Matei Silvia-Adriana

Master IMLR
Anul I,Semestrul II.

Literatura română

1.Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului

2.Gabriela Adamesteanu, Dimineața pierdută
3.Dan Lungu,Fetița care se juca de-a Dumnezeu
 ZODIA SCAFANDRULUI
Mircea Nedelciu

Mircea Nedelciu a fost un scriitor român, considerat a fi unul dintre cei mai importanți
reprezentanți ai curentului optzecist și ai postmodernismului în literatura română.
Zodia scafandrului apare în anul 2000, la un an după dispariţia scriitorului, la Editura
Compania ,cu subtitlul „roman inedit”1. Anunţat o vreme în catalogul Editurii Paralela 45,
romanul postum, rămas neterminat, al lui Nedelciu apare relativ repede la Editura Compania ca
urmare a dorinţei familiei; editorii, Adina Kenereş şi Petru Romoşan,care erau prieteni ai lui
Mircea Nedelciu. Inovația în acest roman vine din perspectiva aspectului autobiografic explicit
care până la Zodia scafandrului s-a regăsit doar prin intermediul măștilor.
Romanul Zodia scafandrului a fost considerat ca fiind tridimensional datorită calității
sale de a purta cititorul într-o incursiune pe diversele nivele ale conștiinței. Prima dimensiune
este cea a autobiografiei, în care cititorul, prin note de jurnal, îl descoperă pe Nedelciu- omul.
Cel de-al doilea nivel este redat prin ideea de presiune; imaginea scafandrului din titlu, ca
om ce suportă presiunea din adâncurile apelor, fiind sugestivă pentru această dimensiune
secundă. În final, descoperim ce de-al treilea nivel al romanului, cel de profunzime, încărcat cu
simbolism și cu o perspectivă filozofică a existenței.
Primul nivel al cărții lui Nedelciu considerat și elementul inedit al volumului, debutează
cu un pseudo pact autobiografic ce poate fi privit cu ușurință și ca o prefață. Se învîrte în jurul
unui memorabil februarie 1988, moment în care scriitorul descoperă primele simptome ale unei
boli insidioase. Toate pasajele din roman ce poartă marca „februarie 1988” sunt fragmente dintr-
un jurnal personal ţinut în acea epocă. Aceasta este modalitatea inedită, prin care Nedelciu
încearcă să-şi controleze mai ales spaima de boala misterioasă, „îmblînzită” în discurs prin
termenul popular „gîlci”, un jurnal care, pe lîngă notaţiile legate de boală, consemnează
tribulaţiile autorului la Consiliul Culturii şi audienţele la cei mai înalţi cenzori ai instituţiei, în
vederea publicării... Femeii în roşu, romanul scris în 1986 împreună cu Adriana Babeţi şi Mircea
Mihăieş. Pe lîngă planul biografic, există în carte – tipic pentru Nedelciu – alte două planuri:
unul metatextual, speculînd asupra simbolului scafandrului, asupra profunzimii şi suprafeţei şi un
altul ficţional, avîndu-l ca protagonist pe Diogene Sava, un soi de alter ego şi un erou „de
Bildungsroman” din categoria celor cu care ne-a obişnuit scriitorul în proza scurtă (tînăr născut
într-un sat de cîmpie, în plin comunism, adesea marcat de imaginea tatălui, aflat în pragul
maturizării socio-profesionale, dar mai ales erotice – în căutarea femeii şi iubirii autentice).
Pe Mircea Nedelciu, îl observăm în această postură autobiografică a Zodiei scafandrului,
omul se lovește de comunismul anilor ’80 ca de un zid impunător și care încearcă să-și păstreze
personalitatea fără a fi influențată de circumstanțe: ,,Chiar dacă azi am cedat, deviza trebuie să
rămână aceeași: ajută-te cu umorul, încearcă să te menții sub propriul control”.

