Julia Henriette Kakucs

Cu tine.
Solitudini
© Julia Henriette Kakucs, 2016
Redactor: Eugen Dorcescu
Coperta şi concepţia grafică: Sash Segal
Motto

Es ist deine Erfahrung...

Ich habe nur die Funktion, auf...
Wirklichkeiten hinzuzeigen...

Martin Buber

Este experienţa ta...

Funcţia mea constă numai în a
arăta realitatea.

Martin Buber
0
Promenada amintirilor

- fragment -

Mă plimb pe aleea amintirilor mele, oprindu-mă, din când

în când, în faţa tablourilor înşirate pe pajiştea vremii,
precum hainele, la uscat, după o baie în răcoarea undelor.
La fel ca şi pe acele bucăţi vestimentare, le-am scos, una
după alta, le-am scuturat de surplusul cuvintelor
redundante şi le-am lăsat să se prezinte cititorului singure.
Pictate au fost de persoanele întâlnite pe parcursul istoriei
modeste a vieţii mele, începând încă din copilărie.
Acest „Jurnal” este o compoziţie asemănătoare suitei
Tablouri dintr-o expoziţie a lui Mussorgsky, care reuşeşte,
prin impulsul său, să trezească dorinţa altora de a-şi
dezvolta minunatele variaţiuni proprii pe aceeaşi temă.
Laitmotivul acestei „melodii” sunt plecările…

Tabloul I – Ora de ebraică

Deşi Timişoara îmi va rămâne mereu în amintire ca un oraş

tolerant, în care naţiunile şi religiile diferite trăiau în
armonie şi prietenie una cu alta, regret faptul că nu mi-a
fost posibil să învăţ acolo limba ebraică. Pe vremea în care
eu urmam ciclul elementar, învăţatul acestei limbi era
interzis. Mereu îmi spun că aceasta nu era vina Timişoarei,
ci a unui sistem care se temea de orice deschidere.
O primă încercare de a-mi însuşi această limbă am făcut-o
în copilărie. Mă văd seara pe strada Preyer, care se
întindea, lungă şi îngustă, urmând liniile de tramvai
1
adâncite în pardoseala străzii. Felinarele, care
catapultaseră cândva Timişoara în fruntea Europei, dăruiau
o lumină slabă trecătorilor. În mod conspirativ, mă
strecuram, la mâna mamei mele prin întunericul ce se
deschidea în faţa noastră. Aşa târziu nu fusesem încă pe
stradă şi liniştea din jurul meu mă fascina. Apropierea
mamei îmi dăruia siguranţă şi mă bucuram deja de
întâlnirea care mă aştepta. Urmându-mi dorinţa, în ciuda
interdicţiei, mama mă ducea acum la prima mea ora de
limbă ebraică. Se oprise în faţa unei porţi înguste de lemn.
Uitându-se cu grijă în jur, a bătut la uşă şi a păşit prin
intrarea îngustă şi întunecată.
O femeie subţirică, micuţă, al cărei păr roşu, bogat, îi
încadrase parcă făptura, a ieşit în întâmpinarea noastră. Cu
un zâmbet prietenesc, mi l-a prezentat pe viitorul meu
dascăl, soţul ei, domnul Herşcovici. Mi se părea un om
foarte bătrân şi obosit. Ochii însă îi erau plini de
blândeţe… da, doream să învăţ cu el ebraica. Soarta nu
mi-a permis însă să-mi continui lecţiile. După abia două ore
predate, cei doi soţi şi-au ridicat paşaportul şi au plecat din
ţară. Aşa crezusem mult timp. Adevărul nu este
întotdeauna compatibil cu sufletul copilului.
Acesta a fost doar începutul unui şir lung de despărţiri în
viaţa mea. O revedere nu mai era posibilă. Cei ce plecau
păşeau peste pragul „marelui necunoscut”, în timp ce cei
rămaşi în urmă se petrificau în durerea lor. Trenurile se
puseseră în mişcare, ne părăseau…
Numele celor plecaţi săgetează şi astăzi, ca păsările
călătoare, prin cerul amintirilor mele.

2
Tabloul II – Piaţa din Josefin

Mă văd din nou, la mâna mamei mele alergând pe strada

noastră, ce mi se părea fără sfârşit. Este marţi, zi de piaţă,
şi peste tot sunt căruţe cu cai, munţi de cartofi şi lubeniţe.
În aer se amestecaseră deja aromele şi gălăgia locului, în
timp ce pe mesele de piatră se afla marfa pregătită pentru
vânzare. Ritualul îmi era cunoscut. Ştiam că ne vom opri
undeva, în faţa unei tarabe, şi mama va recădea în arta de
a discuta, în cele trei limbi bănăţene cunoscute de ea,
despre preţul stabilit. Era în elementul ei în această piaţă,
unde îşi avea vânzătoarele preferate din Aradul Nou,
Pecica şi din satele bănăţene învecinate.
În primăvară, îmi cumpăra sparanghel şi căpşune, la
începutul verii, mă bucura cu o legătură cu zece cireşe, în
toamnă, mă copleşeau strugurii şi, în iarnă, varza murată.
Fascinaţia emanată de o piaţă plină cu roadele recoltei
este inconfundabilă. Ai senzaţia că te afunzi în cornul
abundenţei. Şi eu îmi aveam în piaţă cunoştiinţele mele.
Prunkl -Tante, de exemplu, care locuia în vecinătatea
noastră, în conglomeratul căsuţelor scunde, galbene, ale
unei curţi interioare. Uneori, fugeam la ea acasă, ca să
cumpăr varză acră. Mă întreb şi astăzi cum de-am reuşit să
deschid poarta aceea grea de lemn.
Piaţa ocupa întotdeauna mijlocul străzii şi continua,
traversând liniile de tramvai, spre malul Begheiului. Acolo
se aflau femeile din satele şvăbeşti, cu brânză şi cârnaţi.
Marfa era întotdeauna acoperită, cu mare grijă, cu un
pansament alb, imaculat, şi era o plăcere să respiri acea
aromă, care te făcea imediat flămând. Piaţa nu trecea
niciodată peste pod. În faţa acestuia se termina şi lumea
mea independentă, în care mi se permitea, şi la vârsta
aceea fragedă, să mă mişc singură. Dar ce varietate
ascundea acest mic univers, strada mea! Lungimea şi
3
lăţimea ei mă înfiorau. În dimineţile când mergeam spre
grădiniţă, eram convinsă că salcâmii îşi aruncau umbra
răcoritoare pe asfaltul prăfuit al străzii doar pentru mine.
Am fost, în mod sigur, un copil fericit, crescut în acest
vârtej colorat al limbilor şi obiceiurilor.
Astăzi, însă, satele şvăbeşti, Timişoara sunt şi ele – la fel ca
şi noi toţi – impregnate de fenomenul emigrării. Nici piaţa
din Josefin nu mai este aceeaşi. Oamenii îşi lasă amprenta
asupra locurilor în care trăiesc… luându-şi amprentele cu
ei, la plecare…

4
Tabloul III – La gară

Stăteam pe peron. Rochia mea, conformă modei de la

începutul anilor ‘60 şi părul meu scurt, tăiat simplu, nu se
deosebeau cu nimic de ale celor din jurul meu.
Auzeam respiraţia locomotivei accelerându-se, răsuflând
mereu „mai repede”, „mai repede” şi nici prin gând nu-mi
trecea că, după câţiva zeci de ani, această tehnică va fi
considerată romantică. În acele momente, nimic, dar
absolut nimic, nu era romantic.
Mă concentrasem asupra ochilor mei, având grijă să nu se
adune lacrimile. Nu se mai cuvenea, la vârsta mea, să plâng
aici, în faţa tuturor. Aveam 13 ani şi jumătate şi această
jumătate de an îmi era importantă, căci marca diferenţa de
vârstă faţă de verişoara mea, care era în ajun de plecare.
Nu ne uitam unii la alţii. Fiecare îşi avea rolul în acest
scenariu, jucat pe acest peron din oraşul meu natal. Noi
toţi eram născuţi aici. Niciunul din noi nu făcuse încă o
călătorie în străinătate. Tata tocmai ridicase ultima valiză şi
o înmâna unchiului meu. Mă uitam la el. Corpul lui sportiv,
ochii întunecaţi şi părul ondulat atrăgeau mereu privirile în
direcţia lui. Nu însă în acest tablou de despărţire.
Înghesuiala din faţa uşii vagonului nu îngăduia astfel de
priviri ascunse.
Eu eram ocupată cu încercarea de a-mi impregna toate
aceste feţe în memorie. Tristeţea şi grija ce se oglindeau în
trăsăturile mătuşii mele, mult prea palidă acum, chiar şi
pentru o femeie blondă, erau evidente. Se povestea
despre ea că avea harul dansului. Aşa şi-a întâlnit marea
iubire… Ambii făceau parte dintre dansatorii care, toată
viaţa, dansează cu un singur partener, indiferent cum
cântă orchestra şi cât de greu devin paşii. Ochii, de o
culoare clară, albastră, ai unchiului meu priveau căutători
în jur.
5
Pentru un moment i-a apărut fugitiv un zâmbet uşurat. Nu
lipsea nimeni. Călătoria, marea călătorie, putea începe.
Degeaba am încercat să mai schimb o privire cu verişoara
mea. Cuprinsă de bucuria şi excitaţia de dinaintea unei
călătorii, nu s-a mai uitat în jos, spre peron. O clipă i-am mai
văzut cele două gropiţe din obraji. Zâmbea şi cârlionţii
blonzi ai părului ei păreau deja să fi început călătoria.
Undeva, sub ramele ferestrei, trebuia să se găsească şi
fratele ei mai mic, verişorul meu, mezinul întregii familii.
Probabil se uita la el… capul îi era uşor plecat, iar buzele
păreau să şoptească ceva.
Uşurinţa cu care se îndepărta de noi m-a surprins, în timp
ce trenul se punea greoi în mişcare, purtându-i cu el...
pentru întotdeauna...
Apoi n-am mai văzut nimic. O linişte adâncă mă învăluise.
Ea a reuşit să înghită până şi vocea mamei mele, pe care o
vedeam alergând, plină de durere, lângă uşa vagonului.
Apoi trebuie să fi dispărut şi ea, în adâncurile şerpuitoare
ale vagoanelor, care îmi duceau fărâmele de viaţă,
inocentele mele amintiri, cu ele. Presupun că-i dădea încă,
în compartiment, ultimele sfaturi fratelui ei mai mic,
pentru care se simţea răspunzătoare. Până la Bucureşti,
fiindu-i alături până la decolarea avionului, avea timp
suficient.
Astăzi am tendinţa să cred că ochii mei au rămas deschişi
doar pentru a fi capabili să reţină aceasta ultimă imagine a
unei familii destrămate.
Aceasta a fost prima despărţire în sânul familiei noastre,
din şirul nesfârşit care i-au urmat de-a lungul vieţii mele,
despărţiri ce se iveau, din nou şi din nou, aidoma capetelor
nou-crescute ale zmeului din basme. Doar că aceasta aici
era realitatea şi nu o ţară din poveşti…

6
Tabloul IV – Ziua de naştere

Din nou o zi de naştere şi nu una oarecare, ci a prietenei

mele de-o viaţă. Este greu de imaginat că, în zilele noastre,
când străzile… oraşele se golesc – , căci lumea pleacă – şi
apoi se populează din nou, căci lumea vine… da, repet…
este foarte greu de imaginat că, în aceste timpuri pline de
mişcare, de migrare, de transmutare dintr-un loc în altul,
există încă posibilitatea de a celebra ziua de naştere a unei
prietene de-o viaţă. Mult mai uluitor este însă faptul că te
mai duci să o sărbătoreşti, deşi ea este de mult plecată…
în alt oraş… în altă ţară…
Masa este decorată festiv şi locul meu, de ani de zile,
acelaşi. Rolul meu este clar definit. Aştept să mi se aducă
tortul de nucă, la fel ca şi în anul trecut, la fel ca şi în toţi
aceşti ani de când ea emigrase… zece, între timp? Bunica
ei abia mai vede, dar tortul acesta baroc, vienez, îl
pregăteşte de fiecare dată… şi când te gândeşti că eu, în
toţi acei ani, în care sărbătorisem încă împreună, nici nu-l
gustasem… preferându-i în loc un castravete murat, acru
precum gândurile mele acum, când suntem aici, în camera
ei, şi sărbătorim în două… bunica ei şi cu mine…
Privirea mea se opreşte un moment între furculiţa ridicată
şi raza de lumină care intră prin ferestra deschisă,
atingând, ca într-o uşoară mângâiere, plicul rezemat de
rama unei fotografii, aflată pe comoda din sufragerie.
Literele mari, groase, roşii stau în faţa mea. Nu-mi vine să-
mi cred ochilor. Pe plic, cu litere mari de tipar, stă
într-adevăr acest text:

DRAGĂ CENZURĂ, MAMA MEA ESTE DEJA O FEMEIE

BĂTRÂNĂ.
TE ROG, DĂ-I ACEASTĂ SCRISOARE. MULŢUMESC.

7
Doamne, ce timpuri trebuiau să fie acelea, în care copilul,
emigrat de mult, trăind în altă ţară, se adresase unei
cenzuri, de fapt oficial inexistente, rugând-o să-i predea
scrisoarea mamei aflate departe şi singură?

Tabloul V – Revelion

31 decembrie 1984. Sărbătorim, cu prietenii împreună,

apropierea noului an. Câteva ceasuri încă şi orologiul, cu
cele 12 bătăi ale sale, ne va propulsa în timp, în această
dimensiune atât de greu de definit şi încă mult mai dificil
de înţeles.
Mai ales în acele triste momente, în care tramvaiele pline
de călători aminteau, afară, pe străzile oraşului, de
convoaiele mortuare, prin tăcerea apăsătoare a
pasagerilor, ţi se conştientiza mai intens ca oricând, acum,
la această răscruce a timpului trecut şi viitor, în acel
coridor extrem de îngust al prezentului trăit, cât de
privilegiat puteai să te simţi în mijlocul celor în care te
puteai încrede, într-un cerc, unde puteai să dăruieşti,
temerilor şi speranţelor tale, libertatea cuvântului.
Unul dintre bancurile preferate ale serii – „Tovarăşa
Ceauşescu se adresează soţului ei: Nicule, n-ar trebui să
deschidem graniţele? La care el îi spune cu o voce dulce:
Uite, dragă! Tu vrei să rămânem singuri!” – ne adusese
zâmbetul pe buze.
În adâncul nostru ne întrebasem, însă, cine va fi următorul
care va pleca din rândurile noastre. Locurile libere, ale
celor emigraţi după Revelionul din anul trecut,
documentau o situaţie acută, care nu mai necesita nici un
fel de comentariu.

8
Imaginile acestui timp trăiesc încă în mine. Aş putea să-ţi
relatez multe...
Uneori, asemeni lui Lichtenberg, voi schimba unghiul de
vedere al prezentării.
În loc de fraza „Columb a descoperit America”, el a scris:
„Americanul care l-a descoperit pe Columb a făcut o
descoperire dezastruoasă”.

9
10
Ceşcuţa de cafea
Aşază-te un moment cu mine. Te rog. Uită de gândurile
tale, care te îndeamnă mereu să te grăbesti, să alergi
undeva sau… şi mai rău, de undeva. Aşază-te cu mine
numai pentru timpul în care îţi savurezi cafeluţa. Ţi-am
pregătit-o deja, te aşteaptă. Fierbinte, aromată şi cu
caimac. Nu, nu este făcută la nisip… aici, în Germania, nu
există aşa ceva. Cel puţin aşa cred eu. Sigură nu pot fi,
deoarece mereu am impresia că aici găseşti totul, dacă ştii
unde să cauţi.
Trebuie să intru o dată într-una din cafenelele turceşti din
orăşelul meu de lângă Frankfurt. Sunt cel puţin trei, într-o
rază de un kilometru. Mă uit, din când în când, prin
vitrinele lor luminate, privesc prăjiturile mici de pe tăvile
argintii şi pipele de apă cu ornamentaţia lor orientală. La
Ada‐Kaleh, poate îţi mai aminteşti de această enclavă de
pe Dunăre, nu am văzut astfel de ustensile, dar o cafeluţă
am băut şi acolo. Aşezată pe un scăunaş cu trei picioare, în
umbra unui nuc bătrân, pe o stradă prăfuită. Doamne
Dumnezeule, pe unde nu am băut eu o ceşcuţă de cafea! În
ordine cronologică, îmi este imposibil a-ţi înşira localităţile,
dar un lucru este sigur.
Prima ceaşcă am băut-o, într-o vară fierbinte, pe terasa
casei noastre din Timişoara. Îi simt căldura în palmă. Ca şi
acuma, când stau cu tine. Uită-te la ceaşca mea. Este din
ceramică arsă. Pe smalţul verde, se văd contururile
prelinse ale unor inimi purpurii. Este un cadou de
despărţire, primit de la prieteni, la plecarea din ţară.
Contururi prelinse din cauza lacrimilor. Este ultima ceaşcă
rămasă din cele şase din setul primit. A fost cu mine peste
tot, pe coasta Atlanticului, la Florenţa… De aceea am vrut
să ţi-o arăt astăzi ţie, numai ţie, care eşti, la fel ca şi mine,
un modest călător, pe acest drum pe care-l numim viaţă…

11
Oraşul pleşuv…
Apropie-te… Ştiu, în ultimul timp preferi să citeşti cărţi
electronice. Le iei cu tine pe insulele îmbăiate în cântecul
sirenelor, pentru a te lăsa purtat de briza cuvintelor ce
strălucesc pe monitor, asemeni poruncilor lui Mozes pe
tabla de piatră. Ştiu… Citesc şi eu cărţi electronice, dar
atingerea paginilor de hârtie îmi pare o renaştere senzuală,
transcendentală, a cuvintelor scrise. Mi-ai dăruit cândva
iluzia că te pot ţine în braţe, citindu-ţi cartea preferată. Cu
fiecare pagină ţinută între degetele mele flămânde, îţi
răsfoiam sufletul…
Uite, ţin în mână un mic volum, cu o copertă verde. Este
culoarea pădurii viselor, descrisă de Pongrácz P. Mária în
nuvela A kopasz város/ Oraşul pleşuv, care dă titlul cărţii. A
apărut de curând, în editura Irodalmi Jelen Könyvek. Mi-a
fost înmânat acum câteva săptămâni, la Timişoara, în ziua
când îmi lansasem cartea de lirică, Ploaia din mine. Se
întâlniseră în acea zi de primăvară nu doar două suflete
înrudite, ci şi două cărţi foarte personale, de o intimitate
adâncă.
Priveşte cu mine tabloul pictorului Dumitru Popescu,
copacul singuratic pierdut într-o imensitate a
sentimentelor, a obsesiilor ce revin în oglinda timpului…
Imaginea mă lasă să presimt sentimentul de izolare al
fiecărui personaj ce-mi va povesti pe parcursul lecturii.
Spune-mi sincer, nu suntem cu toţii lăstare în frigul tăcerii?
Volumul este mic. Forţa lui penetrantă are însă puterea
persistentă a cărţilor ce nu pot fi uitate, care te urmăresc
mult timp şi după ce ai citit ultima pagină, ultimul rând,
ultimul cuvânt. Am tradus titlul cărţii, mot-à-mot. Imaginea
unui oraş chel, pleşuv, reprezintă pierderea iluziilor, a
viselor, durerea ce emană din fiecare dintre aceste nuvele.
S-ar fi potrivit şi denumirea de oraş depilat. Ea ar fi
12
exprimat şi rolul activ, funest, al celor din ambianţa
persoanelor ce-şi pierd, pe parcursul acestor pagini, visul,
copilăria, iluzia şi, uneori, chiar viaţa.
O prezenţă de culoare cenuşie, trăită de oamenii mărunţi
ce traversează aceste pagini înţesate de imagini
suprarealiste de mare sensibilitate, pline de adevărul
dureros al tragediei omului dezrădăcinat, rupt de locul
copilăriei sale, smuls din braţele ocrotitoare ale celor ce
l-au iubit, trăind departe de cei ce l-ar putea iubi.
Transformat într-un suflet rătăcitor, îşi reinventează o
dublă existenţă primind – datorită chiar acestei capacităţi
– , doar pentru un scurt moment, puterea aripilor
arzătoare ale dragostei, ale speranţei, ale realizării propriei
persoane. Deşertăciunea acestui fenomen de suprafaţă, a
aparenţei, care se destramă în lumina clară a realităţii, ne
lasă să suferim împreună cu adolescentul ascuns încă în
sufletul bărbatului matur, ce-şi aşteaptă în zadar
prietenii… Prietenii? Pot fi numite stafiile trecutului, de
care nu ne mai amintim decât fragmentar, ale căror nume
nu le-am ştiut niciodată, prieteni?
Această carte lasă urme adânci în noi. Violul, jumulitul
penelor lebedei ce încă nu şi-a luat zborul, ne va rămâne
impregnat, ars de flăcările unor lumânări ce sugerează, din
momentul aprinderii lor, o ceremonie a morţii… a
decesului sufletului înaintea trupului.
O carte scrisă cu mare măiestrie, într-un limbaj elevat, care
reuşeşte, asemeni penelului unui pictor, să descrie,
sugerând, şi să sugereze, descriind…
Dramatică şi sensibilă totodată, cartea dovedeşte o privire
pătrunzătoare, acea intuiţie convingătoare a unui artist al
cuvântului.
Coboară-ţi pleoapele şi lasă-mi vocea să pătrundă în tine.
Vom păşi împreună în Oraşul pleşuv…
13
14
Ultima noapte în oraşul meu
Cum subit illius tristissima noctis imago,
quae mihi supremum tempus in Urbe fuit,
cum repeto noctem, qua tot mihi cara reliqui,
labitur ex oculis nunc quoque gutta meis.
(Publius Ovidius Naso, Tristia)

Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă

A nopţii de pe urmă din Roma-n, care eu
Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,
Din ochii mei ş-acuma curg lacrimi, curg mereu.
(Publius Ovidius Naso, Cea de pe urmă noapte la Roma)
Traducere de Teodor Naum

N-aş fi crezut niciodată că va veni acea noapte fierbinte de

vară, despre care eu scriu, şi după aproape 25 de ani, cu
atâta strângere de inimă.
Fiecare dintre noi a auzit de „Jus primae noctis”, lege care,
învăţând-o în orele de istorie medievală, ne dovedea cât de
diferită de lumea noastră „modernă” era aceea în care
viaţa unei persoane simple era dependentă de capriciile
unei pături sociale elitare.
De „Jus ultimae noctis” nu a auzit până acum nimeni... Eu
însă am trăit-o...
Ziua care a precedat-o mi s-a impregnat adânc în minte.
Soarele încălzea, cu toată puterea pe care i-o dăruia luna
iulie a anului 1985, asfaltul terasei casei „noastre”,
pierdută până acum de două ori...

15
Prima dată, au luat-o fasciştii, obligându-mi părinţii să se
mute în dependinţa unei case de la periferia oraşului,
despre care mama nu voia să vorbească deloc, amintind
doar că era o fostă cocină de porci. A doua oară, au
naţionalizat-o comuniştii, permiţându-le să rămână în
locuinţa pătrunsă de soare din curte, demontând însă şi
luând cu ei caloriferele şi una din cele două toalete
englezeşti, după ce transformaseră locuinţa bunicii şi
spălătoria în mai multe apartamente.
Pe această terasă largă, în umbra cireşului bătrân, sădit
încă de bunicul, se întindeau mesele cu resturile nevândute
ale gospodăriei mai multor generaţii ale familiilor noastre:
tacâmuri, carafe de cristal din Boemia, farfurii, ceşcuţe,
cărţi şi mulţimea aceea de lucruşoare de care te întrebi
mereu cum de-au încăput în locuinţa ta şi a părinţilor tăi.
Eram încă obosită în urma curăţeniei făcute în podul încins,
ce se întindea sub întreg acoperişul casei. Am reuşit să-l
golesc la timp şi acuma îmi dădeam seama că, odată cu
mulţimea de obiecte pe care le scosesem de acolo, îmi
înşirasem, ca la o tarabă, amintirile.
La ce mă gândeam? La nimic precis... eram golită de
gânduri...
Doar ochii-mi înregistrau scenele petrecute şi undeva, în
adîncul meu, plângea vocea unei cântăreţe de Fado... mă
durea cântecul meu... acest strigăt reţinut al unei lebede
rănite. Era melodia soartei familiei mele, care, cu câteva
sute de ani înainte, se refugiase din Spania Isabelei I a
Castiliei spre Portugalia şi, apoi, după stabilirea la
Hamburg, tot mai departe spre est, făcând greşeala de a
confunda răsăritul soarelui cu simbolul luminos al
speranţei. Reuşisem, ca de atâtea ori în momentele grele
ale vieţii, să mă distanţez de ceea ce se petrecea, să-mi
conştientizez oportunitatea momentului şi să-l privesc din
perspectiva străinului care filmează. O scenă demnă de un
16
mare regizor, de marele coordonator al soartei celor ce
mereu au fost, sunt şi vor rămâne călători, pelegrini pe
drumuri necunoscute.
„Luaţi, vă rog luaţi ce doriţi!” mă auzeam spunând şirului
de oameni care se perinda prin faţa mea... „Vă rog, nu vă
jenaţi!” Vedeam mâinile, acele zeci de mâini... unele
purtând urmele aspre ale timpului, altele având graţia
pianistului... căutând printre micile comori ale sufletului
meu.
„Julia, pot să iau carafa?” am auzit o vecină
întrebându-mă... „Şi tacâmurile... dar cartea aceasta?”
„Desigur”... „desigur”... repetam mereu şi mereu...
„desigur”... Era refrenul unui Requiem în tonalităţi
minore, precum cel al lui Mozart, în timpul căruia
compozitorii mor şi publicul aplaudă.
Trebuise deja să predau locuinţele. ILLT-ul le sigilase de
câteva ore.
Vecini, cunoscuţi, dar şi mulţi străini intraseră sub bolta
trandafirilor şi a salcâmului albastru, urcaseră cele câteva
scări până sus pe terasă şi acum se învârteau, ca la talcioc,
alegându-şi câte ceva de ce aveau nevoie... fără să
plătească bineînţeles... Ştiau că trebuie să „scap” de tot
acest balast. Ştiau că seara se apropie şi că nu voi mai fi
acolo. O parte respectabilă din suprafaţa terasei era
ocupată încă de mobila dormitorului stil, de marca
„Lengyel” din Arad, fabricată din lemn de nuc şi intarsie de
trandafir.
Cele două dulapuri cu uşi mari, ovale, rotunjite în partea de
sus, cu picioare sculptate în forma labelor de lei aveau un
interior de culoare deschisă, cu o suprafaţă netedă,
răcoroasă şi încăpătoare, în care de multe ori mă
cuibărisem, pe vremea copilăriei mele, în timpul
după-amiezelor fierbinţi de vară.
17
Cele două paturi masive şi oglinda de cristal cizelată, aflată
în permanent balans (ca şi noi în tot timpul existenţei
noastre), a comodei gracile şi elegante, la care ţinusem
atâtea ore de terapie a articulaţiei, după terminarea
studiilor la Cluj, erau înşirate lângă cumpărătorul lor,
domnul T., inginer la fabrica de tramvaie, care ne rugase să
aşteptăm până în ultima zi, înaintea plecării, ca să ne dea
banii pentru mobilă.
Aceşti bani el nu ni i-a mai dat niciodată, ştiind că nu vom
putea face nici un pas legal împotriva lui. Ceea ce mă miră
şi astăzi este faptul că soţia lui, o femeie durdulie şi
frumuşică, cu părul negru, care vorbea, aşa cum aproape
toţi timişorenii vorbeau, pe vremea aceea, şi ungureşte, a
acceptat acest mod de a-şi face rost de o mobilă stil pentru
locuinţa lor de pe strada Gojdu. Sper că astăzi băieţaşul lor,
care a devenit între timp bărbat, se întreabă, din când în
când, cum le-a fost somnul în toţi aceşti ani, ştiind că ne-au
„păcălit”... oare acesta o fi cuvântul potrivit?
Atunci însă, în acea după-masă, gândurile mele erau
orientate în altă direcţie. Plecam, cu toată familia mea,
părinţii, soţul şi cei doi copii, dintr-un mediu pe care-l
iubisem, dintr-o grădină în care smochinul fusese sădit
pentru mine, dintr-o curte în care sub umbra nucului
desenasem primele mele figuri Pif si Pifou, create de
celebrul desenator José Cabrero Arnal pentru revista
franceză Vaillant. Zmeura, cireşul, trandafirii şi iasminul se
aflau în partea din faţă a curţii. În spatele şirului de liliac se
aflau încă, cu câţiva ani înainte de plecarea noastră, părul,
vişinul, corcoduşul şi, bineînţeles, al doilea nuc bătrân,
nucii fiind foarte răspândiţi în Banat, cu o bancă simplă de
lemn aflată sub el.
Cei doi nuci erau copacii mei preferaţi, deşi pe atunci nu
ştiam că originea sefardă a numelui nostru se trage din
numele unui stejar special din Spania, numele german
18
vechi al familiei fiind Eichel, nume pe care o parte dintre
cei emigraţi peste ocean l-au tradus prin Nussbaum. Aşa se
leagă uneori dragostea faţă de plantele copilăriei de
genealogia numelui de familie... Mă vedeam jucându-mă,
la rădăcina acestui păr, uriaş pentru mine, trăgând, în
pământul uscat de soare, cu o crenguţă, drumuri
complicate furnicilor, pe care le observam, şezând lângă
ele ceasuri întregi.
Nu aveam de unde bănui că , în acel loc, doar puţin mai
adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele,
care, în urma deselor naţionalizări, îşi pierduse încrederea
în această lume. Bijuteriile au fost dezgropate de ocnaşii
care, într-unul din ultimii noştri ani timişoreni, au construit
blocurile uniforme, paralelipipedice, aflate şi astăzi în
grădina noastră. Împreună cu caseta în care erau depuse
au dispărut, imediat după descoperirea lor, în afundurile
nebuloase ale unui sistem căruia „biroul obiectelor găsite”
i-a fost o noţiune necunoscută.
În ziua aceea, în acea ultimă zi, în care eu am mai fost
acasă, pe strada, în acel an numită, printr-o hotărâre
spontană, a „Reşiţei”, dar care mai înainte purtase numele
cunoscutului pedagog Fröbel, era totul în floare. Cireşele
negre coapte atârnau în faţa mea, în faţa acestei terase pe
care îmi băusem cu mama prima ceşcuţă de cafea...
Am fost întotdeauna convinsă că locurile păstrează ceva
din spiritul oamenilor care le-au vizitat. Zicala „Omul
sfinţeşte locul” se referă doar la un aspect al acestei
afirmaţii. Adevărul este, însă, că, trăind, de la naştere, căci
eu nu m-am născut la spital, ci în dormitorul casei noastre –
în acel an fiind într-adevăr casa NOASTRĂ, reuşind să-mi
deschid ochii între cele două naţionalizări –, m-au legat
amintirile primelor vise de umbra viţei de vie de pe scările
noastre, la fel ca şi acest gust amar al singurului sărut
nedăruit, pe care-l regret şi acum, această adiere rămasă în
19
suspensie, care mereu va fi închistată în aroma salcâmului
albastru de deasupra porţii. Un sărut de despărţire... un
sărut din ajunul unei emigrări... un sărut de copil...
Acuma însă era rândul meu să plec.
Privirea îmi rămânea, mereu şi mereu, fixată pe uşa
locuinţei părinţilor mei, care era lipită cu o banderolă ce
interzicea accesul. Peter, băieţaşul meu de şase ani,
luptase cu această uşă acum câteva ore. Plângând şi dând
sălbatic din picioare, încercase să mai intre încă o dată la
bunici. Urmele lacrimilor se vedeau pe obrajii lui înroşiţi de
plâns.
Îl ţineam strâns în braţe, legănându-mă cu el, şoptindu-i
vorbe de liniştire, acele vorbe pe care fiecare mamă le
găseşte atunci când simte deznădăjduirea, tremurul
trupului fragil al copilului ei. Îl simţeam transpirat,
fierbinte... nu, nu era căldura lunii iulie... ceea ce simţeam
era flacăra durerii în urma pierderii unui spaţiu ocrotitor.
Nu cred că trebuie să amintesc că, asemenea lui Sisif, care
nu avusese nici o şansă împotriva zeilor, nici lupta cu
banderolele oficialităţilor nu se putea câştiga. El nu a mai
putut vedea încăperile dorite, la fel cum nici iepuraşul lui
vechi de pluş, care-i purta urmele îmbrăţişărilor, nu a mai
avut voie să-l conducă în lumea străină care-l aştepta. Ni
s-a explicat, cu puţine cuvinte, căci oficialităţile dispuneau
pe vremea aceea de un vocabular restrâns, că am putea
coase în interiorul acestei jucării flauşate bijuterii, sau alte
valori materiale.
În după-masa aceea, Peter, după ce a reuşit să-şi îngroape,
la rădăcina unui brad, „comoara”, ascunsă într-o
minusculă cutiuţă, şi-a mai luat o dată iepuraşul în braţe,
ducându-se resemnat la verişoara mea, să înnopteze...
neuitând să-i dăruiască doamnei Mărioara, la despărţire,
un fir de iarbă cu spicul înflorit, într-o mică vază de
plastilină, modelată de el. Mare mi-a fost bucuria şi emoţia
20
când, după zece ani de la plecare, doamna Mărioara m-a
întâmpinat, la prima mea reîntoarcere în casa părintească,
pe terasă, cu acest fir de iarbă, pe care-l păstrase în vitrina
sufrageriei.
Şi astăzi încă, acum când scriu aceste rânduri, vitrina
ocroteşte această mărturie de dragoste a unui copil.
Faptul că nu a fost aruncată îmi dovedeşte că nici
depărtarea sau timpul nu au putut micşora reciprocitatea
acestui sentiment.
N-am reuşit să văd terasa golită de lucrurile noastre.
Domnul T. a spus că aşteaptă camionul, ca să-şi ia mobila,
iar vecinii mi-au promis să se ocupe de celelalte obiecte
rămase acolo.
Familiile unora din vecinii noştri trăiau cu noi în casă din
perioada naţionalizării. Limbile vorbite în Timişoara,
religiile diferite ale cetăţenilor acestui oraş erau
reprezentate şi în mica noastră lume, terasa casei, pe care
viaţa se desfăşura, din primăvară şi până în toamnă, într-o
atmosferă de toleranţă de la sine înţeleasă. Ne-am
despărţit de vecini cu durere în suflet, ei fiindu-ne
întotdeauna foarte apropiaţi. Ne legau aniversările
organizate sub cireş, cozile după alimente, bunătăţile
gătite, precum şi grijile avute şi împărţite cu ei. Scufundaţi
în gândurile noastre, aflaţi încă sub impresia momentelor
trăite, ne-am dus la rudele mele, unde eram aşteptaţi.
Până în ultima clipă, nu a ştiut nimeni că vom emigra, nici
măcar bunica şi mătuşa mea. Acuma stăteau pe o canapea,
aşezate una lânga alta, şi ne dădeau sfaturi. Între timp,
sosise şi Fran Polek, profesor de anglistică din Spokane,
care, pentru un an de zile, venise să predea literatura
engleză la universitatea din Timişoara şi cu care ne
împrietenisem foarte strâns. La începutul anului
universitar, când ne-am întâlnit întâmplător cu el şi familia
sa la prieteni comuni, s-a înfiripat, din primul moment, o
21
mare legătură spirituală între noi. Fran era plătit în lei şi
avea salariul unui profesor universitar din Timişoara. Fiind
obligat să plătească totul, până şi telefoanele date familiei,
în dolari, ca şi cum ar fi fost un turist străin, nu a reuşit să-şi
întreţină soţia şi pe cei doi copii în oraşul nostru de pe
Bega, aceştia trebuind să se reîntoarcă, în scurt timp,
singuri, la Spokane.
Drumul de întoarcere trecea prin Viena, unde toată familia
Polek a mai petrecut o zi, înainte de decolarea avionului.
Cât de repede se transmite însă frica, atmosfera unui oraş
şi în sufletul unui tânăr de 16 ani, născut şi crescut în
libertate, mi-a demonstrat-o faptul că, intrând în camera
de hotel, fiul lui a căutat întâi microfoanele. Am zâmbit,
amuzată, când mi s-a povestit acest lucru, dar realitatea
era îngrijorătoare.
Fran fiind un „om de familie”, neplăcându-i singurătatea,
venea în fiecare duminică la noi, unde povesteam, găteam
şi-l ascultam relatându-ne despre minunata bibliotecă a
Universităţii Gonzaga, unde el preda şi unde, deja pe
timpurile acelea, se începuse digitalizarea cărţilor.
Eram fascinată. Cercetam pe atunci creativitatea în
limbajul literar al copiilor orbi în comparaţie cu cel al
copiilor surzi şi al aşa-zişilor „normali” şi-mi imaginam ce
avantaje aş fi avut cu ajutorul unui astfel de sistem
digitalizat, îi puneam o mulţime de întrebări, iar el râdea
şi-mi explica mai departe. Fran nu mai este printre noi...
Prietenia cu familia lui ne-a rămas până în ziua de azi foarte
preţioasă. Fără ajutorul lui, nu aş fi reuşit să am acum, aici,
în Germania, diploma mea universitară.
Lui i-am dat diplomele noastre, dar aceasta este o altă
poveste, nu este conţinutul acestei ultime nopţi petrecute
în Timişoara.

