POLITICA RELIGIOASĂ A SUCCESORILOR LUI CONSTANTIN CEL MARE – 337-395

Succesorii imediaţi ai împăratului Constantin cel Mare

La 22 mai 337, împăratul Constantin cel Mare trecuse la cele veşnice. Timp de trei luni
puterea a fost vacantă, însă în această perioadă au fost eliminate rudele colaterale ale
împăratului răposat 1.
În septembrie 337, la Viminacium, s-a încheiat un acord între fiii împăratului Constantin
în ce priveşte împărţirea diocezelor. Cei trei fiii în viaţă ai Sfântului Constantin –
Constantin al II-lea (Flavius Claudius Constantinus, n. 316, 337-340), Constans (Flavius
Iulius Constans, n. 325, 337-350) şi Constanţiu al II-lea (Flavius Iulius Constantius, n. 317,
337-361, din 350 asupra întregului imperiu) 2 – au fost proclamaţi auguşti şi şi-au împărţit
imperiul:
● Constantin al II-lea administra Britannia, Gallia, Spania;
● Constans – Italia, Africa, Illyricum;
● Constanţiu al II-lea – Orientul (Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Tracia).

În fapt, se creează un colegiu de auguşti sub autoritatea morală a lui Constantin al II-lea,
cel mai vârstnic fiu în viaţă al împăratului răposat.
Din nefericire, între fiii împăratului Constantin a izbucnit o aprigă şi sângeroasă
competiţie pentru purpura imperială. Un prim conflict i-a opus, în 340, pe Constantin al
II-lea şi Constans, suverani care împărţeau Occidentul, Constantin al II-lea fiind ucis în
timpul unei intervenţii în Italia 3. În 340, printr-o nouă întâlnire a suveranilor
(Viminacium, 4 aprilie 340), se stabileşte o diarhie – imperiul este împărţit între Constans
şi Constanţiu, primul administrând Occidentul, cel de-al doilea gestionând Orientul.
Această diarhie funcţionează un deceniu (340-350), nelipsind disensiunile între cei doi
auguşti, mai cu seamă în privinţa politicii religioase; în ianuarie 350, Constans era
înlăturat de pe tron de o conspiraţie a statului major, tronul fiind uzurpat de un ofiţer
semi-barbar, Magnenţiu (Flavius Magnus Magnentius), care a fost recunoscut împărat
de provinciile occidentale 4. Refugiat în Spania, Constans este ucis de emisarii lui
Magnenţiu.
Această uzurpare îi oferă lui Constanţiu al II-lea prilejul de a reunifica imperiul: la
capătul unui război care a durat trei ani (351-353), Magnenţiu este înfrânt, în cele din
urmă, şi se sinucide. Imperiul era astfel reunificat în 353, fiind gestionat de Constanţiu al
II-lea până la moarte.

1 Mă refer aici la fraţii vitregi ai împăratului Constantin, fiii lui Chlorus şi ai Teodorei, fiica lui
Maximian: Dalmatius, împreună cu fiul său (numit tot Dalmatius/Flavius Dalmatius), şi Iulius
Constantius. Au fost cruţaţi fiii lui Iulius Constantius: Gallus şi Iulian (viitorul împărat Iulian
Apostatul), nepoţii împăratului Constantin.
2 Aceştia erau fiii împăratului Constantin din căsătoria cu Fausta.

3 Ivindu-se tensiuni între Constantin al II-lea şi adolescentul Constans, care guverna sub tutela fratelui

său mai mare, Constantin al II-lea a pătruns cu trupele sale în Italia, însă a fost ucis într-o ambuscadă
lângă Aquilea.
4 Gallia, Britannia, Hispaniile, Italia şi Africa.

1
Politica religioasă a succesorilor imediaţi ai lui Constantin

Constans şi Constanţiu al II-lea fuseseră crescuţi în spirit creştin, ambii au rămas însă
catehumeni până spre sfârşitul vieţii (Constanţiu, asemenea părintelui său, a fost botezat
in articulo mortis). Constans era ortodox, milita pentru doctrina niceeană, Constanţiu însă
favoriza arianismul (tendinţa homeeană) şi a încercat să promoveze această erezie,
reuşind s-o impună către sfârşitul domniei ca doctrină oficială.
Domnia lui Constanţiu al II-lea este considerată de unii istorici „primul caz de
cezaropapism”, implicarea împăratului în problemele Bisericii fiind abuzivă.

