Sunteți pe pagina 1din 29

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui
masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind
parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor.
(G. Calinescu)

Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in
nordul judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache,
descendenta unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a
avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile
gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de invatamant
celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-
mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in
aparenta bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a
mai urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail
Sadoveanu a ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al
cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta
culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani,
director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si
„Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul
Sadoveanu, cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui
mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor,
aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul
elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii
Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al
doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie
istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste,
exprimate intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la
„Samanatorul” lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari
iesene”. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au
fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si
gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se
adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial
cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti
pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice
din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari
Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman.
Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si
macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un
observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in
opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a
targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata
(prezentare generala)
„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca
trecutul pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii
de radacini infipte in pamantul neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut
copilarie!” (M. Sadoveanu)

Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior
ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste
mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine
victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea
Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire
narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara
suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau
este duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si
bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si
intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie
indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda
buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul
imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc
albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti
si cu piciorusele parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si
delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare
de lumina”. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din
chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o
nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura
chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau
prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea
hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata
de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe
drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se
intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o
Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui
Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si
alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care se indragosteste Fat-Frumos,
caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai
chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor
avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o
gasesc adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de
servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii
Miei Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata
petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si
vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o
imagine magica, mai atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu
este o femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa
cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea
averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este
pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul
naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai
tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat
aici conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima
casatorie a sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in
mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la
randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda
padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si
mai ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si
protectoare, copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea
soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu
varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint.
Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu
faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva.
Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste
parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor.
Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita,
zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera fermecata. Usa tainica se
deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se stinsera. Jivinele se
trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii inchisi, auzi langa
ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului
sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara
Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela -

Tema si viziunea despre lume


Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe
baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe
desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat
prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza
exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara
cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie
exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul
antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile
spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata
prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de
mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in
amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un
moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele
morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de
inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza
semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la
plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste
dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-
o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a
degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie
si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului
principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac,
intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu
noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga
familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo,
ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se
schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga
lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita
pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna
pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu
mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de
multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu
Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o
lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai
iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce
gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si
el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca
Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge.
Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de
trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla
niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este
reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a
avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza
intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include
tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si
ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia
in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica
Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un
om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa.
Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de
familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii
va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima
intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind
ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca
este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere
carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va
face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani
multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care
isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o
ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii
marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o
proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il
va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o
ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se
lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla
care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa
compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in
evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit
cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe
parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final,
isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au
incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume
consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin
intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta
supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan
Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului,
care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si
stapanire de sine.

Padurea spanzuratilor
de Liviu Rebreanu
roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu cititorul:
ceea ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e inventat. Iata un aspect
care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esența romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi
putut intampla. Acest lucru permite o identificare foarte puternica a lectorului cu personajul
principal, pentru puținii care iși regasesc propriile emoții. din acest considerent romanul realist
este foarte precis in ceea ce privește termenii, contextul istoric și social, descrierile și portretele
care servesc chiar la inserția istoricului prin metafora.
Romanul psihologic obiectiv/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii
interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este scris la
persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor
sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.
Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu
o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi Mondial, tanarul
Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o
experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie,
Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:


- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului
- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea de vina pe
care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

„Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul
eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului

„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten, la
sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul frontului
austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme. Auzisem
ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara
mea, au fost spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.
Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata austriaca, e
adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii
spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se
cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care
familia mea credea ca ar fi prizonier undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit
ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, a
incercat sa treaca la romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai
1917. Nu se stia nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari
amanunte.Am inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate treizeci pana la cincizeci de pagini.
Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb, in vreme ce scriam, in linistea
apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca ale unor degete
imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu era nimeni si nimic… Cand insa bataile
acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent – fiindca sunt, repet, credincios si
superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca
ce nu i-a fost de sigur acordata.

Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui spanzurat.
Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes, intr-o livada, la
marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat dincoace de paraul care
fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i
se admisese.

Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile misterioase


in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru eroul romanului… Fara
tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare
anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si
invioratoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului…”
(Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)

Tema romanului

Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi


Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit
sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este
„monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman „un
analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice". (Tudor
Vianu)

Subiectul romanului
Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului Razboi
Mondial, face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin spanzurare pe ofiterul
ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat ca un om al datoriei, care se
implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este prezentat retrospectiv, luminandu-i-se
astfel resorturile sufletesti care au condus, in final, la propria-i moarte.
Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul transilvanean Parva,
Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa, aceasta din urma avand o
influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc in credinta in Dumnezeu. Cand -
liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste "ca o cladire veche cu temelii ca radacinile
stejarului". Mai tarziu, ca student la filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei.
Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale
Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul romanesc, intreaga fiinta i
se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si hotararea de a dezerta este pusa in
aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat. Pe un plan mai profund, drama lui Bologa
este o parabola despre eroare, pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul
drum al framantarilor si al suferintelor; eroarea omului (determinata, de fapt, de marea eroare a
destinului istoric) izvoraste din convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar
decat in cadrul respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta sub
forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a contradictiei dintre dragostea de viata si moartea
vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut. Prin moarte, Bologa inceteaza de a mai fi o
identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a ceea ce avea mai bun.

Conflictul interior al protagonistului

Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea
spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta pentru
romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este acela dintre
„nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei".
Personajul este „incapabil a discerne intre propriile dorinte si dorintele straine. Crizele lui se
datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare data
„revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta: se arunca atunci intr-o alta solutie de viata
care i se pare momentan adevarata, dar care se dovedeste ulterior la fel de falsa". Este adevarat
ca exista trei imperative care strivesc in Apostol Bologa libertatea de optiune (datoria fata de stat,
ideea nationala si credinta), in fond, cum criticul insusi subliniaza, „un trio represiv". In aceasta
situatie, drama lui Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta un acord cu „aceste instante
supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc).
In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei eliberari, un liman de
statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa cu intregul, odata cu
inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul individualitatii ori numele).

Constructia personajului principal

Prin romanul Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia modernizarii


romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul
apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta
obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("«Am pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera
prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii("Lege,
datorie, juramant ...sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta,
nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta
direct de catre narator("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe
fata condamnatului. isi auzea bataile inimii ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de
ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum si armonizarea
naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din constiinta personajului.

Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care


motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce
fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea pentru
copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din
inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a
dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un echilibru intre
constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba
si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand
aceasta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau
solide,primuldezechilibru interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca
"Am pierdut pe Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu
juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de
selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru conceptia
eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a conceptiilor sale despre
viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea dispretuitoare de
moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia.

Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,


eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea eterogena a
frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna total,
devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e mai presus de om" sau
"omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"

Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum si despre
datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme exista, trebuie sa ne
facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-un dialogpurtat cu
Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt valabile "numai pana in clipa cand iti
impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul "sa calce in picioare
sufletul omului".

Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva
romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca incercarea de a
obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca doborarea
reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiter
al statului Austro-Ungar si-i destainuieste generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o
lume", exprimandu-si nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca
niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"

Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front, sta in
gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si
logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin sectorul ungurului
Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra lui si "harta cu
pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletul inundat
de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea
nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa
fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti
trece pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru
libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna in ureche
glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica "in
sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte
precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului".

Constructia romanului

Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu
exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca
viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua planuri
distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul
al dramei psihologice a personajului principal.

Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea


spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa, incarcata
de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri sugestive pentru
ideatica romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologicepe
parcursul intregului roman:imaginea spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9
ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de
toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia,
vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale naturii aflate in
concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale naturalismului).

Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la persoana a
III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului implicat. Dupa
studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare interna – fixa,
naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul rebrenian consta in „a nara ceea ce
personajele insesi vad si simt” iar perceperea lumii romanesti este nuantata din perspectiva unuia
dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca incercand sa concilieze vocea auctoriala cu cea
actoriala, naratorul a obtinut un tipar narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua tehnica
consta intr-o anumita interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum orizonturile
subiective ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul autorului. E un alt
tip de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege in
limitele campului lor de observatie.
JOCUL IELELOR
de Camil Petrescu
- drama moderna de idei
- drama moderna psihologica
- drama moderna de constiinta

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este cel care, prin
opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie Ia sincronizarea
literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor
noi principii estetice (autenticitatea, substantialitatea, relativismul) si prin crearea personajului
intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care
promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura trebuie sa ilustreze
"probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social in cadrul caruia
acestea sa se poata manifesta.
Camil Petrescu propune o creatie literara autentica, bazata pe experienta traita a autorului
si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce
inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti... Din mine insumi, eu nu pot iesi... Orice as face eu nu pot descrie decat propriile
mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.
Camil Petrescu este un autor analitic atat in romane, cat si in piesele de teatru, construind
personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea ideilor pure,
imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre drama umana
evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe personalitati
puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri", ca personajele nu sunt
caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care pot trai existenta ca
paradox: "Cata luciditate, atata existenta si deci atata drama’’.
Prima forma artistica a dramei "Jocul ielelor" dateaza din 1916, dupa care Camil Petrescu
a realizat mai multe variante, piesa fiind publicata abia in 1947, in volumul de "Teatru". El insusi
adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorala de punere in scena a
spectacolului, aspiratia sa de perfectiune impiedicand astfel reprezentarea acestei piese atata timp
cat a trait.
Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un conflict
complex si puternic in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemasurat, eroul se
incapataneaza sa le aplice in realitatea concreta cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al
personajului este determinat de luciditatea prin care-si asuma esecurile, de opacitatea fata de
orice solutie reala, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinatia aplicarii in
societatea concreta a conceptului utopic de dreptate absoluta.