22
Fran adusese două geamantane, pline cu cărţile noastre, la
mătuşa mea, ea urmând să le păstreze, până când le vom
putea lua la noi. Poşta ne permitea trimisul a 2kg de cărţi
pe pachet, iar cine ştie cât cântăreşte o carte şi-şi poate
imagina câte cărţi posedă o familie, în care toţi citesc cu
plăcere, majoritatea în trei limbi, şi au doar meserii
umanistice, îşi dă seama că nici măcar volumele cele mai
iubite nu au putut fi expediate.
În acel an 1985 nu mai aveam însă decât o parte din cărţile
mele de psihologie şi yoga, deoarece, în momentul
interzicerii lor, interdicţie instaurată, prin decizia biroului
politic din anul 1982, care a avut ca urmare şi desfiinţarea
institutelor şi facultăţilor de psihologie şi psihopedagogie
specială în toată ţara, mi-am reţinut doar volumele cele
mai importante, ascunzându-le în rândul din spate al
bibliotecii.
Cel mai cumplit însă a fost pentru mine momentul în care
mi-am ars jurnalul. Pagină cu pagină... îngenuncheată în
faţa sobei de teracotă, ca în faţa unui altar al vieţii mele de
până atunci, am ars tot ce am notat, începând de la 13 ani –
aceste notiţe fiind Bath Mitzvah a mea – şi până la
plecare... În ziua de 6 iulie 1985, am încetat să scriu texte
literare, pentru o perioadă lungă de timp...
Şi durerea pricinuită prin ştergerea numelui meu de pe
toate afişele muzicalurilor mele, jucate încă şi astăzi la
Teatrul de păpuşi din Timişoara, precum şi la Opera din
Braşov, mi-a distrus candoarea sufletului şi uşurinţa frazei
în limba română. Noua mea limbă predominantă devenise
limba germană.
Când am reînceput să mă destăinui din nou cu ajutorul
condeiului, nu m-am mai adresat cu prioritate copiilor, ci
adulţilor. Obişnuiesc, în monologurile mele interioare, să
mă ironizez singură, spunându-mi că, în sfârşit, m-am

23
maturizat. Dar cu ce preţ! Un jurnal n-am mai scris
niciodată.
Dar fiecare plecare, fiecare despărţire poartă în sine
lacrima trecutului şi surâsul viitorului... dacă nu ar fi aşa,
întreg pământul ar fi dominat de întunericul purtat în
suflet, de starea de depresie a locuitorilor săi, căci cine
dintre noi nu a fost nevoit, cândva, de-a lungul vieţii, să-şi
spună, stând undeva, pe marginea timpului, ultimele
cuvinte?
Conştienţi de şansa care ni se deschidea, dar fără a aştepta
o minune, am păşit pe acest drum, care, în acel an 1985,
avea un sens unic... reîntoarcerea fiind nu numai
imposibilă, ci şi de neînchipuit.
Despărţindu-ne de Fran, am plecat la unii din puţinii
prieteni, care mai aveau curajul să vorbească deschis cu
noi şi care au organizat, în onoarea noastră, o mică masă
festivă. Prezent era şi fiul unui profesor de istorie al
facultăţii din Cluj, care, un timp, după repartizarea lui la
Timişoara, locuise la noi. Eram şapte persoane... şapte...
număr care, în misticism, anunţă sau o mare nenorocire,
sau o mare schimbare... Şi Dumnezeu a creat lumea în
şapte zile, dar, şi în nenorocirile anunţate de Moise
faraonului, numărul şapte joacă un rol important. Şapte
zile de-a rândul nu va mai fi apa potabilă, spunea
prezicerea lui. Noi puteam să ne alegem „credinţa”
singuri. Şansa era de 50%... Puteam spune că paharul este
plin, sau gol pe jumătate.
Mi se spune, şi astăzi, că, în acea seară, s-a cântat mult şi,
deşi pentru mine a cânta înseamnă a te elibera, a te înălţa
în sfere nebănuite, nu-mi pot aminti de niciuna din
melodiile cântate. Nu-mi amintesc de absolut nimic, doar
de faptul că prietenii ne-au anunţat că vor divorţa şi că vor
emigra şi ei, ceea ce, în scurt timp, au şi făcut. Fiecare în
altă direcţie. Trebuie să mă fi aflat, după o astfel de zi,
24
seara, într-o stare prehipnotică, o stare în care mai auzi ce
ţi se spune şi răspunzi încă la întrebările puse, dar abisul
somnului se găseşte în adâncul tău.
Într-un fel oarecare trebuie să fi ajuns şi la verişoara mea,
căci acolo am înnoptat. Aceşti prieteni ne-au dus cu maşina
lor a doua zi la aeroport. Nu ştiu dacă am dormit în
noaptea aceea. Peter îşi ţinea iepuraşul lui iubit în braţe.
Dormea liniştit lângă verişoara mea, care-i promisese să
doarmă ea de acum încolo cu acest ghemotoc de pluş,
îngrijindu-l şi păzindu-l. Iepuraşul cel nou trebuia să-şi
păstreze eticheta până la aeroport. Era un iepuraş slăbuţ,
cumpărat la artizanat. Peter nu avea nici un motiv să-l
iubească, totuşi ajuns aici în Germania l-a acceptat.
La aeroport am sosit printre primii. Vameşul mi-a deschis
geamantanul, aveam doar cele 20kg permise pentru
fiecare persoană adultă şi cele 10kg pentru un copil. În
geamantanul meu, deasupra celor câteva rochii şi haine de
vară – căci, plecarea noastră având loc în luna iulie, nu mi
s-a permis nici măcar să iau cu mine paltonul de iarnă al
fetiţei mele – se afla o mică pictură florală pe pânză,
făcută, pentru mine, cu ocazia „Zilei mamei”, de Charlotte,
la vârsta de 8 ani. Pânza era trasă cu grijă pe cartonul
jocului „Frate, nu te supăra!” şi era înrămată. Nu mă
întrebaţi acuma de ce mi-a fost aşa de importantă această
pictură, încât am vrut să o iau cu mine în acele puţine 20 de
kilograme, pe care aveam voie să le duc în lumea mea
nouă. Nu mă întrebaţi de ce am dus-o la muzeu şi am
lăsat-o să fie ştampilată cu ştampila patrimoniului, pentru
a o scoate legal din ţară. Atunci când părăseşti totul, unele
gesturi, acţiuni rămân inexplicabile. Poate că acest tablou
era „iepuraşul” meu de pluş. Cine ştie?
Vameşul a ridicat cu o mână tabloul, s-a uitat la mine şi m-a
întrebat: „Asta ce-i?” „Desenul fetiţei mele”, i-am răspuns.
„Nu merge!” mi-a spus el şi nu s-a lăsat înmuiat nici de
25
prezenţa ştampilei patrimoniului. A scos tabloul, punându-l
pe tejgheaua dintre noi. Cu două degete a scos după aceea
fotografia făcută, în ziua căsătoriei noastre, pe balconul
Institutului de Istorie din Cluj.
O fotografie obişnuită, alb-negru, cu dimensiunile
modeste de 9 cm x 13 cm. „Nu merge!” a spus vameşul,
lăsând fotografia să aterizeze lângă cartonul pe care se
putea citi încă bine Frate, nu te supăra!
M-am uitat la el... la colega lui... Nu, nu m-am supărat, dar
era un fel de neînţelegere în mine, o nedumerire, care
probabil mi se putea citi în ochi. În orice caz, atunci când
m-am pregătit să închid geamantanul, femeia a luat cele
două obiecte de „artă” şi mi le-a pus deasupra hainelor. Şi
astăzi le păstrez cu mare cinste.
Ocupată de aceste dialoguri suprarealiste, n-am înţeles
imediat de ce soţul meu, aflat câţiva paşi îndepărtaţi de
mine, în hala aeroportului, striga: „Împuşcaţi-o, vă rog,
este soacra mea!” În mijlocul râsetelor născute din această
scurtă frază, am văzut-o pe mama, îndreptându- se, cu
naturaleţea unui om care crede doar în logica faptelor,
spre un scaun aflat „dincolo”, în zona interzisă. Obosită
cum era, a vrut să se aşeze. O patrulă înarmată fugise însă
după ea şi doar remarca soţului meu a reuşit să
descreţească acele frunţi vigilente.
Ultimele ceasuri petrecute în zona interzisă, deschisă doar
pentru pasageri, au trecut încet. Stăteam cu toţii aşezaţi,
tăcuţi, temându-ne parcă de suflul cuvintelor noastre, de
conţinutul lor nemaivorbind! Lânga noi aştepta şi domnul
dr. Adler, cu care obişnuiam să ne întâlnim la schi, la
Muntele Mic, şi pe care-l văd şi acum în faţa ochilor cu
căciula lui ţuguiată şi ţinând beţele schiurilor ca într-o
reclamă vie a tabletelor de Coprol, coborând pârtia
înzepăzită. În dimineaţa aceea nu era însă deloc o situaţie
comică. Patrula înarmată venise şi îi dusese prietena
26
înapoi, nepermiţându-i să-l conducă în străinătate. Amărât,
se sculase de pe scaunul lui şi, venind la tata, a şoptit: „Aţi
văzut asta, domnul Erdös? Era prietena mea...”
Avionul se vedea pe pista de decolare, noi însă aşteptam
încă. Cu inima în gât...
Deodată cei doi soldaţi înarmaţi au apărut din nou,
aducând-o între ei pe doamna Mărioara. Cu ochii plânşi, a
întins un cornet de ziar mamei... „Doamna Rozsi, am vrut
să mai mâncaţi din cireşele dumneavoastră...”
Avionul s-a ridicat cu noi trepidând, purtând cu el toată
tăcerea noastră... toate amintirile... Ne-am ridicat spre cer
fără să-i cerem nimic.
Ştiind că ne aşteaptă un nou început, nu am fost euforici.
M-am temut enorm că cei doi copii vor fi însetaţi şi vor dori
să le cumpăr o limonadă sau un pahar de apă. Nu aş fi
putut să le satisfac dorinţa, căci nu ni s-a permis să ducem
nici un ban cu noi. Nici un leu... nimic...
Ajunşi la Frankfurt şi fiind pe pământ german – avionul
Tarom fiind considerat încă teritoriu românesc – , fetiţa
mea s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Spune, avem
voie aici să deţinem valută?”
N-am avut timp să răspund. Peter s-a uitat la ea şi a zis:
„Prostuţo, aici poţi avea numai valută!”
La aeroport ne-au aşteptat câţiva prieteni buni şi, primind
de la „sora mea de lapte”, imediat, 100 DM, m-am liniştit
privitor la eventuala sete sau foame a copiilor în prima
zi.,Ştiam însă că, după prima zi, urmează celelalte, dar mi-
am spus că ceea ce au reuşit generaţiile trecute voi reuşi şi
eu... aceasta fiind moştenirea cea mai valoroasă pe care
mi-au lăsat-o...

27
În singurătatea dimineţii
– Gânduri pe marginea filmului La Giovinezza de Paolo
Sorrentino –
Plouă... Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi... Poate şi-
ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie
împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă
întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de
timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi
dictate de viaţă.
Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la
modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul
său film La Giovinezza / Youth, la cei doi prieteni
octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele
împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos.
Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas
Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu
probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi
are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de
izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea
locului? Unul singur le-ar ajunge... Izvorul tinereţii, în care
se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de
frumosul model, originar din România, Mădălina Diana
Ghenea.
O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care
reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul
îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului
acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent
nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge
tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce
psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul
trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael

28
Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel
(în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.
Ce importanţă mai are dirijatul unei orchestre? Ce
importanţă mai are muzica?
Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul
întrebării:
„Ai reusit să urinezi astăzi?”
„Da... patru picături... Tu? ”
„Tot aşa, mai mult sau mai puţin...”
„Mai mult sau mai puţin?”
„Mai puţin...”
Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”,
deaoarece şi-au mărturisit doar lucrurile pozitive din viata
lor.
Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se
intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră,
dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea
din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?
Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte
niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind
deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva
şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel
Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de
Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu
personajul robotului pe care-l interpretează în repetate
rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează
pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis
inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul
medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l
sugereze .

29
„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli...”, îi
şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi
dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei.
„Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o
conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din
viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur
o linie.
Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă
drumul regizorului de filme este bine ales... până când,
da... doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul
acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu
sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de
vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală,
abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale.
Era cântecul ei, muzica dedicată ei... un cântec simplu,
pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi
execută exerciţiile de vioară.
„Am compus-o pe vremea în care eram încă în stare să
iubesc...”
Mărturia deschide o nouă perspectivă.
Filmul se încheie cu un concert, grandios prin frumuseţea
muzicii compuse de Daniel Lang şi interpretarea acurată,
emoţională totodată, a sopranei sudcoreene, Sumi Jo.
Dirijorul, îmbătrânit şi urmărit de amintirea concertelor în
care soţia lui cânta pe scenă, redăruieşte auditoriului, din
sala virtuală şi a cinematografului, melodia emoţiilor sale
trăite.
Un film care opreşte timpul, învăluindu-l într-o tăcere
adâncă, readucând emoţiile refulate. Monahul singuratic
pluteşte, totuşi, ridicându-se deasupra unei lumi aparent
reale.

30
Am ieşit pe străzile luminate de Târgul de Crăciun – care în
acest an s-a deschis sub hegemonia stafiei terorismului
omniprezent – , cu senzaţia că în mine s-au acumulat
impulsuri ce mă vor urmări. Nu avuse dreptate actorul
(minunat interpretat de Paul Dano) când refuzase să-l
joace pe Hitler? S-a decis să transmită în viitor doar mesaje
plăcute... bune...
Atinge-mă , te rog...
„Noi toţi ne lăsăm mult prea puţin atinşi, vorbim mult prea
mult”, a şoptit maseuza sanatoriului, în timp ce mâinile ei
culegeau informaţiile ascunse, adânc, în trupul obosit.
Deci – sperând ca am reuşit să te ating – îmi opresc acum
şuvoiul cuvintelor, lăsând loc emoţiilor... levitaţiei, ce ne
permite să descoperim, păstrând distanţa, esenţa
existenţei...

31
32
Anul meu 2015
Aşteaptă… Îţi voi face din portocală o floare… Mireasma
ei ne va învălui şi, închizând ochii, vom vedea iernile albe
ale copilăriei. Mâinile moi ale mamei îmi desfăceau fructul
zemos, în timp ce petalele alcătuite din coajă reînchideau,
ocrotitor, în palmele mele, feliile îmbietoare. Până astăzi
mi-a rămas acest obicei de a sculpta primăvara în iarnă…
de a vedea căldura acolo unde gheaţa a acoperit deja
totul…
Acum, însă, în anul 2015, iarna seamănă cu o primăvară
adevărată. Pretutindeni înfloresc încă trandafiri şi
minuscule flori de o fermecătoare gingăşie. Ce le va
aştepta în zilele următoare? Ce ne va dărui nouă tuturor
sfârşitul unui an neobişnuit? Fac retrospectiva, cu speranţa
că, în zilele ce ne despart de Revelion, pot avea încă loc
minuni ce-şi vor arunca lumina în anul următor.
Anul 2015 a debutat, în prima zi de ianuarie, cu o
contribuţie la emisiunea Radio Timişoara Piti-Show, în care
am citit poezii pentru copii, conversând cu Piticul cel urât.
Tot în primele zile ale anului, mi-au ajuns ştirile despre
noua premieră a muzicalului pentru copii, al cărui libret l-
am scris. Pip, copilul stelelor a readus pe scenă Visul, a lăsat
iubirea şi armonia să învingă. Pe scena Teatrului Merlin, tot
în aceeaşi perioadă, lupul îşi lingea buzele, încântat de
grişul cu lapte, dovedind o sensibilitate care, în lumea
actuală, îl face vulnerabil.
Într-adevăr, în comparaţie cu el, lupul lui Charles Perrault
este sângeros… Charles… sau Charlie? Charlie Hebdo?
Paris, 7 ianuarie 2015… Creionul, cuvântul, libertatea lui
sunt ucise. Parisul, Europa se trezesc dintr-o iluzie.
Democraţia este periclitată, atacată. Se discută aprins şi în
contradictoriu. Nu ar fi trebuit... nu ar fi fost voie… nu se

33
cuvine… poate ar fi fost sau poate ar fi… Se caută
răspunsuri, motive, explicaţii.
Paris, 13 decembrie 2015, răspunde întrebărilor cu
brutalitate. Ne aflăm din nou în imperiul crud al basmelor
culese de Grimm, în pădurile înfricoşătoare, unde se
moare, unde teama – dacă o lăsăm să ne determine –
opreşte desfăşurarea vieţii.
2015, un an, în care urmărim la televizor migrarea
popoarelor, încercand să o înţelegem, să fim umani, să
oferim ajutor şi să ne păzim valorile… un an, în care, pe
vechiul continent, partidele de dreapta câştigă adepţi…
Mă întrebi ce am făcut în aceste luni cuprinse între ianuarie
şi decembrie 2015?
Am continuat să lucrez cu copiii care-şi caută cuvintele şi
drumul în ambianţa în care trăiesc. Valoarea supremă a
vieţii, frumuseţea detaliilor descoperite zilnic, vraja muzicii
şi a culorilor din jurul nostru au fost doar paşi mărunţi, dar
importanţi, pe drumul terapiei desfăşurate cu ei.
Am câştigat cu copiii deficienţi de vorbire premiul al doilea
la concursul muzical al oraşului Frankfurt am Main (la care
au participat toate şcolile din oraş) Musik-Monat Mai 2015,
Frankfurt klingt, în care – pe baza poeziei mele Vocea ta -
am prezentat experimente muzicale. Poezii şi eseuri am
publicat în revistele Observatorul Canada, ASILR şi Secolul
XXI (revistele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limbă
română) şi în revista internaţională a timişorenilor
BJT2006.
Noua poveste a Scufiţei Roşii a fost prezentată de Teatrul
Merlin de-a lungul întregului an. Teatrul Gong pentru
Tineret şi Copii din Sibiu a prezentat muzicalul în cadrul
unei acţiuni culturale.
Link

34
Ultima reprezentaţie, anunţată de Televiziunea Timişoara,
a avut loc în ziua de 29 noiembrie, la Teatrul Merlin.
Link
Văd că ai savurat deja portocala ce ţi-am pregătit-o.
Mâinile îţi emană o mireasmă exotică, gândul mă duce
spre insule pierdute în mare, spre ţărmuri romantice.
Ce ar fi cotidianul fără vise, fără dragoste, fără prietenie?
Anul 2015 mi-a dăruit sentimentele calde ale familiei şi
prietenilor, mi-a permis să mă bucur de prezenţa celor
care-mi sunt deosebit de importanţi.
Nimic, dar absolut nimic, din lucrurile bune şi frumoase nu
este de la sine înţeles. De aceea, tocmai în aceste vremuri
tulburi – în care îţi mărturisesc că sunt în căutarea unei noi
planete –, recunoştinţa mea se îndreaptă spre fiecare
dintre voi, dorindu-vă, din toată inima, un AN NOU 2016
fericit!

35
36
Cei din spatele scenei
„În spatele fiecărui bărbat plin de succes se ascunde – dar,
probabil, se găseşte, fără să se ascundă - o femeie
deşteaptă”… Zâmbeşti? Zicala – adevărată sau nu – a
intrat în vocabularul cotidian şi ne umple nouă, femeilor,
inima de bucurie. Şi viceversa? Spune-mi, cum de nu există
şi pandantul acestei „vorbe înţelepte din popor”? Ştiu,
adesea întrebările mele seamănă cu avalanşele pornite de
pe vârful unui munte. Ele cresc, se ramifică şi mă fac uneori
să uit întrebarea iniţială...
Acum, iată, ea mă catapultează în spatele scenei Teatrului
de păpuşi Merlin din Timişoara, înapoi, în anul 1983.
Păpuşile, supradimensionale, create de mâinile pricepute
ale creatoarei de păpuşi a teatrului – o costumieră foarte
creativă şi cu o imaginaţie, asemănătoare unei fântâni
magice arteziene – , îmi reapar în toată frumuseţea şi
originalitatea lor.
Munca ei, asemeni celei a recuziterei, tâmplarilor,
regizorului de culise, organizatorului de spectacol,
maestrului de lumini, peruchierului, sculptorului sau
pictorului de păpuşi, a tuturor acestor oameni din spatele
cortinei, asigură reuşita unui spectacol.
Poate aş fi uitat şi eu anumite detalii din spaţiul ascuns al
teatrului în efervescenţa premierei piesei muzicale Noua
poveste a Scufiţei Roşii, al cărei libret îl scrisesem, dacă
cenzura nu ar fi criticat faptul că Scufiţa Roşie nu avea
gură. „Ce doriţi să insinuaţi? Vreţi să spuneţi că nu aveţi
voie să vorbiţi, să spuneţi ce gândiţi?” Doar perspicacitatea
şi spontaneitatea celor implicaţi au salvat spectacolul.
Libertatea creaţiei artistice a fost recunoscută în spiritul
„artei pentru artă”.

37
Abia răsuflasem uşurată, când, în timpul premierei, s-a
prăbuşit masa bunicuţei, pe care era pregătit castronul cu
griş cu lapte al lupului. În sală se făcuse tăcere... pe scenă
de asemenea... Deodată lupul a exclamat cu mare patos:
„Ce masă şubredă ai bunicuţo!” Copiii din sală au savurat
momentul, râzând şi aplaudând cu mare elan. Lupul,
bunicuţa şi Scufiţa (Nelson Dimitriu, Cornelia Pop şi Cuţa,
Maria Gornic) au efectuat reparaţiile necesare, pe scenă,
împreună. Premiera a fost un succes, la care am participat
cu toţii... cei de pe scenă, asemeni celor din spatele ei.
Ţi-am povestit deja? Nu? Imaginează-ţi bucuria, dar şi
emoţia mea, când, în anul 2013, la 2 iunie, Eva Labadi a
organizat la Teatrul Merlin un spectacol cu toate
distribuţiile care au interpretat muzicalul timp de 30 de ani,
fără întrerupere. Impresionantă a fost prezenţa tuturor
actorilor, atât a celor din 1983, precum şi a celor ce fac să
renască personajele astăzi - Laurenţiu Pleşa (Lupul), Laura
Miculescu (Bunica) şi Melinda Feher (Scufiţa Roşie).
Scenografia a fost şi de data aceasta realizată de talentata
Krisztina Nagy. Prezenţa regizoarei Gabriela Floros ne-a
mişcat pe toţi. Eram reuniţi şi noi - pe acelaşi afiş –, după
ani lungi de despărţire, compozitoarea Rodica Giurgiu şi cu
mine, Julia Henriette Kakucs, libretista piesei muzicale.
Lasă-mă să-mi savurez numele. Reciteşte-l cu mine, te
rog... Da, încă o dată... Ţi se pare copilăros? Dacă ai şti cât
m-a rănit ştergerea lui… Repunerea mea pe afiş este
asemeni unei renaşteri. Bucuria momentului şterge
durerea.
Da, scena unui teatru de păpuşi este viaţa în miniatură,
oglindită într-o lacrima de fericire… şi o picătură mare de
sudoare...

38
Poze de arhivă - 1983

39
DA–SEIN de Annemarie Podlipny-Hehn
Citesc o carte care m-a surprins... Ţi-am povestit deja?
M-a surprins, în primul rând, deoarece a sosit prin poştă.
M-am desobişnuit să primesc colete sau scrisori prin
intermediul ei. Scriem cu toţii scrisori electronice. Fără
parfum, fără urme de buze rujate, fără flori presate,
ascunse între paginile îndoite cu grijă. Cerneala s-a uscat
de mult… Cine mai ştie să scrie caligrafic cu peniţa ? Mă
bucur dacă elevii mei reuşesc să ţină corect un creion în
mână… Iarăşi am divagat, scuză-mă… Asociaţiile mă duc
tot mai departe în labirintul povestirilor de la gura sobei.
Dar cine mai stă astăzi la gura sobei?… Zâmbeşti
îngăduitor. Înţeleg… continui…
Cartea este un cadou de la un prieten din Timişoara.
Autoarea?... Annemarie Podlipny – Hehn... soţia pictorului
Iuliu Podlipny... Cunoscută prin lucrările ei despre pictura
din Banat, despre personalităţi remarcabile, ca Ştefan
Jäger, Franz Ferch, Nikolaus Lenau, Hildegard Krempner-
Fackner, Oskar Szuhanek, Adolf Humborg, Ferdinand
Gallas şi alţii, s-a aplecat, de data aceasta, cu atenţie
asupra vieţii ei cu pictorul Iuliu Podlipny.
Cartea existenţei lor - paralele şi comune - a scris-o, la 70
de ani, în memoria artistului, creând un tablou propriu,
personal, al locurilor de care au fost şi au rămas legaţi.
Am întalnit-o pe Annemarie de mai multe ori în timpurile
mele timişorene - lucrase la Muzeul Banatului – , fără să o
cunosc cu adevărat, ceea ce regret acum, citindu-i
rândurile.
Volumul întitulat simplu DA-SEIN (aş traduce, liber, A fi
prezent) o dezvăluie în toată sensibilitatea şi inteligenţa ei.

40
Prezenţi cu toată fiinţa lor în timpul şi topografia locului,
dând dovadă de mult curaj civic şi putere de creaţie,
rândurile despre Annemarie şi Iuliu Podlipny ne cuceresc
prin modul natural, uman de a privi societatea şi de a
reacţiona la evenimentele istorice petrecute în timpul vieţii
lor.
În preajma şi în timpul celor două războaie mondiale în
Europa ar fi fost multe ocazii de a-ţi demonstra
integritatea sufletului şi a gândirii. Câţi au făcut-o?
Iuliu Podlipny s-a dovedit a fi un rebel, un „străin”, luptând
pentru un paşaport… acasă...
Întregul aspect suprarealist al unei realităţi absurde se
găseşte în paginile biografice.
Portretul creionat dovedeşte posibilitatea de a supravieţui
cu demnitate şi în condiţii deosebit de vitrege.
Concluzia autoarei – „Am trăit timpul nostru cu maximul
de intensitate posibilă, am luptat, am suferit şi ne-am
bucurat de tot frumosul ce ne-a fost dat” – este, pe lângă
o privire în trecut, şi un impuls adresat generaţiilor
viitoare.
Ţi-am trezit interesul? Desigur, cartea ţi-o pot împrumuta,
va trebui doar să fii prezent, doar… DA-SEIN…

41
Omami – Fotografia 2

Omami – Fotografia 1

42
Amintiri timişorene
„Jiddische Mamme”

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie

posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea
frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu
o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a
copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei.
Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea.
Piaţa - cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de
activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor,
care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul
mare. Având competenţa unui internist, reuşea să
cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste 1kg.
Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe
vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene,
nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă
substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din
Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind
astfel să-şi sature familia numeroasă.
Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una
din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce
nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred
acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia
de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii,
aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu
grijă, le punea în frigider.
Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă
m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda
bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de
gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în
tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a

43
ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi
zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini,
mă ruga să-i povestesc. Despre mine, despre ceea ce
făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea
mare. Era polul unei mulţumiri adânci...
Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie
mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea.
Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte”
erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea.
Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu
fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la
Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi
aromat, de foi de dafin.
Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc
pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie
părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii
laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau
amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern,
asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre
cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de
locurile natale. La fel şi noi…
În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în
vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami –
Fotografia nr.2. Omami – Fotografia nr.1 – era doar o
feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni
unui nor abia perceput.
M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei
îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”.
Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată
prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a
momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi
primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega.

44
Până în această lună iulie, de care îţi povestesc, se
despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat,
care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi
alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care
se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara
rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul
familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau
membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră…
Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi
hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea
familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…
Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan,
corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea
în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat
însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile
aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească.
Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza
lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul
roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi
sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta
publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând
mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul
Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce
trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără
succes, cu soacra ei.
În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult
cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără,
păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp
după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din
Viena, nu mai rămăsese mult.
Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în
timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara.
Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu
frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase
45
naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat
amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă
înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin
să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les
Miserables!”
Eu o vedeam însă altfel. Mie îmi plăceau ochii ei castanii,
părul foarte des şi de un alb strălucitor. Iubeam moliciunea
corpului ei, îmbrăţişarea ei, în care mă îngropam cu totul,
simţindu-mă ocrotită, preţuită şi iubită. Fericiţi sunt acei
copii care au bunici!
Întregul adevăr al acestei declaraţii l-am înţeles abia la Cluj,
în timpul studenţiei mele. În primele săptămâni ale
studiului meu, am luat prânzul la cantina comunităţii
evreieşti. Stăteam cu toţii la masă şi povesteam, cu verva
stârnită de noile noastre trăiri. În ziua în care adevărul mă
trezise brusc la realitate, se înşirau pe masă farfuriile cu
friptură şi compot de mere. Această combinaţie culinară
îmi era bine cunoscută din bucătăria bunicii mele. Fericită,
am remarcat că acum mă simt ca la ea acasă. S-a făcut o
linişte adâncă în jurul meu. Deveniţi pe loc suspicioşi,
vecinii mei de masă mă scrutau cu neîncredere. „Cum de ai
tu bunici? Niciunul din noi nu are…”
Această întrebare îmi produce şi astăzi o durere adâncă. În
Transilvania, încă mulţi ani după război, copiii evrei nu
aveau decât foarte rar bunici. În Timişoara, avusesem
noroc. Puteam sărbători, savurând serile de Seder,
împreună cu toată familia, la părinţii mamei mele. La capul
mesei stătea bunicul, cu Kippa pe cap şi cu un Tallit (numit
de noi Tallis), ce-i înconjura umerii înguşti. Vizavi de el, era
invitatul de onoare al familiei, un membru singuratic al
comunităţii noastre din Iosefin, care – conform obiceiului –
an de an îşi petrecea Sederul cu noi.
Bunicul crescuse la Viena, într-o familie în care religia îi
impregnase educaţia. Cunoaşterea profundă a tradiţiei şi
46
religiei iudaice a îmbinat-o cu dărnicia toleranţei faţă de cei
care alegeau un alt model de viaţă.
Bunica, în schimb, se bucurase de o creştere mult mai
„lumească”, laică. Purta cu mare plăcere rochii cu un
decolteu adânc. Era conştientă de frumuseţea ei. Apariţia
ei în mijlocul familiei strict ortodoxe din Viena a fost un
moment eclatant. La prima ei vizită făcută socrilor în
cartierul Leopoldstadt al Vienei, purtase rochia din
fotografia nr.1… O mare greşeală. Au respins-o.
„Fracţiunea vieneză” a familiei a reuşit, cu ajutorul
primarului Vienei – dacă ar fi să dăm crezare legendelor ce
circulă până în zilele noastre – , să părăsească, la
izbucnirea războiului, vechiul continent, refăcându-şi viaţa
la New York. Bunica obişnuia să comenteze această
perioadă de început a vieţii ei conjugale, spunând fără să
adauge o vorbă de reproş sau supărare: „Pe vremea aceea
am fost tânără şi proastă. Am vrut să le arăt ce frumoasă
sunt…”
Avea însă o minte foarte ageră. În toate situaţiile vieţii se
orienta uşor şi repede, recunoscând imediat atât pericolul
cât şi constelaţiile favorabile. Observa oamenii atent,
cântărindu-i asemeni gâştelor pe piaţă. De cele mai multe
ori ştia pe loc cu cine are de-a face. Cu o măiestrie
remarcabilă ţinea această familie mare împreună,
pregătindu-şi copiii pentru viaţă.
Omi respecta tradiţiile religiei fără a fi de un bigotism
exagerat. Gătea kosher, de Shabat aprindea lumânările şi
chema vecinii să-i aprindă lumina. Pe cuptor fierbea încet
castronul cu Sholet. Carnea o cumpăra întotdeauna la
Shachter. Tot acolo lăsa uneori să se afume pieptul gâştei
cumpărate la piaţă. O felie subţire de piept de gâscă
afumat era o mare delicatesă şi era pusă deoparte, pentru
bunicul. Nouă, tuturor celorlalţi, care mâncam şi şuncă
„trefli”, de porc, ne explica – cu mare răbdare, dar şi cu o
47
hotărâre de nezdruncinat – că bucata era prea mică pentru
noi toţi. Ani de zile după ce bunicii mei nu mai erau printre
noi, am descoperit, din întâmplare, în cartea de bucate a
unui restaurant romantic din Strasbourg, această
bunătate. Bineînţeles că am comandat-o pe loc. Servită pe
frunzele unei salate verzi, amintea încă de aroma rară a
copilăriei…
Bucătăria evreiască cunoaşte multe bucate minunate.
Bunica făcea crap umplut sau gelatinat, gât umplut de
gâscă, ficat de gâscă prăjit cu usturoi şi boia, gâscă la
cuptor, Sholet (o iahnie de fasole cu carne de viţel) şi, de
fiecare Shabat, ouă tari, amestecate cu ceapă tăiată
mărunt, cu untură de gâscă, sare şi piper. Existau în
repertoriul bucătăriei ei şi o multitudine de supe şi fripturi,
făcute din carne de vită, viţel, gâscă, pui, care întregeau
meniul. Omami gătea repede şi plină de energie. Mă
fascina întotdeauna când învârtea, înainte de a pregăti
friptura, gâsca deasupra capului. Nu am văzut-o niciodată
obosită…nu am auzit-o niciodată plângându-se...
Nimănui nu-i făcuse vreodată rău, totuşi nu iubea oamenii.
Privirea ei scrutătoare vedea, în primul rând, slăbiciunile.
Cele trăite nu-i permiteau să privească cu încredere
relaţiile interumane. Când auzea pe cineva strănutând, se
întorcea, zâmbind, şi spunea, în germană: „Zerspring!”
(„Plesneşte!”). Râdea plină de mulţumire când i se
mulţumea pentru urare, făcându-mi fericită cu ochiul. Era
poznaşă, în felul ei.
Da, bunica avea o personalitate puternică. Era, la prima
vedere, acea cunoscătoare de oameni a cărei încredere în
sine părea de nezdruncinat. Şi totuşi… Era plină de
spaimă. Mereu o cuprindea frica, urmărindu-şi copiii şi
nepoţii. Se plimba neliniştită în faţă porţii la cea mai mică
întârziere. Nu-şi lăsase copiii să urmeze cursuri de înot. Nu-i
lăsase decât cu mari reticenţe să zboare cu avionul sau să
48
facă vreun sport. În ochii ei, pericolul plana permanent
deasupra noastră. Faptul că eu mergeam mereu să înot şi
făceam şi sport de performanţă nu o încânta prea tare.
Astăzi, înclin să dau dreptate studiilor de psihologie, care
atesteaza aceste temeri accentuate ale mamelor evreice.
Istoria a marcat sufletul multor„Jiddische Mamme”.
Aşa se explică poate orientarea copiilor ei spre muzică.
Trei din cei cinci copii erau foarte talentaţi, doi dintre ei
studiind Belcanto, în timp ce al treilea cânta la pian, fiind şi
baterist într-o formaţie de jazz. Şi totuşi… acasă la bunicii
mei nu se asculta muzică. Nici flori nu erau niciodată în
vazele din locuinţă. „Florile îmi amintesc de
înmormântări…”, îmi spunea, în timp ce ochii ei iscoditori
râdeau, aşteptându-mi protestele.
O altă temă dezbătută mereu între noi erau superstiţiile.
Cotidianul ei era deseori influenţat de ele. Îmi amintesc ce
nenorocită s-a simţit când i-am povestit visul meu
parfumat de florile oraşului San Rem0… În acelaşi timp era
conştientă de iraţionalitate acestor temeri. Îngrijorarea ei
era însă mult prea accentuată pentru a accepta argumente
logice.
Bunica mi-a fost un fel de clopot plin de căldură. Deseori
i-am căutat apropierea. Lângă ea, în toate acele zile pline
de mişcare, du-te-vino şi tensiune, îmi satisfăceam foamea
de linişte şi „Barhesz” uns cu untură de gâscă şi inele
uriaşe de ceapă.
În seara Shabatului, stăteam tăcută la masă, privindu-i
mâinile, ce se roteau, întâi, pline de dăruire, deasupra
lumânărilor aprinse, pentru ca, apoi, acoperindu-i faţa, să
primească în căuşul lor murmurul rugăciunilor. Îi ascultam -
pătrunsă de solemnitatea momentului - glasul molcom,
fără să-mi dau seama că, în mod inconştient, mă
îmbăiasem tocmai în tradiţia iudaică…

49
Bis 120, Barbu Fundoianu!
Doreşti un ceai? Văd că te-a pătruns umezeala. Toamna
târzie este deseori neprietenoasă. Am putea să ne facem
un grog şi să ciocnim astăzi în amintirea lui Fondane. Nu te
mira. Tocmai acum am citit, că la 15 noiembrie 1898 s-a
născut la Iaşi poetul şi criticul literar evreu-român-francez
Benjamin Wechsler, cunoscut sub pseudonimele Benjamin
Fondane si Barbu Fundoianu.
Zilele trecute, Eugen Dorcescu mi-a atras atenţia - prin
studiul său Metafora în poezia lui B. Fundoianu - asupra
acestui poet cu un destin atât de dramatic. De atunci
răsfoiesc vasta literatură despre această personalitate
tragică în internet.
Încerc să pătrund în tradiţia hasidică în care a crescut…
Încerc să înţeleg copilul de 8 ani care scria deja poezii…
Încerc să-i trăiesc simţirile în timpul exmatriculării sale,
motivate de originea sa etnică, de la Facultatea de Drept a
Universităţii din Iaşi. Exmatricularea a avut loc cu mult
înaintea celui de-al doilea război mondial…
Îi urmăresc drumul în timpul celui de-al doilea război
mondial, în anul 1940 fiind încorporat în armata franceză.
Ma bucur cu el, citind că reuşise să evadeze din
prizonierat… şi sufăr, văzând că nu a reuşit să
supravieţuiască apocalipsei…
BIS 120, Barbu Fundoianu!
Nu, această vârstă nu i-a fost dăruită. Istoria Europei nu i-a
permis să atingă nici vârsta de 50 de ani.
Au trecut peste 100 ani de la naşterea lui, timp în care
valurile ameninţătoare ale antisemitismului au crescut,
asemeni unui Tsunami, sau au scăzut la nivelul oceanelor
bătute de furtuni. Liniştea unui lac sub mângâierea unui
cer însorit nu au cunoscut-o niciodată.
50
Barbu Fundoianu… nu, Benjamin Wechsler a fost ucis, în
camera de gazare, la Auschwitz- Birkenau în octombrie
1944, fiind capturat, în timpul unei reveniri în zona ocupată
a Franţei. Toamna, când „sufletul… moare/ În aiurări de
spaimă şi cânturi funerare”, să-i păstrăm, citindu-i poezia,
un moment de reculegere…

Augur de toamnă
de Barbu Fundoianu

Afară suflă vântul şi ploaia bate-n geamuri,

Şi nori sporesc pe boltă ca zdrenţuite flamuri,
Mor macii-n în lac de sânge pe margini de răzoare,
Şi plânge firav cimbrul şi gingaşa cicoare,
Sălbatica răsură aprinsă-n crâng ca focul
Pe vânt împrăştiată îşi plânge dus norocul
Şi freamătă pădurea şi geme-n plâns porumbul,
Şi plâng şi norii negri, şi cerul cum e plumbul,
Şi plânge apa-n vaduri; şi sufletul meu moare
În aiurări de spaimă şi-n cânturi funerare...