1
Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, roman inedit, Editura Compania, Seria „Contemporani”, Bucureşti, 2000.
 În Zodia scafandrului ideea de presiune este polivalentă și creează astfel atmosfera
generală a romanului. Una din multiplele valențe ale presiunii din această operă se răsfrânge
asupra uneia din semnificațiile titlului. Această presiune are un impact considerabil atât asupra
firului narativ autobiografic, cât și asupra celui de natură ficțională : „povestea de viață” a lui
Diogene Sava.
Caracterul de jurnal este urmat de o apăsare interioară, a bolii, o boală ce la început pare a
fi o problemă de gâlci, dar care se dovedește a fi un cancer pe care Nedelciu îl va ține sub control
aproape 10 ani. Tot în aceste secvențe se poate intui și o presiune din exterior, cea a societății, în
speță, a regimului comunist (episoadele întâlnirilor cu cenzorii care nu vor să-i aprobe
scriitorului publicarea romanului colectiv Femeia în roșu, evitarea intrării în Partidul Comunist).
Presiunea socială se regăsește și la nivelul firului narativ ficțional, protagonistul, Diogene
Sava, este în mod constant presat de clișeele societății și știe că după terminarea facultății trebuie
să-și găsească un loc de muncă, știe că pentru a mai urca o treaptă pe scara conformismului
trebuie să își ia o casă și să se căsătorească.
În ceea ce privește simbolismul, putem afirma că romanul Zodia scafandrului excelează
în metafore ce duc, uneori, către domeniul filozofiei. Cel mai important aspect al acestei ultime
perspective este folosirea lui Diogene Sava ca alter- ego. Dacă privim protagonistul secvențelor
de ficțiune ca fiind un alter-ego al lui Nedelciu, putem considera că romanul nu este un hibrid
între autobiografie și ficțiune, ci un întreg autobiografic. Această abordare ar fi eronată deoarece
Mircea Nedelciu a conturat în romanul său un alter-ego care nu este doar o mască nedelciană, ci
și un simbol al unei vieți alternative: literatura ca viață , dusă la extrem, Diogene Sava fiind
capabil să trăiască doar ca personaj, în paginile cărții.
Un simbol recurent în ultima carte a lui Nedelciu este reprezentat de metafora
scafandrului aduce cel puţin două elemente noi, în fond interdependente: pe de o parte, fiorul
autobiografic, niciodată înainte atît de explicit, pe de altă parte, idea de profunzime , o
dimensiune intermediată de irupţia bolii şi de asocierea acesteia cu naşterea noului roman. E
impresionant cum descoperirea finală a profunzimii ca o a treia dimensiune a prozei lui Nedelciu
– o proză în genere microrealistă, comportamentistă, voit redusă la indiciile suprafeţei şi ale
jocurilor, e drept, complicate de planuri şi perspective –, cum această descoperire, aşadar, îi
conferă o pregnantă conotaţie etică şi chiar soteriologică (salvarea personală, din social şi din
boală).
În capitolul 22, un metatext prin excelenţă, Nedelciu relatează felul în care a luat naştere
Zodia scafandrului, făcând toate asocierile anunţate deja: scris-boală-comunism dur-alienare
socială, plasate sub semnul „presimţit” al „scafandrului”: „În fond, pentru un romancier, cel mai
greu lucru este să găsească, după ce a terminat o carte, subiectul, tema, ideea, sugestia de la care
să pornească pentru a lucra la următoarea. [...] Ba chiar poţi găsi, printre rîndurile tipărite ale
ultimei cărţi, presimţirea celei care vine. Cred că asta se poate observa cu ochiul liber în Şi ieri
va fi o zi (1989, Editura Cartea Românească). «Primul exil la cronoscop» (ultima povestire din
volum, n.m.) este mărturia că din apele tulburi ale SF-ului se iţea «scafandrul»”2.

