Sunteți pe pagina 1din 11

BAZELE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

TEORII PSIHANALITICE

Bazele psihanalizei au fost puse de către psihiatrul austriac Sigmund Freud.


Psihanaliza se ocupa cu investigare proceselor psihice, scopul fiind studierea semnificației
reprezentărilor de la nivelul inconștientului. Acest demers psihanalitic se bazează pe un sistem de
teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra gândirii, afectivității și a
comportamentului uman.
Potrivit psihanalizei, afectivitatea, gândirea și comportamentul constituie o expresie a
sublimării pulsiunilor, fenomen prin care se deplasează energia ce izvorăște din pornirile
instinctuale spre atingerea unor scopuri altruiste sau spirituale.
Una dintre presupunerile fundamentale ale teoriei lui Freud este că mintea inconștientă
guvernează într-o măsură semnificativă comportamentul uman.
Postulatele fundamentale ale teoriei psihanalitice sunt:
1. Viața psihică a omului este influențată, iar uneori determinată de pulsiuni inconștiente;
2. Comportamentul uman este orientat spre satisfacerea unor pulsiuni determinate
biologic;
3. Libido-ul (pulsiune erotică) prin sublimare este exprimat prin sentimente superioare
ca iubirea, prietenia, etc.
4. Dezvoltarea personalității se face în conformitate cu influența mediului familial.
Freud a interpretat funcționarea psihicului uman în termeni biologici, prin analogie cu
funcționarea somatică. Așa cum la baza activității fizice stă energia fizică, tot așa la baza activității
psihice stă energia psihică, care diferă sub aspectul formei, dar nu și al continuțului de energia
fizică. De aici rezultă conceptul psihanalitic de instinct, care este interpretat ca o formă de energie
psihică răspunzătoare de legătura dintre nevoile biologice și dorințele de natură psihică.

1
Structura aparatului psihic

Freud a descris modelul topografic al minții, dispus pe 3 nivele, iar pentru o mai bună
înțelegere a acestuia a folosit comparația cu un aisberg. Acest model, numit și "aparat psihic"
distinge trei instanţe: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (SUPEREGO) .
Sinele, funcționează la un nivel inconștient și constituie instanţa fundamentală a
personalităţii, reprezentând rezervorul tuturor pulsiunilor. Id-ul este guvernat de principiul plăcerii
prin care se dorește îndeplinirea dorințelor imediate ale omului, fără a ține cont de consecințe.
ID-ul cuprinde două tipuri de instincte biologice pe care Freud le-a numit Eros și Thanatos.
Eros sau instinctul de viață ajută individul să supraviețuiască, direcționând activitățile ce
susțin viața, precum respirația, mâncatul și sexul. Energia creată de instinctele de viață este cunoscută
sub numele de libidou.
În contrast, Thanatos sau instinctul morții, este văzut ca un set de forțe distructive prezente
în ființele umane. Atunci când energia creată de instinctul morții este îndreptată spre exterior, se
exprima prin agresivitate și violență. Freud a considerat că Eros este mai puternic decât Thanatos,
permițând astfel oamenilor să supraviețuiască mai degrabă decât să se autodistrugă.
Conținutul refulat din Id (pulsiunile sexuale și agresive) tinde să se exprime la nivelul
Egoului, iar conștientizarea la acest nivel a acestuia generază trăiri emoționale negative.
Eul se formează progresiv, fiind conturat către vârsta de trei ani, când copilul și-a însușit
unele reguli sociale elementare.
Obiectivul Eului este de a satisface cerințele id-ului într-un mod sigur și acceptabil din punct
de vedere social.
Ego-ul este guvernat de principiul realității. Spre deosebire de Id care pentru obținerea
satisfacției operează prin mijloace primare, Ego-ul acționează prin intermediul gândirii realiste,
apelând la funcțiile cognitive și intelectuale. Ca atare, principiului realității poate suspenda temporar
principiul plăcerii.
Ego-ul este un mediator între persoană și mediul exterior, un instrument prin care
Superegoul reprimă pulsiunile Id-ului. Atunci când există un conflict între scopurile Id-ului și
Superego, Eul trebuie să acționeze ca arbitru și să mediaze acest conflict. Pentru a rezista acestor
presiuni Eul poate să apeleze la diferite mecanisme de apărare care au rolul de a-l proteja. Aceste

