranţa” la frustrare. Dacă una sau
mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la
normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter delicvent.

Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenta pot fi cunoscute prin teste de
personalitate şi de predicţie; ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei
sentimentului de frustrare-agresivitate care; la rândul sau, declanşează acte deviante şi
delicvente. Starea de frustrare poate apărea ori de cate ori minorul se confrunta cu un obstacol
sau cu o barieră socială, care îl împiedica să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale; ea se
manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor
activităţi deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a depăşi o
situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranţa la
frustrare.

Agresivitatea este considerată o componenţă esenţială, normală a personalităţii care poate fi

canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului raţiunii. Mulţi
autori o consideră un instinct, o necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitaţie sau
frustrare. Ea poate apărea că o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea,
apărarea, sexualitate.

Problema raportului frustrare – agresivitate poate fi discutata sub două aspecte: mai întâi,
frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează automat un comportament agresiv, ci suscita mai
degrabă o stare de anxietate şi de tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia
agresiva; în al doilea rând, nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel,
există în patologia individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii, paranoie),
accidentală ori câştigată sau datorată condiţiilor sociale de mediu (familii dezorganizate,
părinţi bolnavi, alcoolici sau violenţi).

Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un indicator cert
al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o încercare a minorului de
descoperire a propriei identităţi şi chiar de formare a unei atitudini combative.

Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvenţială în care înfrânarea externă este
slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este bună şi funcţională. Aceasta constă în
forţa eu-lui, autocontrol, o bună autoconceptualizare, rezistenta puternica în faţă diversiunilor.

3.Teoriile sociologice

3.1 Teoria anomiei.2 Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru
care anomia3 însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie,
revoluţii, calamităţi – care suspendă temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte
autoritatea controlului social exercitat de instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de
sancţiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noţiunea a dobândit şi alte semnificaţii,
dintre care trei apar mai importante:

a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi,
provocând instabilitatea conduitei şi inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor
supratensionate ale individului de a se conforma normelor contradictorii;

b) existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă, fiind, de fapt, improprie
pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare
individ alege norma de conduită pe care o doreşte;

c) manifestarea unei stări de dezorganizare a personalităţii, care favorizează apariţia unor

indivizi anomici, dezorientaţi în raport cu normele. Această dezorganizare personală nu are
caracter patologic, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga
societate.

2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 250-251; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V.
TEODORESCU, op. cit., p. 132.
3
Anomie: (a = fără, nomos = lege) = starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, datorită
dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
Merton explică în mod concret aplicaţiile teoriei anomiei. În condiţiile unei stagnări sociale
cunoscute, membrii societăţii depind de structura socială şi culturală existentă, justificată de
mentalităţile care-şi pun amprenta pe comportamentul individului şi al grupului. Plasarea
individului pe o anumită poziţie a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite
evenimente, acţionând în conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile
globale, determinată de un eveniment imposibil de înţeles şi de acceptat, determină
dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul individual şi lipsa posibilităţilor
legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace ilicite, lovind într-o
societate slabă.

3.2 Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist).4

Potrivit acestei teorii delincvenţa nu este un anumit tip de comportament, ci o însuşire

conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care deţin puterea şi care
apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un comportament nu este prin el însuşi
conformist sau deviant. Devianţa, în general, şi delincvenţa, în special, nu există decât în
măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o "etichetează" şi îl
sancţionează pe cel considerat deviant.

Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă devine deviantă şi se va comporta ca atare.
Individul conştientizează că este incriminat etic, însă acceptat social ca delincvent. Devenit
un "outsider" pentru societate, îşi acceptă poziţia şi se comportă ca atare.

Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniţi
din categorii şi familii neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se
deosebeşte de cel al tinerilor aparţinând unor categorii sociale privilegiate sau care deţin
puterea; tinerilor cu antecedente penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente;
unor categorii minoritare (etnice, culturale etc.), printr-o generalizare abuzivă şi refuzul
preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.