51
52
Cântecul toamnei
Păsările au răsturnat, în zorii zilei unui septembrie însorit,
cu aripile lor întinse în graba de a mângâia cerul, găleţile
pline de culori ale înălţimilor. Curcubeul se întinse, în toată
măreţia lui, deasupra vârfurilor ce se înălţau înaintea
noastră. Începuse deja, încet, încet, să se topească.
Picurând deasupra pădurii, se regăsea în coroana arborilor.
Cuprinşi de un tremur uşor, făcusem primii paşi pe poteca
şerpuită. Mână în mână, păşind alături, cu şoldurile lipite,
în dansul vântului ce ne aducea şuşotitul frunzelor pictate
pe boltă, deasupra noastră, salutasem sosirea ceţei ce ne
luase în primire. La început dispăruse orizontul… Lăptos,
într-o unduire uşoară, norul se târâse până la noi. Ne
transformasem în îngeri vătuiţi, lipsiţi de aripi, pierduţi pe
vălătucii aerieni.
Eram parte a visului unic, trăit doar o singură dată. Ne
dăruisem feeriei… Respiram aroma gliei umede, rătăcind
în peisajul infinit, pe o singură cărare, aflată sub egida
efemerului. Căutasem răspântiile, urcuşurile, pantele line
sau abrupte. Sperasem să ne putem găsi, rămânând
alături, ascunzişuri ocrotitoare, să prelungim pauzele,
oprind clipa, reţinând-o… Tristă îmi pare acum trecătoarea
dintre trecut şi viitor, strada inundată de negura
prezentului, cu neţărmuritele lui întortocheri şi colţişoare,
ce ne transmit iluzia unui drum lung, în cazul în care reuşim
să renunţăm la cugetări şi calcule precise.
Ceaţa se rărise… Peisajul scăldat în lumină dezvăluise
urmele noastre, păstrate în praf. Paşii noştri dansau,
înălţându-se cu uşurinţa îmbietoare a fluturilor…

53
Din nou noiembrie…
Te invit, de data aceasta, să vii cu mine într-o mică şi veche
cofetărie din centrul oraşului Mainz. Ne aflăm în piaţa
catedralei ridicate în stil romanic.
Acest mic café există din 1792. Ce-ţi alegi? Lista
specialităţilor de cafea şi de ceai este lungă. Eu am să-mi
comand o cafea Mozart. Nu zâmbi, ştiu că este un
Espresso cu 2cl Cointreau, dar, în această lună întunecoasă
şi umedă, o să împrăştie frigul… Dacă ai ştii cât mă bucură
prezenţa ta!
Noiembrie mă copleşeşte. Nu, nu din cauza vremii… În
ţinuturile acestea, unde ploaia este la ea acasă, ţi se spune
mereu, dacă ţi-e frig, că nu vremea este proastă, ci tu te-ai
îmbrăcat inadecvat.
S-au întâmplat atâtea lucruri groaznice în luna noiembrie…
Între 9 şi 13 noiembrie 1938, au fost omorâţi peste 400 de
evrei, aici, în Germania. „Noaptea de cristal”… bezna care
a născut flăcările şi a înjunghiat lumina, cu cioburile
ascuţite, tăioase, ale morţii…
Noiembrie 2013… Au trecut 75 de ani… Ne amintim,
comemorăm şi sperăm că aceste atrocităţi nu se vor
repeta. La Frankfurt, printre altele, va avea loc un concert
la 9 noiembrie. Compoziţiile lui Adorno, Mendelssohn
Bartholdy, Cahn, Gershwin, Rouven Hoffmann şi
Schönberg vor răsuna în sala mică a conservatorului.
Alegerea compozitorilor din program nu a fost făcută
întâmplător.
Ştiai că Adorno (Theodor Ludwig Wiesengrund) s-a născut
la Frankfurt am Main, reuşind, în anul 1938, să se refugieze
în SUA împreună cu soţia sa? Tatăl său, evreu de origine, se
convertise la protestantism, pentru a se putea căsători cu
viitoarea lui soţie, o cântăreaţă catolică, de origine italiană.
54
Adorno, botezat catolic, s-a convertit la evanghelism,
redescoperindu-şi rădăcinile iudaice mult mai târziu, ca
urmare a holocaustului şi sub influenţa prietenului sau,
Gershom (Gerhard) Sholem, născut la Berlin. S-ar putea să
te intereseze că Adorno este unul dintre muzicienii care, în
compoziţiile lor, lasă să se întrevadă tehnica dodecafonică
(Zwölftonaltechnik) a lui Arnold Schönberg din „A doua
şcoală vieneză”. Dacă doreşti, îl putem asculta acum
împreună.
Alfred Cahn s-a născut, în 1922, în Speyer, de unde a reuşit
să treacă în Olanda, în anul 1939. Acolo a fost, însă,
capturat şi deportat în Munţii Pirinei. În lagărul Gurs, a
organizat corul de copii, compunând şi cântecul Wir sind
ganz junge Bäumchen (Suntem vlăstare tinere). Muzica l-a
ajutat să supravieţuiască, trăind apoi în Statele Unite, ca
muzician. Abia în anul 2000 a răspuns invitaţiei oraşului
Speyer. La sosire, a fost întâmpinat de un cor de copii, care
a cântat acest cântec.
Cahn a mai revenit de atunci la Speyer, făcând şi un CD cu
muzică de cor. Anii aceia, aşa de scurţi în istoria Germaniei,
a Europei, au lăsat urme de cenuşă şi sânge. Dar pasărea
Phönix a renăscut din cenuşa ei…
Vino cu mine câţiva paşi… Doresc să-ţi arăt ceva… Vom
merge împreună până în fosta piaţă Hindenburg. Astăzi
poartă numele de Piaţa Sinagogii. Mă bucură această
schimbare de nume. Fiind preşedinte al Germaniei în
timpul Republicii de la Weimar, Hindenburg a facilitat – se
pare că nici nu a avut o altă posibilitate – venirea la putere
a lui Hitler, alegându-l cancelar în anul 1933...
Vino, vino… câţiva paşi încă, prin aceste străzi liniştite, dar
centrale. Aici mai vezi, uneori, câte o clădire în Jugendstil.
S-au păstrat doar unele intacte, după bombardamentele
repetate dintre anii 1942 şi 1945.

55
Uite-o! Ce spui? Nu este surprinzătoare noua sinagogă a
oraşului Mainz?
Construcţia este cu totul şi cu totul deosebită. A fost
ridicată în locul sinagogii centrale vechi, construită între
anii 1911şi1912, pentru a fi, scurt timp după aceea – în
„Noaptea de cristal”, la 9 noiembrie 1938 – , incendiată. Se
mai văd coloanele din vechea construcţie. Arhitectul din
Köln, Manuel Herz, a câştigat, cu acest proiect, concursul
la care au participat mulţi specialişti de renume.
Concepţia lui, de a crea o sinagogă după formă cuvântului
Kedushah (‫)קדושה‬, a convins comisia. Celor cinci litere le
corespunde câte o parte a clădirii, în care se desfăşoară
activităţi ale comunităţii, învăţământ pentru copii şi cursuri
pentru adulţi. Biblioteca, bucătăria kasher, grădiniţa,
birourile, clubul, serviciile sociale sunt, toate, încadrate în
sinagogă. Acoperişul, în formă unui Shofar, este orientat
spre est, spre Ierusalim. Prin fereastra de de-asupra
noastră, intră lumina cerului…
Inaugurată la 3 septembrie 2010, sinagoga se deschide ca o
carte, pentru cei ce doresc să păşească în interiorul ei.
Cuvântul ne-a fost dăruit… Păşim într-un cuvânt…
Cuvântul ne aparţine… Noi suntem cuvântul… Pereţii
auriţi, băncile de lemn sunt litere, fragmente de rugăciuni
ne întâmpină. Deasupra Menorei, deasupra dulapului Torei
se găseşte textul Cântării cântărilor… cuvântul iubirii… al
vieţii… al speranţei… al renaşterii…
Am putea să ne despărţim acum, în acest spaţiu destinat
întâlnirilor din faţă sinagogii... Aici, în acest loc, am primit,
tot acum, în noiembrie, un cadou tulburător : CARTEA
NEAGRĂ - FAPTE ŞI DOCUMENTE / Suferinţele evreilor din
România 1940 - 1944 a lui Matatias Carp, editată în 1946...
Fiecare rând din ea doare...

56
Vino, îmi doresc încă o „Cafea Mozart”, mai ales că Mozart
îmi aminteşte mereu de Salzburg... M-a sunat ieri de acolo
micul meu prieten, care a învins autismul. Îţi aminteşti de
el? Deşi Corul Teatrului şi al Festivalului din Salzburg nu mai
ia copii, după ce l-au ascultat cântând cântecul „nostru”,
l-au primit imediat.
În urechi îmi sună vocea lui plină de aşteptare:
„Poţi veni în 18 august 2014 la Festival? Aş dori să mă
auzi...”
Noiembrie... Noiembrie... Noiembrie…
Ce amalgam de amintiri şi sentimente!...

57
58
Timişoara mea
– Grădinile mor şi ele uneori –

Se spune că toamna Timişoara este deosebit de frumoasă.

Aş dori să mă plimb cu tine odată prin ea, lăsând aurul
frunzelor să binecuvânteze clipa noastră comună. După o
vară fierbinte şi uscată, coroanele copacilor îşi însuşesc
culorile curcubeului. De-a lungul râului poţi să traversezi
ceasuri întregi parcurile, începându-ţi plimbarea în Iosefin
şi terminând-o în Fabric. Ele îţi vor dărui un refugiu,
ocrotindu-te de gălăgia şi praful străzii.
Şi grădina casei noastre mă ocrotea, oferindu-mi, în
toamnă, şi fructele mult dorite. Nucul bătea, la cea mai
mică adiere, la fereastra mea, aflată la etajului întâi al
clădirii. Trebuia doar să-mi întind mâna, pentru a elibera
aceste mici minuni din coaja lor verde şi zemoasă.
Degetele îmi rămâneau colorate zile întregi, amintindu-mi
de savoarea trăită.
Vraja mare era însă răspândită de părul ascuns în colţul cel
mai îndepărtat al grădinii. Înconjurat de tufişurile de mure,
se înălţa, şi la sfârşitul verii deseori, spre un cer de un
albastru strălucitor. Departe, mult prea departe pentru
mine, sus de tot, se legănau perele uriaşe, zemoase şi aurii.
Mă simţeam la picioarele copacului minusculă şi plină de
admiraţie. Ca un drumeţ ajuns în faţa unei catedrale. Uniţi
prin proporţiile neglijabile ale dimensiunii noastre, mă
contopeam cu furnicile de la rădăcina acestui templu.
Ore întregi zgârâiam, în pământul uscat de arşiţa soarelui,
drumuri, făceam poduri din crenguţe şi fire de pai, ridicam
obstacole, fiind mereu uimită de soluţiile rapide găsite prin
metoda „choose and find”. Nu aveam de unde bănui că, în

59
acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu
bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor exproprieri, îşi
pierduse încrederea în această lume.
Prima dată ne-a fost luată casa în urma Decretului-lege
promulgat la 8 august 1940 de regimul Antonescu, decret
consacrat noului statut juridic al evreilor din România.
În timpul războiului, părinţii mei au fost daţi afară din
proprietatea lor şi au fost mutaţi undeva într-o periferie a
Timişoarei, locuind în acei ani într-o fostă cocină de porci.
Mama mea a refuzat o viaţă întreagă să vorbească despre
aceasta. Ruşinea este un sentiment ce ne face să suferim
timp îndelungat şi după ce motivele ce au declanşat-o au
încetat să existe. O singură dată mi-a amintit, doar fugitiv,
că după război s-a reîntâlnit cu proprietarul casei cu pricina
pe stradă. L-a luat în curte arătându-i căminul ei. Aceasta a
fost mica ei răzbunare pentru umilinţele trăite.
Tatăl meu a fost obligat între anii 1940 şi 1944 să depună
muncă forţată în diferite locuri din ţară. Proprietarul unui
magazin de muzică - aflând că tata va fi dus la muncă
forţată - i-a dăruit o chitară. Pe drum, stând pe platforma
din spate a trenului, a pierdut-o. Cel puţin aşa mi-a povestit
el. Cred, însă, că realitatea a cerut-o, ca tribut.
Fotografiile rămase în albumul familiei sunt mărturii din
Pâncota (1942), Lipova (1943) şi Sanoviţa-Lucareţ (1944).
Nu posed fotografii făcute în tabăra de muncă din Oltenia
sau din timpul muncilor efectuate în Timişoara. Din
puţinele lui relatări ştiu, însă, că unii săteni din Lucareţ
veneau la gardul taberei, aducând mâncare. Învăţătorul îi
ţinea la curent cu ştirile. Tot el a fost acela care, ascultând
în august 1944 radioul, a venit la ei în fugă, strigând:
„Sunteţi liberi! Sunteţi liberi!”

60
Nu pot să cred! Uită-te şi tu! Două pagini îngălbenite de
timp, găsite ieri de mine în timp ce răsfoiam hârtiile tatălui
meu. El s-a retras în anul 2009, cu zâmbetul blând, cu
sufletul plin de iubire. Nu a cunoscut ura şi nu a dorit să mi-
o inoculeze. M-a ferit de ororile războiului trăit de el, de
familia noastră, de cea a prietenilor... Mi-a povestit, cu
greu, şi doar după ce-l agasam cu întrebări, mici crâmpeie
de lumină, de situaţii suprarealiste, pe care el şi tovarăşii lui
le trecuseră cu bine, în vremurile în care cuvântul „bine”
însemna, de multe ori, încă o zi supravieţuită.
Acum însă hârtiile îmi dezvăluie amănunte, detalii, cu
precizia cercetătorului istoric. Michael Berger şi Alfred
Rohrlich au scris, în cadrul proiectului „Juden und Militär
în Deutschland”, organizat de Deutsch-israelische
Gesellschaft e.V. (Asociaţia germano-israeliană), un studiu,
întitulat: Shoah (Holocaust) Entrechtet - Verfolgt -
Ermordet, în lucrarea Jüdische Frontsoldaten des Ersten
Weltkrieges in der Shoah. Traducerea titlului ar fi: Shoah
(Holocaust). Privaţi de drepturi – Urmăriţi – Ucişi.
Tatăl meu a fost membru activ al acestei Asociaţii, din
primul moment al sosirii noastre la Mainz, în Rheinland-
Pfalz. Paginile – o scrisoare adresată, la 28 septembrie
1999, lui, şi celor 6 persoane intervievate asemeni lui –
conţin descrierea exactă a taberelor de muncă obligatorie,
activitatea ce trebuia depusă şi uneori numele unui
comandant sadic, precum Nicolaescu din Pâncota, sau al
unor ofiţeri din Lipova, care şi-au păstrat umanitatea,
avocatul Dancu din Braşov şi ofiţerul Octavian Grecu.
Îţi înţeleg curiozitatea. Voi traduce acum doar pasajul în
care este descrisă Pâncota şi alte tabere de muncă din
judeţul Arad. Tatăl meu a cioplit dintr-o piatră o mică
cărticică. Vezi? Îţi încape în căuşul palmei. A scris „Pâncota
1942” pe ea şi în fiecare an a reînnoit inscripţia, temându-

61
se că într-o zi, asemeni unei memorii neîngrijite, s-ar putea
toci şi dispărea…

„Aprilie 1942 – Ianuarie 1943

Tabăra de muncă din Pâncota, Şiria, Mâsca, Ghioroc,
Kovasinz (în judeţul Arad):
Canalul mare de irigaţie (de aproximativ 45-50 km
lungime) trebuia adâncit prin excavarea a 60-90 cm de
nămol, fiind apoi săpat mai adânc. (Nămolul era plin de
lipitori şi resturi sparte, ascuţite ale cochiliilor de scoici de
apă dulce). Canalul (construit încă înaintea primului război
mondial) era probabil un element din complexul de
apărare împotriva tancurilor şi a altor vehicule de luptă.
Munca era depusă sub comandă şi observaţie militară.
Eram păziţi de soldaţi cu baioneta pregătită şi sub
comanda ofiţerilor. Erau mulţi ofiţeri de rezervă sub
comanda unui ofiţer activ, de profesie (un sadic, un neom,
numit Nicolaescu). Desigur, loviturile, brutalitatea, erau la
ordinea zilei”.
Scuză-mă… nu am puterea de a-ţi traduce mai departe…

Intermezzo – Dragostea în furtuna războiului

Aceşti ani nu au fost, în mod sigur, „ani buni” pentru
omenire, pentru Europa. Anul 1943 l-a găsit pe tatăl meu în
tabăra de muncă. Singura fotografie existentă din acel an îl
arată în mijlocul celorlalţi tovarăşi de soartă. Bărbaţi tineri
în timpul unei pauze de lucru. Mă întreb, deşi nici nu
doresc să aflu, cine a făcut această fotografie... În mâinile
cui a fost aparatul? Ţinuseră cu puţin înainte o armă?
Este doar un petic de hârtie fotografică îngălbenită, ce
trecuse prin multe... Încape şi ea în palma mea. O arde,

62
arzându-mi şi sufletul... Ochii celor imortalizaţi în ea mă
urmăresc. Aud vocile din depărtare, apropiindu-se... De ce?
De ce?
O întorc încet. Pe verso sunt scrise cuvintele:

Detaşamentul 115 4.VIII.1943,

Lipova Scumpei mele Rozsi.

Feri
Găsesc încă o fotografie întunecată. O silueta se lasă mai
mult bănuită decât văzută. Citesc:

Sufletul meu,
Nu ştiu dacă mă vezi, dar, în mod indiscutabil, sunt eu.

26.IX.1942
Galşa

O poveste de dragoste în furtuna războiului. Scenariul este

suprarealist şi dramatic: Ea pleacă la drum spre dragostea
ei, la Galşa se opreşte.
El se găseşte doar câţiva kilometri mai departe, în tabăra
de muncă, la Pâncota.
Şi apoi - că într-o minune - el este citat la Timişoara, la
tribunal, ca martor. Tinerii au trei zile la dispoziţie. Vor să
se căsătorescă. Repede, pentru a fi transportaţi împreună
în lagărul de concentrare, în caz că… În sinagoga din
Iosefin nu sunt mulţi prieteni în această zi de septembrie a
anului 1943. Nunta este modestă, dar proaspeţii căsătoriţi
îşi pot permite o cameră la hotelul din apropierea gării. A
63
doua zi, trenul va duce tânărul soţ înapoi în tabăra de
muncă.
Reîntors la sfârşitul războiului de la munca forţată, tatăl
meu a continuat să-şi îngrijească curtea şi grădina.
Profitând de cunoştintele acumulate în vastele sere ale
grădinarului de pe parcela casei familiale din Bulevardul 6
Martie nr.45 – casă care, la rândul ei, a fost de trei ori
naţionalizată, prima dată în 1941 de către regimul fascist,
apoi în 1948 de comunişti şi, a treia oară, de curând, când,
în urma unor manipulări şi interpretări de lege, ca efect al
neînştiinţării avocatei angajate în acest scop de noi, dar
nici a noastră, asupra proceselor purtate, dosarul a fost, în
anul 2004, perimat, imobilul fiind achiziţionat de persoane
cu relaţii în mod vizibil mai bune decât ale noastre –,
transformase, cu elan şi pasiune, terenul casei de pe strada
Fröbel nr.13 într-o grădină parfumată, plină de fructe
aromate.
Deasupra porţii înfloreau trandafirii şi gliciniile, numite de
noi salcâm albastru. Şirul de brazi ne despărţea de casa
alăturată. Cireşul, flancat de bujori albi şi roşii, îşi purta cu
mândrie fructele. Într-un colţ modest îşi răspândea iasomia
parfumul, şoptind poveştile tainice ale verii zmeurei
alăturate.
Fundalul acestui tablou, presărat cu tufişurile ornamentale
mereu verzi de buxus - printre care se ridicau trandafiri de
toate culorile - , era dominat de umbra nucului uriaş, care
îşi legăna crengile cu mult deasupra clădirii, întinzându-se
deasupra curţii vecine. Liliecii albi şi violeţi marcau
începutul grădinii aflate în spatele curţii. Printre cărămizile
drumului, ce ducea spre scările teraselor, îşi arătau capul
fragilele „flori de piatră”, în toate culorile. Smochinul se
înrădăcinase deja, fiind adoptat de tufişurile de trandafiri
ce-l înconjurau.

64
Naţionalizarea casei de către comunişti a urmat la câţiva
ani după terminarea războiului. Muncitorii au demontat, la
etatizare, caloriferele şi una din toaletele englezeşti de
porţelan, luând totul cu ei.
Încăperile bunicii, aflate în partea din faţă a casei, având
ferestrele spre stradă şi intrarea, în stil francez, pe terasa
mare, acoperită cu viţă de vie, a fost împărţită în trei
apartamente, cu tot confortul.
Bunica a fost repartizată în fosta spălătorie a casei, aflată
la subsol, devenindu-i acum un cămin cu două camere,
bucătărie şi o toaletă fără baie. Casă noastră familială,
alcătuită din două unităţi de sine stătătoare, încăpătoare,
fiecare având terasa ei, s-a transformat, astfel, într-un
imobil cu patru locuinţe confortabile şi două sălaşe fără
baie.
Nu toate casele de pe strada Fröbel au avut soarta casei
noastre. Clădirea vecină nouă era a unui fost simpatizant al
fasciştilor. Se povestea că, auzind de sosirea comisiei de
naţionalizare, proprietarul ei fugise de acasă.
Imobilul lui, compus dintr-o sumă de locuinţe micuţe, fără
instalaţii sanitare, nu a fost naţionalizat. Noi, copiii celor
două curţi învecinate, obişnuiam să enervăm, cu şotiile
noastre nevinovate, dar zgomotoase, proprietarul, care
ieşea, ţipând şi ameninţându-ne, din casă, ori de câte ori
lăsam capacul de tablă al pivniţei să se izbească cu putere
de pardoseala de piatră a curţii. Era o mare bucurie, cu
rădăcini istorice, de care, însă, pe vremea aceea, nu eram
conştientă.
Da, bunica îşi pierduse încrederea în această lume... Într-un
moment de disperare, îşi îngropase, în ultimul ei an de
viaţă, odată cu o casetă de bijuterii ce-i erau dragi, şi
sufletul.

65
De unde era să prevăd că, în deceniile următoare, şi părul
va fi condamnat la moarte? Cândva, pe la sfârşitul anilor
`70 ai secolului al XX-lea, au apărut în grădina noastră
detaşamente de deţinuţi, au nivelat-o, făcând-o una cu
pământul, găsind şi bijuteriile pe care le-au confiscat în
mare tăcere.
În oraş începuse să circule zvonul casetei dezgropate, iar
părinţii mei s-au temut să o revendice, după anii cumpliţi în
care orice posedare a aurului se pedepsea cu închisoarea.
Vecinul nostru a avut mult de suferit din cauza aceasta.
Deasupra rădăcinilor cireşilor, nucului, părului –
sufocându-le – au fost ridicate blocuri paralelipipedice,
care alcătuiesc şi astăzi o stradă ce se întinde, în
prelungirea curţii, pe urmele lăsate de copilăria mea în
mormântul grădinii noastre.
Mă întreb uneori – imaginându-mi tablourile splendide de
odinioară – ce ar fi, dacă, într-o zi, prin fisurile asfaltului vor
răzbi, din nou, la suprafaţă, toţi acei copaci, cu umbra lor
ocrotitoare...

66
Pâncota - 1942

67
68
Foaia de circulaţie
Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Recunosc, aş
prefera să fie ameţeala născută de apropierea ta, decât
sfârşeala provocată de suflul unui vânt dogoritor, sosit, în
ţinuturile oceanice, tocmai din adâncul Saharei. Cel puţin
pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la
mine...
Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei.
Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este
problema ce o am.
În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă
urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din
Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe
vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei
săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în
rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega.
Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi
ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în
stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.
Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până
peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la
care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe
zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori
prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori,
porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist
pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu
– cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia
farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi
periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist.
Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii '50, să
posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie
interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse
cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în
69
care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub
conducerea lui – , un automobil Rover. Probabil avusese
un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi
putut să conducă!
Tatălui meu îi aparţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă
sau... altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul
posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album
cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi
negru… culorile timpului... În septembrie 1944, tatăl meu
era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai
târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o
îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani... Sportiv, tânăr, mi-l
imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca
şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani… Tot
răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc
lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze
amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici,
uscate de vreme şi de lipsa memoriei.
Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În
anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta.
Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină
erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de
înţeles.
Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină
după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost
niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul
meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în
vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează,
lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă
trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru
bicicletă…
Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar
mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise?
Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie
70
pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21
iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă
o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A
descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil
ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost
limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns
şi la această întrebare.
Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se
dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca
„N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care
mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis
fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte
de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari,
toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost
mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice.
Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice
domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? Die Gedanken sind
frei ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea...
Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul
Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi
1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al
tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după
aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în
prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm
pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză...
Link
Da, în două săptămâni, va sosi vacanţa. Toate drumurile
îmi stau deschise şi foile de circulaţie mi le pot scrie astăzi
singură… Oare în ce direcţie voi porni?

71
72
O fereastră îngustă de timp
Ascult amuzată ştirile din regiune... Prima zi de şcoală,
după vacanţa de Paşti, a atras şi o familie de raţe în curtea
unui liceu de lângă Fulda. Salvate de poliţia alarmată dis-
de-dimineaţă, răţuştele au fost depuse, sub ochii vigilenţi
ai populaţiei adunate, într-un lac din apropiere.
Acuma răsună ştirea în emisiunea locală şi noi, toţi
ascultătorii din Hessen, suntem mândri de rezultatul
acţiunii. Îmi amintesc, spontan, că, în urmă cu câţiva ani,
un cuplu de berze şi-a făcut cuibul pe vârful unei fântâni
arteziene în Mainz. S-a hotărât, pe loc, oprirea apei, până
ce puii nu şi-au putut lua singuri zborul. Da, ne ocupăm
mult de păsările noastre... le iubim... fiecare dintre noi îşi
are păsărica lui. Cu acest gând, pe care ţi-l destăinuiesc,
privesc prin fereastră cum, între timp, încet, încet, aproape
pe neobservate, s-a lăsat seara, închizând, încă o dată,
cortina asupra evenimentelor unei zile agitate.
Da, vacanţa s-a terminat… Cele două săptămâni libere s-au
derulat într-un ritm încetinit. Fără ceas şi fără un program
dinainte stabilit, m-am lăsat dusă de vraja fiecărei zile în
parte. În mod abia simţit, timpul s-a dilatat, secundele
devenind palpabile, minutele lungi, zilele terminându-se
atunci când pleoapele îmi cădeau, pierzându-se într-un
zâmbet de oboseală plăcută.
Am trăit senzaţia timpului intact al copilăriei, aşa cum o
descrie Carlo Levi, în cartea sa L'Orologio. Ce cadou
nepreţuit poate fi o zi fără bariere intercalate de mulţimea
de datorii şi obişnuinţe pe care le avem. Interminabile
dimineţi, petrecute într-un négligé şifonat de îmbrăţişările
nopţii, plimbări lente, lipsite de un scop explicit,
conversaţii lângă ceşcuţe aburinde...

73
Paşii m-au dus, printre magnolii şi tufişuri de liliac înflorit,
în faţa intrării Vilei Opel, o clădire a cărei arhitectură
reflectă spiritul eclectismului, fiind un amalgam de stiluri,
născute în anii în care istorismul domina. Elementele de
clasicism şi Jugendstil amintesc de începuturile fabricii
iniţiate de Adam Opel, în acest oraş de pe malul râului
Main. Producând, la început - inspirat de experienţa făcută
la Paris – , maşini de cusut, s-a lăsat, curând, convins de fiii
săi să fabrice biciclete şi, apoi, până în zilele noastre,
automobile.
Astăzi, vila găzduieşte, pe o suprafaţă de 430 m2, expoziţii
temporare, deosebit de interesante. Titlul expoziţiei
actuale mă atrage: Peisaje în decolteu - Fereastra ca
element şi metaforă. Peisaj în decolteu... La ce te gândeşti
acum? Îţi văd zâmbetul în ochi şi în colţul gurii, dar, de data
aceasta, te-ai lăsat păcălit de imaginea creată de un cuvânt
ademenitor. În sălile vilei, atârnă, într-un aranjament care
le avantajează, imagini ce-mi povestesc. Cei nouă artişti
fotografi contemporani, originari din Berlin, Michigan,
Finlanda, Sibiu, şi-au expus proiectele legate de un obiect
aproape filozofic: fereastra...
Aşază-te, dacă doreşti, în acest tramvai din Berlin cu mine.
Îmi place să comentez lucrările în prezenţa ta. Să te ascult
relatându-mi ideile tale. Zgârieturile de pe geamul prin
care privim, în timp ce faţa mea îţi atinge umărul, sunt
focusate cu obiectivul aparatului de fotografiat. În spatele
lor, ghiceşti strada, pe care pedalează un biciclist... şi uite,
ceva mai departe, se întrevăd două corpuri îmbrăţişate.
Noaptea s-a lăsat în Berlin şi luminile formează arabescuri,
în timp ce tramvaiul ne duce tot mai departe, printr-o lume
bănuită doar, în care, singure, liniile, gravate într-un
moment de ură împotriva suprafeţei lucioase, domină
prezentul.

74
Paşim atenţi… Cioburi albe, lăptoase, culcate pe parchet,
par a lăsa să pătrundă lumina, strecurată prin ferestre
orientale, în timp ce pendantul lor negru ne sugerează
umbrele seraiului. Nu rezist tentaţiei şi mă strecor, prin
„cortina de sticlă“, printre lamele translucide, cu
deschideri înalte, ce atârnă, pendulând, din tavan, demne
de palatul sultanului, în care Şeherezada îşi salvează zilele,
povestind noaptea...
Orientul ne întâmpină şi în sala următoare. Artista,
originară din Sibiu, a fotografiat, în Berlin, portrete de
bărbaţi, aflaţi în cafenele turceşti şi arabe, în care femeile
nu au acces. I-a rugat să se apropie de geamul mat şi să se
lase fotografiaţi de pe stradă. Mulţi i-au îndeplinit dorinţa.
Ascunşi de privirile indiscrete, apar pe peliculă înveliţi
într-un voal semitransparent... O lume cu o perspectivă
nouă, fascinantă. Viaţa în încăperi închise, care posedă
doar o mica deschidere spre lume...
Camera obscură ne aşteaptă... Dar ce vrajă poate dezlănţui
imaginea făcută în interiorul ei! Fotografa finlandeză este
o maestră a imaginilor suprapuse. O femeie blondă,
strălucitoare, ne priveşte din patul ei. Este ornată cu jocul
crengilor, ce se strecoară prin orificiul minuscul, care le
întoarce cu capul în jos. La fel ca şi tabloul picioarelor
îmbrăcate în ciorapi albi şi trandafiri roşii. Totul pare a fi
integrat dansului copacilor în vânt.
Ferestre... ferestre... ferestre... Ferestre din Italia, din
Berlin, din Suedia, din Finlanda şi chiar din Ardeal...
Portrete făcute străinilor, rugaţi să stea nemişcaţi, la o
anumită oră, în faţa geamului luminat al locuinţei lor,
pozând, în haine de casă, unei fotografe japoneze.
Scrisoarea pe care le-a aruncat-o în cutia poştală o putem
citi împreună.

75
„Dragă străine,
Sunt o artistă ce lucrează la un proiect de fotografie, la care
participă oameni pe care nu îi cunosc... Aş vrea să te
fotografiez, aşa cum stai, seara, în odaia ta dinspre stradă.”
Mă gândesc acum la mulţimea de ferestre prin care m-am
uitat în viaţa mea... În geamul camerei mele bătea – odată
cu sosirea verii fierbinţi – nucul, cu ramurile lui bogate în
frunze şi nuci verzi. Privirea mea rătăcea deasupra
trandafirilor şi a cireşelor aromate din curte. Îmi plăcea să-
mi arunc privirile prin ferestrele luminate, în timpul
plimbărilor pe străzi tăcute, la lăsarea serii. Tablouri, furate
parcă din traista marilor maeştri, dezvăluiau scene de
viaţă, interioare din care absorbeam liniştea unei cărţi
uitate deschisă pe masă, frumuseţea unui candelabru,
bucuria unei familii aflate la cină...
Nu mi-au plăcut niciodată perdelele şi mare mi-a fost
bucuria să descopăr lipsa lor în Olanda. S-ar putea să fii şi
tu convins că această tradiţie se datorează impozitului
introdus asupra lor. Statele au fost întotdeauna foarte
creative când necesitau bani. Împăratul Wilhelm, de
exemplu, a introdus, la data de 1 iulie 1902, în Germania,
impozitul pe vin spumant – taxă care există şi astăzi –,
pentru a finanţa flota de război.
În multe ţări se plătea un impozit pe numărul de ferestre.
În Anglia au fost, din această cauză, multe dintre ele zidite.
Între anii 1821 şi 1896, existase în Olanda un impozit pe
personalul avut, pe numărul de cai deţinuţi, pe toate
construcţiile ce alcătuiau proprietatea şi mobilele aflate în
casă. Valoarea imobilului depindea de numărul ferestrelor.
Funcţionarii însărcinaţi cu strângerea banilor treceau pe
stradă şi le numărau. Un document, în care să fie amintit,
în mod explicit, un impozit pe perdele, nu a fost încă găsit.
Lipsa lor pare să fie o urmare a calvinismului.

76
Transparenţa ferestrelor este o chemare: „Trecătorule,
uită-te în camera de zi! Nu avem nimic de ascuns !“ Nu
trebuie să fii un artist fotograf, nu trebuie să scrii scrisori...
Te poţi plimba, însuşindu-ţi momente trăite de alţii, poţi
transforma lumea într-un cinematograf, în care nu
imaginile sunt mişcate cu rapiditate, ci paşii tăi sunt aceia
care se înşiră unul după altul... Da, ferestrele sunt
fascinante...
Îmi amintesc de bătrâna care stătea, ore în şir, nemişcată,
în faţa geamului, contemplând strada copilăriei mele. În
zbârciturile feţei, erau ascunse spiritele jucăuşe ale
amintirilor ce defilau, zilnic, prin peisajul dezvăluit de o
fereastră îngustă în timp...

