Văzduhul plumburiu este presărat cu nori groşi şi pufoşi.

Încărcaţi cu zăpadă
multă, aceştia se pregătesc să cearnă nea din belşug, peste pământurile îngheţate.
Din mijlocul norilor, un fulg mare de zăpadă se desprinde şi începe să alunece lin
spre sol. Mai uşor decât aerul şi mai frumos decât vântul, fulgul de zăpadă pare o
iluzie albă, ce se îndreaptă nehotărâtă spre marea de alb de desubt. Purtat în
stânga şi-n dreapta, de către suflul rece al înălţimilor, planează graţios precum o
pasăre. Pare neobosit şi determinat să rămână cât mai mult aproape de cer. Îi plac
înălţimile şi temperaturile scăzute. Fără de ele, viaţa lui este efemeră. Dansul
său suav îl poartă peste câmpii, munţi şi lunci, îmbrăcate în straie albe de gală.
De acolo de sus vede fumul alb al caselor, care se împleteşte cu alţi fulgi de
zăpadă, vede copaci cu umeri ninşi, ape complet îngheţate şi oameni cuibăriţi lângă
vetrele focurilor. Fraţii lui, fulgii de nea, îl aşteaptă jos. Îl salută la unison
şi-i spun să-şi continue zborul spre infinit. Hotărât să mai zboare o perioadă,
fulgul de zăpadă caută cu disperare un curent ascendent, care să-l urce înapoi spre
cer. Îl găseşte, iar pentru o perioadă reuşeşte să-şi continue călătoria. Dar
stăpâna absolută a pământului, Gravitaţia, nu ţine cont de dorinţa lui. Cu mâna sa
lungă şi invizibilă, îl atrage încetul cu încetul spre pământ şi-l aşază lângă
ceilalţi fulgi. După ce-l îmbrăţişează, fulgii îl îşi dau mâna în împrospătarea
covorul alb, aşternut peste natură.