Delincvenţa este un tip special de reacţie de apărare a societăţii sau a anumitor grupuri,
natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa
privilegiată, bogăţia etc. Cei care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile
privilegiate social, au tendinţa de a eticheta ca deviante actele nonconformiste ale indivizilor
proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care, la rândul lor, fie acceptă eticheta,
comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi conduite de frondă, unele
dintre ele iarăşi substrat al fenomenului infracţional. Din procesul de interacţiune şi reacţiune
dintre grupul care elaborează şi aplică norma şi grupul sau indivizii care suportă norma şi
eticheta se poate stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delincvenţei şi al devianţei.

3.3 Criminologia critică.5 Reprezentanţi: I. Taylor, P. Walton, J. Young.

4
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 118-120; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
251.
5
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252.
 Autorii explică delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din criminologia reacţiei
sociale şi explicarea stărilor conflictuale dintre individ şi sistemul economico-politic.

Dintre toate faptele sociale, susţin ei, cele care privesc delincvenţa sunt limitate de următorii
factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate, faptul deviant, originile imediate
ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.

Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea valorilor sociale în mod
diferenţiat, formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se
stabilească, prin acumularea unor date de "psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui
individ după temperament, în sensul adoptării sau respingerii "opţiunii criminale".

Obiectul general al studiului actului actului infracţional structurează relaţia dintre gândirea şi
acţiunea individuală, diferenţiată social în raport cu libertatea individuală şi demersul
structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracţional şi
reacţia socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea
statală sau socială asupra devianţei.

3.4 Teoria asociaţiilor diferenţiale.6 Criminologul american E. A. Sutherland elaborează

teoria plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alcătuită
atât din circumstanţele de la momentul comiterii actului criminal, cât şi din elementele care
au influenţat anterior viaţa delincventului (anamneza socială).

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială, indivizii se confruntă cu
modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament, care se învaţă
în cadrul relaţiilor de comunicare şi relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei nu
este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze
mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau pozitive pe care le
acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul
nonconformist, care înclină spre violarea dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ
ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera delincventă. De aceea, indivizii care
se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor deviante vor fi nevoiţi
să înveţe şi să experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului în care trăieşte pentru a
supravieţui şi a-şi îndeplini scopurile.

Un alt element important pe care se întemeiază teoria este "organizarea diferenţială" a

grupurilor sociale în ceea ce priveşte regulile de conduită şi valorile sociale adoptate. Din
acest motiv, pot să apară conflicte între diferitele norme sociale, care pun individul în faţa
unor reguli de conduită divergente. El va învăţa şi asimila acele reguli care aparţin grupului
cu care vine în contact cel mai mult sau pe cele considerate ca fiind mai favorabile
îndeplinirii scopurilor personale. În sfârşit, alte elemente ce caracterizează "asociaţiile
diferenţiale" se referă la frecvenţa, durata şi anterioritatea acestora, care oferă individului

6
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 107-110; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
252-253; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 28.
posibilitatea de a alege şi de a învăţa fie comportamentele convenţionale, fie pe cele deviante.
Opţiunea de învăţare începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului,
care se află permanent în faţa unor factori ce-i pot influenţa conduita morală.

În materia delincvenţei juvenile această teorie mai primeşte o semnificaţie. Ea poate explica
procesul de "inducţie negativă" întâlnit în instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi,
unde adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol
social, datorită contactului cu cei recidivişti, sancţionaţi pentru fapte penale grave, "învaţă"
pe parcursul şederii lor acolo o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când
vor fi eliberaţi. Doar primele 6 luni de detenţie reprezintă cea mai grea perioadă pentru un
condamnat, apoi intervine obişnuinţa şi de aici până la efectul criminogen al locului de
deţinere nu mai este decât un pas.

Mai mult chiar, locurile de deţinere favorizează organizarea unui mediu structurat de
delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, pregătiţi pentru tot felul de complicităţi viitoare.

3.5 Teoria strategică.7 M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înţelege
delictul ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având raţiunea sa proprie, ţinând cont
de oportunităţile care se oferă autorului şi de conduita adversarului său.

Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte de orice un comportament şi nu o simplă
manifestare a unei personalităţi; 2. comportamentul este îndreptat către obţinerea de rezultate;
3. comportamentul are raţiunea sa proprie; 4. comportamentul este marcat de conflictul care
opune pe delincvent mai întâi victimei şi apoi celor care pedepsesc (poliţie, instanţe etc.).

Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiţi adolescenţi săvârşesc acte criminale.

Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât
sunt obişnuiţi. Aceasta ar fi o explicaţie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentaţi
ocazional să comită infracţiuni.

Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru "super-delincvenţi", minorii care
se angajează mult mai activ şi mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine
caracterizând recidiva juvenilă.

3.6 Teoria conflictelor de cultură,8 cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau a

"grupurilor de la marginea străzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentanţi pe
A. K. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F.
Whythe, M. E. Wolfgang, F. Ferracuti, T. Sellin, T. şi Z. Gluek şi alţii.

7
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 30-31.
8
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 114-118; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
255-256.
Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând drept cauze prime ale
acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei societăţi, respectiv culturile şi
subculturile.

Conflictul de cultură apare ca o consecinţă a condiţiilor economice precare în comunităţile

sărace de emigranţi sau în cele ale unor etnii minoritare.

T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă obligatorie schimbări radicale

în sistemul politic, economic, social astfel încât vor intra în conflict cu alte grupuri (conflict
de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme).

Procesul de formare în cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele şi conflictele

vieţii sociale, determină un comportament delincvenţial a cârui rată depinde de numărul şi
intensitatea conflictelor.

O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a

modelelor culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacţie de protest faţă de
normele şi valorile societăţii, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi
mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include
un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori chiar contradictorii
(nonutilitarismul, maliţiozitatea, versatilitatea, negativismul etc.).

Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea culturi utilizează modalităţi şi mijloace ilicite
pentru a-şi realiza scopurile, ne aflăm în faţa unor subculturi delincvente.

Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen,
este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi "învăţarea" diferitelor procedee şi
tehnici delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii asimilează, prin
intermediul părinţilor, valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea
făcută de şcoală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate
performanţele tinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea.

Prin urmare, supuşi presiunii celor două forme de socializare, copiii aparţinând claselor
defavorizate reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi
asocierea în bande sau subculturi delincvente.

Pentru alţi autori (Trasher, Cloward, Ohlin), delincvenţa este un fenomen colectiv, iar nu
individual. Grupurile şi subculturile se constituie ca mijloc de supravieţuire într-o societate
care nu le acceptă şi care nu oferă membrilor acestora mijloace legitime de realizare a
scopurilor personale. În consecinţă, indivizii se unesc în grupuri pentru aşi realiza idealurile,
prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, şi pentru a-şi legitima sau justifica actele
(ideea că voinţa unei colectivităţi legitimează). Autorii introduc noţiunea de "oportunitate
diferenţială", reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează
scopurile dezirabile. În funcţie de aceste oportunităţi (legitime sau nelegitime) şi de
mijloacele utilizate (licite sau ilicite), se structurează şi tendinţele spre conformitate sau
devianţă, care sunt dependente de poziţiile ocupate de indivizi în "structura de oportunitate".
În sfârşit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a "societăţii de la
colţul străzii" (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenţei şi
tinereţii se caracterizează prin stabilirea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de
sociabilitate şi comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de
acţiune.

Soluţia grupului este o posibilitate a tânărului de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi

aspiraţiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o situaţie marginală în societate, fiind
alcătuite din tineri care au abandonat şcoala, au fugit de acasă, sunt fără serviciu sau au
suferit deja condamnări penale, şi în care predomină sentimentele de frustrare şi insatisfacţie
socială sau individuală, de violenţă şi agresivitate, ducând la contestarea normelor şi valorilor
sociale din lumea adulţilor, pentru a da loc altor valori şi norme proprii de conduită,
caracterizate prin folosirea de mijloace ilicite în scopul obţinerii bunurilor sociale.

Evident că aceste grupuri, prin structura şi obiectivele urmărite, devin adevărate surse
potenţiale de devianţă şi delincvenţă, prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a unor
tehnici infracţionale.