77
„Apa” de Mirela-Ioana Borchin
Dimineaţa m-a întâmpinat rece. Ar trebui să mă afund în
adâncul valurilor, pentru a-mi spăla gândurile de praful
neliniştii. M-am născut sub semnul întinderilor fără sfârşit
ale unui ocean bântuit de furtuni nebănuite. Apele mă
atrag, îmi mângâie singurătatea. Mă ascund în recifele de
corali, pe fundul nisipos, unduindu-mă cu braţele de
purpur arzător. Focul lor mă va mistui odată… Poate, însă,
cândva, Fortuna îmi va dărui renaşterea.
Voi reveni din adâncurile albastre, la o zi după ce
primăvara îşi va relua hegemonia în ţinuturile noastre, de
Ziua Internaţională a Apei. Nu ai auzit încă de ea? Este o
sărbătoare stabilită în urma Conferinţei pentru Mediu şi
Dezvoltare, în cadrul Naţiunilor Unite, din 1992, la Rio de
Janeiro. Nu este o coincidenţă interesantă? Am terminat
tocmai acum - la 22 martie - cartea Mirelei-Ioana Borchin.
În drum spre şcoală, metroul îşi urma calea ştiută, iar eu
mă întrebam cum mi-aş aduna gândurile, dacă aş dori să-ţi
vorbesc despre textele ei.
M-aş opri, probabil, meditând scurt asupra primului
moment în care i-am citit titlul, Apa... Apă... am repetat,
pentru mine, de câteva ori la rând. Apa... ce ascund aceste
pagini? O oglindire sau un vârtej din adâncul nostru? Ce fel
de „apă” ne aşteaptă? Imensul oceanului cu frumuseţea lui
neliniştită? O imensitate reunită cu albastrul cerului, sau
vom întâlni multitudinea unui abis colorat, bine ascuns
primelor priviri?
Apa poate va fi un izvor ce ţâşneşte din stânca
implementată în sufletul dezamăgit, plin de durere. Ar
putea fi însă şi apa din pahar... apa potabilă, fără de care
sufletul s-ar usca... o apă vie... Ce fel de apă conţin textele
ei? Confluenţa râurilor tăinuieşte împletirea undelor, este

78
o îmbrăţişare a elementelor, o strânsă legătură ce nu mai
poate fi despărţită.
Texte asemeni micilor înghiţituri de apă, cuvinte care te
duc la rădăcina viselor trăite mai intens decât viaţa însăşi,
vorbe care transformă realitatea în vis. Freud s-ar fi
bucurat să le citească, dar nu numai el. Ne aflăm pe terenul
conştient al fanteziei onirice, reuşind să dilatăm realitatea.
Trăim frenezia pasiunii, în cotidianul pe care persoane
dragi şi importante autoarei îşi lasă amprenta. În sufletul
ei, fiecare trăieşte mai departe. Doar dragostea, măcinată
de gelozie, este periclitată. Trăirea sentimentului unic,
adânc, universal, deşi este dorită, aşteptată, venerată, se
dovedeşte a fi cea mai mare iluzie.
Iubitul poate pleca, libertatea lui nu este şi libertatea ei...
Prietenii trădează, precum în „Directorii”. Profesorii
rămân. Doar ei sunt stabili, prin ştiinţă, caracter, prin
frumuseţea relaţiei dintre cei învăţaţi şi învăţăcei. Trecem,
de-a lungul paginilor, prin întâlniri fierbinţi şi regăsiri
cognitive, intelectuale. Păşim prin Aula Universităţii, prin
coridoarele şi birourile ei, bucurându-ne de surpriza
îmbrăţişărilor ascunse. Glasurile celor trecuţi în altă lume
răsună cu un ecou cald, susţinând, cu iubire şi înţelegere,
trupul şi spiritul în cădere...
Apa curge mai departe într-o lumina argintie şi aurie.
Dragostea poate nu este pierdută, poate s-a maturizat
doar şi a uitat, în fine, ce-i frica. Teama este şi ea un
laitmotiv, ce ne ia în primire încă din copilărie, ne însoţeşte
mama şi se reîntoarce, într-o adâncime a maternităţii, în
femeia adultă. Da, apa este adâncă şi are multe feluri de
exprimare.
Apa m-a găsit însetată. A fost o lectură ce m-a captivat şi
despre care mi-am dorit să-ţi povestesc.

79
80
Smochine şi migdale
- Gânduri de sfârşit de an 2013 -

Ultima zi a lunii noiembrie mă învăluie în voalul speranţei…

Dacă ieri s-a redescoperit cometa Ison - crezută a fi
dispărută în îmbrăţişarea fierbinte a soarelui -, atunci avem
cu toţii dreptul de a crede în minuni.
Este sâmbătă şi magazinele deschise, piaţa plină de
bunătăţi îşi aşteaptă cumpărătorii din preajma Sărbătorilor
ce se apropie sau a celor care sunt deja în plină
desfăşurare. În acest an, Hanuca, sărbătoarea luminii şi a
speranţei, se va saluta, în trecere, cu Moş Nicolae, îşi va
amesteca strălucirea lumânărilor cu luminile colorate ale
târgurilor de Crăciun, ce împodobesc oraşele şi satele din
aceste ţinuturi.
Îmi întind braţele spre cer, încercând să ating lumina
cometei ce străluceşte ca un nou Luceafăr. Gândul îmi
zboară cu recunoştinţă la toate momentele frumoase din
acest an 2013. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce este
bun în viaţă, nu este un lucru de la sine înţeles. Familia,
prietenii, colegii şi copiii, ce mi-au fost încredinţaţi, mi-au
dăruit căldura şi zâmbetul lor. Surâsul, multiplicându-se în
mine, m-a făcut mai puternică, mai rezistentă la greutăţile
ivite. Dacă puterea cuvântului, ce ne-a fost dăruit, se poate
ramifica, materializa şi poate făuri o lume reală, atunci şi
vorbele mele şi-au căutat drumul în acest an spre cei din
jurul meu, spre cei din inima mea, spre toţi cei care-mi
dăruiesc timpul lor, citindu-mi rândurile.
Te gândeşti, probabil, cât de minuscul este acest cadou -
cuvântul - , atunci când oamenii au nevoie de hrană, de
medicamente, de căldură în iarna ce se apropie... Foamea
de cuvinte poate fi însă la fel de mare. Vocabularul copiilor
81
cu care lucrez este deseori atât de redus, încât şi-ar putea
găsi locul între palmele lor micuţe. Rămân astfel închistaţi
într-o lume izolată ermetic, fiind lipsiţi de posibilitatea de
a-şi transminte dorinţele şi gândurile. Atunci, însă, când
reuşesc să le deschid uşa orizontului, mă simt răsplătită,
prin bucuria lor. În această toamnă, un fost elev al meu a
reuşit admiterea în corul operei din Salzburg şi mă
aşteaptă la spectacolul Il Trovatore de Verdi, care va fi
prezentat, în cadrul Festivalului, în data de 18 august 2014.
Va cânta în cor şi privirile noastre, întâlnindu-se, vor
ascunde o mică lacrimă de fericire. Un eveniment care mă
leagănă, deja de acum, într-o aşteptare plăcută.
Trubadurul, de data aceasta în interpretarea lui Placido
Domingo, îşi va cânta cântecele de dragoste...
Şi eu mi-am scris, în acest an 2013, Cântarea Cântărilor
mele, un mic volum de lirică, ce conţine poezii şi eseuri.
Lansarea volumului Ploaia din mine – apărut la editura
Brumar - a avut loc în data de 31 mai 2013, la Timişoara. În
sala revistei Orizont, în care Uniunea Scriitorilor, Filiala
Timişoara, organizează întâlnirile de vineri, m-am regăsit,
într-o atmosfera caldă, în mijlocul prietenilor mei. Doar cu
o zi înainte am fost invitată să particip la aniversarea
spectacolului jubiliar – 30 de ani Noua poveste a Scufiţei
Roşii, pe care, în anul 1983, l-am transformat, rescriindu-l,
creând astfel libretul muzicalului compus de Rodica
Giurgiu.
Pe lângă plăcerea de a revedea distribuţia de la premiera
din 1983, am avut ocazia de a urmări interpretările
actorilor păpuşari de astăzi. Sentimentul de satisfacţie pe
care mi l-a prilejuit reapariţia pe afişul spectacolului
Teatrului de păpuşi Merlin, de pe care, începand din anul
1985 – care a marcat plecarea mea din Timişoara – am fost
ştearsă, este uşor de imaginat.

82
Emisiunile Agora Vox Plus, Convieţuiri şi Radioenciclopedia
bănăţeană, realizate de radioreportera şi jurnalista Felicia
Ristea, de la Radio Timişoara, au adâncit aspectele inedite
ale acestor evenimente culturale, subliniind rolul unor
astfel de acţiuni, în contextul în care Timişoara doreşte să
obţină titlul de Capitală culturală europeană în 2020.
Fortuna a împletit aceste evenimente literare, care mi-au
fost foarte importante, cu fericirea de a-mi revedea
prietenii, sosiţi din lumea cea largă la întâlnirea organizată
la Comunitatea Evreilor din Timişoara. Lansările de carte,
concertul şi expoziţia de artă plastică, precum şi
prezentările istorice ale monumentelor şi clădirilor din
oraş, care s-au desfăşurat cu această ocazie, au creat un
cadru cultural inedit al întâlnirii despre care au informat, în
mod amănunţit, ziarele cotidiene locale, revista Orizont şi
Radio Timişoara.
N-am să amintesc momentele grele ale anului ce se
desparte în curând de noi. Viaţa este asemeni unui castron
mare, umplut cu smochine dulci şi migdale amare.
Obişnuiesc, atunci când pe limbă simt gustul amărui al
migdalelor, să muşc dintr-o smochină... Cele două savori se
completează şi, din acest amestec, se naşte speranţa unui
nou început. Am învăţat, încă de pe vremea când am făcut
sport de performanţă, că înfrângerile nu sunt definitive, că
este important să ştii cum să cazi, pentru a te ridica din
nou.
Urmăresc evenimentele din lume şi recunosc, încă nu ştiu
cum să le interpretez. Revoluţii ce seamănă cu războaie
civile, o lume transparentă, sub ochiul lui Orwell... toate
acestea ar fi migdalele din coşul mondial.
Pacea ar fi smochina... O scot acum, cu speranţa de a o
putea savura şi în anul care urmează...

83
84
O cină în oglinda timpului
Mă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult.
Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te
teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino
împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele
noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară
târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu…
Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei
primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se
trezeşte la viaţă... Asemeni tabloului lui Botticelli, în care
Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog,
vorbele…
Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită.
Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă
crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să
reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând.
Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate
frumuseţea… Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi.
Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei
amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de
picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi
tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită
ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau
nimic bun.
Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu
fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului,
mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din
Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem
o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În
Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea
ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în
ajunul unei călătorii în trecut.

85
Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente.
Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine…
Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea,
făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară
mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum
uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna
nevăzută a timpului.
Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în
catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l
ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut
conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei,
în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la
Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz,
metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.
Tocurile pantofilor îmi sună, în ritmul respiraţiei, pe
parchetul ceruit al salonului de primire. Mă găsesc într-o
sala de dans, cu un piano forte în colţ. Mă bucură prezenţa
lui. De scurt timp a fost inventat, pentru a face faţă
înnoirilor muzicale ale timpului. Mă întreb dacă nu cumva
este construit de Gottfried Silbermann, după modelul
italian. Ştiu că Bartolomeo Cristofori a creat această nouă
formă a instrumentului la Padua, iar Ferdinando de Medici
îl avuse deja în anul 1690.
Ascult muzica… Fugile lui Bach răsună în toată
luminozitatea lor. Contesa Wilhelmina de Grävenitz mă
întâmpină cu un surâs fermecător, lăsându-şi evantaiul să
fluture cochet, asemeni unei păsări exotice, multicolore,
ce se odihneşte scurt timp, pentru a reînvia, apoi, într-un
nou dans al aripilor.
Ştiu că această femeie fermecătoare şi inteligentă este o
maestră a flirtului. Îşi foloseşte cu iscusinţă evantaiul, la fel
ca toate femeile de la curte, pentru a-i transmite ora
întâlnirii alesului inimii. Până şi aluniţă lipită de pieptul, ce
86
se ridică şi coboară dintr-un decolteu generos, este un
semnal ce-i dezvăluie spiritul liber. Este dineul ei. Ne
întâmpină - pe noi, oaspeţi ai unui ceas târziu, dintr-o
primăvară ce şi-a găsit, în sfârşit, drumul spre ţinuturile
străbătute de râul Neckar - deja la intrare.
Ne aflăm într-una din sălile palatului din Ludwigsburg -
renovate şi lărgite, la dorinţa amfitrioanei. Ducele i l-a
făcut cadou. Şi în această seară sunt 30 de invitaţi. Obiceiul
s-a ritualizat.
Mă întreb tocmai dacă nu cumva participăm la un aşa-
numit „dineu de formă”, la care doar 12 dintre noi se vor
putea aşeza la masa întinsă, dar abia încep să mă orientez
în sală, când o aud spunând că astăzi vom avea loc cu toţii.
O veste bună, căci simt cum foamea mă determină să mă
preocup mai mult de meniul ce ne va fi servit, decât de
arta barocă ce ne înconjoară.
Hotărăsc, privind rochia extravagantă a acestei femei, ce
ţine în mâna toate sforile politice, sociale, administrative
de la curtea ducelui Eberhard Ludwig, că denumirea de
baroc îşi are originea, în mod sigur, în perlele (perla
barroca) ce o împodobesc.
Aş dori să schimb această idee cu vecinii mei de masă, dar
vocile sunt şoptite şi doar ochii urmăresc mişcările gazdei,
care ne îmbie să încercăm supa de migdale ce ne-a fost
tocmai servită într-o ceaşcă de porţelan alb, fabricat de
alchimistul Johann Friedrich Böttger, la manufactura
existentă la Meissen din anul 1710. Este o mare realizare a
timpului şi nimeni nu mai regretă că, în loc de aur,
alchimistul a fabricat porţelan.
Gust cu mare plăcere lichidul în care migdalele pisate au
fost fierte şi amestecate cu frişcă produsă la Ludwigsburg.
Aroma scorţişoarei învăluie şi crutoanele de alac ce plutesc
în ea. Această specie de grâu, care are un spic cu un singur
87
bob, este foarte rezistentă. Savurez supa, în timp ce-mi
revizuiesc părerea, spunându-mi că denumirea de baroc
provine, probabil, totuşi, de la acea exclamaţie a unui
vizitator francez la vederea palatului Pamphili din Roma:
„Ce ridicule baroque!”
Şi totuşi, ridicolă sau nu, acum, în această epocă, se
creează premisele operei italiene, acum se compun
sonetele pline de emoţionalitate („con affecto”) …
Muzica lui Händel, Vivaldi şi, desigur, a lui Johann
Sebastian Bach cucereşte prin noile reguli ale compoziţiei.
Regret că decesul lui Johann Sebastian Bach, în 1750,
marchează sfârşitul perioadei muzicii baroce, dar
bunătăţile înşirate în faţa mea îmi redau buna dispoziţie.
Priveliştea pateului de vânat, lângă care o linguriţă de
marmeladă din fructe de pădure rotunjeşte armonia,
dezmiardă papilele mele gustative şi mă determină să mă
scufund într-o bucurie culinară de neuitat. Feliile de pâine
proaspătă, făcută din alac şi unse cu untură de porc, sunt
un preludiu reuşit al fripturii de clapon umplut cu o felie de
sfeclă roşie învelită în slănină. Lângă friptură ni se servesc
inele fierte de praz, alături de cuburi prăjite de păstârnac.
Cu 277 de ani mai târziu ar fi inimaginabilă o garnitură fără
cartofi şi roşii, dar, în acest an, 1736, aceste legume nu se
mănâncă încă la Ludwigsburg.
Vinurile bune ale regiunii ne dezleagă limbile. Până şi
contesa Wilhelmine von Grävenitz începe să ne
povestească despre marea dragoste născută între ea şi
ducele Eberhard Ludwig.
Nereuşind să divorţeze, ducele se leagă printr-o căsătorie
morganatică cu Wilhelmine în anul 1707. Mariajele
morganatice se încheiau între parteneri inegali în ceea ce
priveşte rangul social. Deşi ducele îi acordase titlul unei
contese, dăruindu-i moşii întinse, palate şi o sumă mare de
88
bani, totuşi Wilhelmine nu are poziţia necesara unei
cununii „normale”. Într-o mezalianţă, partenerul aflat pe o
treapta sociala inferioara şi copiii rezultaţi din această
legătură nu aveau drept de moştenire.
Aceste legături mai purtau numele de „căsătorii pe partea
stângă” (Ehe zur linken). Probabil că de atunci protocolul
scris sau nescris al societăţii, prevederea ca soţia să stea la
dreapta soţului, iar cea recunoscută doar printr-o unire
morganatică, la stânga lui.
Ducesa îşi acuzase însă cu succes soţul de bigamie,
împăratul alungând-o pe Wilhelmine în anul 1707 de la
curte. Plin de iubire, Eberhard Ludwig o urmează în acelaşi
an la Zürich, readucând-o în suita lui, după ce o căsătoreşte
cu un conte sărăcit din Boemia, care avea atât cinci nume
onomastice, cât şi 70 de ani. Ce vârstă matusalemică
pentru acel timp!
Te întrebi acum şi tu cum s-a simţit această femeie
inteligentă şi atractivă în această relaţie, care i-a dăruit o
mare dragoste, multă influenţă politică, bogăţie, dar şi
multă suferinţă?
Wilhelmine von Grävenitz ne descrie, în timp ce linguriţele
noastre se afundă în desertul alcătuit din griş cu lapte şi
gem de prune, dramatica cotitură, de data aceasta
ireversibilă, a cursului vieţii ei. Moartea singurului urmaş al
ducelui, în anul 1731, îl determină pe acesta să se reîmpace
cu soţia să. Trebuia să-şi facă datoria de a asigura ducatului
un urmaş legal.
Evantaiul acoperă scurt timp obrazul contesei. O aud
povestind, cu o voce scăzută, tristă: „Ascultând sfaturile
celor din jurul său, m-a alungat, mi-a luat domeniile şi m-a
încarcerat timp de un an. Poate că în adâncul sufletului mai
ţinea puţin la mine, căci, după un an, mi-a redat libertatea

89
şi m-a despăgubit pentru proprietăţile pierdute, dându-mi
150.000 de guldeni. În anul 1732, m-am refugiat la Berlin…
Revin însă uneori, poate nici eu nu ştiu de ce, tocmai în
acest an 1736, an în care fericirea mea s-a stins… an în care
iubirea mea a devenit doar o iluzie…
Uneori cred, însă, că, alături de voi - cei care aţi stat la
masa mea, care mi-aţi degustat vinurile şi v-aţi ospătat din
bunătăţile curţii Württemberg - îmi voi regăsi puterea
spirituală”.
Mă ridic, luându-mi rămas bun. Mă conduce câţiva paşi
spre uşă… În timp ce vântul se ascunde în încreţiturile
paltonului încă deschis, o aud şoptind:
„Da, uneori sper că cei ce-mi ascultă cuvintele mă pot
iubi… căci, spune-mi şi tu: Ce reprezintă o metresă – chiar
renumită – dacă a pierdut dragostea?”

90
Ultima zi de septembrie
Pete de culoarea brânduşelor de toamnă încep să picure
pe mantaua gri a cerului…
M-am trezit cu capul pierdut în nori, acolo unde ieri se
arătase o lună mare, strălucitoare, plină de sine. Gândurile
îmi zboară. Mici fluturaşi şi şoimi falnici îşi caută un drum
spre logica clară a zilei. Ceasul viselor mi s-a întrerupt
brusc. Tresărisem din somn, speriată de lumina zorilor, dar
astăzi nu trebuie să mă grăbesc… Este duminică…
Mă întind, degustând momentul şi fiecare mişcare. Dacă aş
fi o pisică, aş miorlăi, plină de plăcere, dar, din fericire, nu
sunt. Gândurile mele s-ar afla doar la nivelul şoriceilor, iar
aşa le pot înălţa, asemeni zmeilor de hârtie, spre albastrul
imaculat aflat deasupra mea.
În dupa-masa de astăzi, va avea loc o serbare a creaţiilor
de hârtie, la mai puţin de 100 de km de mine, în nordul
regiunii Hessen, la Braunfels. Zeci, poate sute de zmeie vor
fi înălţate, pe un deal spălat de culorile toamnei. Ce
sentiment minunat se naşte când priveşti un zmeu gingaş
ce se ridică spre cer…
Libertatea zborului nemarginit este amăgitoare. Cândva,
undeva, lacrimile cerului îl vor duce la prăbuşire.
Casa doarme... Vântul îşi caută drumul, neajungând încă la
fereastra mea. Este o linişte binefăcătoare, pe care o
tulbur cu maşina de făcut cafea. Zâmbesc la gândul că o
beau pentru a mă trezi. Găsesc aroma cafelei, ce se
răspândeşte în mine, relaxantă.
Monitorul luminiscent al computerului îmi oferă cuvintele
sosite de departe, din toate părţile lumii, de pe toate
continentele. Ştiu, exagerez… Din Africa şi Asia nu am nici
o depeşă.

91
Se pregăteşte o întâlnire, într-un coltisor al globului, în
luna octombrie şi conversaţiile se desfăşoară în limbile
română, engleză, ivrit şi maghiară. Foarte rar apare în text
câte un cuvânt german, de cele mai multe ori pierdut de
mine. Este un mic turn Babel, o oglindă a lumii de astăzi.
Răsfrânge şi atmosfera oraşului în care-mi petrec viaţa.
Mereu şi pretutindeni se aude un amalgam de limbi
vorbite, accente „străine”, dialecte şi fraze frumoase,
parfumate exotic.
Citesc vorbele înşirate şi-mi amintesc de întâlnirile avute în
vară. Am petrecut două săptămâni în oraşul în care am
făcut cândva primele încercări de a vorbi şi scrie în
germană, română şi maghiară. Mulţi dintre vechii
timişoreni reuşeau să comunice în patru limbi, trecând
uşor dintr-una în alta, în funcţie de partenerul de
conversaţie. Deseori, ne alegeam, din „dicţionarul nostru
multilingual”, cuvântul ce ni se părea mai eficient.
În atmosfera fierbinte a amintirilor, îmbibate în praful
străzilor, am trecut, uneori voit, pe lângă un taximetru,
ignorându-l, pentru a trăi clipa unei întâlniri autentice cu
un oraş ce creşte şi se dezvoltă în absenţa mea. O călătorie
cu tramvaiul este un fel de a-ţi alege la întâmplare
eşantionul de populaţie. În fiecare staţie urcă şi coboară,
absolut accidental, un grup de călători.
Am participat cu plăcere la conversaţiile înfiripate între
două staţii. Vorbeam cu toţii despre arşiţa neobişnuită,
chiar şi pe aceste meleaguri, urmăream împreună asfaltul
topit din jurul şinelor de tramvai, vorbeam de flori şi
parcuri răcoroase, de visele pe care unii le aduseseră cu ei
din Dobrogea cea însetată în acest anotimp. În scurtul
timp, în care drumul meu s-a intersectat cu cel al
locuitorilor, am vorbit doar limba română. În oraş am auzit
însă şi limba maghiară, germană şi sârbă. Mult mai rar
decât în copilăria mea. Desigur, aceasta este o tendinţă
92
uşor de înţeles, dar o tradiţie pierdută este greu de
recuperat.
Am divagat puţin, uitând de conversaţia înfiripată virtual.
Urmăresc schimbul de păreri, propunerile, reţetele
culinare. Uneori este nevoie de o traducere ad-hoc. Nimeni
dintre noi nu cunoaşte toate aceste limbi şi încercăm să ne
ajutăm reciproc. Traducem uneori doar contextul, alteori
mot-à-mot… Ne interesează tot ce se spune, devenim
nerăbdători, când nu cuprindem, instantaneu, sensul.
Deodată realizez, cu uimire, că, astăzi, 30 septembrie, este
ZIUA INTERNAŢIONALĂ A TRADUCĂTORILOR, A
TRADUCERILOR. Sărbătorită doar din 1991, ne aminteşte
că, în această zi, a anului 420, Hieronymus, patronul
traducătorilor, a păşit, la Betlehem, pe tărâmul limbii
unice, universale…

93
Privind o fotografie
Ziua a început blândă… Nu am ascultat ştirile, ceea ce s-a
dovedit, ceva mai târziu – când reuşiseră să-mi penetreze
în suflet – a fi o tactică bună. Am salvat, astfel, cel puţin
zorile de roşul sângeriu al unei lumi care se distrage tot
mai mult raţiunii şi umanismului.
Cafeluţa, nelipsită pe masa mea de lucru, îmi dă senzaţia
păcii şi a timpului nelimitat. Privesc una din fotografiile
artistice realizate de tine, prietenul meu dăruit de visele
copilăriei. Postată virtual, se concretizează în sentimentele
şi gândurile transmise. Mă tot gândesc la titlul ei.
Wawes... Valuri…
Prima mea întâlnire cu valurile se pierde într-o vară
fierbinte şi secetoasă, undeva în Dobrogea … Mă văd prin
lentila aparatului de fotografiat. Praful moale îmi îmbracă
în ciorapi de mătase picioarele desculţe şi strigător de
albe.
Sosisem la Marea Neagră, dar marea nu era niciunde.
Valurile se ascunseră la câţiva kilometri de noi şi
dezamăgirea mea se descărcase într-un şiroi de lacrimi
fierbinţi. Ajungeam până la buricul mamei mele, dar o
reîntoarcere era imposibilă. Vărul meu mă luase de mână,
organizând rapid înmormântarea omidei, gasită moartă
sub dudul enorm, transformându-mi astfel deziluzia într-un
doliu real. Valuri negre ale sufletului…
Dimineaţa mi-a adus însă briza sărată a mării şi valurile
albastre mi-au răsplătit aşteptarea. Soarele strălucea cu
putere, cerul părea să se scalde în infinitul ce se legăna în
ritmul vuietului apelor adânci. Culoarea schimbătoare varia
în tonalităţile poveştilor auzite.

94
Undeva, în abisul doar bănuit, se ascundea o mica sirenă,
aşteptându-şi unica iubire. Fierbinte este îmbrăţişarea ei,
sângerie urma paşilor… Dor, mişcare, viaţă şi moarte…
Lumina şi căldura învăluită de albastrul rece al raţiunii…
Valuri, momente de viaţă… Viaţa trăită în valurile
necunoscutului…
Da, ziua a început blândă, într-o unduire estetică.
Am închis aparatul de radio. Voi asculta astăzi doar muzica
mării...

95
Mica sirenă
Suntem într-o colivie de sticlă… Deasupra noastră se
întrevede cerul cenuşiu. Norii se descarcă cu furie şi
picăturile de ploaie plesnesc cu putere pe supafaţa netedă
şi transparentă. Ca de atâtea ori, stăm, după ora de
închidere a micului bistro, cu ceaşca în mână, aşezaţi pe un
fotoliu împletit din fibre de plastic, ce ne sugerează
minunata vacanţă de pe malul mării. Povestim, ne
afundăm în discuţii metafizice, existenţialiste, ne bucurăm
de scurtul timp ce ne stă la dispoziţie între pauzele
cotidianului, plin de datoriile ce aşteaptă să fie împlinite.
Aici, în spaţiul modern, ascuns în spatele unor restaurante
şi bănci, în atriumul unde copacii sunt prizonierii unui
acvarium enigmatic - prin ai cărui pereţi transparenţi
putem privi valurile unei furtuni, dezlănţuite de curând,
care îşi lipeşte palmele umede pe pereţii exteriori - , ne-am
refugiat, pentru o oră a noastră, pentru un ceas al
schimburilor de idei. În fiecare şuvoi de apă, ce se revarsă
peste cupola ce desparte ca o Kippa spaţiul dintre
creştetele noastre şi înălţimea infinită, răsună rezonanţa
cântecelor Undinelor, melodia ademenitoare a sirenelor
Nordului…
Căutarea sensului vieţii în Frankfurt conţine aceleaşi
întrebări ca şi în Nordul Europei. Te poţi simţi pierdut în
cosmos şi aici şi acolo... Dialogul nostru se desfăşoară în
jurul ţesătorului de basme, Christian Andersen. Danemarca
pare să fie locul potrivit al existenţialismului, atmosfera
apăsătoare fiind o stare naturală.
S-au împlinit, în luna mai, 200 de ani de la naşterea lui
Søren Kierkegaard, pionierul gândirii existenţialiste. A
închis ochii la vârsta de 43 de ani, în luna noiembrie 1855,
învins de boală şi de o depresie ce l-au însoţit o viaţă.

96
În cartea să de căpătâi, Sau-Sau, filozoful caută răspunsuri
privitoare la sensul vieţii, caută drumul între laicism şi
religiozitate. Deseori este citat cu vorbele: „Viaţa nu este o
enigmă ce trebuie dezlegată, ci o realitate ce trebuie
trăită”. A ales realismul împotriva poeziei? Poate... Ţin în
mână cartea scrisă în 1943, fragmentul intitulat Jurnalul
unui seducător. Kierkegraad descrie în ea jocul amoros al
tânărului Johannes - fascinat de estetică - cu frumoasa
Cordelia. „Imaginaţia este fardul natural al sexului
frumos”, scrie filozoful, neuitând să adauge: „Nimic nu
este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul”...
Am putea crede că între el şi Christian Andersen, care era
doar puţin mai în vârstă, s-ar fi putut înfiripa o prietenie
învăluită de farmecul gândirii nordice. În mod interesant,
cei doi autori s-au antipatizat şi s-au criticat în mod
virulent.
Gândurile noastre traversează timpul, rătăcesc în vise şi
idealuri etice. În spatele nostru, luminează o instalaţie
electrică, o lampa în formă unei umbrele uriaşe,
translucide, ce aşteaptă să-şi găsească aici cumpărătorul.
Dar cine cumpără, cu douăzeci de mii de euro, o umbrelă
care ar face scurtcircuit la prima picătură de ploaie? Şi
totuşi… Cine ştie? Uneori avem dorinţe atât de exotice...
Asemeni sirenei lui Andersen… Şi-a dorit imposibilul şi a
sacrificat totul pentru a-l obţine.
Prietenul meu suspină, cuprins de o adâncă tristeţe:
„Cum de a putut să-şi ofere vocea? Să renunţe la glasul ei?
Nu şi-a dat seama că, fără voce, nu mai are nici o şansă?”
Rămân tăcută, scufundându-mă în valurile mării mele
interioare... Nu mi-aş da vocea pentru o întâlnire cu cel
drag? N-aş crede că privirea, surâsul pot povesti totul?

97
Mă pregătesc să-i explic logica iraţională a iubirii, când îl
aud adăugând: „Ce cruzime, să i se ceară tocmai vocea,
expresia sufletului ei…” Îl înţeleg. În mine se trezeşte
povestitoarea, Şeherezada, care şi-ar destăinui visele
sultanului ei. Ce ar fi Şeherezada fără grai?
De data aceasta, mă convinge. Cu o hotărâre demnă de
laudă, hotărăsc să-mi îngrijesc coardele vocale şi, în timp
ce-mi pregătesc serenada nocturnă a cuvintelor, îmi aşez
cu grijă ochelarii pe nas.
Ne bem ultimele înghiţituri de cafea. Mă învelesc în tăcere,
îmbinând, în sinea mea, măiestria povestitorului Andersen
cu spiritul clar al lui Kierkegaard:
„Ochelarii ascund multe lucruri - chiar o lacrimă în ochi”...

98
Ceasul de buzunar
Am aşteptat dintotdeauna clipa aceasta. Ţi-am simţit de
atâtea ori palma fremătând într-o atingere, dar nu am
îndrăznit să te iau cu mine, în adâncul tainei din penumbra
camerei. Curând te vei pierde în misterul vorbelor mele.
Ştiu, sunt sigură… Ceea ce-ţi voi povesti întrece limitele
raţiunii. Lasă-te dus de vocea mea… Închide ochii…
Vara se pregătea să-şi ia rămas bun. Cu ultimele puteri şi cu
orgoliul celui care pleacă, dorind să lase în urmă doar
impresii frumoase, aurise, cu razele calde a unei după-
amieze târzii, coasta dealului, scăldând în lumină clădirea.
Privirile mele îl urmăreau. Stătea aşezat pe o bancă scundă
de lemn, în grădina japoneză, scufundat în reveriile sale.
Fixând liniile trase grijuliu - care încercuiau întocmai piatra
– oftase abia simţit: „Urme în nisip…”
Răni adânci renăşteau dintr-un efort neîntrerupt. Acribic şi
constincios, le adâncea, din nou şi din nou, neîntrerupt, zi
de zi. Se transformase într-un Sisif al gliei, amestecându-şi
ridurile cu şerpuirile efemere de pe obrazul pământului.
A mângâiat cu privirea podul roşu, arcuit.
„Mai sunt atâtea de făcut”, spuse – dăruindu-şi suspinul
serii şi mirându-se cât de repede era cuprins totodată de
tristeţe şi speranţă.
Căminul lui, un fost cuptor de var, se asemăna tot mai mult
cu o cetate. Îi găzduia sufletul, gândurile, visele toate. Tot,
dar absolut tot ceea ce îi alcătuise viaţa, se afla aici. Era
locul propriei sale zămisliri. Fiecare cărămidă adăugată
zidurilor îl întărea şi pe el. Fiecare pas îl apropia de
libertatea nemărginită a gândurilor sale.
Obosit, îşi trase ceasul din buzunar, incredinţându-l căldurii
ocrotitoare a palmei sale. Un ceas vechi de miner, lucrat în
99
argint… Degetele îi mângâiau capacul bogat ornamentat,
percepând mica imperfecţiune a conturului, în timp ce un
zâmbet i se strecura printre buze. Cât de nesfârşit de
îndepărtate erau unele evenimente!
Se revedea aidoma… în străfundurile unei oglinzi, care nu
reţine nimic pentru sine, ci răspândeşte imaginile
încredinţate ei cu mare dărnicie… un băietan în faţa
vitrinei prăfuite a bătrânului ceasornicar, pe una din
străzile orăşelului din vale, la poalele unor munţi care se
întrezăreau vag în zare. Deja atunci, pe când nu înţelegea
încă timpul, era fascinat de suflul liniştit, ritmic, plin de
taine al mecanismelor misterioase. Cu puţinii lui bani de
buzunar îşi cumpărase iluzia de a deveni stăpânul trecerii
timpului.
În acea noapte întâlnise, însă, în turnul ce se înălţa
aşteptând să fie terminat, umbra Spiritului Efemer. Învăluit
în lumină, acesta îl făcu să înţeleagă că totul are un sfârşit,
chiar şi cercul timpului, care, cândva, inevitabil, se va
închide de la sine.
Spaima îl cuprinse când ceasul îi alunecase din buzunar. Se
izbise de piedestal cu un sunet înăbuşit. Rămase îndelung
chircit pe pardoseala încăperii, abia respirând. Noaptea
părea că-şi face cuib în sufletul lui.
De atunci se afla în căutarea drumului, a unicei căi de a
evita această profeţie. Un surâs îi destinse trăsăturile.
Savurând prezentul, închise ochii. Soluţia era la îndemână.
Când clopotele vor suna, opera, creaţia lui, va rămâne pe
acest petic de pământ ca mărturie a luptei sale cu timpul.
„Mai am multe de făcut”, îşi spuse, mirându-se că aude, în
adierea vântului, sunetul clopotului pe care îl botezase sub
semnul Creaţiei. „Adam mă cheamă”, murmurase, cu o
voce reţinută, realizând, în chiar acel moment, că ADAMA,
în limba Bibliei, înseamnă nu doar „om”, ci şi „PĂMÂNT”.
100
Poza 101
Primii ghiocei
Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele…
Prima zi de martie îmi aducea - o dată cu şoapta plină de
afecţiune a acestor clopoţei - şi primele semne ale unui
anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor,
când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi
povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile
tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei.
Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi.
Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.
Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o
incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O
şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei
flori.
Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid
ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate
nuanţele… În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a
da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi
timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă
rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa
culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura
floare ocrotită de ea.
Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile
acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi
născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-
ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările
privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010
din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos.
De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere.
Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu
acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă… Ele trezesc în
mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe
102
masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în
vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele
sunt înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi
să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală,
care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii
noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne
recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului,
am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba
germană exprimă plastic această necesitate: „Man muss
Farbe bekennen”. Tradus mot‐à‐mot, înseamnă: „Trebuie
să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu
posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut
decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă,
prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu
la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele
sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd
alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând,
cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul
culorii albe.
Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe
scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită
purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii.
Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul
unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au
reîntors ca nişte ghiocei, după cum ne povesteşte o
legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această
floare, din pricina culorii sale albe, „floarea morţii” şi nu
este adusă niciodată în casă.
Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei…
Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor
pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf
prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului. Am putea să ne
uităm împreună la aceste mici bijuterii.