Semnificatia titlului
Titlul ilustreaza crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el in motoul volumului
de versuri: "Jocul ideilor e jocul ielelor". Gelu Ruscanu este incatusat al idealului de dreptate
absoluta care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit launtric de jocul
lor halucinant si pedepsit, intocmai cum cel care are curajul sa priveasca dansul ielelor moare sau
innebuneste, oricum, devine neom. Setea de absolut si lumea ideilor pure care au pus stapanire
pe protagonist sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifreaza conceptia
idealista a lui Gelu Ruscanu, care "nu vede lucruri", ci "vede numai idei". Ruscanu confirma -
"Eu vad ideile..." - dar Penciulescu il priveste lung si-l avertizeaza ca drama incepe atunci cand
ideile au disparut: "cata vreme le vezi... totul e in ordine... Cand au disparut... dupa ce le-ai
vazut, abia atunci e grav... incepe drama...". Penciulescu explica in continuare in ce consta
pericolul pentru cei care vad idei, asemanand urmarile nefaste cu cete suferite de cei care au
vazut ielele: "Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?..: Trece flacaul prin padure, aude o
muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora.
Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom. Ori cu fata
stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu
mai poate cobori pe pamant. Asa sunt ielele... pedepsesc. ..Nule place sa fie vazute goale de
muritori".

Structura dramei
Piesa "Jocul ielelor" de Camil Petrescu este structurata in trei acte, fiecare dintre ele fiind
alcatuit din tablouri si scene. Pe prima pagina a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil
Petrescu defineste opera ca fiind "o drama a absolutului", precizand totodata timpul si locul unde
se petrec evenimentele, "mai 1914", in Bucuresti.
Relatiile spatiale sunt complexe, manifestandu-se in aceasta drama atat spatiul real si
deschis al evenimentelor ce se petrec in Bucuresti, precum si spatiul inchis, psihologic al
protagonistului. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva continua, cronologica a
evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodata si o discontinuitate
temporala, generata de alternanta evenimentelor, marcate de flash-back.

Constructia subiectului
Actiunea actului I se petrece in biroul directorului de la redactia ziarului "Dreptatea
sociala", decorul fiind minutios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei si Dascu,
masinistul-sef sunt ingrijorati ca nu exista nici un fel de articol pentru numarul de a doua zi, in
afara de cel pe care-1 lasase "tovarasul director" inainte de a pleca la Iasi, unde pleda intr-un
proces al ceferistilor de la Pascani. Vizita responsabilului "Internationalei a doua" produce
agitatie in redactie, deoarece el venea la ziar pe data de 18 a fiecarei luni si anunta ca va izbucni
revolutia. Desi la inceput agentii de la Siguranta il urmarisera si-i facusera cazier, acum toti
radeau de el si nimeni nu-i mai dadea nici o atentie. Administratorul Praida si secretarul general
de redactie Penciulescu se bucura cand afla ca venise "nebunul de Kiriac", pentru ca plicul cu
instructiuni pentru desfasurarea revolutiei continea totdeauna si o suma importanta de bani, cu
care se puteau plati salariile redactorilor.

Pe de alta parte, Penciulescu este ingrijorat ca erau supravegheati de un agent de la