2
mecanisme sunt reprezentate de :
Regresie - întoarcerea la o etapă anterioară de dezvoltare (ex. dezvoltarea unui
comportament copilăros și excesiv de dependent).
Represie - excluderea din câmpul conştiinţei a unui conţinut neplăcut, a unui impuls, unei
idei sau eveniment.
Negare - diverse grade de negare a unui eveniment/boală şi a consecinţelor sale, până la
refuzul complet al existenţei acesteia (ex. negarea diagnosticului unei boli grave pe motiv că
medicul a greșit).
Reacția inversă – adoptarea unei reacții opuse celei inițiale, deoarece aceasta este
indezirabilă și ar genera anxietate (ex. mama unui copil nedorit va avea față de acesta un
comportament protector).
Proiecția- reprezintă atribuirea propriilor tendințe inacceptabile sau a unor trăsături
negative altei persoane (ex. nu eu îl urasc, ci el mă urăște).
Raționalizarea- reinterpretarea propriului comportament într-o manieră mai rațională, ceea
ce îl face să pară mai acceptabil (ex. un elev pică un examen nu pentru că nu a învățat suficient, ci
pentru că profesorul nu i-a dat timp suficient să rezolve subiectele).
Deplasarea- redirecționarea impulsurilor către o țintă mai puțin amenințătoare (ex. în loc să
lovești o persoană, lovești intr-o ușă).
Sublimarea–manifestarea impulsurilor instinctuale inacceptabile într-o manieră
acceptabilă social ( ex. manifestarea impulsurilor agresive prin practicarea de sporturi violente).
Intelectualizarea- evitarea emoțiilor inacceptabile prin centrarea pe aspectele intelectuale
(ex. concentrarea pe detaliile organizării unei înmormântări pentru a evita tristețea).
Identificarea- alierea cu o altă persoană și adoptarea comportamentelor și a reacțiilor
acesteia (ex. un elev agresat frecvent de colegi mai mari se va îmbrăca și se va comporta asemeni
lor).
Superego-ul este latura morală a individului, care începe să se dezvolte în jurul vârstei de
5 ani prin interacțiuni sociale. Potrivit teoriei lui Freud, un Superego puternic reușește să
inhibe instinctele biologice ale id-ului, pe când un superego slab cedează în fața acestora.
Superego-ul se dezvoltă în copilăria timpurie și este responsabil pentru asigurarea respectării
standardelor morale. Superego operează prin principiul moralității și ne motivează să ne comportăm
într-o manieră social responsabilă și acceptabilă. Este dezvoltat în funcție de mediul socio-cultural

3
în care traiește individul, îmbrăcând forma conștiinței morale. Supraeul încearcă să tempereze
pulsiuni stocate în Sine, prin intermediul unor baraje socio-culturale. El se implică şi în activitatea
Eului, pentru a-l determina să renunţe la scopurile realiste (utile doar individului), în favoarea celor
morale (utile societăţii).
Dilema fundamentală a acestui model tripartit este că fiecare element al aparatului psihic
impune cerințe incompatibile cu celelalte două ceea, ce are ca rezultat un conflictul intern care este
inevitabil.
Structura tripartită de mai sus este una dinamică, se schimbă odată cu vârsta și cu acumularea
experienței. Se consideră că Id-ul este componenta biologică a comportamentului, Ego-ul
componenta psihologică, iar Superego-ul componenta socială.
Preluarea conducerii vieții psihice de către Id conduce la apariția unui comportament
impulsiv/exploziv/antisocial/instabil, respectiv preluarea conducerii de către Supraeu determină
dezvoltarea unei comportament rigid/inflexibil/supracontrolat/inhibat.
Aceste comportamente dacă depășesc o anumită durată, intensitate sau grad de acceptare
socială, se transforma în simptome de boală și pot face obiectul terapiei.

