ELECTRICITATE

Electricitatea este un set de fenomene fizice asociate cu prezența și fluxul de sarcină

electrică. Energia electrică produce o mare varietate de efecte bine-cunoscute, cum ar
fi: fulgerul, electricitatea statică, inducția electromagnetică și fluxul de curent electric. În
plus, energia electrică permite crearea și primirea de radiații electromagnetice, cum ar
fi undele radio.
În domeniul energiei electrice, sarcina produce câmpuri electromagnetice care acționează
asupra altor sarcini. Energia electrică apare ca urmare a mai multe tipuri de fizică:

 sarcină electrică: o proprietate a unor particule subatomice, care determină interacțiunile

lor electromagnetice. Materia încărcată electric este influențată de, și produce, câmpuri
electromagnetice; sarcinile electrice pot fi pozitive sau negative;
 curentul electric: o mișcare sau flux de particule încărcate electric, de obicei, măsurat
în amperi;
 câmp electric (a se vedea electrostatică): un tip special, simplu de câmp electromagnetic
produs de o sarcină electrică, chiar atunci când nu este în mișcare (de exemplu, nu
există curent electric). Câmpul electric produce o forță pe alte sarcini din vecinătatea sa.
Sarcinile care se deplasează în plus produc un câmp magnetic;
 potențialul electric: capacitatea unui câmp electric de a face lucru mecanic pe o sarcină
electrică, de obicei, măsurată în volți;
 electromagneți: curenții electrici generează câmpuri magnetice, iar variația câmpurilor
magnetice generează curent electric.
În electrotehnică, energia electrică este utilizată pentru:

 energie electrică, unde curentul electric este folosit pentru a pune în funcțiune
echipamente;
 electronica, care se ocupă cu circuite electrice care implică componente electrice active,
cum ar fi: tuburi vidate, tranzistoare, diode și circuite integrate, precum și tehnologii
asociate pasive de interconectare.
Fenomenele electrice au fost studiate încă din antichitate, deși progrese în domeniul științei,
nu s-au făcut până în secolele XVII și XVIII. Aplicațiile practice pentru energia electrică însă
au rămas puține, și nu au putut fi puse spre utilizare industrială și rezidențială de
către ingineri până în secolul al XIX-lea. Expansiunea rapidă în domeniul tehnologiei electrice în
acest moment a transformat industria și societatea. Versatilitatea extraordinară a
electricității ca mijloc de furnizare a energiei înseamnă că poate fi pusă la un set aproape
nelimitat de utilizări care includ: transport, încălzire, iluminat, comunicații, precum și calcul.
Energia electrică este coloana vertebrală a societății industriale moderne
Cu mult înainte de a exista orice cunoștințe de energie electrică, oamenii erau conștienți de
fenomenul curentării din cauza peștilor electrici⁠(d). Textele antice egiptene datând
din 2750 î.e.n. menționează acești pești ca „Tunătorii Nilului”, și îi descria ca „protectorii”
tuturor celorlalte specii de pește. Peștii electrici au fost din nou consemnați milenii mai
târziu de către naturaliști și medici antici greci, romani și arabi.[2] Mai mulți scriitori antici,
precum Pliniu cel Bătrân și Scribonius Largus⁠(d), atestau efectul de amortire al șocurilor
electrice produse de somni și batoide, și știa că astfel de șocuri ar putea călători de-a
lungul unor obiecte conductoare.[3] Pacienții care sufereau de boli cum ar
fi guta sau durerile de cap erau îndrumați să atingă un pește electric, în speranța că șocul
puternic s-ar putea să le vindece.[4] Probabil cea mai veche și mai apropiată abordare de
descoperirea identității fulgerelor, și a electricității din orice altă sursă, este atribuită
arabilor, care înainte de secolul al XV-lea aplicaseră cuvântul arab pentru „fulger” (raad), și
unor pești electrici.[5]
Culturile antice din jurul Mediteranei știau că anumite obiecte, cum ar fi tijele
de chihlimbar, puteau fi frecate de blana pisicii pentru a atrage obiecte ușoare, cum ar fi
penele. Thales din Milet a făcut o serie de observații privind electricitatea statică⁠(d) în
jurul anului 600 î.e.n., din care el a ajuns să creadă că frecarea făcea chihlimbarul să
fie magnetic, spre deosebire de minerale, cum ar fi magnetita, care nu avea nevoie de nicio
frecare.[6][7] Thales se înșela în credința că atracția ar fi datorată unui efect magnetic, dar
mai târziu știința avea să demonstreze o legătură între magnetism și electricitate. Conform
unei teorii controversate, parții ar fi avut cunoștințe de galvanizare⁠(d), după descoperirea
în 1936 a Bateriei de la Bagdad, care seamănă cu o celulă galvanică, însă este incert dacă
artefactul ar fi fost de natură electrică.[8]