Siguranta Statului si ca in ziarul guvernului se scria ca gazeta lor, care traieste "din fonduri
suspecte", dezlantuise o campanie de presa impotriva actualului ministru al justitiei, fapt ce nu
va mai fi tolerat de catre guvern, care va lua "masuri drastice". Articolele referitoare la atacul
politic pe care "Dreptatea sociala" il declansase impotriva ministrului de justitie Serban Saru-
Sinesti facuse sa creasca tirajul ziarului, de unde reiese ca opinia publica era interesata de
integritatea morala a membrilor guvernului.
Tocmai cand Penciulescu ii explica lui Dascu de ce ii spune "Saint-Just" lui Gelu Ruscanu,
nume care s-ar traduce "Sfantul Dreptate", soseste in redactie directorul ziarului. in mod cu totul
inedit pentru o opera dramatica, Camil Petrescu face, prin caracterizare directa, un portret fizic
detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies si trasaturi morale. Spre surprinderea tuturor,
Gelu il intampina zambind pe agentul de la Siguranta, explicandu-le ca acest domn Stefanescu
avea insarcinarea sa-1 fileze pe el, dar ca facusera amandoi o intelegere: ca sa nu se mai tina
dupa el, Gelu ii dicta raportul privind deplasarile pe care le efectua, iar in timpul acesta omul isi
vedea de treburile lui, ca de pilda "sasi munceasca via". Penciulescu isi exprima temerea ca
guvernul ar putea sa le insceneze vreo frauda, intrucat campania de presa pe care o dezlantuisera
impotriva ministrului Justitiei ii enervase pe liberali, cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu
sustine cu fermitate implinirea dreptatii, ca actualul ministru trebuie sa ispaseasca pentru ca
savarsise "ceva atat de nelegiuit", refuzand totusi sa le destainuie fapta acestuia, dar accentuand
ca in orice alta tara el ar fi primit pedeapsa capitala.
Ziaristii sunt preocupati de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de sapte ani in
inchisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru greva si la zece ani pentru ca palmuise un
procuror. Elena Boruga, sotia lui, riu mai voia sa-l viziteze la temnita, pentru ca traia in
concubinaj cu alt barbat, care avea grija de ea si de fiul lor -si caruia ii era recunoscatoare ca
datorita lui nu murisera de foame. Femeia refuza sa se mai prefaca si sa-l minta in continuare pe
Boruga si atunci Praida o roaga sa lase macar copilul sa mearga la inchisoare ca sa-si vada tatal,
caruia ii vor spune ca ea este bolnava.
Gelu Ruscanu ii dezvaluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina
guvernul sa-l demita pe ministrul Justitiei, Serban Saru-Sinesti. Era vorba de o scrisoare de
dragoste semnata de Maria Sinesti, sotia ministrului si adresata lui Gelu Ruscanu. intamplarea
povestita in scrisoare avusese loc cu sapte-opt ani in urma, -flash-back- la doi ani de la casatoria
Mariei cu Serban. Avand o casa mare, "boiereasca", Maria luase la ea pe o batrana, doamna
Manitti o prietena de-a bunicii ei, care nu mai voise sa traiasca la mosie, unde ramasese singura.
Batrana, care avea nevoie si de ingrijire medicala, fusese instalata la parterul casei, unde se aflau
birourile si sufrageria, familia Sinesti locuind la etaj.
Doamna Manitti a facut un testament, prin care isi lasa toata averea lichida,
"aproape un milion de lei in napoleoni de aur", unui spital din Turnul Magurele, bijuteriile
revenindu-i doamnei Maria Sinesti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste intentii.
Testamentul si bijuteriile erau tinute de batrana intr-o caseta de otel, inchisa, la randul ei, intr-un
scrin de stejar. Batrana a murit brusc intr-o noapte, se pare ca din cauza unui atac de angina
pectorala, de fata fiind numai Serban Saru-Sinesti, deoarece asistenta care o ingrijea tocmai in
noaptea aceea plecase in oras. Era posibil ca batrana sa fi murit "inabusita cu perna", deoarece
imediat dupa deces Sinesti ceruse sotiei lui cheia de la caseta, dar Maria refuzase. Atunci Sinesti
"a devenit bestial, a brutalizat-o", apoi a luat caseta batranei si a inlocuit-o cu alta, in care a pus
cateva bijuterii si cateva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, asa ca Serban Saru-Sinesti
"s-a ales cu aproape un milion de lei aur". Toate aceste fapte erau relatate in scrisoarea Mariei
Sinesti, care devenise amanta lui Gelu pentru ca, in urma celor intamplate, ea ajunsese sa-si
urasca sotul. Gelu intentionase "sa salvez aceasta femeie", s-o desparta de Sinesti si s-o ia de
sotie, dar ea nu vrusese sa-si paraseasca sotul din cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie
sa-i vada.