22
Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, roman inedit, Editura Compania, Seria „Contemporani”, Bucureşti, 2000.
 Urmează întâlnirea fabuloasă cu scafandrul Scarlat, autor de cărţi de vulgarizare şi „şef al
tuturor scafandrilor care sunt opt la număr , din întreaga flotă românească de pescuit oceanic!” şi
găsirea bruscă, într-o seară, a începutului de roman: coborârea personajului în liftul fără lumină,
încărcată de toate conotaţiile prăbuşirii-scufundării, „acţiunea scafandrului care se îndreaptă spre
o bază subacvatică, întunericul, frigul, spaima mea faţă de necunoscutul profunzimii în care m-
am decis să cobor” . Începutul romanului coincide cu primele simptome ale bolii, secvenţele de
scris şi cele de febră capătă o alternanţă, o ciclicitate stranie, care îl determină pe Nedelciu să
vadă „o legătură directă între roman şi boală”: „Dimineaţa mă trezesc cu febră. Rămîn acasă şi
febra, în ciuda pastilelor, ceaiurilor şi frecţiilor, continuă fix o săptămînă. [...]. În cea de-a doua
saptămînă reuşesc să mă achit de unele promisiuni lăsate baltă în timpul febrei [...] A treia
săptămînă e chiar ritmată de note în caiet, de fragmente de frază, de intonaţii, de culegeri de
termeni specifici domeniului subacvatic, pe care mi-i explic şi cărora le caut neaşteptate
semnificaţii secundare. Aceste semnificaţii pot să-mi servească la construcţia «în profunzime» pe
care tocmai vreau s-o încep. La sfîrşitul acestei a treia săptămîni, seara, scriu iarăşi o pagină şi
cîteva rînduri. [...] Şi din nou o săptămînă pierdută (răceala, îmi zic), trei săptămîni de reintrare
în ritm, trei-patru pagini scrise, din nou febră [...]. Ce concluzie, alta decît o legătură directă între
roman şi boală, poţi să tragi după cele cîteva luni de astfel ritmată experienţă?”
Un simbol pregnant al romanului este metafora frigului, un frig al societății ,poate chiar
„liniștea dinaintea furtunii”3, al morții, al necunoscutului. Starea de frig ca inerție a vieții este
introdusă de un episod din copilăria lui Diogene, când pleacă singur de la școală și alege ca rută
spre casă drumul peste câmp, unde se rătăcește: Orele […] cât a rătăcit prin pasta aia moale de
zăpadă și ceață […] vor fi pentru tine, totdeauna, imaginea însăși a spaimei de moarte prin frig.
Tehnica literară impecabilă a lui Mircea Nedelciu este adesea atrasă de coincidenţe şi
mizează pe efectul lor artistic , aşa cum spiritul său raţional trăieşte fascinaţia „necunoscutului”,
iraţionalului, se abandonează aici unui simbolism mult mai larg, cu bătaie existenţială. Atât de
discreta tratare artistică a insidioasei boli ,surdinizează tragismul unei vieţi, dar în acelaşi timp,
accentuează virtuţile existenţiale şi etice ale literaturii pe care o practică: „Acum, la Valea
Vinului, legam altfel ipoteza Căruntu (ipoteză asupra bolii, n.m.) de viaţa mea, mai bine zis o
legam direct de roman (scrierea unui roman fiind parte esenţială a existenţei mele): corpul meu
liber, mediteranean chiar prin ideea de corp sănătos şi armonios, percepe această aventură în
adîncuri la care-l sileşte barbian spiritul ca o incursiune într-un ţinut mult mai rece. Pe scurt,
mintea imaginează lumea scafandrului şi, instinctiv, visceral, corpul o refuză. Ar avea şi de ce,
pentru că, de fapt, în spatele construcţiei de tip Cousteau, mintea mea criptează adversităţile
(răceala, gerul) întregii lumi în care trăiesc, frigul ăsta simbolic al societăţii comuniste din
România anului 1989, iar corpul refuză în mod natural o astfel de exilare în «Nord»” 4 .

