Sunteți pe pagina 1din 18

Biofizică şi Fizică medicală

BIOFIZICA SISTEMELOR DISPERSE


echivalent este egal cu cantitatea de
Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse substanţă care conţine NA de sarcini electrice
Prin sistem dispers înţelegem un elementare).
amestec de două sau mai multe substanţe,
având două componente: dispersantă Clasificarea sistemelor disperse
(solventul) şi dispersată (solvitul). Solventul Sistemele disperse se clasifică în
reprezintă elementul activ, iar solvitul elementul funcţie de dimensiunile particulelor, starea de
relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează agregare a dispersantului, afinitatea dintre
caracteristicile sistemului. componenţi sau tipul fazelor componente
(faza reprezintă o parte omogenă a unui
Concentraţia sistem, la suprafeţele de separare de
Pentru caracterizarea sistemelor disperse celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale
din punct de vedere cantitativ se foloseşte un proprietăţilor fizico - chimice).
parametru intensiv de stare numit concentraţie. Pentru a caracteriza complet un sistem
În SI (sistemul internaţional de mărimi şi unităţi) dispers, trebuie luate în considerare toate
concentraţia se măsoară prin numărul de Kmoli aceste criterii.
de solvit pe unitatea de volum de soluţie 1. Pornind de la dimensiunile
(Kmoli/m3) şi este numită concentraţie molară particulelor solvitului, se defineşte gradul
(molaritate): de dispersie ∆ ca fiind inversul diametrului
ν solvit particulelor solvitului d:
, [Cm ]S . I . =
Cm = Kmol
3
Vsolutie m ∆=
1
d
Concentraţia molală (molalitate)
în funcţie de care se disting:
reprezintă numărul de moli de solvit la 1 kg de
- soluţii adevărate (moleculare) ∆ > 109 m-1,
solvent.
Concentraţia procentuală de masă
d < 1 nm, aceasta este invizibilă la
exprimă masa de solvit aflată în 100 de grame microscopul optic sau la ultramicroscop

de solvent, în timp ce concentraţia volumică - soluţii coloidale 107 m-1 < ∆ < 109 m-1,

arată câte grame de solvit se găsesc în 100 ml 1 nm < d < 100 nm, vizibil la ultramicroscop
de soluţie. - suspensii ∆ < 107 m-1, d > 100 nm, vizibilă
Concentraţia normală (normalitate) la microscopul optic sau chiar cu ochiul liber.
pentru soluţii de electrolit reprezintă numărul de Deoarece în aplicarea acestui criteriu
echivalent de solvit la 1 litru de soluţie (un de clasificare se porneşte de la premisa ca
particulele solvitului sunt sferice, nu putem
1
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

aplica această clasificare hidrocarburilor care proteine: serumalbumine, globuline),


sunt molecule lungi. suspensie (datorită prezenţei elementelor
2. În funcţie de starea de agregare a figurate).
solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau Lichidul cefalo rahidian (LCR) are
solid) sistemele disperse pot fi: substanţe cristaloide, deci este soluţie, în
- gazoase – substanţa dispersantă este un gaz concentraţie scăzută are şi albumine, deci
(amestecurile gazoase, vaporii în aer, ceaţa) este coloid, are şi foarte rare celule
- lichide – substanţa dispersantă este un lichid endoteliale şi limfocite, fiind astfel
(lichide nemiscibile, lichid în gaz, soluţii de reprezentată şi componenta de suspensie.
electrolit)
- solide – substanţa dispersantă este un solid Soluţiile moleculare
(unele aliaje) Au diametrul particulelor solviţilor mai
3. În funcţie de afinitatea dintre mic decât 1 nm, sunt sisteme omogene,
componenţi sistemele disperse sunt: monofazice, starea de agregare a solventului
- liofile (există afinitate între solvit şi solvent) putând fi oricare (gazoasă, lichidă sau
- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solidă). Solventul este constituentul lichid
solvent) aflat în cantitate cea mai mare al soluţiei
4. Din punct de vedere al tipului fazelor moleculare. Excepţie de la această regulă
componente sistemele disperse pot fi: face apa care este întotdeauna solventul (de
- monofazice, care pot fi omogene (proprietăţi exemplu, o soluţie de alcool 75% are ca
identice în toate punctele sistemului) şi solvent apa). Soluţiile apoase sunt de foarte
neomogene (proprietăţile diferă de la un punct mare importanţă în medicină.
la altul) Pentru studiul teoretic al sistemelor
- polifazice - heterogene: între părţile disperse se foloseşte conceptul de soluţie
componente există suprafeţe de separare. ideală caracterizată prin faptul că este foarte
(ceaţa, aerosoli, spuma : lichid şi gaz, gel : solid diluată. Soluţia nu mai este ideală atunci
cu lichid) când concentraţia ei creşte. Concentraţia
limită a solvitului la care acesta nu se mai
În organism există soluţii adevărate, dizolvă, ci precipită se numeşte solubilitate,
coloizi şi suspensii în care dispersantul este iar soluţia obţinută se numeşte soluţie
lichid, comportamentul lichidelor biologice fiind saturată. Solubilitatea unei soluţii depinde de
complex, având proprietăţi conjugate tuturor natura solventului şi a solvitului (nu toate
celor trei clase de sisteme disperse. substanţele produc soluţii saturate, există
De exemplu, sângele este soluţie pentru substanţe care formează faze omogene,
cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece conţine indiferent de concentraţie), temperatură şi,