Demonstrație - drama

Drama este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu un
continut grav, uneori cu elemente tragice, reflectand o mare varietate de aspecte: sociale,
istorice, mitologice, psihologice etc. Avand tendința de a reflecta intreaga complexitate a vieții
reale, drama este mult mai puțin supusa convențiilor decat tragedia, folosind atat personajele
bine individualizate, cat si pe cele tipice, un limbaj solemn ce alterneaza cu cel familiar,
recurgand chiar la elemente comice. Componenta esențiala a acestei specii literare este conflictul
- care este foarte puternic, adesea intre forte apropiate sau chiar egale – in desfasurarea caruia se
contureaza personalitatea eroilor dramatici.
Camil Petrescu, prin piesele sale de teatru, aduce o importanta contribuție la dezvoltarea
dramei de idei in perioada interbelica.
“Jocul ielelor” a fost redactata in mai multe versiuni, incepand din 1916 si fiind definitivata
in 1946. Personajul principal, Gelu Ruscanu, asemeni tuturor eroilor lui Camil Petrescu, exprima
impactul intelectualului cu lumea inconjuratoare.
Insetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea sociala”, hotaraște
sa publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amanta, Maria Sinesti, și-n care femeia
povestea, cu lux de amanunte, cum soțul ei, ministrul justitiei, a ucis-o pe batrana Manitti si i-a
distrus testamentul, pentru a ramane el singurul moștenitor al acesteia. Fiind convins ca dreptatea
trebuie sa fie absoluta, chiar daca asta inseamna sa fie si inumana uneori, Ruscanu este dispus sa
sacrifice femeia iubita, pentru a-l face pe ministrul justiției, Serban Saru Sinesti sa plateasca
pentru crimele sale. Nici intervenția Mariei si nici destainuirea matușii Irena, care I-a povestit ca
tatal lui a facut o delapidare și ca Sinesti inca mai pastreaza dovada furtului, nu l-au putut clinti
din hotararea lui de a publica scrisoarea. Saru Sinesti este dispus sa distruga dovada delapidarii,
in schimbul tacerii lui Gelu. De la el, Ruscanu afla ca tatal sau nu a murit intr-un accident, asa
cum credea, ci s-a sinucis din cauza unei actrițe de duzina.
Gelu este nevoit sa renunțe la ideea publicarii scrisorii, caci ministrul justiției adusese in
discuție eliberarea lui Petre Boruga, “un deținut politic grav bolnav”.
Dragostea, care dupa parerea lui ar trebui sa fie vesnica și absoluta, il dezamagește profund,
lasandu-i rani adanci.
Cand imaginea tatalui sau este complet distrusa și cand intreg esafodajul de idei pe care și-l
facuse despre lume se prabusește, nu mai ramane decat sinuciderea. Gelu iși ia viata cu pistolul
pe care Maria il lasase in biroul cu cateva zile inainte, sub privirile inspaimantate ale femeii.
Astfel, Gelu Ruscanu repeta destinul tatalui sau.
El este, asa cum a spus Penciulescu, un om care a vazut “jocul ielelor”, ramanand cu
nostalgia absolutului: “Cine a vazut ideile, devine neom, ce vrei? Trece flacaul prin padure, aude
o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand
hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom. Ori
cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia
absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant.”

Caracterizat pe cale directa, in didascalii, el este “un barbat ca de douazeci si sapte –


douazeci si opt de ani, cu o frumusete mai curand feminina, cu un soi de melancolie in privire,
chiar cand face acte de energie. Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa. Priveste
totdeauna drept in ochi pe cel cu care vorbeste si asta ii da o autoritate neobisnuita. Destul de
elegant imbracat, desi fara preocupari anume.” Este un om puternic, sincer, care nu are nimic de
ascuns si, de aceea, isi poate privi interlocutorii drept in ochi. Este un intelectual, cu aspiratii
superioare fata de cele ale oamenilor de rand. Crezul lui cel mai puternic este ca dreptatea
trebuie sa fie absoluta, chiar daca este absoluta: “ Cum ar putea sa fie dreptatea, daca nu e
absoluta?” “Daca lupt pentru o cauza, aceasta este dreptatea insasi!”
Ceea ce oamenii numesc iubire, pe el nu-l multumeste, caci dragostea nu este “o
contabilitate de zile in care iubesti si zile in care n-ai iubit, ca pe urma sa inchei bilantul si sa
vezi daca ai iubit sau nu”. Pentru el “ iubirea e un tot sau nu e nimic”.
Tot pe cale directa, Ruscanu este caracterizat de celelalte personaje: Maria spune ca
“mintea asta draceasca mi-a fost mereu dusmana” si-i cere sa faca un gest “ca sa mai cred ca esti
om, si nu o cauza”. In scrisoarea sa, femeia ii spune ca el a reprezentat “un rasarit nou de soare”
in viata ei. Matusa Irena incearca sa-i explice ca el nu este cu nimic mai presus decat ceilalti si ca
aspiratiile si dorintele sale sunt utopice: “ Te-ai gasit tocmai tu sa indrepti lumea? Esti tu mai cu
mot decat toti ceilalti?”. Penciulescu spune ca Gelu “nu vede lucruri, vede idei”.