Ambii au continuat politica împăratului Constantin de acordare de privilegii pentru

clerici, scutiţi de taxe extraordinare pentru activităţi comerciale mărunte (chrysargyron) şi
de impozit funciar. De asemenea, Constanţiu al II-lea a interzis convertirea creştinilor la
iudaism (Codex Theodosianus 16, 8,7).
Pe de altă parte, fiii lui Constantin intervin foarte mult în treburile Bisericii, la solicitarea
episcopilor de cele mai multe ori: Constans încearcă să mijlocească între Biserică şi
comunitatea donatistă şi, când încercările sale eşuează, încearcă lichidarea schismei
donatiste prin represiune.
Constanţiu al II-lea se confruntă cu urmările crizei ariene şi încearcă să impună linia
homeeană, iar pe episcopii niceeni îi prigoneşte.

După 325, în Răsărit, alături de niceeni (homoousieni), susţinătorii deofinţimii Fiului cu

Tatăl, ai căror purtători de cuvânt sunt, în Răsărit, Sfântul Atanasie cel Mare, în Apus,
Hilarie de Poitiers, se manifestă mai multe facţiuni ariene:
● anomeii, arieni stricţi, radicali, reprezentând o tendinţă ariană extremă, care
susțineau faptul că Fiul este neasemănător Tatălui (ἀνόμοιος, „neasemănător”) în
ceea ce privește natura 5, conduşi de Aetios, retor din Antiohia, şi Eunomios;
● homoiousienii, conduși de Vasile de Ancyra, Gheorghe de Laodiceea și Eustațiu
de Sevasta, recunoșteau asemănare (ὁμοιούσιος) de substanță între Tatăl și Fiul, dar
respingeau termenul deoființă. Ei au reușit să obțină de la Constanțiu validarea
deciziilor unui sinod ținut de ei, în 358, la Ancyra 6;
● homeenii, grupare condusă de Acachie de Cezareea, spuneau că Fiul este
asemănător (ὅμοιος, „asemănător”) în toate Tatălui, fără alte precizări, aveau
tendințe arianizante, respingând termenul homoousios ca nescripturistic.

5 Admiteau că Fiul este asemănător Tatălui în ce priveşte puterea, lucrarea, dar nu în privinţa naturii.
Susţineau că negenerarea defineşte natura dumnezeiască; pentru că Fiul era Născutul Tatălui, trăgeau
concluzia că El este neasemănător Tatălui în ce priveşte natura. Se numeau ei înşişi heterousieni,
susţinători ai afirmaţiei că Fiul este o altă substanţă decât Tatăl. Anomeii considerau că celelalte grupări
ariene – homoiousienii şi homeenii – se aflau în rătăcire, asemenea niceenilor (homousienilor).
6 În 362, într-un sinod desfăşurat la Alexandria, sub preşedinţia Sfântului Atanasie cel Mare, se face

primul pas pentru revenirea homoiousienilor în Biserică, aceştia acceptând că cei care susţineau
termenul homoiousios doreau să exprime prin acesta acelaşi adevăr ca acela surprins prin termenul
homoousios.

2
Iniţial, Constanţiu al II-lea a susţinut gruparea homoiousienilor, care, abuzând de protecţia
oferită de suveran, a început să-i persecute pe anomei. În ultimii ani de domnie, favoarea
împăratului se îndreaptă către homeeni, Constanţiu al II-lea considerând că această
formulă va reuşi să se impună şi avea cele mai mare şanse să fie acceptată de episcopatul
răsăritean.
La mijlocul secolului al IV-lea se întrunesc în Răsărit mai multe sinoade care condamnă
credinţa niceeană (Crezul niceean) şi adoptă simboluri de credinţă ariene. Cele mai
importante dintre acestea sunt:

● Antiohia, 344 – se adoptă Simbolul de credinţă numit Makrostichos („cu stihuri lungi”),
reprezentând formula homeeană (Fiul este „asemenea”/homoios Tatălui întru toate);
● Sirmium, 357, – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „blasfemia de la Sirmium”, în
care sunt condamnate formulele homoousios şi homoiousios;
● Sirmium, 359 – crezul acestui sinod a rămas în istorie drept „al patrulea simbol de la
Sirmium”, fiind aprobată formula „Hristos este asemenea Tatălui în toate”.
● Ariminum (Rimini, Italia) şi Seleucia (Isauria), ambele în 359 – aceste sinoade reprezintă
punctul culminant al presiunii exercitate de împăratul Constanţiu al II-lea în favoarea
acceptării formulei homeene. În legătură cu aceste două sinoade, care impuneau crezul
homeean în întreg imperiul, Fericitul Ieronim scria mai târziu: „întreaga lume a gemut şi s-a
minunat să se descopere a fi ariană” (Împotriva luciferienilor, 19).