3
Ibidem.
4
Ibidem.
 „Lumea scafandrului”, „aventura în adîncuri”, plonjarea, imersia, presiunea subacvatică,
profunzimea sînt tot atîtea nume pentru această dimensiune înfiorată, metafizică chiar, a sondării
propriei interiorităţi şi a propriului corp în peisajul oprimant al comunismului: un conflict sui-
generis între trup şi spirit, între instinct şi raţiune, în care trupul se revoltă, prin spasme şi febră,
la „incursiunea” „rece”, raţională, a spiritului.
Discretă, surdinizată, dublată de tema opresiunii politico-sociale, spaima de moarte este,
de fapt, tema de profunzime a romanului, frisonul care străbate cartea de la primul la ultimul
rând. E vorba de un tragism voit banalizat, ţinut în frâu, pentru că planul autobiografic,
intruziunile scriitorului la persoana I,care reies din filele de jurnal, sunt acompaniate de celălalt
plan sau fir epic, povestea lui Diogene Sava .
Ca un tulburător exemplu de corespondenţă între viaţă şi text, în ultimii ani, Nedelciu
ajunsese la superstiţia că terminarea acestui roman ar echivala cu propriul său sfârşit, deşi se
gândise şi la varianta că, dacă l-ar termina, s-ar putea ridica, prin miracol, din scaunul cu rotile în
care era ţintuit din 1996. Încă o dată, Zodia scafandrului capătă, în ansamblul operei nedelciene,
o importanţă aparte, valoarea unei chei de lectură şi punctul terminus, chiar prin moartea
autorului, al unei sinuoase relaţii textualism – viaţă/biografie – social-politic.
„Eroziunea” textului de către biografic/boală şi confruntarea cu moartea apropie cumva
cazul lui Nedelciu de acela al lui Barthes – teoretician pe care scriitorul îl cunoaşte cu fineţe şi-l
„citează” adesea în pliurile propriilor texte –, conducînd, la amîndoi, la o reflecţie dramatică
asupra limitelor limbajului şi ale literarului în raport cu experienţa ultimă, a morţii.
În perspectiva morţii, virtuozitatea, ingeniozitatea textului nu mai contează. Gestul
scrierii unui roman etic, soteriologic şi nu de virtuozitate, gestul asumării literaturii ca viaţă şi ca
salvare exorcizează întrucîtva – deşi umbrele pîndesc în permanenţă – spaima proprie a
scriitorului, frica de profunzime, frica de moarte: „[...] ironia mea asupra propriei boli, exprimată
prin arhaismul «gîlci» e o figură de stil, iar figurile de stil, voiam să-i arat (cenzorului, n.m.),
situează literatura mult deasupra puterilor pe care le avea el asupra corpului material al unei cărţi
sau boala asupra trupului meu” 5.
Așadar, Zodia scafandrului, scris de Mircea Nedelciu, este un roman pe trei dimensiuni,
din ce în ce mai profunde, care antrenează atât mintea, cât și sufletul cititorului. Deci, să lăsăm
lectura acestei ultime opere nedelciene să ne poarte către perspective alternative ale vieții și
poate, în rătăcirile narative, îl vom întâlni și pe Diogene nu în postura de protagonist, ci în cea de
filozof antic care este mulțumit că a găsit un om cinstit.

5
Ibidem.
 Dimineața pierdută
Gabriela Adamesteanu

Gabriela Adamesteanu este prozatoare, publicistă, eseistă, traducatoare, s-a născut la