103
Alegeţi un măr. Este delicios.
Nu te-ai întrebat niciodată cum de n-au încercat Adam şi
Eva să se reîntoarcă în Rai? Cum de n-au încercat să scape
de frigul iernii? Tremurau de frig, mergeau desculţi prin
zăpada pe care nu o cunoşteau, dar drumul desemnat
avea un sens unic. Îngerului ce-i conducea i s-a făcut milă
de ei. A luat în mână un bulgăre de zăpadă şi l-a
transformat în ghiocei. Odată cu apariţia ghioceilor, a
început şi zăpada să se topească, apărând, pentru prima
dată pe pământul nostru, primăvara.
Într-adevăr, această plantă gingaşă este capabilă să
răspândească o căldură biotermică. Dacă te uiţi atent în
jurul ei, vezi cercul zăpezii topite.
Poate de aceea - dar poate şi datorită efectelor
tămăduitoare împotriva unor boli neurologice, împotriva
demenţei - împodobesc italienii, deja în mijlocul iernii, la 2
ianuarie, statuia Sfintei Fecioare cu ghiocei.
La 2 februarie - 40 de zile după Crăciun - se acoperă cu
ghiocei şi altarele bisericilor, cu ocazia Întâmpinării
Domnului. Sărbătoarea îşi are originea în religia iudaică, în
care femeia este considerată, abia după 40 de zile de la
naşterea unui băiat, purificată. Atunci este prezentat şi
noul născut la sinagogă.
Vezi cât de multe ne povesteşte acest mic bucheţel?
Ghiocelul este o floare ieşită din comun.
Dacă, la începutul anului 1637, s-au dat, în Amsterdam,
pentru un bulb de lalea Semper Augustus, 10 000 de
guldeni, de curând s-au oferit, pentru un bulb de ghiocel
de soiul E.A.Bowles, 422 de Euro, la o aucţiune făcută prin
intermediul internetului.
Nu trebuie să ne mire, căci există astăzi mari iubitori ai
acestei flori, iar Edward Augustus Bowles a fost acela care

104
a introdus, la începutul secolului al 20-lea, termenul de
Galantophilie, ce descrie pasiunea de a colecţiona ghiocei.
Ar trebui acum să-mi trec o floare peste ochi pentru a
scăpa de boli tot anul. În Slovacia se dau bulbi de ghiocei,
primăvara , vacilor, pentru ca vrăjitoarele să nu le poată
bea laptele.
Homer aminteşte şi el, în Odiseea, floarea Moly, un ghiocel
pe care-l poartă Mercur (Hermes), zeul viselor, cu el. Se
spune că un extract de ghiocei ajută împotriva insomniilor.
În orice caz, există specii otrăvitoare şi somnul ar putea fi
de veci…
Mă cuprinde acum o dulce oboseală…
Mă voi întinde să visez… Despre un ghiocel? Da… Mi-ar
plăcea, căci s-a înrădăcinat credinţa că cine visează un
ghiocel va trăi o renaştere, va avea multe schimbări bune
în viaţa lui…
Du-te acum şi tu să dormi… Îţi doresc să visezi un
ghiocel…

105
În căutarea primăverii
Duminică am pornit în căutarea primăverii. Primele violete
au îndrăznit să privească cerul, ieşind din ascunzişul
frunzelor uscate. Banca ştiută s-a prăbuşit în singurătatea
aşteptării. Braţele vegetaţiei se pregăteau să o absoarbă,
în timp ce în terenul mlăştinos sau ascuns gânduri reci,
oglindind o lume de trunchiuri izolate. Poate te-aş fi găsit
în regatul pădurii iluzorii, dacă ochiul magic te-ar fi căutat
cu mine, ajutându-mă să pătrund în adâncul siroaielor
neîncălzite...
Deodată, te-am zărit însă... ai apărut surprinzător, aşa cum
îmi doresc mereu, în frumuseţea culorii fragede, în
gingaşele flori ce răsar din firul firav al apelor ce străbat
peisajul. Te-am dus în gând, înapoi, în oraş. Cuibărite între
ziduri, magnoliile ne-au surâs. Primăvara sosise deja în
petalele lor...

106
Moise
Te-ai apropiat sub coroana magnoliilor înflorite,
întinzându-mi două volume. Eseurile lui Sigmund Freud.
Am îndrăgit, de îndată, darul tău. Şi-au găsit locul în
bibliotecă, lângă volumul despre istoria artei al lui Ernst
Gombrich. Curioasă îmi pare întâlnirea lor, aici, pe
meleaguri îndepărtate de oraşul lor de baştină. Noi, toţi
trei, ne încrucişăm paşii în istoria metropolei de pe Dunăre,
în Viena lor şi a bunicilor mei. Părinţii lui Gombrich erau
prieteni cu Freud, se vizitau în locuinţa lor vieneză. La
sosirea războiului, s-au refugiat la Londra. Cărţile lor se
întâlnesc pe un regal paşnic – doar de 71 de ani – , dedicat
interpretărilor artei şi ale vieţii, undeva, în vestul Europei,
la confluenţa râurilor Main şi Rin, în apropierea izvorului
nimicitor al celui de-al 2-lea Război Mondial.
Pentru a închide cercul, ar trebui să-mi pun acum şi muzica
lui Gustav Mahler, bună cunoştinţă atât cu Sigmund Freud,
cât şi cu familia Gombrich. O scurtă notiţă, salvată pentru
prezent, dovedeşte că Alma şi Gustav Mahler s-au adresat
lui ca specialist, cerându-i sfatul cu privire la căsnicia lor,
care trecea printr-o criză. Aş putea asculta însă şi muzica
lui Arnold Schönberg… Şi el făcea parte din cercul de
prieteni vienezi.
Refugiaţi la Londra (Gombrich, Freud - din Viena), sau în
Statele Unite (Schönberg, din Berlin; Alma Mahler,
împreună cu Franz Werfel, din Viena), din cauza venirii la
putere a regimului fascist, urmează cu toţii, spiritual,
drumul lui Moise, căutând libertatea. Mai mult chiar.
Arnold Schönberg îşi termină opera, începută încă în 1923,
al cărei libret l-a scris pe baza cărţii a 2-a a lui Moise,
Exodus, în 1937, în Statele Unite. Este convins de
necesitatea fondării unui stat al evreilor, ale cărui grupări
diferite vor fi nevoite să se unifice. Sacrificându-şi

107
finanţele, şi asa precare, susţine emigrarea multor
intelectuali din zonele ocupate de fascişti şi întocmeşte un
mare număr de Affidavit, salvând multe vieţi.
În zilele noastre, retrăim acut urmările războaielor, ale
dictaturilor din diferite părţi ale globului. Drumurile vieţii
noastre sunt deseori refugii. Ai plecat şi tu de acasă?
Mi-am dorit să stau cu tine în faţa statuii lui Moise. Mi-am
imaginat momentul de pietate care ne-ar cuprinde şi ne-ar
apropia, sub egida măiestriei sculptorului şi a spiritului
clarvăzător al profetului. Nu toate drumurile duc însă la
Roma…
Cum aş putea să-ţi descriu ce am simţit privindu-l? Cum mi-
aş putea intitula gândurile ?
Având în vedere cele două eseuri ale lui Sigmund Freud,
care fac o analiză profundă a lui Moise, ajung la concluzia
că eu nu-mi pot numi această mică colecţie de gânduri şi
impresii nici „Moise Egipteanul” şi nici „Moise al lui
Michelangelo”. Aceste titluri sunt impregnate de
personalitatea psihanalistului şi aş aluneca, volens-nolens,
sub influenţa subconştientului meu, în urmele aşezate de
lectura lor.
Eu îţi voi descrie întâlnirea mea cu Moshe în biserica veche
din inima Romei, S. San Pietro in Vincoli. Freud nu a fost
încântat de treptele ce urcă, din Via Cavour, spre piaţeta,
în care se ridică un mic edificiu, reconstruit în secolul 5, la
porunca împărătesei Eudoxia.
Mie însă mi-au plăcut scările romantice, acoperite cu
frunzele multicolore ale unui început de toamnă timpurie
şi caldă. Sus, la capătul lor, sub bolta care duce pe platoul
din faţa ei, se aşezase un acordeonist. Cânta melodiile ce
răsună, de obicei, în Montmartre. Canţonetele italiene ar fi
necesitat o ghitară. Intrând prin portalul redeschis după
pauza de prânz, m-am găsit într-o sală cu o lumină obscură.
108
Eram cuprinsă de o emoţie rară. Cunoşteam grupul statuar
din literatura care ne stă tuturor la dispoziţie şi ştiam ce
dezamăgit a fost Michelangelo când acest mormânt
micşorat al Papei Julius al II-lea nu a mai fost ridicat în
Vatican. Era frustrarea unui mare sculptor…
Aveam o mulţime de informaţii, dar nu cunoşteam încă
interpretarea psihanalitică a lui Freud. Eseurile lui le-am
citit după ce am revenit de la Roma, la recomandarea ta.
Îţi mulţumesc, mi-au oferit perspective noi. Dacă-ţi mai
aminteşti, Freud îşi începe rândurile cu mărturisirea că,
nefiind cunoscător de artă, necunoscând tehnicile folosite
de sculptori, s-a lăsat pătruns de impresiile produse de
această capodoperă. Aşa am procedat şi eu… şi sunt
convinsă că şi toţi acei vizitatori care se găsesc, deodată, la
capătul sălii, în nişa din dreapta, faţă în faţă cu el. Te
copleşeşte.
Moise este aşezat în centrul unui grup statuar din
marmoră albă. La stânga şi la dreapta, este flancat de două
statui, realizate, şi ele, de „divinul Michelangelo”: Rachel şi
Lea… Şi totuşi… nu le vezi… El, acest bărbat în plină
putere - care în mâna dreaptă ţine tablele cu cele zece
porunci şi care se joacă gânditor cu barba ce i se revarsă pe
piept - îţi absoarbe toată atenţia. Capul îi este uşor întors
spre stânga … Privirile aparţin unui iluminat, conştient de
importanţa textului tăiat în piatră. Se spune că sculptorul,
în vârstă de 60 de ani, şi-a mai scrutat încă o dată, cu ochi
critici, opera. Moise privise, până atunci, drept înainte, cu
capul uşor plecat spre vizitatori. Ambele picioare se
odihneau unul lângă altul. În numai două zile,
Michelangelo a reuşit să-i schimbe poziţia capului,
întorcându-l spre stânga. Nici statica picioarelor nu l-a
mulţumit, pozitionând, tot atunci, şi piciorul stâng în
poziţia de astăzi. Se vorbea de o minune.

109
În ochii şi sufletul meu, Moise rămâne un vizionar plin de
energie şi răspundere pentru poporul „ales”. Ales de el (în
concordanţă cu interpretarea din eseul Moise Egipteanul),
sau ales de Cel de Sus.
Unii consideră că sculptura redă momentul, plin de
tensiune, de dinaintea răbufnirii mânioase, de dinaintea
spargerii tablelor scrise. Eu nu am simţit că stau în faţa
unei energii distructive.
Este o linişte tensionată, toate fibrele corpului sunt în
aşteptare… dar bărbatul rămâne aşezat. Acest Moise nu
se va ridica sub un impuls afectiv, ci doar atunci când va
sosi timpul.
Tace… şi, în această tăcere, se ascund toate gândurile lui.
O anecdotă povesteşte că însuşi Michelangelo a fost atât
de impresionat de perfecţiunea lui, încât i-a adresat
cuvânt. „Şi-acum, vorbeşte!” l-a apostrofat maestrul,
supărat că nu primeşte niciun răspuns, lovindu-l pe
genunchi, în acelaşi timp, cu dalta ce o avea în mâna. Urma
se vede şi astăzi.
Moise tace… Taci şi tu, pătruns de acea forţă invizibilă
care te cuprinde privindu-l.
Viziunea lui, dorinţa supremă de libertate, am luat-o însă
cu mine…

110
111
112
Captivi fără speranţă
Hârtia îngălbenită de timp poartă încă urmele mâinilor ce
au îndoit-o… Îmi imaginez mişcarea uşoară a degetelor,
văd pielea albă, netedă, unghiile îngrijite ale unei tinere
femei ce abia împlinise 25 de ani. O scrisoare, asemeni unui
strigăt înnăbuşit… Foaia ce-i poartă rândurile a fost
împăturită cu grijă, palmele au ţinut-o cu frică şi speranţă
totodată.
Scrisă în anul 1938 la Viena, adresată unui medic pediatru
din Philadelphia, este o încercare de a ieşi din Austria
anexată în luna martie a aceluiaşi an Germaniei naziste,
după Anschluss. Rita Smrčka a absolvit Facultatea de
medicină din Viena în 1938, dar i s-a interzis să profeseze,
deoarece era evreică.
Scrisoarea ei se dovedeşte a fi o zadarnică încercare de a
evada dintr-o situaţie disperată. Arhivele păstrează urmele
paşilor ei, ce au trecut prin Theresienstadt, Auschwitz,
Hainichen…
A supravieţuit… Bucuria mă cuprinde citind că a reuşit să-
şi termine studiile şi să trăiască o viaţă „normală” – dacă
nu ţinem cont de coşmarele ce reveneau în nopţile rănite
de insomnii – în Viena postbelică, adormind în ziua de 8
noiembrie a anului 2004, la vârsta venerabilă de 91 de ani.
Iată cum cifra 91 devine un simbol al victoriei asupra răului.
Rareori pot simţi această satisfacţie când mă afund într-o
lectură din timpul războiului. În mod similar însă, am
alternat între stupoare, tristeţe, frică, deznădejde şi
satisfacţie finală, în timpul lecturii volumului Adressat
unbekannt, apărut în New York, în anul 1938.
Kressmann Taylor reuşeşte, prin redarea schimbului de
scrisori între doi prieteni, Max şi Martin, să creioneze, fără
nici un comentariu suplimentar, transformările psihice
113
adânci, cauzate de ideologia nazistă, să creeze tabloul
sumbru al trădării umane.
Ostateci fără speranţă – Rita în ghearele lagărelor de
concentrare, Max încătuşat de durere în urma pierderii
sorei sale – captivi care reuşesc, fiecare în modul lor
personal, să iasă învingători…
Scrisorile mă însoţesc şi în muzeul emigraţiei spre America
(Das Deutsche Auswandererhaus) din Bremerhaven.
Acolo, pe cheiul plin de pasagerii ce-şi aşteaptă
îmbarcarea, răsună glasurile celor ce vor porni curând,
dintr-un mediu cunoscut, dintr-un cămin avut, spre un nou
început, spre un nou mod de viaţă. Vocile femeilor,
bărbaţilor, copiilor, sunt pătrunse de neliniştea creată de
conştiinţa unui drum fără întoarcere. Anul emigrării poate
fi 1813, dar şi 1934 sau 1949. Cauzele ce o generează sunt
diferite…
Toţi însă sunt în aşteptarea unui Boarding PASS…

114
Eu îl primesc la intrare. Îl ţin în mână, cu un sentiment de
uşurare, asemănător celui cu care îmi ţinusem, în 1985,
propriul meu paşaport. Acesta are însă două fotografii,
una albastră şi una roşie. Explicaţia este simplă. Traseul
albastru este o plecare din acest port, în timp ce traseul
roşu reprezintă o sosire în Bremerhaven. Trăim într-o
permanentă mişcare, migraţia popoarelor nu a încetat
niciodată… Textul tipărit îmi promite să mă familiarizeze
cu soarta celor ce sunt obligaţi să-şi părăsească ţinuturile
natale, să mă facă să înţeleg sentimentul emigrării, al
exilului, al unui refugiu…
Mă simt în acest muzeu printre prieteni. Îi înţeleg încă
înainte de a porni să le descopăr identitatea.
Mă voi transpune întâi în viaţa unei emigrante europene
din Germania, Austria, Polonia sau din alte ţinuturi din
Estul Europei. Toţi au pornit de aici spre noul continent.
Oare ce-mi va povesti portretul acestei femei ce mă
priveşte direct în ochi de pe o fâşie de hârtie pliată?
Vaporul se leagănă pe apă, aşteaptă să urc scările înalte de
lemn spre cabina mea. Bagajele sunt deja îmbarcate, au
fost puse, unele peste altele, un morman de geamantane
şi lăzi. Mă uit la ele şi mă înfior… Văd lada părinţilor mei,
geamantanul cu care am emigrat şi eu…
Realizez că viaţa noastră, a tuturor, s-a desfăşurat în valuri
de plecări şi sosiri… Fotografia albastră o reprezintă pe
Hannah Levinsky-Koevary. Născută în 1948, emigrase în
Statele Unite cu părinţii, care, după ce supravieţuiseră
lagărelor de concentrare Dachau şi Auschwitz, hotărâseră
să părăsească Europa, în anul 1949.
Este o senzaţie ciudată. Câteva minute încă şi voi urmări,
cu ajutorul unui card electronic, traseul vieţii ei. Aud
fragmente din scrisorile părinţilor, înainte de a mă urca în
vaporul ce va porni cu noi peste ocean. Scârţâie din toate
115
încheieturile. Prin hublou, văd valurile neliniştite. Un mic
film îmi arată vaporul pe care Hannah emigrase cu familia
ei. Vremea, în acea zi a anului 1949 , era plăcută, cerul era
doar parţial înnorat. Aflu ce s-a mâncat pe vapor, ascult
vocile pasagerilor înghesuiţi la clasa a treia, mă aşez în sala
de mese a clasei a 2-a şi privesc, plină de admiraţie,
fotografiile ce-mi dezvăluie frumuseţea sălilor clasei întâi.
Liftul de alimente alunecă spre clasa întâi, se văd sticle de
vin, fazani, jamboane, cârnaţi…
Este şi o călătorie în timp. În clasa a 3-a, a unui vapor din
1860, un copil plânge, culcat pe pat, într-o lumină difuză,
apăsătoare. Probabil că masa lui s-a redus, după două
săptămâni de navigaţie, doar la pâine şi apă. Drumul era
lung şi nesigur…
Brusc, aerul devine respirabil, dintr-un difuzor răsună un
cântec, bagajele au fost descărcate… Ne aşteaptă un
interviu, ce ne va pecetlui soarta. 29 de întrebări, de care
va depinde acceptarea sau respingerea noastră . Parcurg
rapid întrebările, încercând să răspund în timpul acordat,
care este extrem de scurt. Nu-ţi permite să tergiversezi, să
alegi o formulare favorabilă.
Asemeni unei partide de tenis de masă, atunci când auzi
PING trebuie să răspunzi PONG… Ajung la ultima
întrebare: „Aveţi 50 de dolari?” Nu mă mai transpun în
timp. În 1949, familia mea nu ar mai fi avut nimic… eu,
însă, trăind acum în Germania, deţin această sumă.
Răspund cu un „DA” hotărât şi primesc aprobarea de a
rămâne. Succes deplin! Citesc, apoi, înainte de a porni pe
drumul emigrantei sosite la Bremerhaven, despre un tânăr
italian, minor încă, un adolescent plin de fantezie, care şi-a
creat o biografie interesantă, reuşind să fie imediat
adoptat în Statele Unite. Din păcate pentru el, s-a
descoperit însă că mama lui este încă în viaţă şi a fost
retrimis în Italia. În fiecare sertăraş se ascunde o viaţă, din
116
fiecare cască sună o voce, care te pătrunde, povestindu-ţi
o viaţă…
Portretul tipărit în culoarea unui roşu cărămiziu îmi arată o
femeie tânără. Elza Schüler-Neirynck, născută în Belgia, la
data de 24 iunie 1923, a fost deportată în Germania, la
Krappitz, în anul 1942. Îndrăgostindu-se de un soldat
german, acesta a reuşit să o trimită la parinţii lui. Astfel, ea
a ajuns să lucreze în ceasornicăria viitorului ei socru. După
război s-au căsătorit.
În fiecare sertar se ascunde o viaţă, în fiecare vitrină o
familie. Mă urmăreşte, în mod deosebit, soarta unei familii
din Viena. Poate pentru că şi ei, la fel ca şi familia bunicului
meu, s-au refugiat spre New York în 1938. Medici evrei,
înstăriţi, au pierdut totul, reuşind, însă, să-şi trimită, înainte
de a porni spre America, o parte din mobilele lor în Olanda.
Ajunşi în Statele Unite, doamna ceruse, de la Biroul Social
de care aparţineau, un imprumut de 92 de dolari, pentru a-
şi putea scoate bunurile din Olanda.
A fost refuzată cu vorbele: „Aici nu mai aveţi nevoie de
mobile. Uitaţi ca aţi fost medic. Cautaţi-vă o familie unde
veţi face curăţenie!”
Doamna s-a integrat rapid în societatea americană. Soţul ei
a deschis un cabinet medical, iar ea s-a angajat, o viaţă
întreagă, ajutând noii emigranţi, sosiţi de peste ocean.
La fel ca şi Rita Smrčka, a închis ochii în anul 2004… încă o
mică victorie personală…

117
Anexa
Personalul de la Biblioteca de Istorie Medicală a Colegiului
Medicilor din Philadelphia, unde sunt arhivate hârtiile
doctorului Radbill, au găsit dovezi că în 1983, la vârsta de
82-de ani, Radbill se gândea încă la Rita Smrčka. O
scrisoare primită de la un coleg în acel an i-a răspuns la o
întrebare legată de statutul ei.
Cu mulţumiri doamnei Annie Brogan Biblioteca de Istorie
Medicală a Colegiului Medicilor din Philadelphia.

Surse:
The Samuel X. Radbill Collection,
Historical Medical Library of the College of Physicians of
Philadelphia.
Universität Wien – Memorial Book for the Victims of
National Socialism at the University of Vienna in 1938
http://gedenkbuch.univie.ac.at/

118
119
Istoria paşilor pierduţi
(Impresii din emigraţia bănăţeană)

Dimineţile de iarnă se ascund, de obicei, într-o ceaţă

alburie, în orăşelul de pe malul râului Main, situat în umbra
aeroportului din Frankfurt. Soarele a ameţit rotindu-se în
jurul Pământului, în anii lungi de când, lăsând în urma mea
o zi fierbinte de vară, în Timişoara, am aterizat pe pistele
udate de ploaie ale acestui colos.
Fiecare dintre noi, cei care „am plecat”, poartă în bagajul
memoriei imaginile acelor momente de dramă şi speranţă,
simte încă gustul sărat al lacrimilor şi urma ultimelor
îmbrăţişări. Te-am surprins acum? Cum de-aş fi putut uita
atingerea buzelor noastre prin deschiderea devenind tot
mai îngustă a uşilor ce se închideau irevocabil ?
În acel an 1985, atmosfera lui 1984 era încă omniprezentă.
Aveai certitudinea unui drum într-o singură direcţie,
desfăşurându-se ca viaţa unui om, de la naştere şi până la
moarte. Spaţiul îşi asuma caracteristicile timpului,
reîntoarcerea devenind imposibilă. Despărţirea era
ireversibilă… La fel ca şi în veacurile trecute, pe vremea
celor doi fraţi dintr-un sat bănăţean, care au fost nevoiţi
să-şi ia rămas bun unul de la altul. O istorie dramatică,
culeasă şi publicată de un prieten etnograf.
Trăia odată într-un mic sat din Banatul secolelor trecute, o
familie care avea doi fii. Sărăcia lor era atât de cumplită,
încât mama băieţilor, care erau măcelari de meserie, a fost
nevoită să le spună, cu mare durere în suflet, să plece în
lumea cea mare, pentru a-şi încerca norocul altundeva. Ea
nu-i mai putea hrăni. Fraţii au pornit la drum. Ajungând la o
răscruce de drumuri, s-au aşezat în umbra unui copac
bătrân, ca să se odihnească.

120
Fiind conştienţi de faptul că nici un sat nu are nevoie de doi
măcelari, s-au hotărat să se despartă. Şi-au împărţit puţinele
lucruri din traistă, s-au îmbrăţişat şi au pornit pe drumuri
diferite. Fiecare dintre ei şi-a găsit locul în viaţă, într-un sat
întâlnit în drum, practicându-şi meseria şi consolidându-şi o
familie.
Documentele arată că fraţii – fără să ştie – au fost doar la
câţiva zeci de kilometri depărtare unul de altul. Au murit
fără să se mai întâlnească. Această întâmplare adevărată
m-a impresionat foarte mult. Vorbele naraţiunii m-au ajuns,
cu ritmul lor domol, sub umbra chiparoşilor din Toscana,
sub hegemonia sclipitoare a muntelui Carrara.
Amintirile sunt întotdeauna conglomerate ale faptelor şi
sentimentelor noastre. Soarta acestei familii mă
obsedează, mă face să sufăr. În acelaşi timp, îmi arată cât
de mică a devenit lumea, cu ajutorul internetului, al
telefonului.
Cele trăite de mine în zilele trecute sunt dovada vie a
acestei afirmaţii. Un prieten timişorean, pe care aripile l-au
purtat la Toronto, m-a făcut atent asupra articolului său
apărut în revista Observatorul. Citind lista redactorilor
acestei publicaţii, am dat de numele unui coleg de clasă
primară, martor al unei vârste fragede, al râsului lipsit de
griji şi al unui idealism binefăcător.
Ne-am scris. Ne-am descoperit pe această planetă, a cărei
culoare albastră este generată nu doar de atmosfera
cosmologică, ci şi de nelimitata putere a speranţei, a
sentimentelor pozitive, pe care le păstrăm în gândurile
noastre. Ne-am găsit, redescoperindu-ne în acelaşi timp pe
noi înşine. Ieşind din negura vremii, ne-am aflat din nou –
toţi trei – în aceeaşi barcă, navigând prin spaţiul virtual
creat de tehnica modernă, cu un zâmbet pe buze şi cu un
computer în braţe.

121
122
Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp
Mi-am propus să-ţi destăinuiesc unele din amintirile bătute
de vântul capricios al timpului. Uneori apar dintr-un colţ de
fotografie zimţată, alteori din fâşiile reapărute dintr-o
peliculă crezută uitată.
Astăzi, tocmai în ziua în care un fost coleg de clasă,
pornind din Ottawa, va ateriza la Timişoara, când
demonstraţiile din Frankfurt mi-au prelungit weekend-ul.
Nu îmi este uşor să-mi înşir gândurile, căci - ca de atâtea ori
în viaţă după o pauză lungă, în care nu ţi-ai întâlnit prietenii
- începutul conversaţiei este cel mai greu. Curios, fiindcă,
de fapt, abia aştept să-ţi povestesc.
Aş începe cu întrebarea clasică, adresată tuturor celor pe
care-i voi reîntâlni la Timişoara: „Vă amintiţi când… ?”
Vă amintiţi când am fost împreună la Ada-Kaleh?
Desigur, nu cred că o astfel de excursie se poate uita. Mă
preocupă însă cum de a avut învăţătorul nostru atâta curaj,
atâta încredere în sine şi în noi? Cum de a îndrăznit să plece
cu un grup aşa de mare de copii spre o insulă aflată în
mijlocul Dunării?
Va amintiţi de drumul până la punctul în care ne aşteptau
bărcile?
Eu nu mai ştiu cum am ajuns acolo. Văd doar construcţiile
late, cu lopeţi grele de lemn, manevrate de un singur
bărbat.
Ne văd pe noi, copii încă, sărind, cu grijă, de pe mal, în ele.
Le simt legănatul… Aud o voce puternică, ce ne spune să
ne aşezăm imediat cum ajungem pe locul nostru şi să nu
ne ridicăm pe parcursul traversării fluviului. Ne uităm,
cuprinşi de fiorul necunoscutului, la curentul puternic de

123
apă ce trece pe lângă luntrea în care stăteam pe o
scândură îngustă de lemn cenuşiu.
Citesc acum, în internet, că drumul măsura, de la Orşova la
Ada-Kaleh, doar 3 km. Trei kilometri plini de nesiguranţă
pentru un dascăl răspunzător de viaţa copiilor ce i-au fost
încredinţaţi.
Astăzi, aici , în Germania, aşa o excursie ar fi de
neînchipuit. Nimeni, dar absolut nimeni, nu şi-ar asuma
această responsabilitate. Drumul ar trebui făcut cu un
vaporaş aprobat de toate birourile de siguranţă ale
transportului naval. Cu un grup de 40 de şcolari ar porni la
drum cel puţin două cadre didactice. Dacă… dacă cineva
ar porni într-o astfel de aventură, căci drumul spre Ada
Kaleh a fost o reîntoarcere în timp.
Domnul nostru, căci nu-i pot spune tovarăş în gândul meu,
ne-a călăuzit printre zidurile cetăţii, ne-a dus la moscheea
din centrul insulei, unde ochii noştri mari de copii s-au
minunat la vederea celui mai mare covor din lume… da,
din lume… acestea au fost cuvintele lui…
La această vârstă fragedă se ţes visele, cresc poveştile în
noi… Se nasc acele istorioare ce se vor povesti o viaţă
întreagă.
Căci ceea ce eu admir şi acum în munca învăţătorului meu
este – pe lângă faptul că a reuşit să facă din noi un grup
unit de copii, care ţin unul la altul – modul în care a potolit
acea sete de a şti, de a cunoaşte, de a descoperi.
Îmi amintesc de eclipsa totală de soare pe care am
observat-o în curtea şcolii împreună cu toată clasa noastră.
Aveam în mână un ciob de sticlă afumat pentru a ne feri
ochii. Profesorul nostru ne spusese, cu câteva zile înainte,
să îl pregătim, explicandu-ne şi pericolul de a privi îndelung
în soare. Anii au trecut. Nu se mai permite folosirea sticlei
afumate. Ştim că nu poate ocroti retina, iar cei ce nu
124
procură ochelari speciali privesc fenomenul pe ecranul
computerului. O lume virtuală ne ia tot mai mult în
stăpânirea ei. Curiozitatea copilului rămâne însă
neschimbată.
Îmi amintesc şi de excursia făcută la crescătoria de viermi
de mătase. Dudul era un copac des întâlnit, atât în
Timişoara, cât şi în satele învecinate.
De curând, într-una din comunele dinspre Şag, am
descoperit că toţi duzii au fost tăiaţi. Lipsesc… Şoseaua
are un alt aspect, desigur mai modern. Aş spune că şi
drumurile devin mature… Îmbătrânesc? Îşi pierd
romantismul?
Totul în viaţă îşi urmează calea şi evenimentele au un
sensul lor pe care nu întotdeauna îl putem înţelege în
momentul desfăşurării lor.
În mod sigur, nu am înţeles nici eu, în acea vreme, de ce
trebuie să învăţ, la orele de lucru manual, să cos nasturi.
Dascălul ne ceruse să aducem o bucată de postav gros, un
ac mare şi un nasture cu patru găuri. Am învăţat să-l
coasem cu el împreună, după toată arta păstrată de
generaţii întregi de soldaţi, o abilitate ce mi-am păstrat-o şi
astăzi. Nu ştiu să croiesc paltoane, dar ştiu să cos nasturi…
Toate aceste activităţi, toate trăirile comune ne-au adus
aproape unul de altul.
Nu orele de învăţat în tăcere creează prietenii.
Prieteniile se nasc în timpul pe care-l petreci împreună
după-masa.
Prieteniile se nasc în timpul în care te joci, sărbătoreşti şi
călătoreşti împreună. Prieteniile izvorăsc din timpul pe
care-l dăruieşti şi ţi se dăruieşte...

125
Trepte
Urcam – dacă îmi pot descrie acţiunea astfel – scările largi
şi înalte, tăiate dintr-un brad lipsit de noroc din Munţii
Banatului. Mâinile sprijinite de treapta următoare se
opreau uneori într-o aşchie, genunchii îmi erau juliţi de cea
pe care tocmai mă aflam.
Simţeam mirosul înţepător al prafului ce se încinsese sub
acoperiş. Podul casei de pe strada Fröbel nr. 13 era uscat
de răsuflarea verilor fierbinţi. Lumina irizată se strecura
străbătând particulele mărunte ale pulberii timpului,
făcându-şi drum prin geamurile tăiate in structura de
lemn, rănind ţiglele de un roşu aprins, aflate deasupra
capului meu.
Ajunsă cu greutate în spaţiul uriaş, ce mi se deschidea ca
răsplată a efortului depus, mă aşezam fericită pe ziarele
vechi, întinse pe podea, alcătuind, alături de mulţimea
nucilor puse la uscat, un nou ghemotoc, ce aştepta, în
penumbră, trecerea zilei.
Mâinile mi se afundau în grămada maronie, răscolind, cu
pasiunea lui Dagobert, în mormanul preţios. Mă aflam în
tezaurul nucului bătrân, ale cărui ramuri îmi băteau la
fereastră. Nucile uscate aveau sunetele clare ale
castanietelor.
Liniştea era animată de ele doar în momentul ciocnirilor.
Fără niciun ecou, se pierdea în jurul meu fiecare rezonanţă.
Cred că de pe atunci ar fi trebuit să înţeleg puterea
prezentului... Cel mai târziu, însă, atunci când sosise
vremea micşorării treptelor, reuşind să le urc sărindu-le
câte două deodată, fără a mă mai sprijini de pereţii văruiţi
într-un alb orbitor.
Atmosfera misterioasă a unui album de amintiri, alcătuit
din obiecte, mă rechema mereu în podul casei. Carafe de
126
cristal de Boemia, sfeşnice în stil baroc, ascunzându-se aici
din cauza rănilor făcute porţelanului vişiniu - pictat cu
medalioane albe, în care îngeraşii zburau fericiţi - , rochii
iubite şi nepurtate, rafturi cu cărţi prăfuite, cizme de
cauciuc, schiuri de lemn, cu legături Kandahar, bocanci,
patine cu rotile, ce se strângeau, cu o cheie, de tocul şi
talpa pantofilor, patine cu lama ascuţită a unui metal rece,
săniuţa mică de lemn, alcătuită parcă dintr-un ştergător de
pantofi, asemeni celor care se aflau la intrarea casei,
şoşoni mari şi mici... Mărunţişuri ce ne aparţineau, mie şi
părinţilor mei, mărunţişuri ce-mi readuceau bunicii, rămaşi
necunoscuţi...
Podul era gâtlejul mut, ridicat spre cer, al unei case de
două ori naţionalizate, în care însă ni se permisese să
locuim în continuare.
În ultima toamnă petrecută în ea, băieţii vecinilor mutaţi
de curând în curte, dorind să-şi însuşească benzina din
motocicleta aflată în cămara de lemn alipită casei, au
aprins o lumânare, pentru a vedea cât carburant se afla în
tanc...
Flăcările răbufnite instantaneu au atins înălţimea plopilor
ce străjuiau casa, dar podul şi-a ţinut respiraţia – ca de
atâtea ori pe parcursul istoriei – , flăcările înălţându-se
falnice şi drepte, de parcă ar fi vrut să atingă luna de
deasupra lor, până la sosirea pompierilor... Da, acest pod
îşi avea magia lui...
Mă aşezasem des şi pe treptele construite din cărămidă ale
clubului sportiv SSE, fostul club Elöre, gândindu-mă cu
plăcere la faptul că în acelaşi areal făcuseră sport şi părinţii
mei. Treptele coborau spre Bega, spre pontonul aflat pe
undele ei. Canotorii îşi aduceau bărcile din hangare, le
lăsau încet pe apă şi trăgeau în ritmul cârmaciului lopeţile
împotriva curentului... unul din puţinele locuri pe vremea
aceea în care îţi puteai permite acest lux... Noi,
127
voleibalistele, săream pe trepte, când pe un picior, când pe
amândouă, o miniatură a salturilor necesitate de-a lungul
vieţii.
Rămâneam uneori ore întregi să privesc cursul apei,
frunzele sălciilor, care se îndreptau, fără grabă, spre podul
Modoş. Duminicile mă urcam pe bicicletă, pedalând pe
poteca prăfuită şi îngustă a digului, oprindu-mă să mă
odihnesc la picioarele acestui unic pod de cale ferată al
oraşului, care traversa Bega trecând prin Iosefin. Avea o
lungime de 35 de metri. Lăţimea lui, de exact de 11 m,
permitea trecerea celor două şine de tren peste el. Privit
de jos, părea însă mult mai îngust. Îmi amintesc de parcă
totul s-ar fi întâmplat în această noapte.
Deschid cu tine poarta inconştientului…
Se făcea că mă plimb, alături de mama mea, sus de tot, pe
podul devenit dintr-odată îngust ca şi sârma lui
Strohschneider, legendarul dansator al înălţimilor din
ţinuturile noastre. Privindu-mă de jos, de pe malul apei
tulburi, mă vedeam micuţă, neajutorată, lângă parapetul
de fier forjat, redus acum la mărimea unei pasarele dintr-o
casă pentru păpuşi. Drumul se îngustase şi el... Neavând de
ce să mă sprijin, căzusem...
Plutind, purtată de rochia mea desfăcută ca o paraşută, de
acea floare de mac uriaşă şi darnică cu mine, ce mă lăsase
uşor, abia simţit, să aterizez, în apa rece a Begheului, mă
afundasem în cercurile formate ce-mi oglindeau, prin
transparenţa apei, bluza albă, părul deschis şi lung, roşul
aprins al fustei... Ştiam să înot...
Ieşită pe mal, nu-mi iertasem a doua zi mama, pentru că nu
mă ţinuse de mână, pentru că nu mă susţinuse, lăsându-mă
să mă prăbuşesc în adânc.

128
Câteva zile lungi am fost dezamăgită de ea... Uimită, citesc
astăzi articolele de psihologie, care atestează că visele ne
influenţează comportamentul din ziua următoare. Abia
acum o înţeleg pe bunica mea, Omami, care, supărată, îmi
spusese: „Cum de poţi visa aşa ceva!”
Deşi ştiam că totul era doar un coşmar, de câte ori urcam
scările acestui pod, aveam o strângere de inimă. Şi când
mă gândesc că pe vremea aceea nici nu ştiam că podul
Modoş se mai numea şi podul sinucigaşilor!
Treptele multor scări m-au impresionat, întiparindu-se în
amintirea mea.
Roma, Străßburg, Mont Saint Michel, scări înguste din
munţi, trepte din marmură ale marilor artişti...
Şi totuşi, atunci când simt mirosul înţepător al prafului de
vară, atunci când arşiţa pare să ardă totul, pulverizând
până şi amintirile, atunci mă văd urcând, cu greu, treptele
de lemn neceruite, pline de asperităţi şi aşchii, spre podul
înfierbântat de basmele copilăriei mele...