Reamintesc aici că Sfântul Atanasie cel Mare, episcop al Alexandriei începând din 328,
un simbol al rezistenţei faţă de politica favorabilă arienilor a lui Constanţiu al II-lea şi
Valens, a suferit pentru ataşamentul său faţă de Crezul niceean cinci exiluri:
● 335-337 – depus de sinodul de la Tir (335), dominat de adversarii săi – eusebieni şi
melitieni –, Sfântul Atanasie este exilat de Constantin la Augusta Treverorum (Trier), în
Gallia. A revenit din exil în 337, după moartea lui Constantin;
● 339-346 – exilat de Constanţiu, se refugiază la Roma, unde episcopul Iulius (337-352) îl
primeşte ca pe un apărător al dreptei-credinţe;
● 356-361 – prigonit de Constanţiu al II-lea, a mers în deşertul egiptean, unde a fost găzduit de
monahii retraşi în pustiu;
● 363 – este exilat din nou de Iulian Apostatul, din nou s-a ascuns în pustie;
● 365-366 – forţat din nou să părăsească Alexandria de către noul împărat, Valens, se
refugiază din nou în pustiul egiptean.

Politica faţă de păgânism

Fiii lui Constantin cel Mare continuă politica părintelui lor faţă de păgânism şi o
înăspresc, însă măsurile lor au fost lipsite de coerenţă. Constans şi Constanţiu al II-lea
păstrează totuşi titlul de pontifex maximus, şeful religiei tradiţionale romane.
În 341, Constans interzice sacrificiile sângeroase şi practicile divinatorii.
În 353 şi 357, mai multe legi ale lui Constanţiu încearcă interzicerea cultelor păgâne,
împăratul ordonă închiderea templelor şi dispune pedepsirea cu moartea a celor care aduceau
sacrificii şi adorau statuile divinităţilor. Măsura închiderii templelor se aplică, într-o
oarecare măsură, în Orient – mai multe temple se închid în Phrygia, altele sunt demolate
în Siria şi Capadocia, Serapeum-ul din Alexandria este jefuit –, însă dispoziţia imperială
rămâne literă moartă în Occident.
În 357-358, se adoptă măsuri împotriva divinaţiei şi vrăjitoriei.

3
Roma rămâne neatinsă de aceste măsuri imperiale, „Cetatea eternă” a rămas multă
vreme un bastion al păgânismului, fiind numită chiar „Vaticanul păgânismului”.
Constanţiu al II-lea nu adoptă măsuri defavorabile Senatului, în majoritate păgân, şi nu
reduce alocaţiile templelor din Roma.

Iulian Apostatul (361-363)

Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene a fost un păgân, Iulian Apostatul

(Flavius Claudius Iulianus). Nepot al lui Constantius Chlorus, Iulian era fiul lui Iulius
Constantius, fratele vitreg al lui Constantin cel Mare, asasinat în cele trei luni de interregn
care au urmat morţii Sfântului Constantin (iunie-august 337), moarte de care Iulian îl
învinovăţea pe Constanţiu al II-lea.
Fusese promovat cezar de către Constanţiu al II-lea în noiembrie 335, misiunea sa fiind
apărarea frontierei renane în faţa francilor şi alamanilor, în faţa cărora a obţinut strălucite
victorii. În anii 360-361, au apărut tensiuni între Iulian şi Constanţiu: Constanţiu pregătea
o campanie împotriva perşilor şi i-a solicitat cezarului câteva unităţi militare de elită,
însă trupele occidentale au refuzat să participe la expediţia împotriva Imperiului sasanid
şi, în februarie 360, la Lutetia Parisiorum (Paris), l-au proclamat împărat pe Iulian.
Constantiu al II-lea a murit subit (moarte naturală sau provocată?) câteva luni mai târziu
(3 noiembrie 361), la Tars, în Cilicia, recunoscându-l moştenitor pe Iulian în ultima clipă.