Fazele psihosexuale ale dezvoltării personalității

În societatea "victoriană" extrem de represivă în care Freud a trăit, a observat că mai ales
femeile, au fost forțate să-și reprime nevoile sexuale. În multe cazuri, rezultatul a fost o formă de
tulburare nevrotică.
Freud a căutat să înțeleagă natura și varietatea acestor boli prin studierea istoricului sexual
al pacienților săi. Aceasta nu era în primul rând o investigație a experiențelor sexuale ca atare, ci
mult mai importante erau dorințele pacientilor, experiența lor de dragoste, ură, rușine, vină și frică
și felul în care au tratat aceste emoții puternice.
Aceasta a condus la cea mai controversată parte din lucrarea lui Freud și anume teoria sa
despre dezvoltarea psiho-sexuală.
Omul își formează o personalitate unică, iar acest proces se realizează în copilărie și are la
baza interacțiunea părinte-copil.
Diferite aspecte ale comportamentului adulților sunt legate de stadiile formării unor
complexe. Complexul este rezultatul efortului necesar trecerii prin stadiile dezvoltării, iar un efort

4
foarte mare depus de copil pentru a depăși un anumit stadiu se reflectă mai târziu în
comportamentul lui ca adult. Există situații când subiectul nu reusește să depășească integral un
anumit stadiu al dezvoltării psihosexuale a personalității, rămânând fixat într-un stadiu inferior.
Acest lucru se întâmplă pentru că nevoile respectivului stadiu nu au fost integral satisfăcute și
conflictele specifice nu au fost rezolvate.
Pentru a fi sănătos din punct de vedere psihologic, omul trebuie să finalizeze cu succes fiecare
etapă. Tulburările mentale pot apărea dacă o etapă nu este finalizată cu succes și persoana devine
"fixată" într-o anumită fază. Aceasta teorie particulară arată modul în care personalitatea adultului
este determinată de experiențele din copilărie.
Se descriu 4 stadii ale dezvoltării psihosexuale în accepțiunea lui Freud:
1. Stadiu oral (de la naștere până la 2 ani). Principala sursă de satisfacție a copilului este
gura care furnizează activități agreabile de supt, înghițit, mușcat. Un adult fixat în stadiul oral
va efectua în mod excesiv activități cu caracter oral: mâncat, băut, fumat.
A doua fază orală este faza oral-agresivă care se instalează când copilului îi apar dinții. Ca
rezultat al experiețelor dezagreabile, personalitatile fixate în acest stadiu se caracterizează prin
pesimism, ostilitate și agresivitate.
2.Stadiul anal (de la 2 la 4 ani). Este etapa în care începe învățarea deprinderilor igienice.
Această etapă este conflictuală pentru ambele părți (copil-părinte), copilul învață faptul că poate
exercita un control asupra părinților, că se poate conforma, sau nu, cerințelor acestora.
În cazul în care părinții sunt excesiv de severi, copilul poate reacționa în două feluri la
frustrare:
a) să defece în locuri și în perioade interzise; dacă rămân fixați în acest stadiu, rezultă
personalitate anal-agresivă cu tendințe distructive, agresivitate, dezordine.
b) reținerea de la defecare și fixarea în acest stadiu poate genera personalitatea anal-reținută
cu încăpățânare, zgârcenie, rigiditate, tendință compulsivă spre curațenie, conștiinciozitate.
3.Stadiul falic ( 4 - 5 ani). Senzațiile agreabile își mută sediul în zona organelor
genitale. Copilul petrece mult timp cu explorarea sau manipularea propriilor organe sexuale.
Conflictul de bază în acest stadiu se centrează în jurul dorinței sexuale inconșiente față de
părintele de sex opus, corelată cu dorința de a înlocui părintele de același sex. În acest stadiu pot
lua naștere:
 complexul Oedip (iubirea băiatului pentru mama și dorința de a-și distruge tatăl);