129
130
Un dialog neobişnuit
M-am transformat într-o ceapă astăzi. Atâta doar că, în
jurul meu, răspândesc un parfum uşor, exotic, şi nu eterele
volatilizate ale sferei ce mă face mereu să lăcrimez în timp
ce o decojesc. Mă întreb dacă, peste atâtea straturi de
cămăşi, cămăşuţe şi alte bijuterii vestimentare, voi reuşi
să-mi îmbrac paltonul şi dacă voi găsi modul ideal de a-mi
adapta garderoba sălilor aglomerate ale muzeului.
Temperaturile au scăzut deodată. Fulgii de zăpadă imită
fluturii albi ai verzei din grădini, iar vântul suflă neliniştit,
căutându-şi direcţia. Mă grăbesc spre metrou. Paşii mi se
lungesc pe nesimţite când zăresc ceasul de pe peron. În
câteva minute va intra trenul, respirând uşor, în gara unde
ne ascundem de frig, în casa scărilor, ca într-un gâtlej de
balaur.
Da, iarna a sosit la mijlocul lui ianuarie, atunci când nimeni
nu o mai aştepta. O iubită capricioasă, care nu soseşte la
ora promisă, ci vine pe neaşteptate, surprinzându-şi iubitul
cu o îmbrăţişare. Într-adevăr, vântul, aparent răcit şi lipsit
de patimă, o caută cu furie, luând cu el fulare, şepci şi
pălării pestriţe, născând, simultan, iritaţie şi voie bună.
Cât de neputincioşi suntem în faţa puterii dezlănţuite a
naturii... Dacă acum câteva zile mă uimea prognoza
cocorilor, care refuzaseră să ne părăsească ţinuturile,
aţteptând aici sau în ţările învecinate sosirea primăverii,
acum mă întreb îngrijorată cine îi va salva.
Lacurile îngheaţă – asemeni pasiunilor apuse – , anulând,
peste noapte, orice tresărire a suprafeţei lor de argint viu.
Trecătoare sunt visele, trecătoare anotimpurile, şi viaţa ce
trece cu ele…
Gândul mă duce deja la tablourile pictorului Justus
Juncker, care ne aşteaptă în cadrul expoziţiei Dialog der
131
Meisterwerke / Dialogul capodoperelor, din Muzeul Städel.
Născut în iarna anului 1703 , la Mainz, Juncker pictează, în
1765, două tablouri mici (25,8 cm / 21,5 cm) în ulei.
Tematica, natură moartă, se încadrează în şirul
reprezentărilor care, în epoca barocă, ating apogeul –
Vanitas vanitatum et omnia vanitas – persiflând
deşertăciunea umană, vanitatea şi efemerul supus
descompunerii.
Pe un soclu – asemeni celor ce susţin busturile împăraţilor
– , se găsesc un măr şi, respectiv, o pară. Fructele coapte
sunt deja în vizorul insectelor. Ideea genială a expoziţiei
din Frankfurt am Main este de a prezenta cele două
originale din colecţia Muzeului Städel, în vecinătatea
imediată a picturii digitale, adusă de la Londra, realizată, în
2013, de artiştii britanici Rob şi Nick Carter.
În cele două picturi copiate tridimensional şi digitalizate în
detaliu, muştele şi fluturii se trezesc la viaţă, zburând, prin
spatele ramelor, dintr-un tablou în altul, de fiecare dată
aterizând altundeva şi altfel. În opera lor, Transforming
Diptych / Dublă metamorfoză, alegerea aleatorie preia rolul
soartei, oglindind un „Memento mori” neprevăzut.
Ne aflăm deja în faţa lor şi tăcem, fascinaţi de dialogul
artistic dintre ele.
Moartea este prezentă în sălile muzeului în forme multiple.
Dacă asistăm la orbirea lui Samson, în grandiosul tablou al
lui Rembrandt, aflat în colecţia Muzeului Städel – ştiind că
răzbunarea îi va fi cumplită – , privim, cu respiraţia tăiată,
decapitarea lui Holofern, în tabloul Artemisiei Gentileschi,
realizat în anul 1612, la varsta de 19 ani. L-a pictat după ce a
fost violată.
Cu un curaj deosebit, Artemisia Gentileschi şi-a inculpat
violatorul, în vremuri în care doar femeile erau găsite în
asemenea situaţii vinovate. Având, pe tot parcursul
132
procesului, sprijinul tatălui ei – în al cărui atelier a învăţat
secretele artei picturale – , a dovedit, în faţa tribunalului,
aceeaţi hotărâre cu care Iudit ucide tiranul care îi ameninţă
poporul. Tabloul ei, măiestria cu care a mânuit pensula,
tematica abordată l-au inspirat pe Rembrandt, care, în
1636, imortalizează momentul dramatic al relaţiei dintre
Samson şi Dalila.
Cobor, cu tine, treptele albe de marmură… Încăperea pare
tăiată în gheaţă. Din ea pornind, coridoarele ascund,
într-un labirint nesfârşit, tablouri şi fotografii ale artiştilor
contemporani. Surprinzător în acest cadru este tabloul
Pluta Meduzei, o copie, efectuată în 1859 /1860, de Pierre-
Désiré Guillemet şi Étienne - Antoine - Eugène Ronjat, după
originalul pictat între 1817 şi 1819 de Théodor Géricault,
care se află în colecţia permanentă a Muzeului Louvre.
În imaculatul sălii, se revarsă oceanul. Pluta este enormă,
acoperind aproape întreaga suprafaţă, de şapte metri, ai
pânzei. Dimensiunea ei, dramatismul faptelor petrecute,
răvăşeşte ecranul sufletului. Géricault a expus-o în 1819 –
ţinând secretă, până în ultimul moment, tematica,
brizantă, din punct de vedere politic – tragedia celor 150
de naufragiaţi ai Meduzei, vapor care s-a scufundat pe
ţărmul Mauritaniei.
Mă întorc… În spatele meu, suprafaţa neagră a lucrării
realizate de Dierk Schmidt este întretăiată de benzi albe.
Între ele sunt sugerate arme, refugiaţi, moarte… SIEV -
Suspected Illegal Entry Vessel – termen folosit în Australia –
aminteşte de scufundarea unui vapor cu refugiaţi în 2001...
Ar putea fi şi vara anului 2015...
Stăm sub tavanul prin care cerul ne priveşte printr-o
multitudine de cercuri transparente.

133
Deasupra noastră se găseşte pajiştea verde, pe care copiii
se fugăresc primăvara. Asemeni unui joc de dimensiuni
uriaşe, ferestrele rotunde de sticlă întrerup verdele ierbii.
Se apropie ora închiderii…
Simonetta Vespucci, nimfa lui Sandro Botticelli, venise la
Florenţa, pentru a se căsători. Feminitatea ei a cucerit
oraşul. Giuliano Medici, fratele renumitului Lorenzo il
Magnifico, a desemnat-o „Regina frumuseţii” sale (regina
della bellezza), în turnirul din 29 ianuarie 1475. Moartea ei
timpurie, cauzată de o tuberculoză pulmonară – doar la un
an după turnir, la vârsta de 23 de ani – precum şi pictura lui
Botticelli au transformat-o într-o legendă.
Poate i s-ar fi potrivit versurile cu care poetul italian Fazio
degli Uberti îşi descrie propria iubită, Aurelia:

„I look at the amorous beautiful mouth,

The spacious forehead which her locks enclose,
The small white teeth, the straight and shapely nose,
And the clear brows of a sweet pencilling.“
„Mă uit la îmbietoarea, frumoasa ei gură,
La fruntea tivită de cârlionţi, înaltă,
La dinţii albi, mărunţi, la nasul mândru, drept
Şi la sprânceana trasă de un penel măiestru.“

Dante Gabriel Rossetti traduce versurile lui Fazio şi

pictează, în 1863, tabloul femeii senzuale, melancolice,
portretul femeii iubite… feminitatea eternă…

134
Mă pregătesc de plecare. În holul de la intrare, privesc
bustul lui Johann Friedrich Städel. O plăcuţă comemorativă
îmi reaminteşte că Städel, acum 200 de ani, obişnuia să - şi
salute personal oaspeţii şi să-i conducă prin colecţia lui. Îi
zâmbesc, recunoscătoare. A dăruit oraşului o fundaţie care
adăposteşte şi un institut de arte plastice, pe lângă o
colecţie bogată, care mereu creşte.
Ultima donaţie a fost făcută în 2014, de doamna Dagmar
Westberg, nepoata lui Oscar Troplowitz, inventatorul
leucoplastului, al benzii de lipici Tesa şi al cremei Nivea. Cu
ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani, a dăruit
Fundaţiei Städel tabloul realizat în anul 1615 de Jusepe de
Ribera. Pictura îl reprezintă pe Sfântul Iacob cel bătrân.
Porţile muzeului se închid incet… Paşii noştri răsună în
seara rece, marcaţi de multitudinea de impresii, primind
aripi… Dialogul nostru poate începe şi el...

135
O frântură de paradis
Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc
palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui
abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât
abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar
o iluzie?
Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor
maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat,
ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia
alunecării timpului colorat în cenuşiu.
Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe
Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit
la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară
se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii.
Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă
combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă
înconjoară.
Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung
şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul
anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii
conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că
înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de
culoarea neonului… Stop! Stop!
Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din
reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii
rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi,
deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt
timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui copac din
apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie.
Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden… Sau
am ajuns eu în Paradis?
Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate.
136
Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd
mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani
de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au
o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o
viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost
introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.
După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă
rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra
acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor
visele…

137
138
În braţele îngerilor păzitori
Îl ascult fascinată. Este trecut prin menghina timpului. Un
război mondial şi un infarct nu au reuşit să-i distrugă
optimismul. I-au dăruit însă înţelepciune. Privindu-l, mi se
actualizează cuvintele lui Friedrich Nietzsche: „Tot ceea ce
nu te distruge, te face mai puternic“.
Vorbele i se rostogolesc din gură încet, fără grabă. Câte un
zâmbet pare să dorească să le alinte o secundă. Mă
priveşte prin sticla ochelarilor. Ochii îi sunt senini.
Peter Popper pare pierdut o clipă în imaginile trecutului.
Stă asezat pe o piatră, căutând în ea sprijin. Îşi face propria
psihanaliză...
„Nu puteam dormi noaptea pe vremea copilăriei. Îmi era
frică de întuneric. Până când, într-o seară, bunicul,
aşezându-se lângă mine, îmi spuse: În spatele tău, este
Gabriel, în faţa ta, Mihail, la dreapta se găseşte Rafael, iar
în stânga ta este Uriel. Deasupra, copile, da... deasupra ta,
este Atotputernicul. Poţi dormi liniştit... ”
Din acel moment, somnul îi devenise senin. Apoi sosise
însă războiul, răsturnând ordinea arhanghelilor păzitori.
Îmi place să-mi beau cu el cafeaua. Amarul este amar şi în
ceaşcă, dar şi în cuvintele ce mă pătrund.
„Mi-am dorit mult să devin necredincios, după tot ce am
trăit, dar nu am reuşit decât să mă întreb UNDE o fi EL, EL
ce era pe vremuri deasupra mea... Nu pot să-l reneg.
Curios, nu-i aşa?”
Bunicul lui – asemeni bunicului meu - îşi poartă probabil şi
astăzi, pretutindeni, îngerii păzitori, încercând să ne
ocrotească. Doar locul nu îl mai găsesc. Poate pentru că
am uitat noi să stăm liniştiţi, dar poate şi pentru că am

139
rătăcit, de când ne ştim, în căutarea peticului de pământ,
pe care să ne putem întinde şi adormi fără teamă.
Teama aceasta difuză, fără obiect precis, o cunoaştem.
Probabil, purtăm în subconştient întreaga noastră istorie.
Îi iau de mână şi deschid poarta mare şi grea a sinagogii noi
a oraşului Mainz, urbe în care viaţa îmi pulsează într-un
ritm paşnic… cel puţin temporar…
Construcţia este modernă. A fost ridicată în locul sinagogii
centrale vechi care, în „Noaptea de cristal” – la 9
noiembrie 1938 –, a fost incendiată. Arhitectul din Köln
Manuel Herz a creat o sinagogă după forma cuvântului
Kedushah (‫)קדושה‬. Ne întâmpină lumina cerului.

Păşim în Kedushah… în sfinţenie… Deasupra dulapului

Torei, se găseşte textul Cântării Cântărilor… cuvântul
iubirii… al vieţii… al speranţei… al renaşterii …
Frumuseţea versurilor încântă. Martin Buber, Luther au
tradus Biblia în limba germană. Interesantă îmi pare
informaţia găsită în volumul Isaac Abraham Euchel: Arhitekt
der Haskala.

140
Lucrarea scrisă de Andreas Kennecke, tratează activitatea
străbunicului meu, fost elev al lui Kant care – deşi a citat
pasaje din traducerile lui Mendelssohn, a dovedit o
personalitate puternică, independentă, realizând o
traducere a Bibliei în spiritul iluminismului iudaic, şi
reuşind, astfel, să creeze o punte între religii.
O nouă traducere a fost făcută de Ruth Lapide. În cursurile
ei, interpretarea Cântării Cântărilor îşi găseşte locul de
elecţie, pe care îl are, atât în iudaism, cât şi în creştinism.
Cântarea Cântărilor... Versurile dragostei ne inundă,
purtând în ele puterea tuturor îngerilor păzitori. În
noaptea aceasta, somnul ne va fi lin...

141
142
Amor la pândă
Seara se lasă cu repeziciune in jurul meu. Prin ferestrele
întredeschise se simte un vânt uşor, ce aduce mirosul
frunzelor uscate în cameră. Şuşotitul tufişurilor de
trandafiri mă face să zâmbesc. Deşi sunt la peste o mie de
kilometri de grădina copilăriei mele, florile din curte îmi
readuc copilăria.
Îmi amintesc de serile calde de octombrie din oraşul în
care începusem să descopăr lumea. Aerul era
mângâietor… Cocoţată pe un pat din lemn de nuc
sculptat, ţineam în mână, timp îndelungat, câte o carte din
biblioteca mamei mele.
Unul din albumele ei îmi era foarte drag. Coperta,
îmbrăcată într-o pânză roşcată, avea o emblemă de aramă,
cu medalionul scriitorului Jòkai Mòr. Treceam cu palma
mea mică de copil cu multă afecţiune peste suprafaţa
mătăsoasă. Urmăream cu degetul, încet, cu grijă urmele
literelor aurite, mângâind adânciturile unui profil bărbos şi
îngândurat. Cartea mi-o puneam pe genunchi, în timp ce
îmi întindeam picioarele, ascultând zgomotul surd al
sandalelor mele ce cădeau pe parchet.
Astfel pregătită, mă adânceam în minunatele detalii
decorative, ce se găseau pe fiecare pagină. Multe dintre
ele aveau motive florale. Era o ediţie jubiliară, din timpul
apogeului Jugendstil-ului. Acoperite cu o filă transparentă,
se întrevedeau, în timpul răsfoirii cărţii, reproducerile
colorate ale unor picturi de epocă. Lipite pe un fundal de
un verde pal, se trezeau la viaţă sub privirile mele.
De pe una din paginile albumului mă privea, de după o
perdea, un copil cu păr lung şi cârlionţat, apropiat de
vârsta mea. Ne uitam surâzând unul la altul şi, cu degetul

143
pe buze, ne promiteam păstrarea secretului nostru. În
seara următoare, mă grăbeam să-l reîntâlnesc…
Cu atât mai dureroasă a fost acea după-masă în care am
descoperit lipsa carţii „mele” din vitrină. Zadarnic am
căutat-o printre albumele ştiute. Dispăruse… Văzându-mi
întristarea, mama mi-a explicat că s-a hotărât să o
dăruiasca şcolii maghiare de băieţi din Fabric – numită,
simplu, în Timişoara doar „Pipos - iskola” – , la care
predase până atunci. O ascultam vorbind… Ochii mi se
închiseră încet şi, în vis, îmi reveni prietenul, care, cu
degetul pe buze mă făcea atentă să nu-l deconspir.
Somnul îmi era lin şi visele frumoase.
Anii trecuseră pe nesimţite. Fustele îmi rămăseseră scurte,
codiţele mi-au fost tăiate şi, în locul fetiţei, căuta acum o
tânără printre cărţile bibliotecilor.
Există atâtea cărţi frumoase… atâtea ediţii unice,
minunate… şi, totuşi, în amintirea mea trăia încă acel
album, editat în anul 1909 la Budapesta.
Viaţa m-a învăţat, însă, că despărţirile sunt inevitabile. Ne
despărţim mereu, de oameni apropiaţi, de locuri iubite, de
obiectele pe care le-am îndrăgit. Am părăsit locurile
copilăriei mele de aproape treizeci de ani. La plecare, nu
putusem lua, în acel geamantan de 20 kg aprobate, niciuna
din cărţile mele cu mine. Mi-am reînceput viaţa aici, în
Vestul Europei. Mi-am creat o nouă bibliotecă.
M-am adaptat vieţii noi, internetului, corespondez, în
prezent, virtual şi doar foarte rar pe calea scrisorilor
tradiţionale, parfumate… Într-una din zilele în care
Fortuna şi-a amintit de mine, am întâlnit pe monitor un
nou prieten, care, aflând că vorbesc ungureşte, mi-a
povestit despre un album jubiliar, pe care-l moştenise.
Volumul trata viaţa lui Jòkai Mòr. Mi-a trimis şi fotografii
minunate, colorate. Una dintre ele se numea Amor la
144
pândă… Nu-mi venea să cred. În faţa mea se afla „cartea
copilăriei mele”, acea ediţie excepţională, realizată de
Pesti Naplo, la Budapesta, în anul 1909.
Cartea „emigrase” la Haifa şi fusese moştenită de noul
meu prieten, originar şi el, ca şi mine, din Timişoara. În
familia lui, nu mai citea nimeni în limba maghiară şi, mişcat
de reîntâlnirea mea cu această ediţie, ce trăia încă în mine,
dorea să mi-o dăruiască. Ochii mi-au fost inundaţi de
lacrimi.
La doar o lună după ce ne-am cunoscut virtual, ne-am
întâlnit. Cartea mă aştepta. Mi se părea incredibil… O
ţineam din nou în mână, o mângâiam … Am găsit repede
pagina cu micul meu prieten. Mi-a zâmbit punându-şi
degetul pe buze… Psssst!... În noaptea aceea avusesem
din nou un somn lin şi vise frumoase.
Noi toţi trăim într-un ciclu al despărţirilor şi regăsirilor…
Este însă un cadou al vieţii dacă Amor ne pândeşte sosirea
şi nu ne uită…

145
Ascensorul de Shabbat
Îmi întredeschid ochii cu grijă... Sunt la etajul trei al
hotelului Palm Beach din Acco. Fereastra camerei priveşte
spre mare şi mă aştept ca lumina soarelui de dimineaţă să
fi preluat deja locul umbrelor nopţii mediterane.
Uimită de priveliştea unui cer cenuşiu, profilat deasupra
valurilor, mă ridic din pat, cu gândul la ceşcuţa mea de
cafea matinală. Plouă... la sfârşitul lunii mai... încă una din
minunile acestor zile petrecute aici, în Israel. Plaja este
udă. În depărtare, văd câteva bărci, legănându-se sub
zidurile vechi ale cetăţii. Sâmbăta aceasta promite să fie
plăcută. Drumul spre Ein Hod va fi lipsit de neplăcerile
create de caniculă.
Adâncită în imaginile zilei trecute, păşesc în sala de mese,
dominată de un bufet abundent. Cu un instinct sigur, mă
îndrept spre locul unde ştiu că se află maşina de făcut
espresso. Lipseşte... Lipseşte şi bucătarul – cu şapca lui
albă şi înaltă – care, cu o zi înainte, făcuse papara aici, în
sală. Este Shabbat... nu se apasă butoane, mi se explică.
Apa fierbinte este într-o cisternă argintie, graţioasă, pusă
pe masă.
Ridic degetul... Nu am nici un buton la îndemână, deci mişc
cu el, precaută, mânerul cisternei. Apa se revarsă clocotind
peste praful de cafea solubilă. Rotesc linguriţa, urmărind
cercurile furtunii pe care-o declanşez într-o ceşcuţă... Îmi
pregătesc, cu mare atenţie, salata. Alcătuiesc un peisaj
mort din frunze verzi, aranjez şi câţiva peştisori de culoare
roz, felii albe de caşcaval şi mă îndrept mulţumită spre
masa la care prietenii mei se regăsesc la începutul zilei. Ce
atmosferă paşnică...
Ştirea următoare sparge însă ritmul molcolm al timpului.

146
Maşina spre Ein Hod porneşte în zece minute. Trebuie să
împachetez rapid. Scena se precipită... Îmi las farfuria pe
masă. Cu regret mă uit la cafeluţă, o gust şi o abandonez în
grabă. Alerg la ascensor, îi zâmbesc tinerei mame cu cei
trei copii ai ei, care stă nemişcată în lift. Mă mir că rămâne
pasivă. Preiau iniţiativa şi apăs pe butonul cu numărul 3,
declanşând totodată un sunet strident. Aştept să
pornească ascensorul, dar nu se întâmplă nimic. Mai apăs
încă o dată. Sirena sună din nou. Femeia se uită la mine
şi-mi spune liniştită: „Ascensor de shabbat... porneşte
singur...” Mă uit nedumerită la ea... probabil că n-am
înţeles, îmi spun. Porneşte singur? Unde? Când?
Într-un astfel de moment ţi se dezvăluie întreaga ta
neajutorare. Simţi dintr-o dată că soarta nu se găseşte în
mâna ta. Este un act de adâncă filozofie... da, este un
adevărat act biblic... Simt cum fatalismul mă copleşeşte.
Aştept... Şi, într-adevăr, ascensorul porneşte, dar... nu
urcă. Mă trezesc, într-un mod neaşteptat şi absolut
nedorit, în pivniţă, lângă studioul de sport. Încerc să ies din
această strâmtă încăpere, care mă poartă în ritmul ei pe
unde îşi doreşte, dar nu mai este posibil. Liftul ţâşneşte în
sus şi se opreşte la etajul 6. Reuşesc să mă eliberez şi să-l
părăsesc la timp, înainte de a-şi începe coborâşul, încet,
încet, etaj cu etaj din nou spre subsol.
Ajunsă în camera mea pe scările de serviciu, îmi arunc
hainele în geamantan şi, cu un sentiment de înţelepciune
proaspăt dobândită, cobor cu el scările spre holul
hotelului.
Excursia la Ein Hod poate începe. Sufletul meu este
pregătit pentru multe surprize...

147
Gânduri de octombrie
M-a acoperit pătura toamnei… Într-o lumină aurie, mă
înfioară răcoarea vântului… Luna octombrie este
frumoasă la noi. Copacii îşi împodobesc coroana rărită,
compensând trecerea verii cu minunatele culori furate din
comoara curcubeului de primăvară. Asemeni unor dive
cochete, par să fie dominaţi de vanitatea de a-şi încânta
privitorii. Foşnesc în adierea vântului, aruncându-şi pletele
multicolore într-un areal pe care-l stăpânesc cu
suveranitate. Obişnuiesc şi astăzi, la fel ca şi în timpul
copilăriei mele, să mă plimb prin parcurile inundate de
mormanele de frunze ce acoperă pământul umed al
dimineţii, răspândind mirosul uşor înţepător al
descompunerii.
Ultima zi de şcoală, de dinaintea vacanţei, a început plăcut.
Ne-am întâlnit, din nou, în formaţia unui cvartet, în trenul
electric, care ne duce, în fiecare dimineaţă, spre Frankfurt
am Main. Timpul ne trece aşa mai repede. Ţin minte că
începusem conversaţia cu articolul ce-l citisem, în zori,
despre experimentul mult criticat al înscenării operei La
Bohème la Salzburg. Informaţia se dovedise a fi un impuls.
Ne călăuzise şerpuind de la baletul modern – în care
solistul scuipă într-un lighean şi-şi toarnă un acvariu plin de
apă peste cap – până la compoziţia lui John Cage, As slow
as possible/ Pe cât de încet posibil. Faptul că nu eram de
aceeaşi părere înflăcărase conversaţia. Panta rhei, la fel că
şi muzica minimalistă, nu are prea mulţi adepţi. Ne
trezisem din somnolenţă în timpul dezbaterii.
Trecusem prin aeroport şi, totodată, la evenimentele
anunţate la sfârşitul săptămânii. Apropierea avioanelor ne
amintise festivalul organizat cu ocazia zilei internaţionale
One Sky, one World. Regretasem că nu voi vedea
multitudinea zmeielor, ce se vor ridica pe dealurile ce se
înşiră pe valea Rinului. Ştiusem că voi fi la Berlin. Şi acolo
148
se organizaseră, la 14 octombrie − într-unul din
multitudinea parcurilor oraşului − , minunate serbări ale
văzduhului. Se înălţaseră, spre abisul albastru, micuţele
zmeie japoneze, alături de impresionante figuri
transparente. Tot atunci s-a desfăşurat şi Festivalul
Luminilor. O parte a clădirilor, Domul, Piaţa Potsdam şi alte
edificii importante au fost illuminate în mod artistic.
Mă văd şi acum plimbându-mă cu tine pe străzile
fremătând de oamenii grăbiţi ai serii. În partea de est a
capitalei, într-o zonă greu accesibilă mult timp în trecutul
apropiat, sunt mereu evenimente culturale încântătoare.
Îmi amintesc cum am stat, pierdută în nemişcare, cu mâna
ascunsă într-a ta, admirând turnul televiziunii ce-şi
schimba culoarea trecând prin toate nuanţele cuprinse
între roşu şi violet. Se transformase într-un cameleon uriaş,
în mijlocul pieţii Alexander, la un pas de minunatele muzee
ale unei metropole pline de mişcare şi viaţă, în care încă nu
s-a instalat nici armonia arhitecturală şi nici cea a
mentalităţii locuitorilor ei.
Savurasem timpul liber… Toamna la Berlin a fost plină de
soarele întâlnirilor şi al unui octombrie darnic. M-am
reîntors în cotidian cu muzica conversaţiilor în suflet şi cu
aroma pizzei italiene – făcute de un armean prietenos,
care nu dorise să-şi amintească de nici un fel de
evenimente istorice – pe limbă. Poate are dreptate, îmi
spun acum, uşor mirată de perspectiva nouă ce mi se
dezvăluie. Se simte bine la Berlin, restaurantul îi aparţine,
clienţii sunt internaţionali… Tava cu fructe şi cafeluţa mi-o
dăruise. Ce idilă perfectă…
Ascult ştirile… Un băiat de 20 de ani a fost – în timp ce-mi
degustam vinul roşu în pizzeria de care ţi-am povestit – , la
doar câteva străzi scurte de mine, atacat de şapte bărbaţi.
Ziarele ne anunţă că nu va supravieţui. Unele zmeie se
prăbuşesc şi în ziua de One Sky, one World…

149
Scurt reportaj de vacanţă
Uneori plecăm fără să ne luăm rămas bun şi revenim cu
sentimentul de a nu ne fi despărţit nicio secundă.
Unde am fost?
Într-un minuscul port, situat la vărsarea râului Uecker –
cum se numeşte în Mecklenburg-Vorpommern, sau Ucker,
în Brandenburg – în estuarul Mării Baltice (Ostsee).
Am fost într-o localitate unde găseşti prietenie cu cartofi
prăjiţi pentru 6, 50 Euro, dacă dai crezare tăbliţei din faţa
restaurantului.
Peisajul, când te apropii de ţinuturile din nordul Germaniei,
este dominat de păduri de pini. Mi-a amintit de coasta
Atlanticului... de Aquitaine... de Mimizan Plage... unde, de
fapt, am fi dorit să ne petrecem vacanţa şi unde, ani de-a
rândul, m-am avântat în valurile unui ocean neliniştit, am
cules scoici de forme şi mărimi impresionante, care şi
astăzi se găsesc pe pervazul ferestrei mele, într-un coşuleţ,
aşezat cu grijă lângă pietrele pe care încă le mai adun, ca
pe vremea copilăriei...
Coasta de nord are un peisaj molcom, senin, cu o paletă
lirică de forme şi culori... Contraste creează doar vântul,
care, în acest an, a bătut puternic şi în acest anotimp,
aducând cu el nori grei, infiniţi, care se contopiseră cu
orizontul şi cu suprafaţa apelor cuprinse în îmbrăţişarea
braţelor de nisip ce formează estuarul. Ploaia a biciuit
aproape tot timpul. Plimbările pe plajă au fost însă cu totul
şi cu totul fascinante, într-un echipament aproape la fel de
potrivit ca al marinarilor şi pescarilor din ţinutul acesta.
Cizmele şi pelerinele de cauciuc au rezistat, mai bine decât
umbrelele, manifestărilor climei specifice Balticii. Am
savurat ieşirile în vântul puternic, m-am bucurat de
picăturile de ploaie ce cădeau pe fruntea, pe obrajii, pe
150
pleoapele mele... În puţinele ceasuri însorite, am admirat
albastrul brusc, neaşteptat, al unui cer şi al unei mări dintr-
odată liniştite şi înseninate, de un azur intens...
Ueckermünde are două porturi, unul pe râul care trece
prin centrul oraşului, unde singurul pod existent se ridică la
trecerea vapoarelor şi a corăbiilor cu pânze, şi unul foarte
mic, aflat pe Brackwasser, rezultată din amestecul undelor
sărate a Marii Baltice cu râurile dulci ce se revarsă în
estuar. Este un loc romantic, unde poţi mânca peşte de
apă dulce şi oceanic, unde te poţi dărui liniştii şi frumuseţii
unui peisaj ce-şi schimbă culorile din ceas în ceas...
Strângeri de inimă am avut la vederea străzii Judengasse ...
la descoperirea, pe pavaj, a pătratelor de aramă – găsite în
multe oraşe din Germania şi din afara ei – în care sunt
gravate numele, data naşterii şi data deportării evreilor
care au trăit în clădirile în faţa cărora au fost implantate în
trotuar. Gunter Demnig, un sculptor din Köln, a iniţiat
acest memorial dedicat victimelor regimului nazist... Le-a
numit Stolpersteine, adică pietre de care te împiedici, care-
ţi opresc pasul grăbit…
Un sentiment de îngrijorare m-a cuprins şi la vederea
afişelor, foarte numeroase, ale partidului radical de
dreapta... Erau lipite la o înălţime la care nu ar fi reuşit să
rămână nici măcar o noapte în oraşele din vestul Germaniei
sau în Berlin... Dar mă găseam în estul ţării...
Am fost într-un micuţ orăşel, unde ordinea este perfectă,
cuţitele din sertarul locuinţei de vacanţă fiind puse toate
cu lama în aceeaşi direcţie, unde lista, de patru pagini, a
inventarului îţi este arătată în momentul semnării
contractului de închiriere şi pe care, lângă cele 44 de cărţi,
sunt enumerate şi cele două suluri de hârtie igienică.
Am fost într-un orăşel, în care totul şi nimic nu este
perfect... Am fost pe această planetă...
151
Pe marginea orizontului
Briza serii mă ridicase, cuprinzându-mă încet. Mă lăsam
purtată în depărtare de ea… Sentimentul de nelinişte
dureroasă ce mă alungase dispăruse. Locul lui îl luase
pacea unui adânc lipsit de valuri… abisul emoţiilor
amorţite…
Drumul se găsea în faţa mea. Mărginit de gânduri, tivit de
dorinţele şi visele care-mi călăuziseră zilele şi mai ales
nopţile, se îndrepta, ca o alee umbrită de arbori, spre
viitorul care mă aştepta.
Le auzeam murmurul pe treptele ce urcau dintr-un adânc,
doar bănuit, al subconştientului meu.
Timpul mă părăsise. Secundele, minutele, orele se roteau
în caruselul golului lăsat de speranţa ce murise în mine.
Vacuumul creat îmi absorbise simţurile. Mă pierdusem în
nemişcare. Aşteptarea devenise a doua mea natură… nu,
de fapt, eu eram aşteptarea… Împietrisem în rigiditatea
orologiului fără arătătoare…
Într-un moment de izbândă asupra letargiei, mă ridicasem
şi părăsisem încăperea. Uşa rămăsese larg deschisă în
urma mea. O auzeam zbătându-se în vântul despărţirii,
care mă purta tot mai departe…
Da, m-am lăsat purtată în depărtare de briza serii…
Marea mă întâmpinase învolburată, scufundată în nuanţele
culorii unui cer cenuşiu. Vântul sălbatic mă cuprinse cu
putere, lipindu-mi rochia de coapse.
Mă retrezisem la viaţă. Revenită dintr-o transă adâncă,
priveam – cu ochii plini de mirare ai copiilor – zborul
pescăruşilor. Nu se îndepărtau niciodata prea departe de
ţărm, nu se avântau niciodată prea sus…

152
Unde rămăseseră acei vulturi ai înălţimilor ce mă
fascinaseră? Ploaia îmi biciuia obrajii. Genunchii îmi erau
îngheţaţi, iar tălpile micse scufundau în nisipul umed.
Deodată, în această imensitate fremătătoare, reveniseră în
mine imaginile primelor mele încercări de zbor. Din
înalţimea luminoasă a farului, văzusem, pe acea vreme,
contopirea valurilor cu orizontul şi simţisem chemarea
îmbrăţişării acestui unghi magic.
Acum, după o perioadă incomensurabilă de timp, stăteam
din nou pe ţărm şi ştiam, că de data aceasta, voi atinge
infinitul.

153
Carnaval pe malul Rinului
Răsfoiesc prin albumul amintirilor. Plouă cumplit, vântul
şuieră... Răbufneşte cu furia războaielor învecinate
continentului nostru îmbibat deja cu sânge. Rosenmontag
– o zi de luni neobişnuita – marchează în fiecare an
sărbătorirea Carnavalului. Furtuna din acest an a oprit însă
desfăşurarea lui în multe oraşe, în care măştile – şi nu mă
refer acum la cele ale sufletului – au rădăcini adânci.
Recitesc descrierea Carnavalului din anul dedicat fraţilor
Grimm. Iubesc poveştile… Dăruieşte-mi puţin din timpul
tău şi lasă-mă să-ţi citesc rândurile mele.
Ieri m-am culcat cu găinile… Da, m-am culcat cu găinile, în
timp ce prinţesa fraţilor Grimm a făcut acelaşi lucru cu o
broască râioasă. Nici măcar metamorfoza broaştei în prinţ
nu a dat naştere unei zicale asemănătoare în limbaj.
Nimeni nu spune: „M-am culcat o dată cu broaştele”...
Am sperat că se va schimba totul în anul 2013, anul fraţilor
Grimm. Se organizaseră pretutindeni, de-a lungul „străzii
basmelor” din Hessen, acţiuni culturale deosebite. Poate
vom vorbi cândva de o noapte dormită broască sau de
somnul lipsit de vise al frumoasei adormite… Trăiesc în
apropierea oraşului Hanau. Aici s-au născut Jacob si
Wilhelm Grimm. Nici Kassel, localitatea unde au copilărit,
nu este departe. Acolo se păstrează exemplarele primelor
culegeri de basme adunate de ei. Acele Handexemplare
din anii 1812/15 care se găsesc in muzeul oraşului Kassel şi
sunt componente ale tezaurului Memory of the World
UNESCO. Câţi dintre noi nu au tremurat serile, ascultând
aceste poveşti. Atmosfera lor sumbră, plină de tainicele
vorbe ale unei lumi scufundate în mituri şi legende ne
scăldau în frică, menţinând însă vie speranţa în binele
mereu învingător. Poate şi eu am visat un basm noaptea
trecută… Nu ştiu...