Iulian a adoptat o politică religioasă cu totul diferită de cea a predecesorilor săi, obiectivul
său fiind acela de a limita expansiunea creştinismului şi restabili strălucirea cultelor tradiţionale.
Se născuse la Constantinopol, într-o familie creştină, fusese botezat şi educat în spirit
creştin, educaţia sa fusese supravegheată de arieni (Eusebiu de Cezareea). Se pare că
primise chiar hirotesia într-una dintre treptele clerului inferior, cea de citeţ (anagnost,
lector). Asistase la masacrarea tatălui său şi a altor membri ai familiei lui Constantin,
ceea ce l-a marcat profund. Nu se poate contesta că aversiunea sa faţă de creştinism se
datora şi acestui carnaj; în orice caz, Iulian a avut resentimente toată viaţa faţă de
Constanţiu, considerat călăul tatălui său.
Primise o educaţie aleasă, fiind discipolul lui Libanios şi Maximos din Tyr, a frecventat
cercurile neoplatonice din Asia Mică şi Universitatea din Atena, unde i-a avut colegi pe
Sfinţii Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare.
După 350, a abandonat în secret creştinismul în favoarea păgânismului, noua sa religie se
baza pe un politeism foarte deschis religiilor orientale (Cybele, Mithra) şi pe un cult al
Soarelui. Religia sa era, aşadar, una sincretistă, un melanj de elemente preluate din
platonism şi pitagoreism, din mitologia clasică şi religiile de mistere. Teologia sa era una
cu aparenţă monoteistă: îl venera pe Zeus (tatăl), pe Helios (fiul, asemănător lui Zeus,
mediator între ideea de bine şi creaţie) şi, un al treilea ipostas divin, pe „mama zeilor”, o
fecioară.
Nutrea aversiune faţă de creştinism, ostilitatea faţă de creştini transpare din lucrarea
polemică Contra galileenilor prin care-şi justifica apostazia. Iulian aducea creştinilor
acuzaţia de „ateism”, pentru că respingeau zeii greci, şi considera teologia creştină plină
de contradicţii: invoca pretinse discordanţe între Evanghelii în ceea ce priveşte
genealogia Mântuitorului şi considera ireconciliabilă ideea monoteistă cu afirmarea

4
trinităţii Persoanelor dumnezeieşti. Posesor al unei vaste culturi filosofice şi literare,
Iulian a lăsat o bogată operă literară cuprinzând pamflete, epistole, memorii, panegirice.

Politica faţă de păgânism

Iulian a anulat toate măsurile luate împotriva păgânismului, a redeschis templele închise, a
restituit păgânilor edificiile cedate anterior creştinilor, a restabilit sacrificiile sângeroase.
Labarum-ul este suprimat, zeităţile tradiţionale reapar în iconografia monetară.
Aceste măsuri sunt însoţite de importante favoruri acordate clerului păgân: se alocă
importante sume reconstruirii şi renovării templelor, se acordă unele scutiri fiscale
localităţilor majoritar păgâne (de pildă, Gaza), sunt preferaţi păgânii la angajarea în
posturile de funcţionari.
Se încearcă o reformă a păgânismului, Iulian inspirându-se aici din organizarea Bisericii:
clerul păgân trebuia organizat întocmai ierarhiei bisericeşti (numirea unui superior în
fiecare provincie, un fel de episcop păgân), era îndemnat să practice virtuţi precum
austeritatea, filantropia (mai cu seamă faţă de săraci şi bolnavi), puritatea morală; se
preconizează înfiinţarea unor instituţii caritative, iar împăratul stabileşte obligaţiile
cultuale ale clerului păgân 7 şi se preocupă de propagarea păgânismului 8.
Cercurile conservatoare păgâne l-au considerat un împărat ideal.

Politica faţă de creştinism

Faţă de creştinism, împăratul se declară tolerant, dar este o toleranţă plină de dispreţ:
„cei care au zel pentru adevărata religie nu molestează, nici nu atacă, nici nu
insultă mulţimile galileenilor (numele sub care sunt desemnaţi astăzi creştinii),
trebuie mai degrabă să avem milă decât ură pentru cei care au nefericirea să
rătăcească într-un mod atât de grav” (Scrisoarea 114).