2
Biofizică şi Fizică medicală

uneori, de presiune. Saturaţia este o stare de apoasă de săruri minerale, lactoză, proteine
echilibru, condusă de legile termodinamice ale etc.), dintr-un gaz dispersat într-un lichid
echilibrului. (spuma) sau dintr-un lichid dispersat într-un
Solubilitatea se poate explica pornind de gaz (ceaţa). Formarea unei emulsii
la interacţiunile care există între particulele de presupune o creştere a suprafeţei interfaciale
solvent şi particulele de solvit. Dacă dintre cele două faze nemiscibile (Fig. 1), şi
interacţiunea dintre tipurile diferite de particule este însoţită de o creştere a energiei libere.
este mai puternică decât interacţiunea dintre
particulele aceleiaşi faze, solubilitatea creşte,
soluţia se formează spontan, particulele de
solvit sunt înglobate de particulele de solvent.

Suspensiile - sunt sisteme disperse care


au gradul de dispersie cuprins în intervalul 105 –
107 m-1, dimensiunile particulelor lor fiind mai
mari decât 10-7 m şi mai mici decât 10-5 m.
Suspensiile pot fi solide şi lichide sau gazoase
(caz în care sunt numite emulsii).
Suspensiile medicamentoase sunt
Fig.1 Formarea unei emulsii la punerea în contact a
suspensii solide care se prepară printr-o două faze nemiscibile lichide
mărunţire mecanică şi dispersarea particulelor
în mediul de dispersie sau prin scăderea Datorită instabilităţii lor, emusiile pot
solubilităţii anumitor substanţe dizolvate. constitui potenţiale rezervoare de substanţă
Aerosolii care se administrează sub formă de încapsulată ce poate fi eliberată în condiţii
inhalaţie se obţin prin pulverizarea unor soluţii variabile. O parte a aplicaţiilor implică
de substanţe medicamentoase solide dizolvate domeniul farmaceutic uman, emulsiile
într-un lichid. Stabilitatea suspensiilor creşte cu apă/ulei/apă fiind investigate ca vehicule
gradul de dispersie (scăderea dimensiunilor potenţiale ale medicamentelor hidrofile
particulelor solvitului) deoarece particulele mai (vaccinuri, vitamine, enzime, hormoni), ce pot
mici sunt mai bine ţinute în suspensie prin fi eliberate apoi progresiv, în mod controlat.
fenomenele de tensiune superficială. Emulsiile pot fi folosite în nutriţie (ca
surse concentrate de calorii), în administrarea
Emulsiile - sunt sisteme alcătuite dintr-un vaccinurilor (emulsiile putând prezenta efecte
lichid dispersat într-un lichid (laptele care este o adjuvante), în eliberare controlată de
emulsie de globule mici de grăsime într-o soluţie medicamente (permiţând încorporarea de