Târgu-Ocna în 2 aprilie . A debutat în revista „Luceafarul" în 1961, cu un fragment din romanul
Drumul egal al fiecărei zile, care va vedea lumina tiparului abia în 1975 și va fi distins cu
premiul „Ion Creanga" al Academiei Romane. A lucrat ca redactor la mai multe edituri dintre
care și la Editura „Cartea Românească". A colaborat la revistele culturale ale epocii, a activat în
publicistică, punctul cel mai înalt al creației sale literare este romanul Dimineața pierdută
(1983), despre care criticul literar Gheorghe Perian afirmă că reprezintă o „realizare majoră a
prozei românești contemporane.
Prin discretia analitică si prin firescul descrierii comportamentale, proza autoarei reprezintă
o radiografie a omului comun, aflat într-o polemică surdă și aproape insesizabilă cu banalitatea
proliferantă". Monica Lovinescu considera Dimineata pierdută „un roman de deplina maturitate
care situa pe autoare nu numai printre cei mai mari romancieri contemporani, dar și printre cei
mai buni din întreaga noastra literatură". Romanul a fost dramatizat într-un spectacol teatral care
s-a bucurat de mult succes.
Romanul te captivează prin personaje şi prin modalitatea acestora de a percepe lucrurile,
te surprinde prin profunzimea subiectului şi te încântă prin complexitate. Evocă într-un stil
extrem de captivant perioada începutului de secol XX, mai ales frământările pe care războiul le
cauzeazăa în rândurile elitei românești, evenimentele fiind însă privite din perspectiva
contemporaneității și a distrugerii morale.
Personajele principale îşi conturează, de fapt, propria lumea, care se intersectează.
Romanul prezintă trei perioade care au marcat spaţiul românesc: perioada interbelică, comunistă
şi post-comunistă, prezintă evoluţia societăţii în aceste trei etape.
Vica Delca , croitoreasa care,după ce regimul comunist i-a închis pravalia, pleacă în
vizite prin Bucuresti, ca să mai schimbe o vorbă și ca să mai adauge pensiei de 650 de lei, mica
suma pe care idealista Ivona Scarlat, urmasa unei familii de intelectuali, i-o da lunar, in amintirea
mamei sale, Sophie Ioaniu,.este femeia care evocă societatea de care nu mai este nevoie, care nu
prezintă interes, este vizitatorul nepoftit şi evitat de toţi, dar întruchipează şi calităţile persoanei
care face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi atinge scopurile, este dominată de o putere şi de o
rezistenţă la înjosiri admirabilă. Ea îşi duce traiul lângă un soţ în vârstă, dar uneori dimineaţa
începe să facă vizite la casele clientelor ei, unde cândva era apreciată, iubită şi aşteptată. Trăieşte
cu iluzia trecutului şi este cea care generează memoria involuntară-tehnică valorificată de Proust
şi J. Joyce. Această tehnică ia amploare în momentul când Vica vede o fotografie din 1914, care,
de fapt, şi deschide partea cea mai interesantă a romanului.
Acest personaj este unic în literatura română prin stil, limbaj, viziune, comportament.
Am putea spune că are ceva din specificul personajelor lui Caragiale, ceva din comicul de limbaj
specific celui din urmă. În acest personaj se concentrează o sută de ani din istoria unei familii şi,
implicit, o sută de ani de istorie românească, aşa cum au constatat mai mulţi critici. Prin
intermediul ei se realizează evenimentele din acest roman, ea o aduce pe Ivona să treacă în
revistă trecutul ce i-a umbrit întreaga viaţă.
Ivona Scarlat este fiica Sophiei Ioaniu, fetiţa care era complexată de înfăţişarea ei, apoi o
pensionară care nu se poate bucura de o căsătorie fericită, o nefericită care evocă trecutul şi îşi