Personajul se autocaracterizeaza: “Mi-a murit credinta in mine insumi.” “ Azi nu sunt decat
o biata epava… toate resorturile sunt rupte-n mine”.
Este lucid, inteligent, orgolios, incapatanat si are puterea sa-si asume cu demnitate erorile:
intransigenta fata de greselile celor din jur, convingerea ca judecatile lui sunt infailibile,
nerecunostinta filiala, absenta religiozitatii: “In atotputernicia Lui Dumnezeu nu am crezut”.
Pe cale indirecta, Gelu este caracterizat prin limbaj, fapte, framantari sufletesti. Toate
acestea dovedesc ca este un personaj complex, care-si pune probleme grave. El intra-n conflict
cu colegii de la redactie din pricina convingerilor sale, relatiile cu Sinesti sunt tensionate, iar pe
Maria vrea s-o sacrifice.
Gelu Ruscanu este din aceeasi familie cu Stefan Gheorghidiu, cu Pietro Gralla sau Andrei
Pietraru.
Conflictele piesei, interioare sau exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important conflict
exterior este cel dintre Saru Sinesti si Ruscanu, din care, invingator iese ministrul justitiei, fiind
mai bine ancorat in realitate si netraind in lumea ideilor.
Conflictul din sufletul si constiinta lui Gelu este unul interior, concretizandu-se in opozitia
dintre lumea aspra, plina de compromisuri si mizerie, in care oameni ca pianistul Lipovici se
sinucid din lipsa de hrana si cei ca Dumitrache sunt nevoiti sa munceasca si la varsta pensiei,
pentru a-si ajuta rudele bolnave si lumea utopica a lui Gelu, lumea ideilor pure, in care dragostea
e eterna si dreptatea absoluta. Aceasta lume este insa foarte fragila si in permanent pericol de
distrugere la contactul cu realitatea. In cele din urma, acest univers ideal, creat de Gelu, se
prabuseste, tragand dupa sine chiar prabusirea eroului, care decide sa se ridice de la masa vietii.
Piesa este structurata in trei acte si douasprezece tablouri, care, la randul lor, sunt impartite-
n scene, cea mai mica unitate compozitionala fiind replica.
Dupa cum insusi autorul afirma, aceasta lucrare este “o drama a absolutului”, al carei
personaj principal este strafulgerat de absolut, drama nascandu-se din necesitatea de a recunoaste
ca inteligenta construieste frecvent sisteme utopice, neconcordante cu realitatea.

Argumentare – text aparținand genului dramatic

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei
genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului
creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul,
iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile
principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea
unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus
numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…......
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii..........
. El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in
adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta
trasatura de caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile
specifice: organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de
expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic,
deoarece autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii
si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele
subiectului prezent(e) in fragment). Astfel, aflam
ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce
are in prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu
exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator
/ de catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament /
limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul
/ monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) /
prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare
indirecta. Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta
trairile interioare ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul
citat valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text
descriptiv, deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura /
un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la
ipostazele prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini
vizuale / auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe
grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul
devenind un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru
cititor: epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore
(............................), comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni
(.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand
imaginea.…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile
contribuind la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat
din opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent


prezent in expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin
caracterizare directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam
ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din


succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre
alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,


deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui.....................,


care doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de
personaj creat.

• Revedere
• Mihai Eminescu

• Definitie:
• Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct
sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la
melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in
revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
• Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara,
in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate,
aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind
imbogatite și innobilate cu profunde ganduri filozofice.
• Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea
naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata
prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea
universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul
poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se
remarca antiteza.
• Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului
și admiratia pentru vesnicia naturii.
• Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante
afective, implicând totodata și sensul de scurgere a timpului.
• Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care
meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga
poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca
bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila și ireversibila
conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie
numai firii, Universului.
• Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri
distincte: unul uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor
doua intrebari și celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul
este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul
"codrutule".
• Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul
liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie
pentru acesta, precum și bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza
un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este
sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei
perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
• Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același
stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii
timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l
ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și forta de rezistenta a naturii este data de
asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/
Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva
perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare:
"Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile".
• Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care
conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme
vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta,
o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici
sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al
intregului Univers.
• Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se
intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea
naturii. Ideea existentei trainice și perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului,
este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l
atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și de-i vremea
buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
• In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge
pentru el ireversibil și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe
cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;".
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se
inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor
lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale
codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca
simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul
etern, ca semn al vesniciei universului.
• Procedee artistice / figuri de stil
• Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta"
viscolul, doinele și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
• Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
• - diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului
pentru codru: "codrutule", "dragutule";
• - expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de
mult", "Iar noi locului ne tinem";
• - cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea",
"vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
• - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
• - structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8
silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
• - motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
• - prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru
Univers;
• - viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
• Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia
inconfundabila intre glasul poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George
Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie
populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism
poporan".