Este foarte tolerant faţă de eretici – intenţia sa era aceea de a-i dezbina pe creştini,
instigându-i pe unii împotriva altora, exploatând controversele doctrinare dintre creştini.
Intenţia sa era de a submina creştinismul prin stimularea disputelor doctrinare.
În acest sens, Iulian a restabilit libertatea de cult pentru donatişti şi arieni; cei exilaţi din
pricina credinţei lor în timpul lui Constanţiu al II-lea au fost rechemaţi din exil şi
bunurile confiscate au fost restituite. Toate măsurile faţă de disidenţi au fost revocate.
Totodată, Iulian Apostatul a desfiinţat privilegiile fiscale şi judiciare acordate de
predecesori creştinilor (clerului) şi au fost impuse amenzi substanţiale comunităţilor care
distruseseră sau provocaseră daune templelor.
Iulian adoptă şi măsuri discriminatorii faţă de creştini: în iunie 362, interzice creştinilor să
profeseze în învăţământ, împăratul susţinând că profesorii creştini nu pot comenta texte
al căror spirit religios le este străin („Mi se pare absurd că cei care comentează lucrările
[autorilor clasici] dispreţuiesc zeii pe care aceia îi onorează” – Scrisoarea 42). Era o

7De pildă, să se roage de trei ori pe zi, să postească, să studieze filosofia.

8Saloustios scrie Despre zei şi despre lume, un fel de manual catehetic în care sunt explicate învăţăturile
religiei lui Iulian şi sunt respinse eventuale obiecţii.

5
măsură deosebit de gravă care impunea creştinilor să accepte educarea copiilor lor de
către profesori păgâni.

Confruntat cu ostilitatea antiohienilor, locuitori ai unui oraş majoritar creştin în care

suveranul a rămas mai multe luni, pregătind o mare campanie împotriva perşilor, Iulian
a adoptat măsuri tot mai potrivnice creştinilor:
● Sfântul Atanasie este trimis din nou în exil ca agitator (asemenea lui Eleusios
de Cizic);
● ca măsură punitivă pentru distrugerea ultimului templu păgân, cel al zeiţei
Fortuna, locuitorii Cezareei Capadociei trebuie să achite o amendă de 300 de
livre de aur, oraşul îşi pierde statutul de civitas şi chiar şi numele (este redenumit
Mazaca);
● tolerează violenţele faţă de creştini, tolerează distrugerea bisericilor şi nu
pedepseşte nici măcar martirizarea unora dintre ierarhi: Gheorghe al
Alexandriei, masacrat de păgânii din Alexandria, împreună cu doi creştini,
pentru că profanaseră un mithraeum.

În ultimele luni ale domniei, Iulian pregătea o persecuţie generală, iar creştinii au fost
excluşi din aparatul de stat, însă moartea împăratului a zădărnicit aceste intenţii. În iunie
361, Iulian moare în timpul unei campanii împotriva perşilor, conduşi de suveranul
Shapur al II-lea (309-379). Campania începuse cu strălucite victorii, însă romanii nu au
reuşit să cucerească Ctesifon-ul, capitala statului persan, fiind rănit mortal în timpul
retragerii, în lupta de la Maranga (26 iun. 363), pe Tigru. Străpuns de o lance, Apostatul
a strigat cu ultimele puteri: „Ai învins, Galileene!”.
Dinastia constantiniană se stinge odată cu Iulian, însă este curmată şi această încercare de
stopare a procesului de creştinare a imperiului.

Succesorul lui Iulian a fost Iovian (iunie 363-februarie 364), un ofiţer creştin din
Pannonia. Domnia sa a fost extrem de scurtă, suveranul pierind în februarie 364, după ce
pusese capăt războiului persan printr-o pace umilitoare.
Iovian a abrogat măsurile anticreştine adoptate de Iulian – îndeosebi interdicţia de a
exercita profesia de dascăl – şi a restituit Bisericii o serie de privilegii. Nu s-a angajat în
disputele interne din Biserică şi a manifestat toleranţă faţă de păgânism.

Lui Iovian i-au succedat: Valentinian I (364-375), în Occident, şi Valens (364-378), în

Orient 9.
Valentinian I nu a ingerat în treburile Bisericii, declarând că acestea trebuie să fie
rezolvate de episcopi („Eu nu sunt decât un laic, nu mă ocup de aceste probleme”).