Benjamin Franklin a efectuat cercetări extinse asupra electricității în secolul al XVIII-lea,

după cum este documentat de către Joseph Priestley(1767), cu care Franklin desfășurate
extins corespondență, în Istoria și starea actuală a electricității.
Electricitatea va rămâne puțin mai mult decât o curiozitate intelectuală timp de milenii,
până în 1600, când omul de știință englez William Gilbert a făcut un studiu atent al
electricității și magnetismului, făcând distincția între efectul magnetitei și electricitatea
statică produsă prin frecarea chihlimbarului.[6] El a inventat
cuvântul neolatin⁠(d) electricus („de chihlimbar” sau „al chihlimbarului”, de la
ἤλεκτρον, elektron, cuvântul grecesc pentru „chihlimbar”) pentru a denumi proprietatea de
a atrage obiecte mici, în urma frecării.[9] Această asociere a dat naștere la cuvintele
„electric” și „electricitate”, care au apărut pentru prima dată într-o lucrare tipărită
în Pseudodoxia Epidemica⁠(d) de Thomas Browne din 1646.[10]
Alte lucrări au efectuat și Otto von Guericke, Robert Boyle, Stephen Gray și C. F. du Fay.
În secolul al XVIII-lea, Benjamin Franklin a efectuat cercetări extinse de electricitate,
vânzându-și bunurile pentru a-și finanța activitatea. În iunie 1752, se știe că a atașat o
cheie de metal la partea de jos a unui zmeu umezit și că a înălțat zmeul pe vreme noroasă
care amenința cu furtuna. O succesiune de scântei sărind de la cheie la podul palmei lui au
arătat că fulgerul este într-adevăr de natură electrică.[12] El a explicat, în termeni de
electricitate constând atât din sarcini pozitive cât și negative, și comportamentul aparent
paradoxal[13] al buteliei de Leyda ca dispozitiv de stocare a unor cantități mari de sarcină
electrică.

Descoperirile lui Michael Faradayau format fundamentul tehnologiei motoarelor electrice.

În 1791, Luigi Galvani a publicat descoperirea bioelectromagnetismului, care demonstra că

energia electrică este mediul prin care neuronii transmit semnale mușchilor. Bateria
lui Alessandro Volta, sau pila voltaică, din 1800, realizată din straturi alternative de zinc și
de cupru, a oferit oamenilor de știință o sursă mai solidă de energie electrică
decât mașinile electrostatice utilizate anterior] Recunoașterea electromagnetismului, adică
a unității fenomenelor electrice și magnetice, li se datorează lui Hans Christian Ørsted și
lui André-Marie Ampère în 1819-1820; Michael Faraday a inventat motorul electric în 1821,
iar Georg Ohm a analizat din punct de vedere matematic circuitul electric în
1827. Electricitatea și magnetismul (și lumină) au fost legate definitiv între ele de
către James Clerk Maxwell, în special în lucrarea sa „Despre liniile fizice de forță⁠(d)” din
1861 și 1862.
Începutul secolului al XIX-lea a adus un progres rapid în domeniul științei electrice, dar
sfârșitul aceluiași secol a adus și cel mai mare progres în ingineria electrică. Prin oameni
ca Alexander Graham Bell, Bláthy Ottó⁠(d), Thomas Edison, Galileo Ferraris⁠(d), Oliver
Heaviside, Ányos Jedlik, William Thomson baron de Kelvin, Charles Algernon
Parsons⁠(d), Werner von Siemens, Joseph Swan, Nikola Tesla și George Westinghouse⁠(d),
electricitatea s-a transformat dintr-o curiozitate științifică într-un instrument esențial
pentru viața modernă, devenind o forță motrice a celei de a Doua Revoluții
Industriale⁠(d).[16]
În 1887, Heinrich Hertz a descoperit că electrozii iluminați cu lumină ultravioletă creează
cu mai multă ușurință scântei electrice⁠(d). În 1905, Albert Einstein a publicat o lucrare
care explica datele experimentale din efectul fotoelectric ca fiind consecința faptului că
energia luminii este transportată în pachete discret cuantificate, și transportată
electronilor. Aceasta descoperire a condus la revoluția cuantică în fizică. Einstein a fost
distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1921, pentru „descoperirea legii efectului
fotoelectric”.[19] Efectul fotoelectric este utilizat în fotocelule⁠(d) astfel că poate fi găsit
în panouri solare, fiind frecvent utilizat pentru a produce energie electrică în scop
comercial.
Primul dispozitiv semiconductor⁠(d) a fost dioda cu contact punctiform⁠(d) folosită pentru
prima dată în 1900 în receptoarele radio. O fir foarte subțire era introdus ușor în contact
cu un cristal solid (cum ar fi un cristal de germaniu), în scopul de a detecta un
semnal radio prin efectul contactului joncțiunii.[20] Într-o componentă
semiconductoare, curentul este mărginit în elemente și compuși solizi proiectați special
pentru a-l comuta și amplifica. Fluxul de curent poate fi înțeles în două forme:
ca electroni încărcați negativ, și ca lipse de electroni, încărcate pozitiv, numite goluri⁠(d).
Aceste sarcini și găuri sunt înțelese în termeni de fizică cuantică. Materialul de
construcție este cel mai adesea un semiconductor cristalin.[21][22]
Dispozitivele cu semiconductori au devenit o ramură de sine stătătoare după
inventarea tranzistorului în 1947. Dispozitive semiconductoare obișnuite
sunt tranzistoarele, circuitele integrate, microprocesoarele, și RAM-ul. Un tip specializat
de RAM numit flash RAM este folosit în unitățile de stocare USB flash și, mai recent,
în solid-state drive-uri care înlocuiesc unitățile de hard disk cu discuri magnetice rotitoare.
Dispozitivele semiconductoare au devenit predominante în anii 1950 și 1960, în timpul
tranziției de la tuburi vidate la diode, tranzistori, circuite integrate (IC) și LED-
uri semiconductoare.