• Testament
• de Tudor Arghezi
• opera apartinand modernismului
• Tema si viziunea despre lume
• Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in
prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana.
Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea
lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
• Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte
potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este
utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului
sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar
putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul
intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la
periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa
marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor
Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In
poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de
termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”,
regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”,
termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”,
„zdrente”.
• In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt
exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica
europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in
volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”).
• Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in
evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin
contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are
capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual:
„Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu
exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care
beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
• Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se
face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi,
scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma
pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le
modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele
par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans
l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor
de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in
cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care
artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera
ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se
considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana
la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este
de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-
ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii
acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-
n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire.
Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
• Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre
viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
• Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate
grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi
exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire
materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul
doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la
o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta
sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a
uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera
si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind
aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o
Dumnezeu de piatra.”
• Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului,
legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra
cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se
stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu
un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul
simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului
oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera.
Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea
expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent
marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil
precum bunurile materiale.
• Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se
inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru
la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si
continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei.
Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei
silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este
variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
• In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si
sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata.
Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”,
inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora
este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate
evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o
matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini
vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura
vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate
remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o
concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti si
preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu
exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica
gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea
unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
„zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o
la o inalta treapta artistica.
• Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in
care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care
creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.
• Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna
• Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica
experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de
detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice.
Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de
viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu
intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de
sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru
lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca
"Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o
aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor
de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".

• Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta


poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul
creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament"
este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".
• Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si
consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de
framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al
harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.
• Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza
frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si
intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane
sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa
reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia
limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica
europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor doua categorii
estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai -
ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul
are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata
valori noi, ele facand parte din existenta umana.
• Structura, compozitie si limbaj poetic
• Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima
ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de
claustrare.
• Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri,
fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si
lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de
firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege
de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici
de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin
negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o
imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in
absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul.
Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in
viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De
sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort,
nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus,
artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori
spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
• Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera
sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o
durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima.
Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie
"cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele
demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi
un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este
absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia
spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca
inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
• Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea
fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai"
este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular
ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de
tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
• Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului
aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de
comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu
puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta
in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane,
toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
• Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui
volum,Arghezi devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele
coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru
poet,mai inainte,poezie.
• La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea
liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului
"Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca
din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

• Vasile Alecsandri
• Pasteluri
• 1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin
solemnitate.
• 2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
• 3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
• 4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.
• Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.
• Continutul
• Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive: umeri
dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea artistica a unui
pastel este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi;
comparatiile concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest
canon. Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe
sunt pasteluri de iarna. In general, eul liric este coplesit de frumusetea naturii si isi
exprima fara rezerve admiratia. "Miezul iernei" infatiseaza un tablou de noapte feerica de
iarna privit pe geam, "Balta" aduce o imagine animata de fauna exploziva, "Malul
Siretului" este un pastel despre o dimineata de vara, "Oaspetii primaverii" surprind
aspecte ale primaverii timpurii etc.