9Lipsa unui moştenitor constantinian de sex masculin făcea să planeze riscul anarhiei militare; printr-
un acord între partida gallică şi partida orientală din armată, a fost ales un ofiţer creştin ilir:
Valentinian, căruia i s-a impus să aibă un asociat. Valentinian a optat pentru Valens, fratele său, care a
primit titlul de al doilea august (Orient).
În 367, Valentinian l-a proclamat august pe Graţian, fiul său (al doilea august al Occidentului), care i-a
succedat în 375. În acelaşi an (375), armata i-a impus lui Graţian să-şi asocieze la tron fratele, pe
Valentianin al II-lea.

6
Politica sa faţă de păgânism a fost relativ tolerantă – o lege promulgată imediat şi
reînnoită în 370 menţinea libertatea de cult.

Augustul oriental, Valens, i-a favorizat pe arieni, fusese botezat de un arian homeean
Eudoxiu, şi i-a prigonit pe episcopii ortodocşi care nu acceptau crezul homeean, aceştia
fiind depuşi şi exilaţi.
Între episcopii care s-au împotrivit politicii lui Valens s-a aflat şi episcopul Brettanion al
Tomisului.
După ce a încheiat pacea cu goţii de la Noviodunum, pe la mijlocul verii sau începutul
toamnei anului 369, pe drumul de întoarcere către Constantinopol, Valens a descins la
Tomis, unde a încercat să-l determine pe episcopul tomitan să intre în comuniune cu
arienii. Această înfruntare dramatică dintre episcopul ortodox tomitan şi împăratul arian
a fost relatată de istoricul bisericesc Sozomen.
„Împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică şi îndemnându-l să se unească cu cei
din secta potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului despre dogma
de la sinodul de la Niceea, apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică şi poporul l-a însoţit. Şi se
adunase acolo aproape tot oraşul spre a-l vedea pe împărat, bănuind că se va întâmpla ceva
deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat cu greu această
înfruntare. Şi prinzându-l pe Brettanion, a poruncit să-l ducă în exil, iar nu după mult timp a
dat ordin să fie adus din nou la locul său. Căci după cum cred eu, vedea bine că sciţii sunt
supăraţi pentru exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale vreo răscoală, ştiind că sunt
viteji, şi, prin poziţia locurilor, necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii
barbarilor” (SOZOMEN, Istoria bisericească, VI, 21).
Aşadar, împăratul Valens a încercat să-l determine pe Brettanion să îmbrăţişeze
arianismul, însă episcopul tomitan a apărat dogma de la Niceea printr-o cuvântare
rostită înaintea împăratului şi credincioşilor, după care a părăsit biserica, fiind însoţit de
credincioşi. Afecţiunea pe care păstoriţii o nutreau faţă de păstorul lor i-a determinat să-
şi înfrunte împăratul poposit în biserica comunităţii lor. Împăratul s-a simţit ofensat de
conduita episcopului de Tomis şi a dispus exilarea lui Brettanion, dar, nu după multă
vreme, l-a restabilit în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor, fiind cunoscut
ataşamentul tomitanilor pentru păstorul lor.
Analiza atentă a pasajului citat conduce la concluzii privind organizarea bisericească a
Scythiei Minor şi la înfloritoarea viaţă creştină care pulsa în a doua jumătate a secolului
al IV-lea în Tomis, „oraş mare şi bogat” pe ţărmul Pontului Euxin. Este atestată o
organizare bisericească unitară, cu un scaun episcopal a cărui înfiinţare este anterioară
acestei atestări certe. Episcopul care oblăduia bisericile întregului neam îşi avea reşedinţa
la Tomis, unde existau cel puţin două bazilici, iar titularul acestui scaun, Brettanion, s-a
arătat ferm în credinţă şi zelos întru apărarea dogmei de la Niceea.
Valens a murit la 9 august 378, la Adrianopol, în timpul unei lupte cu goţii.

În Occident, Graţian (375-383), succesorul lui Valentinian I, nu a intervenit în afacerile

interne ale Bisericii, dar a consimţit, la insistenţele papei Damasus, ca autoritatea politică
să aplice deciziile sinodale.