5
 complexul Electra (“obiectul” dragostei fetiței devine tatăl);
4.Stadiul genital. Începe la vârsta pubertății când organismul tinde spre maturizare
sexuală. Este un stadiu mai puțin conflictual, energia sexuală se descarcă prin intermediul unor
refulări social-acceptabile.
Demersul originar al psihanalizei considera conținutul inconștientului ca fiind reprezentat
mai ales de pulsiuni sexuale și agresive, iar conflictual se realizează între ID și Eu. Ulterior, ca
urmare a dezvoltării pe orizontală, unii autori au descris conținutul inconștientului ca fiind
reprezentat de dorința de putere. Mai târziu, s-a considerat că, de fapt, conflictul ar putea să se
desfășoare și la nivelul Eului, între motive conșiente sau la nivelul Supraeului, între Eu și Supraeu
sau între diferite norme morale ale Supraeului.
Psihanaliza a fost intens criticată de unii autori, în special datorită implicării exagerate a
sexualității infantile ca izvor primar al comportamentului și atitutinilor adultului.
În ciuda scepticismului unor autori vis a vis de mintea inconștientă, psihologia cognitivă a
identificat procese inconștiente, cum ar fi memoria procedurală (Tulving, 1972), prelucrarea
automată (Bargh & Chartrand, 1999; Stroop, 1935) și a demonstrat rolul acestora în
comportamentul uman.
Majoritatea dovezilor pentru teoriile lui Freud sunt considerate nereprezentative, deosrece se
bazează pe studiul pacienților săi și pe un singur copil (Little Hans). Acest lucru face ca
generalizarea teoriilor să nu poata fi aplicată unei populației mai largi.
Cercetători precum, Fisher & Greenberg (1996) susțin că teoria lui Freud ar trebui evaluată
mai degrabă în termeni de ipoteze specifice decât în ansamblu. Ei au concluzionat că există dovezi
care să susțină, pe de-o parte, conceptele lui Freud despre personalitățile orale și anale și, pe de alta
parte, unele aspecte ale ideilor sale despre depresie și paranoia. În schimb, au găsit puține dovezi
despre conflictual oedipal și nicio dovadă pentru opiniile lui Freud despre sexualitatea femeilor și
despre modul în care dezvoltarea lor diferă de cea a bărbaților .

6
TEORII ALE ÎNVĂȚĂRII

Reacțiile organismului uman pot fi conceptualizate ca fiind comportamente exteriorizate


sau interiorizate. Comportamentele exteriorizate se referă la acele răspunsuri ale organismului ca
întreg, care pot fi obesrvate și măsurate, independent de subiectivitatea celui care le produce.
Când ele sunt produse voluntar, intenționat se numesc comportamente operante, în sensul
ca operează asupra mediului. Atunci când sunt produse automat de stimuli, implicând mai ales
răspunsurile înnăscute/necondiționate ale organismului, ele se numesc comportamente
respondente. Comportamentele interiorizate se referă la acele reacții ale organismului care nu pot
fi observate sau măsurate, independent de subiectivitatea celui care le produce.
Comportamentele, fie ele exteriorizate sau interiorizate, sunt guvernate de următoarele
principii fundamentale ale învățării :
• Principiul condiționării clasice, descris de Pavlov
• Principiul condiționării operante, descris de Skinner
• Principiul învățării sociale, descris de Bandura
La începutul sec. XX, I.P.Pavlov a înițiat studiul mecanismelor învățării, punând bazele
teoriei condiționării clasice, învățarea prin asociere. În experimentele sale, Pavlov a observat că,
asociind un stimul neutru (nu declanșează niciun răspuns) cu un stimul necondiționat (produce în
mod automat un anumit răspuns necondiționat), după un timp, stimulul neutru va declanșa și el
respectivul răspuns (răspuns condiționat). Stimulul necondiționat este numit și întărire primară,
funcția acestuia de a declanșa răspunsul necondiționat fiind determinată genetic, ca urmare a
evoluției speciei.
Fazele formării răspunsului condiționat :
Faza I
SNC (mâncarea)RNC(salivație)
SN (sonerie) RN (răspunsul de orientare)