• Comentariul
• Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci inainte
de el existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova). Pastelurile
sale (publicate in volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin
solemnitate coplesitoare. Miezul iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest
sens, deoarece propune un tablou grav ale carui amanunte sunt sintetizate in metafora
sacralitatii (natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios / Ca inaltele
coloane unui templu maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde luna isi
aprinde farul tainic de lumina". Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas
indumnezeit: muntii par altare, copacii imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii
care se inalta la cer creeaza impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita
de neclintirea stranie a unui tablou de iarna hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui
templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul
preferat al poetului.Imaginile descriptive surprind aspecte generice: in poezia "Iarna",
fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina argintie, copacii par fantasme
albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este un lan de diamanturi. Astfel de sintagme
simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte, au intrat in constiinta generala ca
emblema a poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru
fiecare tip de peisaj. Balta, in pastelul cu acelasi titlu, invaluita in aburii diminetii, este
animata de o fauna surprinsa in atitudini tipice: "Serpii lungi se-ncolaceaza sub a
nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii se ascund"; dupa cum, in pastelul
"Malul Siretului", salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a luncii.
• Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante,
preferinta poetului indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce
confera un sentiment tonic, de optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel,
soarele este rotund, palid sau voios, salcia pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia
"Balta", Alecsandri alegorizeaza peisajul printr-o imagine a nuntii: " Balta-n aburi se
ascunde sub un val misterios / Asteptand voiosul soare ca pe-un mire luminos". Fascinat
de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranietatea unei naturi cunoscute sau
chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al zilei sau prin
schimbarea anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra apei
intunecate ii reveleaza imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale.Comparatia
aburilor noptii cu fantasme apare frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie
misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori repede clarificata, ca in finalul pastelului
"Miezul iernei", unde fantasmatica silueta amplificata de lumina lunii este a unui lup ce
se alunga dupa prada-I spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele sunt blande mistere
crepusculare (Negoitescu), ca in pastelul "Malul Siretului": "Aburii usori ai noptii ca
fantasme se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica./ Raul luciu se-
ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur". Peisajul
straniu se defineste aici prin simboluri mitice; comparatia raului cu un balaur amplifica
sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor care se nasc. Rasaritul soarelui,
moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul imaginilor tonice in care este
surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu.In Pastelurile lui Alecsandri,
sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase, exprimata
exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul "Miezul iernei": "O! tablou maret,
fantastic..."; exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste eul liric cu
realitatea transfigurata; este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care
Alecsandri o adopta in raport cu natura sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii",
isi exprima bucuria, participand afectiv la transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un
fluture ce prin vazduh se perde!/ In campul vested, iata, un fir de iarba verde". Alteori,
coplesit de minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare contemplativa, dar
meditatia sa este scurta sau reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si
gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri
din cale./ Lunca-n giuru-mi clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine,
parasind nisipul cald".Evidenta intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de
imaginea raului, care-n veci curge, nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a
soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se supune trecerii si devenirii. Dar cand isi
formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase: "Sfanta munca de la tara, izvor sacru de
rodire,/ Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar lumina amurgeste si plugarii
catre sat / haulind pe langa juguri se intorc de la arat. "("Plugurile"). Pastelurile lui
Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai prin imagini de evocare a
simplitatii naturii.
• Referinte critice
• "Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostrum doua
surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat
instantaneul sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si
radiatia, adesea colorata a unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu Din clasicii
notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
• "Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual
ne intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de
plumb, cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati
de geruri, luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta
asociatii teribile si sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu Din clasicii notri, Ed.
Eminescu, 1977, p. 77)
• "Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia
la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei
cu catelusul in poala". (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in
prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 300)
• "Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet,
cu opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei
compartimente ale ei: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se
intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica;
cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa,
Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-
occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o
proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe
linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed.
Minerva, 1991, p. 90)
• Mezul Iernii
• Vasile Alecsandri
• Ipoteză
• Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri
reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzo-rialităţii şi ale
relaţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura
română.
• Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa
se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare,
într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.
• Argumentare
• Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste,
coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei
perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra
naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional.
Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism
şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a
universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie
meditativă, de atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de
aceea eminesciană din poezia Singurătate.
• Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a
compoziţiei (alternanţa static-dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii,
anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
• Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul
„fantastic" al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică,
de liniştea absolută.
• Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul
naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale
ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!",
punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este
aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.

Titlul sugerează încremenirea naturii şi atotputernicia iernii.


• Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate
în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor
lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii
neclintite. Ultima strofă, predominant subiectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric),
constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui
element însufleţit din natură, lupul.
• Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin
orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive
(muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei
naturii.
• Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de
gerul atotputernic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei.
Propoziţiile exclamative dau plasticitate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger
amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc", „scârţâie" au valoare onomatopeică sugerând
încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele
„zăpada cristalină", „câmpii strălucitoare" şi metafora „lan de diamanturf realizează,
imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.
• Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al
naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi
se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă.
Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la
comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui
templu maiestos", la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!...", până la metaforă
„nemărginitul templu". Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se
realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de
lumină", „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare". Tabloul nocturn, misterul nopţii,
motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.
• Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză
(procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi
aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas". Propoziţia
interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?" impune perspectiva
subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi
aceasta poartă sugestia morţii.

Nivelul fonetic şi prozodic



- pauzele marcate de punctele de suspensie;

- muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a


doua şi a treia).

Particularităţi prozodice clasice:

- patru catrene;

- măsura versurilor: 15-16 silabe;

- ritm trohaic;

- rimă împerecheată.

Nivelul morfosintactic

- verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;


- expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;

- conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a - marchează alternarea static-dinamic,


obiectiv- subiectiv;

- topica afectivă (inversiuni).

Nivelul lexico-semantic

- câmpul semantic al iernii: „ger", „zăpada", ,fiimuri albe";

- câmpul semantic al nopţii: „luna", „stele", „făclif;

- câmpul semantic al templului: „coloane", „Jaclif, „altare", „orgă".


• Nivelul stilistic
• - puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei,
a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.
• Concluzia

Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru


compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.