3.7 Teoria dezorganizării sociale.9 Conform acestei orientări, geneza şi dinamica

delincvenţei sunt determinate de marile recesiuni sau crize sociale şi economice, de
fenomenele de urbanizare şi exod rural.

Cercetătorii americani C. R. Shaw şi H. D. McKay au dovedit, prin date statistice şi

cartigrafice, faptul că în marile metropole americane, zone cu procese intense de dezvoltare
economică şi socială, rata delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe
care nu au cunoscut schimbări sociale, economice şi culturale atât de spectaculoase.

Efectul este generat de constituirea unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare
şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. La acestea se
adaugă comunităţile de imigranţi, incapabile de adaptare, cel puţin de una rapidă, la mediul
ambiant în care au pătruns.

Cauzele primare ale delincvenţei se găsesc în interiorul comunităţii urbane care, datorită
aglomerării de populaţie, diversificării spaţiilor şi serviciilor sociale şi comerciale, devine
prin ea însăşi o sursă potenţială criminogenă, prin "atragerea" şi "ispitirea" unor tineri de a
comite delicte penale.

Deci, soluţia eradicării delincvenţei juvenile nu se află la nivel individual, ci prin stabilirea
unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condiţiilor economice,
sociale şi culturale în zonele defavorizate ale spaţiilor urbane.

9
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 111-114; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 25.
Alţi autori arată că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate socio-economic prezintă
situaţii şi condiţii sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidenţiale
selecte.

În consecinţă, plecând de la premisa că delincvenţa este un produs direct al dezorganizării

sociale, trebuie remodelat însuşi mediul social în care trăieşte tânărul pentru a putea preveni
apariţia şi dezvoltarea fenomenelor infracţionale.

Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenţei juvenile nu este o problemă de sancţiune
socială, ci una de reconstrucţie şi ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de
delincvenţă va trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii tânărului
deviant.

3.8 Teoria controlului social.10 Controlul social poate corecta, în mare parte, deficienţele şi
lipsurile socializării şi integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea
controlului social în asemenea crize ale individului poate determina apariţia unor forme de
devianţă.

Pentru acest motiv, T. Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea

fundamentală a oricărui proces de socializare şi integrare socială, conformitate ce se poate
realiza doar printr-o legătură puternică dintre individ şi societate, legătură dată de patru
variabile: 1. ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special familie. Parinţii reprezintă
modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de socializare primară; 2.
angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o pregătire
şcolară şi profesională desăvârşită; 3. implicarea individului în activităţi convenţionale ce duc
la succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului social; 4.
convingerea, credinţa validităţii morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai
puternice asemenea elemente, cu atât sunt mai puţin probabile comportamentele delincvente.

Teoria a cunoscut şi unele variante nuanţate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol
dominant în procesul de socializare şi control social, pentru M. D. Wiatrowski şi
colaboratorii săi socializarea nu are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un
context educaţional, în care instituţia şcolii, relaţiile cu colegii şi prietenii au roluri
determinante. Devianţa şi delincvenţa nu este efectul direct al socializării defectuoase în
familie, ci reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal, format din ataşamentul faţă de şcoală şi
familie în relaţie cu convingerea (credinţa) tânărului în validitatea morală a normelor şi
valorilor sociale.

II. Metode si tehnici de cercetare

Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte, evenimente.

10
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 120-126.
Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor
fenomene şi, ulterior, pe calea experimentului se vor stabili legăturile de intercondiţionare
între fenomenele care au avut loc şi elaborarea, pe baza celor petrecute, a unei ipoteze de
veridicitate sau falsitate.

Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui, evoluţiei şi dispariţiei
ulterioare.

Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între evenimentele

petrecute; comparîndu-le, se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor întro perioadă
determinată de timp, într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat.

Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor
şi elaborării unor măsuri de precauţie pentru prevenirea acestui fenomen.

Metode si tehnici de cercetare a tendintelor de evolutie a delincventei juvenile.