După moartea lui Valens, la 19 ianuarie 379, Graţian, a numit ca august al Orientului un
general spaniol, Flavius Teodosius (Teodosie I/cel Mare), care s-a căsătorit cu Galla,

7
fiica lui Valentinian I, pentru a-şi legitima puterea. În 383, Graţian a fost asasinat de un
uzurpator spaniol, Maximus, Teodosie l-a ucis pe uzurpator şi l-a restabilit pe
Valentinian al II-lea. În 391, decizia lui Valentinian al II-lea de interzicere a cultelor
păgâne a suscitat o reacţie păgână căreia i-a suveranul căzut victimă (392), tronul fiind
uzurpat de retorul păgân Eugenius (393); uzurparea a fost lichidată un an mai târziu
(394) de Teodosie.

A fost primul împărat care a primit botezul încă de la începutul domniei (în toamna anului
380). A încercat să apere credinţa ortodoxă şi să restabilească unitatea religioasă în partea
răsăriteană a Imperiului; această atitudine este ilustrată de opoziţia evidentă faţă de
disidenţele ariene, faţă de donatişti, manihei, apolinarişti, membrii acestor grupări
eretice fiind consideraţi „eretici” şi supuşi rigorilor legii.
Spirit ferm, niceean intransigent, adversar al ereziilor, suveranul şi-a propus să facă din
Ortodoxie o religie de stat, obligatorie pentru toţi, renunţând la toleranţa faţă de celelalte
culte.

Legile împotriva ereziei

Teodosie a adoptat o legislaţie consistentă împotriva ereticilor, legile promulgate se

împart în două secţiuni separate de o perioadă de patru ani, prima cuprinzând legi
valabile pentru Răsărit (legile 6-16 din Codex Theodosianus) în legătura cu sinodul din
Constantinopol (381), a doua secţiune reflectă dorinţa sa de a extinde reprimarea ereziei
la întreaga lume romană (Codex Theodosianus, 16, 5,19-21).
La 28 februarie 380, Teodosie a promulgat la Tesalonic celebrul edict Cunctos populos 10,
decretează creştinismul ortodox religie oficială, condamnă implicit ereziile; formulează o
definiţie a ereziei.

Legile se înmulţesc după 381, ereticii pierd dreptul de a avea edificii de cult, sunt
interzise adunările de cult, chiar şi cele din locuinţe particulare; episcopii eretici sunt
expulzaţi din oraş şi sunt vizaţi de multe restricţii, li se interzice să hirotonească alţi
clerici.

10„Împăraţii Graţian, Valentinian şi Teodosie, către poporul oraşului Constantinopol: Voim ca toate
popoarele pe care le conduce Clemenţa noastră să trăiască în acea religie împărtăşită romanilor de
către dumnezeiescul Apostol Petru, …., care acum este profesată de către episcopul Damasus şi de
episcopul Petru al Alexandriei, un bărbat de sfinţenie apostolică. Astfel, potrivit învăţăturii apostolice
şi doctrinei evanghelice, credem într-o singură Dumnezeire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
de egală măreţie, şi Sfânta Treime. Poruncim să li se atribuie numele de creştini dreptcredincioşi
celor care respectă această lege. Iar celorlalţi care, după judecata noastră, sunt nesocotiţi şi smintiţi,
decretăm să le fie acordat numele infam de eretici, iar locurile de întrunire nu au dreptul să se
numească biserici. Vor suferi, întâi de toate, pedeapsa dumnezeiască, apoi, pedeapsa autorităţii
Noastre pe care, prin voia Cerurilor, vom stabili că o vom aplica. Dată la 28 februarie la Tesalonic”.
Teodosie impune o credinţă care implică dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh (edictul nu
pomeneşte despre deofiinţime) şi nu evocă dogma de la Niceea, credinţa ortodoxă este implicată de
indicarea lui Damasus şi Petru drept garanţi ai Ortodoxiei. Teodosie impune credinţa în dumnezeirea
Sfântului Duh înainte ca ea să fie dezbătută la Al Doilea Sinod Ecumenic.