154
De trezit însă, m-am trezit târziu, asemeni marilor leneşi,
numiţi de specialişti Folivora, în germană chemându-se
Faultier, iar în engleză Sloth. Informaţia aceasta
importantă mi-am luat-o din Google, fără de care n-aş şti
nici măcar că nu au vezică urinară. Cred că ar trebui
invidiaţi… Nu se grăbesc, îşi reglează singuri metabolismul
şi cine ştie încă ce…
Am dormit toată noaptea buştean. Nu crenguţă...
Buşteanul rămâne nemişcat, într-o moarte aparentă, pe
locul unde l-a ajuns oboseala arborelui. Uneori mai apare,
în mod surprinzător – desigur doar pentru un om sceptic –,
respiraţia unui mugur, într-un rid al scoarţei. Crenguţa se
mişcă încă în bătaia vântului serii, îşi mai cântă serenadele
frunzelor. Cum ar fi să dormim crenguţă? Neliniştiţi, sub
mângâierea vântului? Aşteptând un sărut? O mângâiere?
Sau, simplu, doar sosirea primăverii?
Carnavalul se desfăşoară, mai ales în oraşele aflate pe
malul Rinului, în toată dimensiunea lui surprinzătoare.
Dacă, acum câţiva ani, în regiunile evanghelice ale
Germaniei, această sărbătoare, ce alunga viscolul iernii,
abia era amintită, astăzi este sărbătorită cu mare vervă şi
în Frankfurt am Main, unde deseori ies sute de mii de
oameni pe străzi, pentru a urmări defilarea carelor
pregătite, de diferite asociaţii, timp de un an de zile. Cifra
rămâne si acum modestă, în comparaţie cu milioanele de
costumaţi, ce cântă şi dansează în Mainz, Köln şi
Düsselldorf.
Ţin minte defilarea din Rottweil. Cu mulţi ani în urmă, pe
vremea în care acest obicei îmi era încă nou, am fost
invitată de a vedea o sărbătoare a măştilor allemande.
Sculptate din lemn, m-au impresionat prin uniformitatea
lor. Mă aflasem deodată în mijlocul unor siluete similare,
îmbrăcate într-o mantie lungă, verde, ce purtau o mască
de lemn cu nas mare şi buze roşii. Aceste măşti pot fi
155
purtate doar de cetăţenii de baştină ai oraşului Rottweil
sau de cei care locuiesc de cel puţin zece ani acolo. Nici
dreptul de a le fabrica nu-l deţine oricine. Manufactura are
o mare tradiţie şi se moşteneşte din tată în fiu. Atmosfera
misterioasă, periculoasă, pe care o creează culisele
crimelor descrise în cartea lui Carl Zuckmeyer, Die
Fastnachtsbeichte / Carnival Confession, era
omniprezentă.
Mă gândesc acum la el. Oare cum s-a simţit în 1933, când
toate operele lui erau interzise? Refugiindu-se, în ultimul
moment, înainte de arestare, reuşise să meargă, în anul
1938, la Zürich, apoi, trecând prin Paris şi Rotterdam, a
ajuns în Statele Unite. Alfred Döblin îl descrise ca fiind
prototipul unui „Halbemigrant”, doar jumătate emigrant,
deci o persoană care nu se regăsise cultural în noua sa
ambianţă. Zuckmeyer s-a reîntors după război – în 1946 –
în Germania.
Da... carnavalul mi-a reamintit permanent de măştile
lumii…
Înfiorată, simţindu-mă în lumea basmelor lui Grimm și în
acelasi timp aspirând spaima emanată de crimele povestirii
lui Zuckmeyer, am trecut printre umbrele renăscute ale
evului mediu. Măturile lor lungi şi aspre se ridicau uneori
pentru a scutura iarna de pe mine. Prin deschizătura
îngustă a măştilor nu puteam vedea ochii celor ce se
apropie.
Brusc imi reapar ochii triști din fotografiile lui Pierre
Gonnord. Orbi, rroma… săraci… oameni aflaţi la marginea
societăţii… Uneori este bine că purtăm măști…
Îmi beam cafeluţa şi ascultam radioul. Asemeni oricarei
zile, reintrasem în cotidian cu o emisiune locală care mă
informa despre ce se întampla în jurul meu, adăugand s
ştirilor locale şi cele din lumea mare. O știre uimise globul.
156
La 11 februarie 2013 la ora 11:46 s-a retras Benedict al XVI –
lea din funcţia sa papală. Anunţase că până în data de 28
februarie își va implini misiunea, apoi se va retrage într-o
mănăstire. Un act absolut neobișnuit. Cine dintre marii
conducători ai lumii a renunţat vreodată voluntar la
puterea ce o deţine? Cred că au trecut sute de ani de cand
o papă a demisionat. Într-adevăr, doar în anul 1294 papa
Coelestin V s-a retras din motive de conștiintă. Ne
mândream cu Benedict al XVI-lea, cu Ratzinger. Toţi
vorbeau de el. Părăsise la vârsta de 86 de ani furnicarul
măștilor umane.
Ce zi deosebită a fost totuși – contrar așteptărilor mele –
prima zi de carnaval din februarie 2013…
Da… astăzi este Faschingsdienstag / Lăsatul secului…
Scriem anul 2016... Vântul vijelios a ușurat activitatea celor
ce sunt răspunzători de siguranţa festivităţilor. O mare
parte a activităţilor tradiţionale au fost sistate.
Dezamăgirea ia în stăpânire mulţimea costumată dar încet,
încet, bucuria Carnavalului învinge. Costumele ce străbat
străzile sub ploaia neîndurătoare sunt pline de fantezie.
Unele lipsesc... Într-un articol publicat la 20 ianuarie 2016 în
Wirtschafts Woche poliţia ne sfătuia să nu purtăm măști
agresive. Piraţii, poliţiștii, indienii poartă prea multe arme
în timp ce surorile medicale și stewardesele sunt prea
atractive…
Mă întreb ce vor face cei ce sunt agresivi sau atractivi în
costumul lor dăruit de natură… dar nu toate întrebările
găsesc vreodată un răspuns...

157
158
Din amintirile unei rochii de vară
Iată-mă ajunsă într-un moment al existenţei mele, care mă
deprimă profund. Stau atârnată de un cârlig. Ţinuta
elegantă, pe care aş avea-o încă, dispare în această
postură. Au trecut două zile rotunde de când alte mâini mă
pipăie, mă trag peste un bust – recunosc, foarte frumos –
mie însă necunoscut. Şi când mă gândesc câte am trăit
plimbându-mă cu ea, ocrotind-o şi scoţându-i trupul în
evidenţă… Această fiinţă nerecunoscătoare! M-a lăsat aici,
în urma paşilor ei, plecând în lume.
Am iubit-o… Îmi plăcea să-i simt pielea uşor înfiorată în
bătaia vântului. Zorile unei veri târzii îi răcoreau pielea.
Deseori mă netezea cu palmele, lipindu-mă de şolduri, de
abdomen, în timp ce eu mă mulam tot mai strâns pe
coapsele ei, alunecând uneori. cochet, discret. în sus.
Zâmbeam când mă trăgea cu repeziciune la locul meu... Ce
timpuri am petrecut împreună! Ce timpuri!
Cred însă că a sosit momentul să mă prezint. Sunt o rochie
de vară, croită dintr-un material subţire, elastic, de
culoarea apelor întunecate ale oceanului, pe care îl iubise
mereu cu ardoare. Din loc în loc. flori mărunte, abia
vizibile, îmi dăruiesc farmecul gingăşiei. I-am lăsat spatele
liber. Şi în această dimineaţă simt cum răcoarea o face să
tresalte uşor, muşcată de frig. Nu este pentru prima dată
când, după acele îmbrăţişări fierbinţi ale lunilor trecute,
vara a surprins-o, în dimineţile unui august schimbător, cu
atingerea rece a celor ce pleacă.
Pregătindu-se să întâmpine toamna, va uita şi ea, în graba
ei născută de emoţia momentului, că-şi va dărui căldura
unui anotimp ce o va tempera cu raţiunea vântului sau
împrăştiindu-i amintirile. Simt atingerea mâinilor ei reci pe
ţesutul meu fin.

159
Nostalgia mă cuprinde acum, când retrăiesc în gând
momentul în care ea s-a despărţit de domnul Şió, un
adevărat „Totum Factum” al sinagogii ortodoxe din
Iosefin. Era înainte de emigrare. Mă purtase cu mare
plăcere şi în acele momente.
În ciuda luminii stridente a lunii iulie, mă revăd într-o stare
impecabilă – nefăcând niciodată parte dintre acele rochii
hipersensibile, mereu şifonate dintr-o cauză sau alta – , în
penumbra apartamentului, aflat pe una din etajele
palatului construit în stilul secesiunii vieneze la
încrucişarea străzii Preyer cu strada Fröbel. De câte ori
n-am trecut, unduindu-mă în pasul ei, pe lângă această
clădire frumoasă, fără să-i ştiu numele.
Cred că nici ea nu era conştientă de faptul că se află în
Palatul Pisica. Construcţia, aprobată la 28 iulie 1911 şi
terminată – în maniera renumitului arhitect budapestan,
Ödön Lechner – în anul 1912, ne-ar fi dus pe amândouă cu
gândul, prin mii de asociaţii, la felinele graţioase din
desenele animate, transmise pe ecranul alb-negru al
televizorului, ce avea un program redus de două ore pe zi.
Cum o cunosc, ar fi dedus, probabil, că însăşi denumirea
palatului este izvorul numărului mare de pisici găsite în
toate colţurile lui.
Ce supoziţie greşită! Analog cărţii lui Eric-Emmanuel
Schmitt, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, în care nici
arabul străzii Rue Bleue nu este arab şi nici strada nu este
albastră, Palatul Pisica nu-şi trage numele de la pisici.
Alexandru Pisică era proprietarul ei. Dar să ne întoarcem la
pisicile… pardon… la oile noastre.
O revăd, în acea primă săptămâna din luna iulie a anului
1985, urcând scările pentru a se despărţii de acela care se
îngrijea ca treburile sinagogii de pe stradă Fröbel să se
desfăşoare într-o normalitate bine stabilită. Ştia că el îi

160
cunoştea părinţii, bunicii, o ştia şi pe ea din fragedă
copilărie.
Regreta că pleacă… Probabil că în mintea lui se înşirau, în
acele momente, numele familiilor din Iosefin ce aleseseră
deja calea emigraţiei. Erau greu de găsit cei zece bărbaţi
necesari pentru desfăşurarea rugăciunilor. În ultimele luni,
telefonul suna la noi tot mai des dis-de-dimineaţă. În urma
unei scurte conversaţii, singurul bărbat adult al familiei
sărea pe bicicletă şi, înghesuindu-şi beretă în buzunar,
pornea spre sinagogă, pentru a fi al zecelea membru al
minianului.
Şió era un bărbat înalt, trecut de prima tinereţe. Ochii lui
păreau şi mai întunecaţi sub borul pălăriei negre pe care o
purta mereu. Avea tenul smead şi buze umede, roşii.
Ascultase cu tristeţe cuvintele ce purtau în ele despărţirea.
Fixându-i privirea spusese: Te vei reîntoarce la mine... Fără a
face o pauză, adăugase apoi, rapid, aruncându-i o privire
însoţitorului ei: „Cum de o laşi să iasă cu rochia aceasta pe
stradă?”
Oh, ce jignită m-am simţit! Auzindu-i însă râsul, mi-am
regăsit curajul. Avea un râs care-i încorpora opinia,
reflectând felul ei de a vedea lumea înconjurătoare. Se
destăinuia, astfel, fără răutate, fără supărare, într-un mod
simplu. Râzând… Repetase şi ea greşeala din tinereţe a
bunicii sale, care, vizitându-şi familia ortodoxă din Viena
îmbrăcată într-o bluza decoltată, a pierdut dintr-o dată
toată simpatia şi afecţiunea ei.
Nu o ajuta, în acel moment, cu nimic nici faptul că părul ei
lung şi bogat îi acoperea spatele. Călcase legile… Cu toate
acestea, despărţirea a avut loc sub cupola unui zâmbet
cald. A înţeles-o… Sper că şi atunci când anii au trecut, fără
ca ea să se reîntoarcă în comunitatea pe care el o îndruma.
Îmbracă-mă şi ieşi cu mine în ploaie. Lacrimile cerului spală
întotdeauna durerea…
161
162
Zece minute de toamnă timişoreană
Te voi lua de mână astăzi şi te voi ruga să mă însoţeşti,
doar zece minute, prin toamna timişoreană a amintirilor
mele. În mod curios, o asociez cu ritualuri bine stabilite,
periodice…
Ţi-am povestit deja despre culesul nucilor în timpul
copilăriei mele. Acest eveniment se reîntorcea în fiecare
toamnă cu preciziunea unui ceas astronomic.
Şi deschiderea anului şcolar se încadra în această
categorie. În fiecare an, la 15 septembrie, porneam spre
şcoală, făcând acelaşi drum, într-o plimbare liniştită.
Pornisem, la început, cu ghiozdanul pe spate, schimbându-
l apoi, după ce am crescut – mândră şi fericită – , cu o
servietă neagră, atârnată de umăr.
Cele zece minute de drum, pe care le vom petrece, acum,
împreună, mă duceau de la colţul străzii Fröbel (astăzi
strada Iuliu Maniu), pe lângă sediul pompierilor – botezat
cândva „casa cu băieţi” – , spre colţul străzii Văcărescu, pe
care locuiau bunicii şi mulţi dintre prietenii mei.
Ştiam că în acel punct voi simţi aroma seducătoare a
ciocolatei făcute la „Kandia”. În curtea fabricii, locuiseră,
pe vremea buburuzelor şi a fluturilor viselor mele, amicii
noştri, care plecaseră de mult în lumea cea mare.
Ţin minte că, în timp ce părinţii noştri îşi luau rămas bun
unii de la alţii, prietenul meu „mai mare” îmi explicase, pe
terasă, cum se înşurubează părţile acelui Lego din metal,
pe care mi-l dăruise. Una din lăzile lor micuţe şi foarte
masive, confecţionate cu grijă în scopul emigrării, ne-au
dăruit-o la plecare. Piraţii şi-ar fi putut ascunde acolo
comoara, noi însă am împachetat în ea - 20 de ani mai
târziu - doar câteva tablouri aprobate de secţia de
„Patrimoniu”.
163
Pe drum, în trenul care-o purta spre vest, a încercat cineva,
fără succes, să o spargă. De atunci dormitează în pivniţă,
încercând să-şi revină din acest şoc.
Ne accelerăm acum paşii, bine? Altfel voi ajunge după ce
clopoţelul a sunat de intrare şi explicaţiile pe care le-aş da
ar fi „politic incorecte”. Tema plecării şi poveştile despre
cei plecaţi sunt puse – în călătoria noastră în trecut – sub
semnul strict al tăcerii.
Pe Bulevardul 6 Martie trecem acum pe lângă casele
naţionalizate, în care stăteau puţinele rude din partea
tatălui meu. Samu bàcsi, Erdös Samuel, era o mică legendă
a familiei noastre. De o vitalitate ieşită din comun, se
recăsătorise a treia oară – din dragoste – la vârsta de 90 de
ani. Îl văzusem odată, din tramvai, mergând la întâlnire, cu
un buchet de violete în mână. Iren Tante stătea la Maria şi-l
aştepta. Era o femeie mărunţică, zâmbitoare, de 80 de ani,
cu trăsături plăcute.
Samu bàcsi, în calitatea lui de inginer de cale ferată,
contribuise la construcţia traseului dintre Turnu Severin şi
Orşova. Mama era convinsă că, din deformaţie
profesională, ne construise şi vila din curte, în forma unui
tren. Interesante sunt şi cele două diplome pe care le
primise la Viena în anii 1905 şi 1917. I-au fost acordate,
atestandu-i-se meritele speciale în timpul Imperiului
Austro-Ungar. Povestea, mereu, râzând, despre timpul în
care tramvaiul cu cai trecea prin faţa casei.
Birjarul-vatman îi striga prin fereastra deschisă: „Jò reggelt
mèrnök ùr!” (Bună dimineaţa, domnule inginer!).

164
Diplome acordate inginerului şef, Samuel Erdös, de împăratul Franz Joseph

Actul păstrat la Arhivele

Naţionale din Budapesta

165
Szekernyés János îi aminteşte prezenţa în cartea sa,
Temesvár kövei / Pietrele Timişoarei. Erdös Samu, inginerul
conducător al departamentului de cale ferată Timişoara, a
fost membru în comitetul de primire a delegaţiei sosite de
la Budapesta, cu ocazia inaugurării, la 12 octombrie 1913, a
terenului de sport Chinezul – numit aşa după Paul Chinezul
(Kinizsi Pál).
Arhiva din Budapesta păstrează adeverinţa ce i s-a acordat,
de către Loja din Timişoara, la 11 mai 1917, cu ocazia
delegării lui la Întrunirea din Budapesta a francmasonilor.
În şedinţa din 12 mai 1917, s-a înfiinţat Comitetul pentru
Pace / Békebizotság, care a încercat – din păcate, fără
succes – să poarte tratative cu Germania, în scopul
încheierii păcii. Germania şi-a manifestat încă în anul 1914
dezinteresul pentru astfel de discuţii. Toate datele le
găsesc în articolul cercetătorului Takaró Mihály –
Szabadmüvesek és Trianon/ Francmasonii şi Trianon – ,
publicat, la 21 septembrie 2009, în revista Trianon / Trianoni
szemle. Autorul subliniază rolul pozitiv, pacifist, al
francmasonilor, reabilitându-i, după ani lungi de calomnie.
Samu bácsi şi-a păstrat spiritul viu până la vârsta de 97 de
ani, când ne-a părăsit. Primii paşi pe lună l-au interesat la
fel de mult ca şi dezvoltarea oraşului, nepierzându-şi
bucuria de a savura o conversaţie lângă un pahar de vin
roşu şi un grătar bine făcut. Deşi auzul îi era afectat, ştia ce
merită a fi perceput.
Oprirea în faţa casei lui a fost prea lungă. Va trebui să ne
grăbim acum.
Vezi clădirea mare de pe bulevard? Este Ambalajul Metalic,
o fabrică de jucării din tablă pentru copii. Plăcile metalice
erau viu colorate. Îmi amintesc de un titirez mare, ce imita
sirenele în timp ce se rotea, de un motociclist, ce strălucea
în toate nuanţele culorii albastre şi de un carusel, care

166
ameţea, rotindu-se, figurile desenate pe el. Poate te-ai
jucat şi tu cândva cu astfel de jucării.
Sus de tot, sub acoperiş, era o locuinţă mare, în care
lumina se strecura, parcă, prin crăpăturile învelişului de
ţigle. Aici locuia unul dintre colegii mei de clasă, care se
mutase, de curând, cu mama lui, la Timişoara. După câţiva
ani scurţi, însă, cei doi îşi continuaseră strămutarea mai
departe, scufundându-se într-o tăcere absolută, lipsită de
orice ecou sau rezonanţă. N-am crezut niciodată că spaţiul
şi timpul pot înghiţii prietenii adevărate, de aceea mi-am
imaginat, de-a lungul anilor, tot felul de scenarii dramatice.
Tu ştii, însă, că fantezia mea este prolifică. Sper să fi fost
doar uitată.
Am ajuns acuma cu tine până la şcoală. Clădirea mare a
fostei Notre Dame – clădire ce şi-a schimbat mereu
numele, asemeni unei mirese nehotărâte – mă aşteaptă.
Voi intra cu acea strângere de inimă, pe care o simţeam, pe
vremuri, la poartă, la controlul uniformei şi al numerelor.
Sistemul şcolar este, întotdeauna şi pretutindeni, oglinda
societăţii.
Ce repede mi-a trecut cu tine timpul! Am reparcurs
împreună o scurtă secvenţă de drum din viaţă mea şi a
oraşului…

167
Imagini de iarnă
Primii fulgi de zăpadă, născuţi din îmbrăţişarea rece a lunii
decembrie, îşi fac piruetele deasupra tufişurilor adormite
de trandafiri... Stau în faţa ferestrei, plină de acea
admiraţie ce mă cuprinde mereu la sosirea lor. Învăluită
încă în lumea viselor, simt cum se trezeşte copilul din mine.
Reapar dintr-un adânc palpabil dorinţele, amintirile,
conştientizând istoria iernilor trecute. În farmecul plutitor
se găsesc imaginile plimbărilor cu săniuţa.
Mă văd înfofolită, cu un manşon de blană atârnat de gât,
încălzindu-mi mâinile în moliciunea plăcută. Şoşonii negri
de cauciuc, având mici butoni negri – asemeni nasului
umed al unui câine pierdut pe strada rece – , sunt traşi
peste pantofii de lac şi mă apără de umezeală. Râzând de
plăcere, urmăresc paşii tatălui meu, înfundaţi în zăpada ce
acoperă pavajul străzii. Şi el îşi apără pantofii de piele cu
galoşi. Mă trage cu putere peste suprafaţa devenită
alunecoasă.
Sfoara s-a întins între noi, despărţindu-ne şi unindu-ne
totodată. Ca şi toate firele vieţii... îmi spun acum, în timp
ce privesc spre telefonul ce sună. Vocea soseşte din
atmosfera străzilor roase de timp ale Braşovului,
continuând în mod firesc o conversaţie întreruptă de
curând. Câteva minute mai târziu, îmi beau cafeluţa cu un
prieten din Timişoara, privindu-ne surâzând pe Skype. Îmi
trimite imaginile unei Timişoare în plină sărbătoare. Piaţa
Operei pare aprinsă de flăcările jocurilor de artificii.
Tarabele deschise îmbie trecătorii cu bunătăţile din ajunul
sărbătorilor. Această primă duminică de decembrie se
anunţă, în ciuda zăpezii, plină de căldură...

168
Şi în localităţile din Germania s-au deschis târgurile de
Crăciun. Serile sunt inundate de lumină, copiii ţin în mână
fructe înmuiate în ciocolată, se bea vin fiert, aromatizat cu
scorţişoară, cuişoare şi felii de portocale.
Pe sobe mici de tablă se prăjesc castanele. Parfumul lor se
amestecă cu cel al turtei dulce, al cârnaţilor şi al migdalelor
caramelizate. În aer se ciocnesc, pentru a se împrăştia din
nou, o multitudine de cântece tradiţionale. Pieţele sunt
acum viu colorate şi arhipline. Cea din Mainz se găseşte
într-un pătrat de un colorit medieval fermecător, aflându-
se sub ocrotirea unei catedrale impozante, ridicate timp de
20 de ani, la dorinţa arhiepiscopului Willigis. Acesta
ridicase aproape concomitent, în anul 990, pe dealul cel
mai înalt al oraşului Mainz, şi biserica Sankt Stephan.
Primise această însărcinare de la împărăteasa Theophanu,
văduva şi urmaşa lui Otto al II-lea, care murise, bolnav de
malarie, la 7 decembrie 983. Intenţia arhiepiscopului era să
realizeze aici centrul religios al imperiului, o “coroană”
spirituală.
Willigis a ales în mod conştient şi numele bisericii,
Stephan. Însemnând, în limba greacă veche, coroană. Da,
biserica Sankt Stephan din Mainz avea menirea de a deveni
ceva cu totul şi cu totul deosebit. Nici bombardamentul
din 27 februarie 1945 nu a distrus întregul ansamblu. După
război edificiul a fost din nou reclădit, împreună cu centrul
istoric al oraşului.
Nemurirea şi acea aureolă aparte, care o caracterizează,
i-au fost însă dăruite de două personalităţi mari: un prelat
şi un om al artei. Biserica Sankt Stephan a devenit absolut
unică în Germania, datorită celor nouă vitralii create de
Marc Chagall.

169
Este cunoscut faptul că maestrul, după cel de-al doilea
război mondial, a refuzat să creeze lucrări de artă în
Germania.De data aceasta, însă, Chagall nu a proiectat
doar ferestrele, ci le-a realizat personal, lucrând la ele, din
anul 1978, până la moartea sa, survenită în 1985.
Ce a reuşit să-l determine să-şi schimbe părerea?
O întâlnire inedită, pe drumurile surprinzătoare ale soartei,
a devenit izvorul unei prietenii adânci, a făcut posibilă
renaşterea simbolurilor de înţelegere între poporul evreu
şi poporul german. O întâmplare, care dacă n-ar fi
adevărată, ar intra în antologia anecdotelor.
Ţi-o povestesc acum, într-un glas şoptit, în această breşă a
anului ce respiră poveşti...
Mă revăd în oglinda timpului oprit. 1986... Monsignore
Klaus Mayer mă chemase în biroul său. Acum stau aşezată
în faţa lui şi îl ascult povestindu-mi cum s-a dus personal la
Marc Chagall, pentru a-l ruga să vină la Mainz. Şi-a povestit
viaţa destăinuindu-i artistului – şi în acelaşi timp şi mie, cea
care nu-i solicitasem ajutorul – minunea supravieţuirii sale
în timpul nazismului.
„Tatăl meu era evreu”, îl aud spunând... „Părinţii m-au
ascuns – salvându-mă astfel – în mănăstirea benedictină
Ettal. Din recunoştinţă, am preluat religia catolică”.
Cuvintele lui, în rezonanţa încăperii, plină de cărţi, mă
impresionează adânc. Dintr-un regal scoate un album cu
fotografiile vitraliilor. Mi-l dăruieşte, zâmbind...
Acum înţeleg că a activat toată viaţa pentru realizarea
înţelegerii dintre religia iudaică şi cea creştină.
Conştientizez că a primit în anul 1985 de la Vatican titlul de
Monsignore pentru meritele sale deosebite. În anul 2000 a
fost trecut în Cartea de Aur a Fondului Naţional Evreiesc,

170
apoi au urmat nenumărate ordine de merit ale statului
german, ale oraşului Mainz...
Ascultăndu-l, realizez, însă, că, pentru el, gestul cel mai
mare de recunoaştere a fost făcut de acest artist cu un
spirit liber şi recalcitrant. Am convingerea că, de fiecare
dată, când privirea i se odihneşte pe albastrul seren al
ferestrelor –care te fac să te simţi în înălţimea cerului
infinit, populat de personaje biblice – , simte acea linişte pe
care ţi-o oferă împlinirea unei misiuni. Până în ziua de
astăzi Monsignore Klaus Mayer organizează meditaţii pe
marginea vitraliilor făcute în biserica „lui”.
Următoarea meditaţie va avea loc de Hanuca...
sărbătoarea iudaică a luminilor şi a speranţei... Voi merge
să-l ascult. Voi intra pe poarta bisericii Sankt Stephan şi voi
fi întâmpinată de marele candelabru cu şapte braţe – da,
nu cu cele opt ale candelabrului de Hanuca – , fiindcă
intrarea acestei biserici catolice este marcată de Menora,
simbolul religiei iudaice... şi simbolul prezenţei Celui de Sus
în artă...

171
Prăjitura de sfârşit de an
Sfârşitul lunii decembrie mă reimplantează în grădina
brazilor ninşi ai copilăriei mele. În bucătăria cu ferestrele
mari, deschise spre spaţiul feeric al peisajului de iarnă, mă
văd încălzindu-mă la flacăra aragazului. Aroma ce se
răspândeşte din cuptor mă învaţă că aşteptarea îşi are
farmecul ei.
O bucurie, un freamăt uşor, cu perspectiva unui deliciu
cert… Ce fel de plăcere ar fi, dacă preludiului nu i-ar urma
degustarea ? Ce sens ar avea freamătul, fără dezlănţuirea
furtunii? Dar să nu divagăm astăzi în descrieri senzuale. Ai
putea rămâne fără reţeta pe care ţi-ai dorit-o atât de mult.
Mama făcea, la fel ca în fiecare sfârşit de an, Beigli.
Prăjitura rămânea proaspătă săptămâni de zile, feliile
umplute din belşug cu mac sau nuci păstrându-şi timp
îndelungat aroma. În Timişoara, ţi se putea întâmpla să
mergi, spre primăvară, în vizită şi să o mai primeşti lângă
cafeluţă.
„Şi ne-au servit din nou cu… Beigli!” era o expresie mult
iubită de cabaretişti, fiind preluată de toţi cei care îşi
doreau, în taină, schimbarea meniului.
Pregătirea ei era un act festiv. Îmi urmăream mama
preparând aluatul. Într-un castron, freca 1/ 2 kg de făină
albă, trecută prin sită, cu 250 g de unt. Un ou întreg şi două
gălbenuşuri aşteptau pentru a fi folosite. În laptele călduţ
(100 ml), dilua un pacheţel de drojdie uscată şi,
neaşteptand să fermenteze, îl amesteca cu făină, 75 ml de
smântână, o lingură de zahăr pudră şi cu ouăle pregătite.
De pe vârful de cuţit, sarea se răspândea, ningând scurt,
sub răsuflarea mea de copil pierdut în uimire. Mâinile ei se
mişcau pline de vigoare, lovind aluatul de peretele vasului,
până acesta se desprindea uşor, fără să se lipească.

172
Formând patru sfere de aluat, asemănătoare bulgărilor de
zăpadă, le punea deoparte, îndreptându-şi toată atenţia
asupra umpluturii de mac şi nucă.
Fierbea un kilogram de mac măcinat, cu atâta lapte, cât
necesita metamorfoza într-o pastă cu densitatea ideală,
pentru a fi pusă, după răcire, pe foiţa de aluat întins înainte
să dospească. Îl aromatiza cu coajă de lămâie, scorţişoară,
vanilie, stafide înmuiate peste noapte în rom, 5 sau 6
linguri de gem de caise şi zahăr după gust. Stratul subţire
de marmeladă de caise readucea parfumul verii, dăruind,
totodată, aluatului impermeabilitatea necesară.
Umplutura de nucă trecea prin acelaşi procedeu.
Cele patru batoane de aluat, care aveau toată umplutura
pusă la mijloc, erau unse cu gălbenuş de ou amestecat cu
smântână. După ce erau împunse cu furculiţa, pentru a nu
plesni în cuptorul încălzit în prealabil la 170°C – 200°C,
începea perioada de punere la încercare a răbdării,
marcată de tensiunea în care simţul olfactiv primea funcţia
de senzor. După 40 de minute, prăjitura era gata. Culoarea
maronie a suprafeţei dădea semnalul scoaterii ei rapide din
soba încinsă. Doar după răcirea ei completă, puteau fi
tăiate primele felii.
Acum, când eu fac această prăjitură, îmi cumpăr kilogramul
de mac gata preparat. Adaug, deseori - la fel astăzi – ,
amestecului coajă de portocală şi lămâie glasată, tăiată
mărunt.
Ai observat? Am folosit gem de portocale, în locul
marmeladei de caise, pentru a unge foile de aluat. Aceste
variaţiuni nu vor schimbă însă tonul de bază. Beigli va
rămâne mereu un concert al simţurilor, o prăjitură
tradiţională a copilăriei mele.
Cum o găseşti? Nu-i aşa că rotunjeşte aroma cafeluţei?

173
Doar câteva gânduri
Aş dori să povestim puţin, acum, când un an se desparte
de noi iar cel nou îşi aşteaptă intrarea pe scenă. Să ne
împărtăşim doar câteva gânduri. Mă uit la tine şi tac, însă.
Mă bucură să ştiu că avem câteva minute ale noastre, dar
astăzi cuvintele nu mi se leagă unele de altele, asemeni
perlelor…
Zâmbesc deja. Spun „perle” şi asociez cu acest cuvânt
imaginea unui şir de mărgele mari, negre, de sticlă,
cumpărate la fondul plastic. Era unul din acele şiraguri care
îmi înconjurau strâns gâtul, contrastând cu luminescenţa
pielii bronzate, în vara timişoreană, şi care accentua rochia
roşie pe care o purtam.
Mă revăd în holul cinematografului Arta, aflat în cartierul
copilăriei mele, Iosefin. Uşile s-au deschis, mă pregăteam
să intru în sala de spectacole, când – probabil printr-o
mişcare neatentă, când mi-am aranjat părul – am rupt firul
subţire ce le ţinea. O ploaie de picături săltăreţe s-a
revărsat prin mulţime. Sunetul lor clar, pe pardoseala de
piatră şlefuită, a atras atenţia celor din jurul meu, care –
citindu-mi uimirea în ochi – au început să le culeagă şi să mi
le pună în palmele deschise. Stăteam în mijlocul încăperii
cu braţele întinse în aşteptare, râzând de bucurie. În
câteva minute le recuperasem pe toate… Filmul? L-am
uitat. Am păstrat doar imaginea unui ajutor spontan, ce mi
s-a oferit fără să-l invoc. Cred că astfel de momente, deşi
aparent minore, lipsite de strălucire, ne înfrumuseţează
viaţa. Sau ne-o salvează…
Iată ce mi s-a întâmplat într-una din vacanţele de iarnă pe
muntele Semenic. Hotărâsem să petrec o săptămână
singură pe pantele înzăpezite. Urcasem cu schiurile.
Rucsacul îmi apăsa umerii tot mai greu, în timp ce seara
începuse să se lase lăptoasă peste mine. Ceaţa înghiţise
174
încet, încet, pădurea, zgomotele, tot… Tăcerea era
palpabilă şi umezeala mă pătrunsese. Cărarea putea duce
oriunde.
Mă simţeam asemeni unui vehicul ce nu avea voie să
deraieze. Schiurile alunecau între timp pe un platou şi
ştiam că pe undeva trebuiau să se afle cabanele… Dar
unde? Oboseala îmi îngreuna paşii şi opririle mele
deveniseră dese. Mi se făcuse rău. De frică să nu mă
prăbuşesc în zăpada moale, îmbietoare, din jurul meu, îmi
încolăcisem în jurul încheieturii mâinilor cureaua de piele a
beţelor de schii. Le înfigeam cu putere în cărarea
bătătorită de câte ori făceam un popas.
La un moment dat, s-a ivit în faţa mea un câine alb, cu
blana neîngrijită. S-a apropiat de mine, distanţându-se din
nou. Văzând că eu nu îl urmez, s-a reîntors şi a repetat
acţiunea, până ce am făcut câţiva paşi în direcţia lui. A fost
o ultima sută de metri a unui Maraton al cărui pocal era
supravieţuirea.
După câţiva paşi tărăgănaţi, rămâneam mereu sprijinită de
beţele mele. Căţeluşul se aşeza şi mă privea cu răbdare. Nu
era un animal de rasă, nu era un Bernhardiner obişnuit să
salveze oameni. Nu avea nici măcar o sticluţa cu ţuică la
gât… M-a dus însă astfel până la cabana centrală… De
atunci mă gândesc mereu la el ca la o mică minune, cu o
mare recunoştinţă.
Poate mă aflasem rătăcind după floarea albastră a lui
Novalis… Poate am eşuat în această expediţie atunci, în
viscolul iernii, dar nu mi-am pierdut niciodată nici dorul de
ea şi nici speranţa de a o găsi într-o zi, „căci nu comorile
sunt cele ce mi-au deşteptat o atât de neasemuită
dorinţă… dor îmi este însă măcar să zăresc floarea
albastră”, misterioasa mea floare de câmp… Fie să avem
parte de privilegiul de a-i cunoaşte parfumul, de a-i savura
măcar o dată în viaţă, prezenţa…
175
O zi aproape obişnuită de iarnă
M-am trezit şi astăzi înaintea ceasului meu deşteptător.
N-am să înţeleg niciodată de ce anume, dar, de fiecare
dată, mă simt învingătoare asupra acestui măsurător al
timpului, în momentul în care apăs pe butonul „tăcerii” .
Pe vârful picioarelor, cu uşurinţa felinelor, mă strecor în
camera de lucru. Cafeluţa umple, cu aroma ei îmbietoare,
spaţiul adormit al încăperii. De pe monitorul computerului,
îmi fac cu ochiul mesajele sosite pe aripile nopţii. Sunt
multicolore, ca ţi aripile fluturilor de primăvară. Roşul
cifrelor de pe Facebook, galbenul pliculeţului care-mi
anunţă Mail-urile ţi portocaliul punctului de pe Skype, îmi
dovedesc. încă o dată, că lumea s-a globalizat, într-un
spaţiu virtual.
Din căldura plăcută a camerei, privesc dansul fulgilor.
Ninge… O pătură nouă de zăpadă acoperă peisajul citadin.
Albul înfrumuseţează strada şi acest atrium, flancat de
locuinţe şi birouri. Într-un colţişor, se înalţă, îngheţat,
trandafirul uitat acolo, în zilele unui ianuarie îngăduitor.
Este lumânarea argintie a lunii februarie.
De două, trei zile, am o mică răceală. Nu mă deranjase
până acum prea mult, dar astăzi simt că vocea nu-mi va
reveni nicicum. După al treilea ceai de muşeţel şi salvie, pe
care-l beau cu disciplina unui om hotărât să-ţi continue
activităţile cotidiene, mă dau bătută. Ceea ce numisem,
râzând, ieri, o „răceală clarinet” se dovedeşte a fi, totuşi, o
„răceală cobză”… Recunosc că nu înţeleg nici acum de ce
un instrument cu coarde exprimă un fenomen căruia o
trompetă i-ar fi mai potrivită…
În fine… Rezolvarea acestei probleme de origine
etimologică şi semantică o voi amâna. Va trebui să merg
întâi la specialist.