1. Tabelele de predictie Glueck

Primele instrumente de predictie in domeniul deviantei juvenileau fost construite inca din
perioada interbelica de catre Sheldon si Eleanor Glueck.Contributia lor esentiala a constat in
formularea principalelor variabile explicative ale deviantei juvenile, in gruparea lor sub forma
unor seturi de predictori si intocmirea pe aceasta baza a mai multor tabele de
predictie.Conceptul central valorizat de sotii Glueck in studiile lor este acela de ” identificare
timpurie a comportamentului deviant „.Media de varsta stabilita de ei pentru inceputul acestui
comportament se situeaza intre 7 si 10 ani.In scopul evaluarii acestui tip de comportament au
fost stabilite doua esantioane de minori : unul format din 500 de devianti identificati ca atare
si altul, similar ca numar si structura, format din minori nondevianti.Analiza comparativa
dintre aceste esantioane a fost efectuata de o echipa multidisciplinara alcatuita din
antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi si investigatori sociali, care au determinat si evaluat
un numar de 402 caracteristici, distribuite in ambele loturi.Cele mai relevante caracteristici,
care marcheaza deosebirile cele mai semnificative intre grupul de devianti si cel de
nondevianti, au fost grupate cate cinci, pentru a forma patru tabele de predictie.

Cu unele exceptii, rezultatele s-au dovedit contradictorii, tabelele neavand eficienta

prognostica scontata, atat datorita unor mari diferente in selectia diferitelor seturi de
predictori, cat si modului deosebit in care influenteaza acestia comportamentul deviant, in
diferite medii sociale si culturale.Urmatoarele dificultati par sa fie cel mai des invocate :

2. Tehnica predictiva bazata pe principiul „extrapolarii”

Identificarea deviantilor si, in unele cazuri a delincventilor potentiali, prin intermediul

tabelelor de predictie lasa sa se intrevada faptul ca minorii savarsesc, in mod frecvent, acte
predeviante au mai multe sanse de a deveni predelincventi, decat cei cu o conduita morala
corecta.Aceasta subliniere se refera la asa-numitul principiu al ” extrapolarii „.Un studiu
devenit clasic, care a utilizat acest principiu este cel intreprins in deceniul 4 asupa minorilor
din orasele Cambridge si Sommerville.
In acest sens, au fost selectionate doua grupuri de minori avand o varsta medie de circa 10 ani
si jumatate.Primul grup ( numit ” grup de tratament ” – T ), aflat in supravegherea asistentei
sociale, era format din 325 de baieti minori, care prin comiterea unor acte predelincvente
dovedeau ca se indreapta catre o ” cariera delincventa „.

Cel de-al doilea grup ( numit ” grup de control ” – C ), lasat sa evolueze liber, fara interventia
asistentei sociale, era format tot din 325 de baieti minori, similari din punct de vedere al
caracteristicilor personale si sociale cu cei din grupul de tratament, dar care nu savarsisera
anterior nici un act predelincvent.

Studiul a durat 10 ani, fiind bazat pe ipoteza fundamentala ca daca cele doua grupuri sunt
similare de la inceput, atunci orice diferenta semnificativa intre ele, aparuta ulterior, poate fi
atribuita variabilei experimentale concretizate de tratamentul asistentei sociale.

Evaluarile asupra celor doua grupuri, facute in urma informatiilor culese de la vecini, rude ,
profesori si din inregistrarile oficiale, au permis elaborarea unei scale de predictie ordonata de
la minus 5 ( cea mai mare probabilitate ca un minor sa devina delincvent ) la plus 5 ( cea mai
mica probabilitate ca un minor sa devina delincvent ).Punctul 0 a fost considerat limita de la
care un minor poate sa evolueze spre delincventa sau nondelincventa.

3.Teste de masurare a propensiunii spre delincventa.

Printre cele mai utilizate teste in acest domeniu se numara testele de inteligenta, testele de
personalitate si testele sociometrice.Incercand sa surprinda gradul de inteligenta, trasaturile de
caracter, constantele personalitatii, atitudinile morale si modul de dispunere a relatiilor in
anturaj, majoritatea acestor teste cauta sa identifice propensiunea spre delincventa ca si
masura in care tinerii reusesc o integrare sociala satisfacatoare in viata sociala, dezvoltand un
comportament compatibil sau nu cu normele de natura moral-juridica.