8
La 10 ianuarie 381, Teodosie a promulgat un alt edict care interzicea adunările de cult ale
ereticilor 11, dispune confiscarea bisericilor aflate în posesia lor, retrocedarea lor
ortodocşilor („celor care mărturisesc credinţa de la Niceea”) şi expulzarea din oraşe a
ereticilor turbulenţi.
Facţiunile eretice mai periculoase – de pildă, arienii radicali (adepţii lui Eunomios şi
Aetios) – sunt reprimate cu mai multă violenţă. Eunomienii pierd dreptul de a testa şi de
a primi moştenire, asemenea şi maniheii.
În mod evident, erezia devine o crimen publicum. Chiar dacă această legislaţie nu a fost
aplicată cu multă consecvenţă, sistematic şi continuu, este evidentă noua orientare a
politicii religioase a Statului, care devine garantul Ortodoxiei.

Legile de interzicere a cultelor păgâne

Teodosie este primul împărat care renunţă la titlul de pontifex maximus. Este urmat de
Graţian la distanţă de câteva luni.
Primele legi îi vizează pe creştinii apostaţi, care pierd dreptul de a testa (381). Se reiau
interdicţiile ale unor practici religioase păgâne:
● sacrificiile sângeroase sunt interzise sub pedeapsa deportării (381, 382),
● practicile divinatorii sunt interzise sub ameninţarea pedepsei cu moartea (385).
Graţian înlătură din Senatul roman altarul Victoriei, suprimă imunităţile vestalelor şi
clericilor păgâni, confiscă veniturile şi anulează alocaţiile lor.
Teodosie închide templele din multe oraşe orientale, rămân deschise numai cele deţineau
opere de artă. În 384, prefectul pretoriului Cynegios este trimis în Egipt cu misiunea de a
închide templele păgâne.
În 391-394, legislaţia se înăspreşte: libertatea cultului păgân este suprimată pentru Roma
(24 februarie 391) 12, pentru Egipt (16 iunie 391) 13 şi pentru întreg imperiul (8 noiembrie
392). Acest ultim edict suprimă complet libertatea cultelor păgâne şi interzice practicile
păgâne fără excepţie: interzice sacrificiile, chiar şi cele domestice, indiferent dacă erau
săvârşite în public sau şi în spaţiul privat, indiferent de rangul social 14.
În 394, celebrarea Jocurilor Olimpice este interzisă, iar în 396 sunt interzise misterele eleusine.
Religia tradiţională pierdea orice drept legal de exprimare, imperiul devenea în mod
oficial creştin 15.

11 „Să nu se deschidă ereticilor niciun locaş pentru a-şi celebra misteriile… Ticăloasa adunătură a
ereticilor să fie împiedicată să-şi ţină întrunirile nelegiuite… Fie ca pata întinăciunii fotiniene, veninul
sacrilegiului arian, crima necredinţei eunomiene… să dispară…”. Teodosie le interzice celor care nu
acceptă dogma de la Niceea „să uzurpe numele adevăratei religii” şi reiterează interzicerea adunărilor
cultice: „Noi interzicem ereticilor să-şi ţină în oraşe adunările lor nelegiuite”.
12 „Nimeni să nu se ducă la sanctuare, să nu străbată templele, să nu ridice ochii către statuile lucrate de mâna

omului”.
13 Edictul este invocat de Teofil al Alexandriei pentru distrugerea Serapeumului alexandrin şi a altor

sanctuare din Alexandria şi Canope. Distrugerea păgânismului egiptean era simptomatică.

14 Ofranda sacrificiilor - crimă de lezmajestate, cercetarea măruntaielor - crimă de lezmajestate,

adorarea statuilor, venerarea penaţilor (larilor) prin tămâieri, atârnarea de ghirlande - amendă şi
confiscarea proprietăţii celui care a practicat un cult domestic.
15 Exista o singură excepţie de la acest deziderat: evreii, cultul mozaic era tolerat (Codex Theodosianus,

16, 8, 9). Totuşi, statutul evreilor se degradează, se adoptă măsuri discriminatorii, menite a izola
comunitatea iudaică: interzicerea căsătoriilor mixte (Legea din 14 martie 388 – Codex Theodosianus, 3, 7,2,

9
căsătoria în pofida interdicţiei este asimilată adulterului, vinovaţii sunt pasibili de pedeapsa
adulterilor), interzicerea prozelitismului iudaic, se adoptă măsuri care să ofere protecţie evreilor
convertiţi la creştinism şi se interzicerea circumcizia sclavilor creştini de către stăpânii lor evrei.

10