amărăşte şi mai mult viaţa. Acest personaj este impresionant prin evoluţia lui, de la o fetiţă
complexată, la o moştenitoare, o pensionară, o nenorocită, o nefericită, care într-un final rămâne
fără voce în urma unui telefon care-i aduce o veste rea despre soţul ei, explodând de durere.
Ivona este vizitată de Madam Delcă, pentru că-i dă 50 de lei în fiecare lună în memoria mamei
sale care o simpatiza foarte mult.
După dispariţia tatălui, Ivona a cunoscut pe cel de al doilea soţ al mamei — generalul Ioaniu,
fără însă de a se mai bucura de gingăşiile paterne anterioare. Dispariţia tatălui a marcat-o foarte
mult, a condus-o la nenumărate stări de anxietate, la o atitudine frigidă faţă de mama sa, la o
stare de interiorizare apăsătoare. Gabriela Adameşteanu conturează un destin, am putea spune,
tragic, pentru că fiul trăieşte în străinătate, relaţia cu soţul este distrusă, ea trăind cu iluzii, regrete
şi amintiri.
Sophie Ioaniu este tipul femeii care s-a bucurat de plăcerile vieţii, care a tins spre bogăţie
şi frumuseţe. Se bucură de admiraţie din partea bărbaţilor, este căsătorită cu Stefan Mironescu –
savantul pasionat de fonetică şi, prin formaţie, un pic filozof, o personalitate deosebită şi
specială. Stefan Mironescu reaminteşte o perioadă politică dificilă în care a fost implicată
România, un conflict militar care a marcat această ţară. Apoi urmează a doua căsătorie care îi
aduce, de asemenea, satisfacţie. Vica este generatoarea de amintiri, care invocă perioada când era
croitoreasă şi prietenă cu Sophie, perioada când Muti (Sophie) se destăinuia, astfel prezentând
specificul societăţii în care trăia.
Alte personaje ca Titi Ialomiteanu- prototipul laşului şi descurcăreţului, acesta având o
relaţie cu Margot, Geblescu, nepotul Vicăi- Gelu, care deşi o critică, este apropiat de ea şi o
iubeşte, un tânăr ce şi-a pierdut tatăl, preocupat de bani, muncă, fete, dezinteresat de realitate,
„lighioana bătrână“, soţul ei, care nu doreşte să fie lăsat singur, sunt cele care conturează
atmosfera de epocă, care evocă specificul societăţii şi chiar a timpului, a celor trei perioade
menţionate la început.
Din cartea Gabrielei Adamisteanu observăm un fragment sugestiv din care reies multe
trăsături care ajută la conturarea unui portet al Vicăi sau cum îi spuneau foștii stăpâni Madam
Delca și a altor personaje cu care intră în discuție: ,, D--aia nici nu-i vine sa plece, poate vine
Nebuna si-i da drumu-n casa. Mai face cativa pasi, mai se uita la poarta, poate apare Ivona, dar-
ar dracu-n ea de ca-lareata. Vezi ca d-aia a umblat ma-sa atat sa puie saua pe Niki, să și-l facă
ginere. A umblat ea mult ca să nu rămâie cu zbânghia de Ivona piatră-n casa, pai n-o știe ea
dinainte să se mărite? Cum erea atunci, asa e s-acuma: slabă-slabă, si cu nasu lung, și cu dinții de
cal, să dai și să fugi. Câți crezi că s-a gaândit s-o ia de nevastă?
D-aia nici maăsa, de mică n-a suferit-o. He-he, era vicleană baba, era vicleană madam Ioaniu, și
cat a fost în putere și cu mintea-ntreagă nu scoteai de la ea nimic. Erea vicleană ca vulpea și
tăcea ca mormântu. Da' odată tot a scapat-o gura.
Stă ele-amandouă, ea luruia la masină, baba era cocoțată-n fotoliu, ca ți-ganu-mparat, și dă-i și
dă-i cu poveștile. De ce-mbătrânea. o clipă nu-i mai taăcea gura. Și tot cu bărba-su de-al doilea,
cu Ioaniu. Ani de zile tăcuse malc, și nici numele nu i-l pomenise, da' acu, de cand lua pensie de
pe urma lui, si la telefon tot asa răspundea:
- Alo! făcea baba. Aloi Aici Sofia general loaniu