4. Testul Rorschach

Consta in prezentarea unor pete de cerneala subiectului, acesta trebuind sa identifice imaginile
pe care le vede.In primele sale experimente, creatorul acestui test, psihiatrul elvetian
H.Rorschach a utilizat 15 planse cu pete de cerneala, apoi 12, pentru ca in final sa se fixeze la
10, care cuprind pete clasificate in trei categorii : negre cu nuante gri, negru cu nuante de rosu
si colorate.Atat forma obiectelor, cat si identificarea culorii prezinta importanta
pentru caracterologie.De exemplu, indicarea unei forme precise denota o buna capacitate de
concentrare si observatie, in timp ce miscarea unui obiect arata o puternica tendinta de
introversiune, imaginatie si productivitate interioara.

5. Testul de perceptie tematica ( T.A.T. )

Acest test consta intr-un set de 30 desene care reproduc o serie de personaje aflate intr-o
situatie ambigua.Subiectului i se cere sa-si imagineze istoria acestor personaje, inventand,
cate o poveste pentru fiecare plansa.Scopul testului consta in revelarea anumitor tendinte
inhibate si profunde pe care subiectul nu le poate constientiza.Interpreatrea unui asemenea test
permite evidentierea a trei niveluri ale personalitatii : tendinte refulate, gandirea interioara si
comportament.Astfel, in timp ce analiza sa ” formala ” da posibilitatea dezvaluirii gradului de
intelegere a sarcinii de efectuat si a interpretarii stilului si limbajului utilizat, analiza ”
continutului ” testului de perceptie tematica permite descifrarea unor tendinte latente constand
in : forme agresive, autoagresive, dominatie, supunere, protectie, independenta,
dependenta etc.Se ofera, in acest mod, o lista completa a dificultatilor cu care se confrunta
subiectul, a originii acestora si se incearca evaluarea gradului sau de adaptare la diverse
situatii interindividuale.

6. Testul Rosenzweig

Reprezentand un test de frustrare, acesta cuprinde 24 de desene, care reproduc personaje

plasate intr-o situatie frustranta : personajul din stanga isi prezinta opinia sa asupra acestei
situatii, iar personajul din dreapta – cu care este invitat sa se identifice subiectul – urmeaza sa-
si exprime ( prin cuvintele subiectului ) reflectia sa asupra acestei situatii.Fiecare desen
cuprinde, astfel, doua chenare : unul in care este cuprinsa vorbirea persoanei frustrate sau
frustrante, altul gol, care urmeaza sa fie completat de subiect. Bazat pe ipoteza frustrare –
agresivitate, testul permite evidentierea anumitor tendinte agresive sau masochiste, care
caracterizeaza tanarul caracterizat prin tendinte antisociale.

7. Testul Szondi

Este construit in functie de ideea ca fiecare individ realizeaza, fara a fi constient de acest
lucru, o polaritate ascunsa, care poate fi evidentiata prin alegerea unor obiecte care-l
atrag.Testul consta din 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzand cate 8 fotografii care
reprezinta bolnavi psihici ( psihopotici ).Subiectului i se prezinta fiecare set in parte, cerandu-
i-se sa aleaga cate doua fotografii acre contin figuri ce-i sunt simpatice si doua fotografii
reproducand figuri care-i apar antipatice.Se obtine in total un numar de 24 de fotografii, dintre
care 12 corespund unor indicatii de preferinte, iar alte 12 unor indicatii de
respingere.Inregistrate pe fisa corespunzatoare, raspunsurile ofera posibilitatea construirii
unor diagrame care releva tendinte fundamentale si caracteristici antisociale ale personalitatii
tanarului.Creatorul testului, psihologul de origine maghiara Szondi, considera ca fiecare
individ este constrans sa aleaga fotografiile in functie de genotropismul sau profund,
deoarece, genele sale il pot defini in mod fundamental ca structura caracteriala.

