TRAUMA

Potrivit manualelor de diagnostic, indiferent de vârstă, se poate vorbi despre expunerea

la un eveniment traumatic atunci când o persoană a experienţiat, a fost martoră sau a fost
confruntată cu un eveniment/evenimente care au implicat moartea, ameninţarea cu moartea,
vătămarea corporală gravă sau periclitarea integrităţii corporale proprii ori a altora. Trauma
psihică este o experienta trăită, care presupune durere, un sentiment profund de neputință de a
reacționa și necesitatea de a activa mecanisme psihice de protecție, nu de dezvoltare.
În cazul elevilor care au suferit anumite traume sunt indicate discuțiile cu persoane de
specialitate, terapeuții, ba chiar și profesorii îi pot ajuta pe aceștia. Astfel, profesorul trebuie să
îi ajute pe elevi să se focalizeze pe activitățile din mediul lor şi să evalueze totodată nivelul de
periculozitate în care se află aceștia într-o manieră realistă. Aceste discuții cu elevii sunt foarte
importante, deoarece au o eficienţă evidentă când sunt dominante comportamentele evitante
caracteristice stresului post traumatic, cu precădere la elevii cu cerințe educative speciale. Ele
sunt foarte utile şi convin profesorilor/terapeuților care vor rezultate obiective pentru
diminuarea tulburărilor psiho-traumatice.
Așadar, noi, cadrele didactice depunem mult efort pentru a ajuta copiii să îşi descrie
stările sau sentimentele. Aceasta este una dintre treptele majore ale terapiei sau ale discuțiilor
cu ei. În această etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru a-i sprijini pe copii să-şi
exprime sentimentele. De exemplu, folosirea poveştilor în care anumite animale pot fi
simboluri ale binelui şi răului, pericolului şi siguranţei, fricii şi curajului, încrederii şi
neîncrederii are un rol major în a-i ajuta pe elevi să-şi identifice propriile lor sentimente şi
trăiri.
Nu este sigur faptul că copiii care au suferit o traumă vor fi vreodată capabili să îşi
accepte soarta. Mulţi vor purta în suflet furia, frica, şi mai ales ruşinea pentru mult timp de
acum înainte. Ideea acceptării şi reconcilierii este o experienţă a credinţei că există o cale de
ieşire din neputinţă. Pentru asta, aceşti elevi au nevoie de mult sprijin din partea celor din jurul
lor pentru a putea să se accepte ca şi normali în ciuda experienţelor neobişnuite şi anormale
prin care au trecut. În cazul elevilor cu CES, durerea şi dorinţa devin teme importante ale
tratamentului, şi bineînţeles speranţa.
Obligaţia iniţială a fiecărui cadru didactic și a terapeutului este de a stabili, a raporta şi a
dezvolta unele relaţii care îl vor face pe copil să-și relateze gândurile, sentimentele şi
comportamentele cauzate de traumă. Terapeutul contribuie la conştientizarea şi înţelegerea, de
către copil, a dinamicilor de abuz, încurajează creşterea şi dezvoltarea sa dincolo de rolul de
victimă sau identificarea necorespunzătoare cu agresorul şi încurajează individualitatea şi
integritatea personală a copilului.
Tot în cadrul procesului terapeutic, îl învaţă pe copil să aibă grijă de sine, să se
gândească la maniera sa de comportament şi să facă unele alegeri care îi amplifică siguranţa.
De asemenea, terapeutul trebuie să ajute copilul să-şi recapete încrederea, credinţa şi investiţia
în stabilirea unor relaţii durabile.
Cadrul didactic sau terapeutul împărtăşeşte, de asemenea, speranţa şi curiozitatea
copilului despre viaţă, pentru a-şi ajuta elevii sau pacienții să aibă din nou încredere (să
reinvestească) în viitor. El înţelege legătura vitală dintre părinte şi copil şi nu încearcă să ia
locul părintelui.
Cu toții ne dorim ca, în rezolvarea acestei probleme, și anume trauma, să avem parte de
implicarea familiei și a societăţii în viaţa copilului, interesul familiei şi impactul acesteia asupra
copilului, dar și unele intervenţii folositoare şi practice cu familia, şcoala, comunitatea.