- E-te, să mă pupi în cur, făcea si ea. Da baba, de colo, vicleana:
- Ce zici? Ce-ai zis tu, Vica?
- Ei, nimic, ce sa zic, nu zisei nimic. Dracui si eu suveica asta.
- Ei, dacă n-ai spus nimic ![...] Da' a dracului ce erea, baba vicleană si rafinată, nici da-te mai
încolo nu-i zicea fii-sii, acu, c-o ajunsese hatranetele, și știa care-i interesu ei, tăcea malc; numai
ei, care-i spunea tot, numa ei i-a povestit ca nu i-a plăcut de fii-sa."
În fragmentul antologat aici, se poate spune că autoarea creează un contrast savuros și
multiplu, apropiind două moduri opuse de a vorbi, deși unite prin oralitate: Vica Delca folosește
un limbaj al periferici sociale - vulgar, colocvial, aspru, deși de o vitalitate și de o forță de
exprimare incontestabile, în paralel cu limbajul destul de liber, însă purtând totuși patina
educației pe care bătrâna doamna loaniu o pastrează. Un alt nivel de receptare a textului literar îl
constituie contrastul dintre „scena" si „aparte"-uri, modalitatea aceasta de a sublinia dialogul prin
monologul distructiv și critic, ce accentuează si teatralitatea prozei.
Fragmentul antologat, desi nu implică decât evenimente de ordin personal și anecdotic, are
posibilitatea de a contura cu atât mai realist și mai „din interior" personalitatea celor două
personaje.
Tehnica narativă, asociind monologul interior cu discursul exterior pentru a analiza
contradicțiile comice, oralitatea, teatralismul, dar și perspectivele multiple ce oglindesc un
portret unic, sau dosarele de existență - toate frapează prin ingeniozitatea și prin profitabilul
experienței narative.
Ca într-un joc de șah, viața personajelor se intercondiționează, însă cel mai marc efect
distructiv îl vor avea schimbările politice care zguduie în profunzime biografiile personajelor,
totul fiind relatat cu o sinceritate ce aproape că transformă romanul - publicat în deceniul opt -
într-un act de disidență.
Vica Delca, naratorul și focalizatorul existențelor celorlalte personaje, contabilizează în
esență toate evoluțiile biografice ale foștilor ei stăpâani. Tot ea ne relatează și finalul dramei; ne
vorbește despre accidentul lui Niki și moartea rapidă a Ivonei, separată crud de fiul si sotțul ei,
dar și de lumea căreia simțea că-i aparține, indiferent de trecerea timpului.
Plină de o sevă inexplicabilă, Vica rămâne aceeași ființă puternică până la sfârșit, deși finalul
romanului o va închide precum pe un condamnat într-o grotă. Fără copii, bătraână și deprimată,
Vica ajunge să sfârșească într-un spital, vizitată rareori de nepotul său, încă păstrand intactă în
minte imaginea unei lumi trecute și curgerea atâtor vieți.
Diverse critici,biografii sau alte fragmmente referitoare la roman desăvârșesc imaginea
unor existențe distruse de istorie : moartea generalului Ioaniu, persecutările politice asupra lui
 Tudor, detenția lui Margot, care-l ascunsese pe Titi Ialomiteanu, amantul ei căutat de Securitate,
sau care au fost forțate să supraviețuiască și să treacă peste toate cu voința : Sofia Ioaniu ramane
fără avere, întreține o pensiune pentru fiica și nepotul ei.
Romanul Dimineaţa pierdută de Gabriela Adameşteanu este impresionant prin subiect,
modul de contrucție al personajelor, stil de scriere.

Bibliografie:

1. Adamisteanu,Gabriela,Dimineața pierdută,Editura Polirom,Iași,2014.

2. Perian, Gheorghe - Scriitori romani postmoderni, E.D.P., R.A. Bucuresti, 1996;
3. Simion, Eugen - Scriitori romani de azi, I-IV, Ma. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974- 1989.
Fetița care se juca de-a Dumnezeu
Dan Lungu