8. Inventarul multifazic al personalitatii

Testul cuprinde 26 categorii de intrebari al caror continut se refera la o multitudine de aspecte

: sanatate, conditie fizica, obisnuinte alimentare, deprinderi de munca, relatii familiale, de
prietenie, erotism, atitudini morale, interese, conduita sociala etc.Subiectului i se cere sa
clasifice toate enunturile in trei categorii de raspunsuri : adevarat, fals, nu stiu.Aceste
raspunsuri sunt ordonate astfel incat sa formeze 9 scale clinice, fiecare dintre ele permitand
evidentierea unor caracteristici psihopatologice specifice : ipohondrie, depresie, isterie,
psihopatie, masculinitate-feminitate, paranoie, psihastenie, schizofrenie
si hipomanie.Desi fiecare dintre aceste scale se refera la un anumit sindrom clinic, o serie de
studii au demonstrat ca ele au semnificatii precise si pentru domeniul normal.Pe de alta parte,
unii itemi ai testului nu sunt valabili pentru tinerii adolescenti, referindu-se numai la
caracteristici ale adultului.In ansamblul sau, testul este util pentru evidentierea unor trasaturi
care caracterizeaza moralitatea adolescentina si raporturile tanarului cu educatorii, parintii si
cu membrii anturajului sau.

III. Predelincventa si delincventa juvenila

Încălcarea normei penale de către minor nu se produce niciodată spontan, ci are la bază un
întreg parcurs social, psihologic şi biologic în ceea ce priveşte conduita minorului, dar şi
condiţiile de viaţă ale acestuia. Aşa cum s-a arătat deja, o serie de atitudini adolescentine,
considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această
vârstă, în consecinţă ele nu pot fi considerate conduite anormale şi, cu atât mai puţin, acte
delincvente. La cei mai mulţi tineri comportamentul rebel specific adolescenţei dispare odată
cu depăşirea acestei vârste şi cu integrarea lor în structurile socio-profesionale.

Un rol important în depăşirea "crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde se identifică
disfuncţionalităţi în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea obstacole şi inerţii din
partea minorului, a familiei şi a societăţii, perpetuând astfel comportamentul deviant al
tânărului. Dar devianţa poate fi facilitată şi de alte cauze: lipsa de claritate sau de justeţe a
normelor sociale şi familiale, incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului,
schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenţii sociali care încurajează sau descurajează
tendinţele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte deviante pot fi: fuga, vagabondajul,
integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de alcool şi tutun, abandonul
şcolar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă norme penale, nu
prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicaţi. Fără a avea un caracter
patologic sau penal, în anumite situaţii – anturaj nefast, oportunităţi infracţionale, consum de
alcool sau droguri, instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate "ocazii" pentru
comiterea unor fapte într-adevăr delincvente, aflate sub incidenţa legii penale.

Aşadar, asemenea conduite deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii
simptomatice ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au
introdus noţiunea de predelincvenţă juvenilă. Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul
conduitelor deviante ale tinerilor care, fără a avea un conţinut nociv ca atare, pot determina, în
anumite condiţii, comiterea de acte antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele
delincvente, primele sunt denumite în Statele Unite "delicte de status", care reprezintă
încălcări ale unor prescripţii aplicabile numai minorilor şi tinerilor. Ele sunt definite formal de
comunitate ca fiind inacceptabile şi implică o condamnare morală explicită.

În opoziţie cu predelincvenţa se află delincvenţa care, din punct de vedere criminologic,

constituie o violare a dispoziţiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci
a normelor sociale care au o importanţă fundamentală pentru comunitate. Ele prezintă un grad
ridicat de periculozitate socială, aduce prejudicii comunităţii şi, în consecinţă, necesită o
reacţie puternică din partea autorităţilor şi a societăţii. Pentru a deosebi actele predelincvente
de cele delincvente în doctrină s-a propus pentru cele din urmă noţiunea de delincvenţă
penală.
1. EMILIAN STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori,
coordonatori MARIA COCA-COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU,
LAVINIA VALERIA LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

2. IANCU TĂNĂSESCU, GABRIEL TĂNĂSESCU, CAMIL TĂNĂSESCU,

Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti, 2003
3. DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în
România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002