FAZA A-II-A
SNC ( mâncare) + SN (sonerie) RNC (salivație)
FAZA A-III-A
SN (sonerie) RNC (salivație)
7
FAZA FINALA
SNSC
RNCRC
Un stimul condiţionat are durată de funcţionare limitată în timp. Pavlov a
observat că deşi p o a t e t r an s f o r m a o s o n e r i e î nt r - un s t i m ul c on d i ţ i o n a t pe n t r u
d ec l an ş ar ea salivării, repetarea în timp a stimulului condiţionat, de unul singur, fără cel
necondiţionat va conduce la scăderea efectului celui dintâi. Formarea salivei la auzul soneriei va
fi din ce în ce mai puţină până când nu va mai apărea deloc. Dacă stimulul condiţionat nu mai
produce efecte asupra subiectului condiţionat putem afirma că s-a produs extincţia stimulului.
Pe parcursul cercetărilor sale Pavlov a descoperit că reflexul condiţionat, chiar dacă, la prima
vedere, a ajuns la extincţie, se poate recupera spontan, dar după o perioadă de timp dispare din
nou.
În concluzie, evoluția răspunsului condiționat în timp este către:
Extincție - dacă SC este prezent singur de mai multe ori, RC dispare.
Revenire spontană - după extincție, continuarea prezentării izolate a SC determină la un
moment dat reapariția neașteptată a RC, după care acesta dispare din nou.
Reconditionare - la asociarea SC cu SNC, după extincție, recondiționarea reapare.
Revenirea spontană și recondiționarea arată că asocierea SC cu SNC nu se pierde din
memorie.
Cu toate că un reflex condiţionat este declanşat iniţial doar de un stimul,
ulterior răspunsul poate să se generalizeze ș i asupra unor stimuli similari fără
condiţionare. De exemplu, un câine care a fost condiţionat să saliveze la auzul sunetului unui clopoţel
de un anumit ton, va saliva şi la auzul altor clopoţei, chiar dacă au o altă tonalitate decât cel cu care
s-a realizat condiţionarea. Capacitatea stimulilor analogi să declanşeze reflexul condiţionat variază
în funcţie de asemănarea cu stimulul condiţionat original. Această generalizare a stimulilor
se datorează unui proces fiziologic denumit iradiere.
După realizarea unei condiţionării solide se poate utiliza stimulul condiţionat pentru a stabili
o nouă conexiune cu un alt stimul. Un stimul condiționat poate, la rândul său, întări ulterior un
alt stimul neutru, devenind astfel întărire secundară. Stimulul anterior neutru devine astfel
stimul condiționat care declanșează apoi un alt răspuns condiționat. Pavlov a reuşit să
experimenteze astfel de asocieri cu până la doi stimuli condiționați în plus față de cel original,

8
nedepășind însă această limită și a denumit acest proces condiționare în lanț.
Pavlov a avut convingerea că întreaga diversitate a comportamentului uman se poate explica
plecând de le ipotezele descrise mai sus.
Pornind de la premise asemănătoare, cercetători americani au pus bazele unui alt principiu
fundamental al psihologiei comportamentale - condiționarea operantă/instrumentală care se
axează asupra comportamentului operant. Cel mai important promotor ai acestui model este
Skinner.
Spre deosebire de condiționarea pavloviană, în condiționarea operantă, răspunsul
comportamental devine un instrument de obținere a recompensei, acesta fiind recompensat sau
pedepsit.
Comportamentul efectuat ca răspuns la stimulii din mediul inconjurător este urmat de o
consecinţă, iar natura consecinţei influentează tendinţa organismului de a repeta comportamentul
respectiv în viitor. Ca urmare a evoluție specie, două tipuri de consecințe ale comportamentului
operant sunt capabile de influențarea acestuia: întărirea și pedeapsa. Un comportament urmat de un
stimul de întărire determină o probabilitate crescută ca acel comportament să se producă în viitor,
aşa cum lipsa întăririi duce la stingerea comportamentului.
Exista două tipuri de întăritori:
1. întăritori primari, care pot fi „întăritori pozitivi” (stimuli care sporesc probabilitatea
producerii unui răspuns: hrană, apă etc.) sau „întăritori negativi” (stimuli care,
îndepărtați dintr-o situaţie, sporesc probabilitatea ocurenței comportamentului)
2. întăritorii secundari (orice stimul poate deveni întăritor condiţionat sau secundar,
dacă este asociat în mod repetat cu un întăritor primar). Întăritorii secundari
consolidează condiţionarea operantă, asemănător modului în care condiţionarea
secundară consolidează procesul de condiţionare clasică.
Un aspect important în utilizarea întăririlor (pozitive sau negative) se referă la relaţia
temporală existentă între răspuns şi întărirea răspunsului. În experimentele sale, Skinner a
demonstrat că întărirea imediată este mai eficientă, comparativ cu cea întârziată. Cu cât
intervalul de timp dintre răspunsul operant şi întărire este mai mare, cu atât va fi mai mică
intensitatea răspunsului.
Procesul prin care o pedeapsă reduce ocurența unui comportament se numește proces de
pedepsire.