176
Orelistul din vecini are ore de consultaţie de la 7.
După cele zece minute, în care eu mă scuz, în sala de
aşteptare, că nu pot decât şopti, iar vecinul meu de scaun
se scuză că nu mă poate auzi, mă ia în primire medicul.
Nu necesită decât câteva minute fugitive pentru a-mi
spune că am o laringită acută. Interdicţia de a vorbi îmi
sugerează cadoul ce-l voi face familiei astăzi, de ziua
Sfântului Valentin. Voi tăcea! Indiferent ce se va întâmpla,
ce mi se va spune, voi tăcea! Zâmbesc deja la efectul
surprinzător al acestui fenomen…
Paşii mă poartă pe strada în care urmele se vor amesteca
în curând, pierzându-se… Florăriile, magazinele de dulciuri
sunt pline cu inimioare şi cu inscripţii de „Valentinstag”,
ziua lui Valentin. Culorile roşu şi roz predomină în vitrine.
Undeva, afară, pe stradă, mai doarme cineva. Fie să-l apere
simbolul iubirii de frig…
Mă întreb de unde ne provine această sărbătoare.
Episcopul Valentin din Terni a fost decapitat în secolul al
III-lea. Un secol mai târziu a fost sfinţit.
Cum de a devenit însă simbolul îndrăgostiţilor? Poate
pentru că „ne pierdem capul” când iubim?
Dar este, într-adevăr, peste tot în lume, astăzi, ziua
îndrăgostiţilor?
Am citit undeva că, în Japonia, astăzi femeile dăruiesc
ciocolată şefului. O lună mai târziu, de „White Day”, vor
primi, la rândul lor, ciocolată albă.
În Coreea de Sud, cei care, în 14 februarie şi în 14 martie, nu
au primit cadouri îşi plâng necazul la data de 14 aprilie, în
ziua „neagră”. De „Black Day” se mănâncă macaroane cu
sos negru…

177
În Italia, unii aruncă de pe pod lacăte, cu numele celui
drag, în apă, pentru a-şi „lăcătui”, pe veci, dragostea. La
Verona, se fac concursuri de scrisori de dragoste…
Hmmm… Frumos… Mă şi văd pe balconul Iuliei, ascultând
epistolele fierbinţi, sau scriindu-le lui Romeo, în lumina
unei lumânări, la căldura focului.
În Finlanda, însă, 14 februarie este Ziua Prieteniei. Se trimit
cărţi poştale şi cadouri anonime prietenilor. Acest gest de
mare dăruire sufletească mă impresionează.
Îşi trimiţi gândul cel mai bun fără să aştepţi mulţumiri…
fără să aştepţi o reciprocitate a sentimentului.
Recompensa ta este însăşi existenţa unui astfel de prieten
drag…

178
Meditaţii
Traducător: Alexandru Nass

Îţi aminteşti? Era un drum anevoios drumul pe care ni-l

alesesem... Ne ducea prin regiuni neexplorate. Solitudinea
ne era tovarăş veşnic. Ţinta se afla încă în negură şi, cel
puţin temporar, atât de departe, încât noi, prospectanţi
pereni, mai degrabă o consideram pierdută.
De ce nu ne decretam eşuaţi? Ce ne dădea energia de a
rămâne pe drum?
Pornisem – exploratori pe un făgaş ademenitor – şi la
început nu ştiusem nimic despre strigătele disperării, care
stăteau la pândă. Deşertul speranţelor muribunde, unde
umorul devenise victima secetei, ne era nu numai
necunoscut, ci şi de neînchipuit. Flacăra optimismului se
înteţea mereu în inimile noastre... tocmai datorită acestui
deficit al imaginaţiei? Sau din lipsa de experienţă şi
necunostinţă de cauză? Oare numai lumina lunii proiecta
tablouri fermecătoare pe ecranul sufletelor?
Nopţile ne dăruiau azilul sigur al pântecului matern. Adânc
împăturiţi în somn percepeam chemarea infinitului. În
astfel de momente, îmi doream să-mi întind braţele până la
lună... degetele mele ar pipăi vise tezaurizate de milenii şi
le-ar împărţi generos rătăcitorilor prin deşertul neexplorat.
Mă visam furând-o. Ardeam de dor să urmez vocaţia
colecţionarului de vise. Vedeam feţele uşurate, relaxate,
cu ochi miraţi şi plini de lumină... simţeam cum fericirea
îmbobocea în sufletele amorţite, devenind o floare
puternică.
Din păcate, noaptea mă părăsea din nou... Desculţă, adânc
înrădăcinată în nisip, realizam, la răsăritul soarelui,
intangibilitatea astrelor cereşti.
179
180
Întâlnire cu urechea unui iepuraş
Trenul intrase şerpuind de câteva minute în gara centrală a
oraşului. Forma lui elegantă, aerodinamică, marcată de o
linie orizontală roşie, ce îl străbătea în toată lungimea, se
proiecta pe fundalul dominat de „zgârie norii” care i-au
dăruit aşezării porecla de Manhattan.
Uşile au fost rapid asaltate de mulţimea călătorilor
încărcaţi cu bagaje multicolore de toate formele. Nu-mi
rezervasem de data aceasta un loc. În timpul prânzului nu
porneau mulţi la drum. În afara de aceasta, în fiecare oră
pornea un accelerat spre Berlin.
În rucsacul meu micuţ – un adevărat city-rucsac – se aflau
câteva lucruşoare cărora li se potrivea acest diminutiv.
Pulovere, pantaloni şi lenjerie de schimb... În cele două
zile, pe care doream să le petrec în capitală, vremea ar
putea să mă surprindă cu capriciile ei.
Deşi îmi place neprevăzutul, capriolele născute din
instabilitate nu m-au încântat niciodată. Aşa că mi-am luat
cu mine încă un fular, mănuşi şi o beretă roşie ca focul. Ne
găseam încă în ultima zi de februarie şi cine nu-şi aminteşte
de fulgii de zăpadă care te pot surprinde împreună cu
sosirea mărţişorului?
Compartimentul larg avea multe locuri libere. M-am
afundat, cu plăcerea şi febra născute din neliniştea
aşteptării, în fotoliul ce m-a cuprins în îmbrăţişarea
pernelor albastre. Pe masa din faţa mea se aflau deja
sticluţa cu apă şi volumul de povestiri al lui Ştefan Zweig,
Fantastica noapte. Nuvela cuprinde evenimente aproape
mistice petrecute pe un parcurs de 6 ore. O perioadă de
timp doar ceva mai lungă decât cea necesitată de drumul
pe care-l voi parcurge. Oare mă va cuceri magia cuvintelor,
în timp ce tunelurile ne vor înghiţi mereu şi mereu? La un

181
moment dat ne mişcam paralel cu un alt tren şi scena din
Trenul de Paddington al Agathei Christie m-a determinat să
mă uit spontan la ceas. Ora 16:50… Şi tu îmi spui că nu
există coincidenţe!
Vizavi cu mine, tânăra reîntoarsă din Alpi, al cărei
snowboard se odihnea, cu bocancii înfipţi deasupra
capului meu, se adâncise într-un joc probabil foarte
palpitant pe smartphone. Ne-am zâmbit scurt. Ne simţeam
încă bine.
Prin ferestrele ermetice ale expresului, peisajul se
accelerase şi fascinaţia copacilor ce alergau, pentru a
ajunge din urmă pădurea de care aparţineau, mă ţinea
prinsă în mrejele ei. Era aceeaşi senzaţie ca şi în timpul
copilăriei mele... Doar nasul nu-l mai lipeam de suprafaţa
rece de sticlă.
Încet, încet, soarele apuse şi în lumina crepusculară
admiram clădirile luminate, gările prin care treceam cu o
viteză razantă. Arhitectura uşoară, aeriană a edificiilor
moderne de sticlă mă fascinează mereu. Lumina
înfrumuseţează tabloul nopţii, asemeni detaliilor renăscute
din amintirile care ne luminează viaţa.
Mă îndreptam spre o citadelă care reuneşte binele şi răul,
progresivul cu înspăimântătorul, istoria continentului şi
totodată a familiei mele. În centrul unui amalgam de
sentimente contradictorii, îmi conştientizasem existenţa
muzeelor superbe, a concertelor şi expoziţiilor de artă din
galeriile mici sau mari, aflate pe străzi ce pulsează zi şi
noapte, cu locuitori aflaţi mereu în mişcare, într-o lume
colorată. Fiecare colţişor din această aglomerare de clădiri
şi oameni este un nou oraş, totul seamănă cu imaginile
alcătuite din cioburile de sticlă colorată ale caleidoscopului
copilăriei. Pe acela l-am iubit. De ce n-aş putea învaţa să
iubesc şi Berlinul? Ce mă opreşte? Ce mă opreşte?

182
În tren este frig... Ne tragem pe noi puloverele, paltoanele,
fiecare ce are la îndemână. Însoţitoarea trenului ne dă
dreptate. Deşi ar trebui să avem 22,5°C în compartiment,
aerul ce suflă peste noi atinge doar 13°C. În ochi ni se
citeşte nedumerirea şi resemnarea. Duzele deasupra
capului nostru nu pot fi închise. Stăm înfofoliţi şi se vede
clar pe noi că dreptatea, care este de partea noastră, nu ne
poate încălzi. Cu mănuşile îmbrăcate nu mai doresc să
citesc. Mă scufund în gândurile mele şi mă bucur de
revederea ce mă aşteaptă. Sunt printre puţinii care
coboară la ultima staţie a şarpelui de gheaţă: Berlin - Gara
de Est
Deşi Berlinul este străbătut de o reţea de cale ferată cu
nenumărate gări, aflate în oraş, ICE – ul, care este un
expres ce leagă citadelele una de alta, are doar trei opriri
pe traseul interior al municipiului: Berlin Spandau, Gara
centrală (nouă) şi Gara de Est.
Gara este prietenoasă, cafenelele sunt deschise, aroma
prăjiturilor mă tentează... În mână aduc renumitul covrig
„Ditsch” din Frankfurt, dar între timp şi aici s-au ridicat
covrigăriile îmbietoare ale acestei firme. Sâmburii de
dovleac prăjit s-au dezlipit în parte şi dansează tarantella în
punga de hârtie, în ritmul pasului. Însoţitorul meu mi-a luat
rucsacul şi mă conduce râzând spre metrou. În scurt timp
ajungem la parcul din care se deschide un bulevard larg, ce
ne duce spre locuinţa care ne aşteaptă. Aleile sunt
mărginite de copaci bătrâni. Îmi place atmosfera emanată
de asfaltul pe care se grăbesc trecătorii. Printre ei
pedalează în slalom bicicliştii...
O secundă mă gândesc la Corabia nebunilor. Ţii minte
această corabie? În anul 1933 se îndreapta din Vera Cruz
spre Bremerhaven. (Interesant, în acel an, ce lasă să se
întrevadă un război cumplit, multe vapoare plecau din
Bremerhaven spre America). Îţi aminteşti renumitul dialog
183
al lui Heinz Rühmann? Replica lui? „Da, aveţi dreptate,
vinovaţi sunt evreii… şi bicicliştii... ” / „De ce bicicliştii?” /
„De ce evreii?” Un film într-adevăr remarcabil, cu artişti
mari şi femei superbe, cu o personalitate puternică...
Vivien Leigh, Simone Signoret…
Revin în prezent, în cotidian. Îmi place respiraţia accelerată
a străzii. Frânturile de cuvinte în limbi diferite îmi
bombardează urechile, împreună cu claxoanele
nerăbdătoare ale limuzinelor ce trec în grabă. Magazinele
sunt încă deschise. Trecem pe lângă un cinematograf –
afişele ne fac să zâmbim – , nu sunt filmele noastre
preferate, altfel ne-am îndrepta deja acum spre una din
sălile întunecate.
Ne oprim însă, ca de atâtea ori, la micul restaurant italian
ce se află în drumul nostru. Italian? Da, vinurille sunt din
Toscana, dar bunătăţile gastronomiei italiene sunt
întregite cu mici secrete ale artei culinare din Balcani.
Personalul este turcesc. Pizza are un aluat gros. Ne
hotărâm să luăm specialitatea casei, sufleuri cu denumiri
ce te catapultează în văile însorite ale râului Arno.
Degustăm un vin Chianti roşu, în timp ce ascultăm
cântăreţii italieni ai deceniilor trecute, care ne delectează
cu vocile lor cunoscute. Masa noastră este ascunsă de
privirile curioase printr-un paravan de sticle conţinând
licori de nuanţe şi culori diferite. Etichetele colorate îşi au
şi ele istorioara lor. Sufleul de vinete şi roşii răspândeşte o
aromă mediteraneană. Frunzele de busuioc verzi
decorează caşcavalul fierbinte ce abureşte încă. Sosul de
roşii fierbe în tava albă de porţelan din faţa noastră.
Înmuiem în lava clocotitoare pâiniţele presărate cu sesam
negru.
Simt cum mă pătrunde căldura... Mă relaxez... Sunt
pregătită – poate nu să iubesc – dar să accept acest oraş.

184
Simt cum şi cuvintele încep să se înşire. Ochii mari, căprui,
umbriţi de gene lungi, mă privesc ca o oglindă...
Seara mă readuce cu mulţi ani în urmă, când aceşti ochi
erau plini de lacrimi, la părăsirea iepuraşului de pluş, pe
care nu avusesem voie să-l luăm cu noi la plecarea din
Timişoara. Cândva, după ce lucrurile s-au schimbat şi în
acele ţinuturi, iepuraşul moale, cald şi ciufulit de atâta
dragoste, a ajuns şi la Berlin. Intrăm în locuinţă.
„Vreau să-ţi arăt ceva”, aud şi mă întorc curioasă spre
peticul mic de stofă. Culoarea, forma îmi aduc un zâmbet
cald pe buze. Recunosc fragmentul...
Se apropie sărbătorile de primăvară: Purimul, Pesachul,
Paştele... Ce poate fi mai inedit, în ajunul lor, decât această
întâlnire cu urechea unui iepuraş ce a auzit foarte multe şi
a călătorit departe, tot mai departe...

185
Ploaie de noiembrie
Astăzi dimineaţa am ajuns pe peron cu două minute mai
târziu decât porneşte trenul regional şi cu cinci minute mai
devreme decât soseşte metroul ce mă ia cu el. Iată un
exemplu perfect de a nu fi la timpul potrivit la locul
potrivit.
Vântul rece m-a alungat în gura largă a scărilor şi mă face
să regret că nu-mi aruncasem în fugă ceva – o beretă, o
şapcă, o pălăriuţă – pe cap ca să mă apere de primii
dinţişori ai acestei luni întunecate, pierdute între toamnă şi
iarnă. O lună fără sărbători în care doar aniversarea unui
prieten mai poate aduce lumină.
Am înşirat într-o acţiune de salvare a sufletului lumânările
pe pervazul ferestrei. Vor înlocui la nevoie, atunci când voi
simţii degetele reci ale întunericului căutăndu-mă, lumina
lunei. Seara se va lăsa din nou mult mai rapid decât mi-o
doresc.
Mă uit plină de speranţă la cerul întunecos. Ploaia trece ca
printr-o sită fină, mă lasă să o aspir, să o simt pe obraz şi se
răspândeşte ca o mângâiere uşoară a norilor pe părul ce-
mi luceşte în umezeala zorilor.
Pe monitorul aflat deasupra mea se anunţă deja trenul
următor. Va sosi, aşa scrie pe tăbliţă, în scurt timp. Aceste
cuvinte laconice trezesc în mine întotdeauna o nedumerire
născută din neliniştea ce mă cuprinde când le citesc. O
gară în care trenurile sosesc în scurt timp… Când ? Exact
nu se spune. Acest scurt timp are mereu o altă lungime – şi
nu doar subiectivă – pentru a sublinia teoria relativităţii. În
fine, o altă informaţie nu am, aşa că stau sub cerul invadat
deodată de un cârd de raţe gălăgioase, în mod sigur
întârziate şi ele. Sper că mijlocul de locomoţie va sosi
cândva, într-un timp accesibil imaginaţiei mele.

186
Mi-e frig… La fel de frig mi-a fost şi la începutul lunii, în
excursia făcută la Merseburg, Halle, Tilleda şi
Frankenhausen. De ploaie mă adăpostisem în expoziţia
tematică Otto I zis şi cel Mare, care după ce bătuse ungurii
jurase să facă o dioceza la Merseburg. A şi întemeiat-o în
anul 968.
Catedrala ridicată în stil romanic a fost mereu lărgită,
prezentându-se în prezent într-un amestec de stiluri
arhitecturale. Orga, reclădită şi ea de mai multe ori până ce
a atins numărul impresionant de 5700 de ţevi, cunoscuse
în epoca ei romantică mâinile lui Franz Liszt care compuse
pentru ea Preludiu şi Fuga pe numele B-A-C-H. Tot aici
sunt renumitele formule magice (Zaubersprüche) scrise în
vechea limba germană (Althochdeutsch), care au fost
prima dată publicate în anul 1842 de Jacob Grimm.
Abia acum, după vizitarea catedralei, înţeleg că
restaurantul „Ben zi Bena” nu-şi trage numele din ebraică
sau arabă, ci într-un mod pragmatic reia una din formulele
mistice axate pe mitologia germană. „Ben zi Bena”
recitase cu o voce dramatică ghida noastră frumoasă cu
păr roşu… „Ben zi Bena” … răsunase plin de nuanţe
ascunse şi pe noi ne trecuseră fiorii în beciul adânc al
edificiului. Bein zum Bein înseamnă însă Picior lângă picior,
iar astăzi aceste cuvinte împodobesc pereţii spitalului de
ortopedie din Merseburg, vindecând de data aceasta nu
picioarele fracturate ale cailor, ci cele ale pacienţilor aflaţi
aici.
Interesante exponate - Hărţile drumurilor străbătute de
Otto I, de Otto al ÎI-lea, diplome cu peceţi impresionante,
tablouri genealogice – povestesc despre trecut.
Soldaţi care nu ştiau să scrie, alături de soţii deosebit de
cultivate…

187
Am vizitat palatinatul Tilleda amintit prima dată în anul 972
– cadou făcut de Otto al ÎI-lea soţiei sale bizantine,
Theophanu – în timp ce ploaia îmi udase pantofii
infiltrându-se până în sufletul meu. Un grog fierbinte băut
într-un mic local rustical din apropiere, m-a salvat de o
răceală cumplită.
Aceeaşi perdea umedă, neîntreruptă, ne-a întrerupt
plimbarea prin Halle, trezind în noi dorinţa de a ne
îndepărta de acest oraş aproape cu aceeaşi repeziciune cu
care plecase de aici Friedrich Händel. Discul ceresc de la
Nebra, cu un diametru de 32 cm şi o patină albastră -
verzuie, pe care luna, soarele şi pleiadele strălucesc în aur,
ne-a recompensat, dăruindu-ne o clipă de mister în
ambianţa concretă a muzeului istoric.
Am întrerupt drumul de întoarcere pe autostrada udă
oprindu-ne la Frankenhausen pentru a vedea pictura
monumentală a lui Werner Tübke. Tematica războaielor
ţărăneşti se întinde pe o suprafaţă de 1700 m2 sub cupola
Muzeului Panoramic. Cele 70 de scări ce urcă spre acest
etaj se revarsă într-o sală care te întîmpină cu o umbră
sumbră deasupra căreia strălucesc culorile vii ale unei
creaţii începute în 1976. Pictorul a lucrat mai mult de zece
ani la această alegorie. Taburete largi hexagonale îţi
permit să te roteşti la indicaţia muzeografului, care în timp
ce-ţi explică simbolicul motivelor te lasă să-i simţi regretul
de a fi trăit neputinţa înfăptuirii pasului ce l-ar fi scăldat în
fântână nemuririi.
Ne uităm cu toţii la personajele mari ale epocii ce se
sprijină de marginea fântânei şi-i auzim urarea finală cu un
fior uşor:
„Fie să reuşiţi să rămâneţi nemuritori!”
Ne îndepărtăm în spaţiul închis al maşinii sperând să-i
îndeplinim urarea prin ceaţa lăsată rapid. Voalul ei ne
188
menţine încă un timp în vraja culorilor şi a cuvintelor, dar
şuroaiele cerului şi multitudinea accidentelor rutiere ne
trezesc la realitate.
Calendarul lunii are însă încă o dată majoră însemnată în
istoria Germaniei. Ziua de 9 noiembrie pare să fie o zi ce
gravitează mereu cu note deosebit de grave, adânci, ce
revin mereu la suprafaţă: 1918, 1938, 1989
Şi noi stăm în faţa celor 44 de lumânări aprinse în amintirea
celor ucişi de nazişti în satul de lângă noi… Şi noi ne
gândim la numele celor umiliţi, chinuiţi, dispăruţi… 9
noiembrie 1938… Noaptea pogromurilor…
Câteva zile scurte mai târziu porneşte ploaia rachetelor în
Israel şi Gaza.
Cândva s-a încheiat un armistiţiu. Se pare că ploaia s-a
oprit…
Frigul persistă şi nu ştiu ce va mai aduce luna noiembrie,
care încă nu s-a terminat.
Sper că spre sfârşitul ei va răsări soarele prieteniei, al
dragostei, al înţelegerii… poate chiar astrul ceresc…

189
190
Şi prin urechea acului se poate vedea cerul
Soarele apune, roşu, deasupra râului… Umbrele
întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul
ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă
de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe
podul pietonilor.
Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868,
unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre
muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se
încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi.
Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului
Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză
Binecuvântarea cireşului şi-n zâmbetul vocii mele se
ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un
instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului
al XVI-lea.
Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze
de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „banjo” din Orientul
Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei
coarde”). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea
perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane
graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta).
Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de
Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii
fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât
şi viaţa din Orient.
Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate,
Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant
împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din
Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente

191
simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta
pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu,
deschizând şi drumul unui nou stil de a picta,
impresionismul.
Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit
apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega
strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă
mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în
anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară
amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de
împachetat într-o geantă de voiaj. Pictura în aer liber –
practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din
pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a
devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în
anul 1849.
Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea
comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu
aşa-numitele „corăbii negre”, în 1853, în acele ţinuturi,
pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci,
lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul
artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei
călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de
informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în
procesul de cunoaştere reciprocă.
Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt
Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul
jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor
delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit
despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în
dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor
cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare
acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile

192
digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul
lor, în labirintele întunecate ale arhivelor…
Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său,
Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte
pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham,
Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea
curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul
Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel,
peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între
Marsilia, Paris şi Japonia natală.
Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a
terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871.
Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub
controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul.
Monet se refugiază, în acest timp, la Londra,
reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul
războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă,
prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în
acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă,
răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor.
Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii,
care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma
întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.
Edmund de Waal îşi începe romanul The Hare with Amber
Eyes, în Parisul de după Războiul din 1870-1871. Istoria
familiei Ephrussi este relatată prin intermediul unei colecţii
impresionante, alcătuită din 264 de Netsuke, mici obiecte
de artă tradiţională japoneză, „catarame”, gingaşe piedici
de fildeş, lemn sau lut, care împiedicau alunecarea micilor
trăişti, ce ţineau loc de buzunare, pe corzile chimonourilor.
Este începutul schimbului cultural între Occident şi
Japonia. Parisul este fascinat. Impresioniştii se lasă
193
inspiraţi de imaginile care nu încearcă să redea în mod
fotografic realitatea, ci descriu caractere, aspecte ascunse
în spatele aparenţelor.
Ne ţinem de mână, pe podul ce ne leagănă în impresiile
trăite, şi ne propunem să sărbătorim, cândva, în viitor,
Sakura, simbolul frumuseţii feminine, simbolul frumuseţii
efemere… Vom bea sake, în timp ce cântăreţii – care, în
vremuri nu prea îndepărtate, erau, în marea lor majoritate,
orbi – vor lăsa să răsune corzile instrumentelor.
Plimbarea cu tine m-a dus departe... foarte departe… şi,
chiar dacă nu am fost încă în Japonia, pot afirma, asemeni
înţeleptilor japonezi:
„Şi prin urechea acului se poate vedea cerul”...

194
Urme în zăpadă

Există ţinuturi în care vorbele

se transformă în poveşti
şi faptele în magie…

Noaptea se prăbuşise cu o cruzime nebănuită peste noi.

Stăteam speriaţi, unul lângă altul, în această maşină ce se
oprise dintr-odată, pierduţi pe acest drum, ce părea că nu
duce nicăieri. Pădurea se ascunsese într-o umbră deasă, ce
nu promitea nimic bun.
Era frig… mult prea frig pentru a înnopta aici, sub acest
cer clar şi plin de stele. Fulguia… Într-un dans molcom,
cristalele de gheaţă se învârteau împreună cu vântul,
proiectându-se pe ecranul întunecat al nopţii.
Tăceam. Doar respiraţia noastră se făcea auzită în liniştea
ce ne învăluia. Încet, încet, începusem să-i distingem şi
aburii alburii. Nu ne cunoşteam. Întâmplarea ne adusese
pe amândoi pe această cărare spre vârful muntelui.
Schiurile rămăseseră undeva în spate… la fel şi rucsacurile
noastre. Aşteptam… Nici noi nu ştiam ce…
Prima dată, a apărut lumina lanternei. Se auzeau paşi
apropiindu-se… Zăpada gemea – asemeni unui animal
necunoscut – sub greutatea lor. Coborâsem din maşină. O
voce, născută din misterul ceţii, ne invita să ne adăpostim
într-o casă din vecinătate. Recunoscători, i-am urmat
chemarea. Doar scârţâitul paşilor ne marca drumul în
noaptea adâncă. Bărbatul din faţa noastră era înalt.
Mişcările lui evocau forţa omului obişnuit să trăiască în
armonie cu natura. Într-un palton de culoare închisă şi
195
purtând cizme înalte, ce se afundau în albul zăpezii, se
grăbea într-o direcţie ce-i era, în mod evident,
binecunoscută. S-a oprit în faţa unei porţi grele de lemn şi
ne făcea semn cu lanterna de buzunar să intrăm. Lumina ei
şerpuia, făcând arabescuri în beznă. Ne-am strecurat prin
intrarea îngustă. Teama, trezită de această noapte în
singurătatea iernii, dispăruse.
Stăteam acum aşezaţi în faţa unei mese puse. În dreptul
ferestrei, bradul se îndoia sub greutatea zăpezii. Mi se
părea că sosisem într-o lume în care culoarea albă se
aşternuse peste tot. Netezeam suprafaţa lucioasă,
proaspăt călcată şi apretată a feţei de masă. Albul
şerveţelului care acoperea coşul de pâine strălucea ca un
fulg pierdut pe un lac îngheţat. Sub el se conturau formele
rotunde ale pâinilelor. Focul se auzea pârâind în sobă.
Camera era confortabilă şi plăcută.
Bărbatul se aşezase şi el, între timp. Sacoul negru se
contura cu putere pe fundalul alb al peretelui. O lume în
alb şi negru ne luase în primire, pe noi, călători naufragiaţi
ai unei lumi aspre. Ochii săi, întunecaţi, pătrunzatori, ne
priveau din adâncul unui chip foarte palid. Nu ştiam cum îl
cheamă. Şi totuşi, se născuse între noi o încredere adâncă,
inexplicabilă.
„Sunteţi o pereche?” Întrebarea venise pe neaşteptate şi a
plutit, peste capetele noastre, ca o umbră, răspândindu-se
aproape neobservată în spaţiul restrâns în care ne găseam.
„Nu. Am pornit singură la drum. Locul lângă mine era
liber…”, am spus, şi vocea îmi suna uşor mirată, având
tonul cuiva care nu înţelege exact situaţia. M-am întors,
pentru prima oară, spre însoţitorul meu. Îl măsuram
atentă. Era un băiat de vârsta mea. Aveam aceeaşi
înălţime. Ne-am zâmbit, eliberaţi de presupuneri şi gânduri
ascunse.

196
La fel de liniştită, reţinută, parcă în suspensie, mă ajunse şi
întrebarea următoare. „Vrei să rămâi aici cu mine?”
Muşchii feţei îi rămăseseră nemişcaţi, în timp ce-i
respingeam, cu un zâmbet uşor, oferta.
„Nu se poate prinde vântul de seară…”, a şoptit el,
răspunzându-şi, de fapt, mai mult, sieşi.
Mă cuprinsese oboseala. Simţeam o mare recunoştinţă, în
timp ce corpul mi se întindea pe cearceaful răcoros. Îmi
lipisem obrazul de perina moale şi pufoasă. Pătura uşoară
mă învelea, dezmierdându-mă. Mă găseam în mijlocul unui
vis ce-l trăisem deja… într-un pat de lemn ce mă vrăjise
căndva cu parfumul lui. Pleoapele mi se închiseseră de
mult când o mână invizibilă stinse lumina.
Devenisem o parte componentă a acestui joc în alb şi
negru.
Noaptea mă îmbrăţişase… Metamorfoza mea într-o
cometă minusculă, rătăcită în peisajul înzăpezit, nu o
observase nimeni. Devenisem o luminiţă a iernii…
Goală, fără să simt gerul, păşeam acum pe o cărare bănuită
doar. Paşii mă duceau spre lumina lunii.
Umezeala îmi învăluia pulpele. Mă oprisem într-un luminiş,
ridicându-mi braţele spre cerul înstelat. Încordarea
formase un arc din albul trupului meu. Tandru mă
deschisesem acestei aşteptări, urmând chemarea
infinitului… Negura îmi şterse conturul, lăsându-mă să mă
contopesc cu steaua pierdută în abisul întunecat al
cerului…
În noaptea de iarnă îmi rămăseseră urmele paşilor,
pâlpâind fosforescent în zăpadă…

197
Pe terasă
– Pe marginea unui poem –

Dimineaţa promite multe …

Un boboc de trandafir – sosit mai devreme la întâlnire – şi-
a ridicat petalele strâns îmbrăţişate spre o scenă, pe care
norii îşi desfăşoară dansul după o coregrafie secretă. Vara
este fierbinte în oraşul meu. Vântul se odihneşte, scurt, pe
câte o frunză de viţă-de-vie, pornind, apoi, plictisit, în
căutarea alteia. Uneori se rătăceşte în părul meu,
părăsindu-mă instantaneu pentru alte plete, probabil mai
parfumate.
Îmi doresc braţele tale, vocea ta… Noaptea va fi a noastră.
Pierduţi pe căi necunoscute, vom respira acelaşi tact al
muzicii celeste. Poate…
Dimineaţa promite multe…
Asezată pe scările cenuşii de granit, deschid, la
întâmplare, cartea aflată pe genunchii mei. Cuprinde
versurile unui poet al iubirii dramatice, al trăirilor intensive.
Poezia lui Eugen Dorcescu pare să fi fost aleasă astăzi de o
mână nevăzută. Cuvintele ei se înşiră pe treptele ce urcă
spre terasa martoră a zilelor senine. Întinsă pe pardoseala
ei mimând tabla de şah a vieţii, urmăresc metamorfoza
vălătucilor bulversaţi de adierea mângâietoare. Sunt figuri
ieşite din spatele cortinei realului. Dimensiunea magică a
fanteziei mă poartă cu ea. Formele cresc, se opresc
deasupra mea. Îţi recunosc chipul… Da, te văd, acum,
luând în stăpânire albastrul cerului. Ai sosit să mă asculţi
recitându-ţi, să aspiri şoaptele ce vor traversa spaţiul.
Citesc… Ochii ţi se închid de plăcere…

198
Pe terasă
În fiecare seară, pe terasă.
În fiecare seară-n infinit.
Iubita mea, cu ochi de antracit,
Desprinsă din a visului mătasă,
Aici ne-am întâlnit şi ne-am iubit.
Terasa ne e zbor, văzduh şi casă.
Terasa-i un pridvor nemărginit.
Plutim din cer în cer, din mit în mit.
Eu - mire metafizic. Tu - mireasă.

Înţelegem amândoi drumul sentimentului încătuşat de

cuvinte. Simţim aripile ce invocă o adâncă afecţiune, ce
parcurg, săgetând, legendele infinitului.
Terasa – deschiderea din strâmtoarea zidurilor, eliberarea
de legile scrise şi nescrise – ne oferă, darnică, o rampă de
decolare spre dimensiuni nebănuite, intangibile.
Poezia, involvând elemente metafizice, reuneşte puritatea
sentimentului cu frumuseţea expresiei lirice. Ştiu că ţi-a
plăcut… Pleci, ca de atâtea ori, rătăcind, neliniştit, pe
coama Zefirului. Porneşti spre depărtarea largă şi…
poate… vei reveni, în bezna nopţii, la mine.
Dimineaţa promite multe...

199
Cuprins
Promenada amintirilor .......................................................... 1
Ceşcuţa de cafea................................................................... 11
Oraşul pleşuv… ................................................................... 12
Ultima noapte în oraşul meu .............................................. 14
În singurătatea dimineţii .....................................................28
Anul meu 2015 ...................................................................... 32
Cei din spatele scenei ......................................................... 36
DA–SEIN de Annemarie Podlipny-Hehn ............................ 40
Amintiri timişorene ..............................................................42
Bis 120, Barbu Fundoianu! .................................................. 50
Cântecul toamnei ................................................................ 52
Din nou noiembrie… .......................................................... 54
Timişoara mea..................................................................... 59
Foaia de circulaţie ............................................................... 69
O fereastră îngustă de timp ................................................ 72
„Apa” de Mirela-Ioana Borchin .......................................... 77
Smochine şi migdale ............................................................ 81
O cină în oglinda timpului................................................... 85
Ultima zi de septembrie ..................................................... 90
Privind o fotografie ............................................................ 94
Mica sirenă .......................................................................... 96
Ceasul de buzunar .............................................................. 98
Primii ghiocei ..................................................................... 102
În căutarea primăverii ....................................................... 106
Moise .................................................................................. 107
Captivi fără speranţă .......................................................... 112
Istoria paşilor pierduţi ........................................................119

200
Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp .......................123
Trepte................................................................................. 126
O frântură de paradis ........................................................ 136
În braţele îngerilor păzitori ................................................137
Amor la pândă .................................................................... 141
Ascensorul de Shabbat ..................................................... 145
Gânduri de octombrie ....................................................... 148
Scurt reportaj de vacanţă ................................................. 150
Pe marginea orizontului .....................................................152
Carnaval pe malul Rinului .................................................. 154
Din amintirile unei rochii de vară ...................................... 158
Zece minute de toamnă timişoreană ............................... 162
Imagini de iarnă ................................................................. 168
Prăjitura de sfârşit de an .................................................... 172
Doar câteva gânduri .......................................................... 174
O zi aproape obişnuită de iarnă ........................................ 176
Meditaţii............................................................................. 179
Întâlnire cu urechea unui iepuraş ...................................... 181
Ploaie de noiembrie .......................................................... 185
Şi prin urechea acului se poate vedea cerul ..................... 190
Urme în zăpadă ................................................................. 195
Pe terasă ............................................................................ 198

201
Imagini

Cei din spatele scenei

p. 36 | Afiş - Noua poveste a Scufiţei Roşii
p. 39 | Poze de la spectacolul din 1983

Amintiri timişorene
p. 42 | Carolina (Omami), bunica scriitoarei

Bis 120, Barbu Fundoianu!

p.51 | Benjamin Wechsler (Barbu Fundoianu)

Foaia de circulaţie
p. 68 | Documente din arhiva de familie, fotografia tatălui
scriitoarei

Captivi fără speranţă

p.112 | Scrisoarea şi fotografia Ritei Smrčka - Historical
Medical Library of the College of Physicians of Philadelphia
p 114 | Boarding Pass - Das Deutsche Auswandererhaus,
Bremerhaven

Ada-Kaleh şi alte drumuri pierdute în timp

p. 122 | Imagine de arhivă din Ada-Kaleh – Muzeul Ţăranului
Român – Expoziţia Ada-Kaleh. Insula din suflet

202
Un dialog neobişnuit
p. 130 | Justus Juncker, Natură moartă, 1765, Wikimedia
Commons
p. 135 | Sandro Botticelli, Portretul unei femei, presupus al
Simonettei Vespucci, cca. 1480 – 1485, Wikimedia
Commons
Dante Gabriel Rossetti, Aurelia – Iubita lui Fazio, 1863,
Wikimedia Commons

Amor la pândă
p. 142 | Jòkai Mòr, litografie de Barabás Miklós, 1854
Wikimedia Commons

Zece minute de toamnă timişoreană

p. 162 | Fotografie de familie, Rosa, Duci şi Samuel Erdös
p.165 | Documente din arhiva de familie – diplome
acordate inginerului şef, Samuel Erdös, de împăratul Franz
Joseph
Act păstrat la Arhivele Naţionale din Budapesta -
adeverinţa acordată lui Samuel Erdös, de către Loja din
Timişoara, la 11 mai 1917, cu ocazia delegării lui la Întrunirea
din Budapesta a francmasonilor

Şi prin urechea acului se poate vedea cerul

p. 190 | Felice Beato, portretul unei gheişe, cca. 1865,
Wikimedia Commons

Alte surse:
Julia Henriette Kakucs, Sash Segal, Wikimedia Commons,
Panoramio, Imagini de stoc – Wallpapers.net, Corbis, 123rf

203
 Cu tine. Solitudini
Carte de proză scurtă - însemnări, eseuri, amintiri -, datorată
unei scriitoare de talent, înzestrată cu o mare sensibilitate, şi
cu o subtilă inteligenţă, ce s-a ilustrat, deopotrivă, în poezie şi
în literatura fantastică pentru copii. Eticul şi esteticul se
armonizează în aceste pagini, susţinute de generozitatea
gândului şi a simţământului.
Eugen Dorcescu

Julia Henriette Kakucs este o scriitoare,

libretistă şi textieră de succes.
Muzicalurile Pip, copilul stelelor şi Noua
poveste a Scufiţei Roşii figurează în
repertoriul permanent al Operei din
Braşov şi al Teatrului Merlin
dinTimişoara.
Cântecele compuse pe textele sale au
primit numeroase distincţii şi premii
naţionale şi internaţionale.
Din opera literară a scriitoarei, amintim, selectiv, volumele:
Träumerei, în limba germană; Jurnalul unei emigraţii şi Ploaia
din mine, în limba română.
Concomitent cu recitalurile de lirică şi muzică susţinute în
Germania şi Polonia, scriitoarea colaborează, cu eseuri şi
poezie, la numeroase reviste literare, între care Orizont,
Jurnalul Bucureştiului, Observatorul Toronto, Haifa literară,
Isro-Press, Taifas literar şi Temeschburger Heimatblatt.
Este prezentă, de asemenea, pe siteul internaţional al
timişorenilor, BJT 2006, şi în publicaţiile electronice ASILR şi
Alchemia.