9
Apariția unui comportament operant, spre deosebire de cel respondent, nu e condiționată
de prezența unor stimuli. Comportamentele operante pot fi emise spontan de către organism,
ulterior ele fiind controlate de stimuli care le urmează, stimuli numiți consecințe (întăriri și
pedepse).
Un alt principiu care stă la baza învățării comportamentale se referă la mecanismele de
învățare socială, care se regăsesc în teoria învățării sociale, formulată de Albert Bandura.
Învăţarea socială reprezintă o însușire de cunoştinţe şi deprinderi prin observarea directă
sau indirectă a comportamentelor unor modele şi a consecinţelor pe care le au aceste
comportamente asupra modelelor.
Teoria învăţării sociale explică procesele prin care se achiziţionează un comportament
sau o secvenţă de comportament, se iniţiază un comportament şi se menţin pattern-urile de
comportament.
Cercetările lui Bandura demonstrează că schimbările comportamentale produse prin
condiționare clasică sau prin condiționare instrumentală nu sunt doar asocieri ale răspunsurilor la
stimuli, ci ele sunt mediate cognitiv.
Bandura consideră că achiziția de noi comportamente are loc în cadrul unei interacțiuni
între mediu și caracteristicile personale ale individului. Oamenii își pot regla propriul
comportament prin conștientizarea consecințelor generate de comportamentul lor, adoptând astfel
schimbări, și nu prin legături directe stimul-răspuns. Comportamentul este influențat de atitudinile
persoanei, de convingerile sale, de istoria întăririlor anterioare, dar și de stimulii din mediu.
Teoria învăţării sociale pune accentul pe importanţa observării şi modelării
comportamentului. Oamenii îşi însuşesc atitudinile prin observarea celorlalţi, imitând ceea ce au
văzut. Observarea altora oferă informații despre diferite modalități de comportament, despre
consecințele lor, aceste informații constituindu-se ulterior în adevarate ghiduri de acțiune.
Teoria sa conturează comportamentul uman ca rezultat al interacțiunii reciproce între
cogniție, compotament și mediu.
Bandura consideră că învăţarea socială se produce în principal prin procesele de imitare şi
identificare. Imitarea presupune copierea unei acţiuni sau a unui set de acţiuni, permiţând asfel
dobândirea de deprinderi.
Bandura delimitează doua faze ale procesului de imitare:
• faza de achiziţie (în care subiectul învaţă comportamentul unui model)

10
• faza de performanţă (în care subiectul manifestă un comportament ce reproduce
comportamentul modelului).
Identificarea are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea şi în mare măsură,
învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen, are loc prin procesul de identificare.
Pentru a arăta validitatea teoriei învățării sociale, Bandura a conceput experimentul
Bobo-doll care dovedește influența modelelor sociale în modelarea comportamentului copiilor.
Acest experiment a fost realizat în anul 1961 pe un număr de 72 de copii cu vârsta medie de 4
ani și 4 luni, care au fost distribuiți în trei grupuri. Copiii din primul grup au fost expuși unui
model agresiv, și anume un adult acționând violent asupra unei păpusi, acesta fiind ulterior
recompensat pentru gestul său. Al doilea grup, a observat cum un adult după ce loveste păpușa este
pedepsit pentru acțiunea sa. Al treilea grup nu a văzut nicio consecință a faptului că adultul lovea
păpușa. Ulterior copii au fost lăsați pe rând în încăperea cu păpușa, unde fusese modelul adult, având
la dispoziție o multitudine de obiecte cu care să se joace. Rezultatele au fost următoarele:
1. Copiii care au văzut că adultul agresiv a fost răsplătit, s-au manifestat și el agresiv.
2. Copiii care au văzut că adultul a fost pedepsit, s-au purtat frumos cu păpușa.
3. Copiii care nu au fost expuși niciunei consecințe, răsplată sau pedeapsă, au avut tendința
să agreseze păpușa.
În experimentul cu păpuşa Bobo, copiii nu fac altceva decât să imite agresivitatea prezentă
la modelul adult.
Factorii implicați în procesul de modelare comportamentală sunt reprezentati de:
 Atenţie - este esențială în învățare, subiectul trebuind să își focalizeze întreaga atenție
pentru a urmări caracteristicile modelului observat. Există o serie de factori care pot
crește sau descrește nivelul atenției, și anume, valenţa afectivă, complexitatea, valoarea
funcţională şi caracteristicile observatorului (capacităţile fizice şi senzoriale);
 Memorarea - este necesar ca oamenii să poată stoca informațiile pentru a putea apoi să
învețe și să reproducă un comportament.
 Reproducerea - în reproducerea comportamentului individul trebuie să își organizeze
răspunsurile în concordanță cu comportamentul modelului.
 Motivația- trebuie să existe un stimulent sau o motivație care să influențeze reproducerea
comportamentului. Fără acest factor învățarea nu poate avea loc.

11