3
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

medicamente hidrofile / hidrofobe în cantităţi Gazele sunt din ce în ce mai puţin


mari, medicamentul nefiiind în contact direct cu solubile pe măsură ce temperatura creşte,
fluidele şi ţesuturile organismului), la stabilizarea când lichidul fierbe, gazele fiind eliminate.
chimică a medicamentelor care hidrolizează Dintr-un amestec de gaze, aflate în prezenţa
rapid în soluţii apoase. unui lichid, fiecare gaz se dizolvă ca şi cum ar
fi singur în lichidul dizolvant. La o
Soluţii de gaz în lichid - Legea lui Henry temperatură dată, cantitatea de gaz dizolvată
Cantitatea de gaz ce se dizolvă în în lichid este proporţională cu presiunea pe
unitatea de volum de lichid este proporţională cu care o exercită gazul asupra lichidului după
presiunea gazului de deasupra lichidului (sau cu ce s-a dizolvat cantitatea maximă de gaz
presiunea parţială la amestecuri). posibilă în condiţiile date.
Cel mai bun exemplu pentru Coeficientul de solubilitate reprezintă
exemplificarea acestei legi constă în observarea volumul de gaz (în condiţii normale de
fenomenelor care au loc la deschiderea unui presiune şi temperatură) care se dizolvă într-
recipient care conţine un lichid gazos (apă un litru de lichid. Acesta depinde de natura
carbogazoasă, de exemplu). Se observă cum gazului şi de natura lichidului. Oxigenul este
apar bule de aer la suprafaţa lichidului deoarece mai solubil în apă şi în lichidele biologice
bioxidul de carbon, aflat la presiune mai mare decât hidrogenul.
decât cea atmosferică, deci dizolvat în cantitate
mai mare, părăseşte amestecul, ca rezultat al Dizolvarea gazelor în sânge şi ţesuturi
egalizării presiunii parţiale cu presiunea Conform legii lui Henry, cantitatea de
atmosferică. Similar, azotul care este un gaz gaz dizolvat într-un lichid creşte cu creşterea
inert, în mod normal depozitat în ţesuturile vii şi presiunii sale de deasupra lichidului,
în sânge, va încerca să părăsească ţesuturile şi solubilitatea gazelor în sânge crescând după
fluidele corpului dacă acestea sunt supuse unei o lege exponenţială, constanta de timp a
diferenţe bruşte de presiune, cum ar fi cazul procesului depinzând de tipul de ţesut.
unui scafandru care iese foarte rapid de la o Ţesuturile pot fi rapide sau lente şi din acest
adâncime foarte mare. Apare boala de motiv apare o diferenţă de presiune
decompresie care se manifestă prin erupţii (disbarism) între diferite ţesuturi, ca între
cutanate, dureri articulare, paralizie, putând sânge şi ţesuturi, important în special la
duce chiar la deces. decompresie (exemplu ar fi revenirea
Dizolvarea gazelor în lichide se face scafandrilor la suprafaţă). Eliminarea gazelor
până la saturaţie (la temperatură şi presiune inerte la decompresie este mai rapidă în
date, cantitatea dizolvată atinge o valoare sânge decât în ţesuturi, prin urmare poate
limită). apărea situaţia în care există în sânge bule

4
Biofizică şi Fizică medicală

de gaz (aşa numitele embolii gazoase). Apa: structură şi proprietăţi


Accidentele grave se datorează localizării Molecula de apă este formată dintr-un
emboliilor la nivelul arterelor creierului şi atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen, între
măduvei spinării. Apariţia emboliilor poate fi fiecare atom de hidrogen şi cel de oxigen
prevenită prin decompresie lentă. existând o legatură colaventă de lungime
În cazul hiperoxiei (la p > 1,7 atm) apar 0,958 Ǻ (1 Ǻ = 10-10 m) (Fig. 2), unghiul dintre
efecte toxice asupra sistemului nervos central legăturile covalente fiind 1050.
(greaţă, ameţeli, convulsii). Deşi mecanismul
prin care apar aceste efecte toxice nu este
complet elucidat, se avansează ideea că
producerea de radicali liberi este responsabilă
pentru producerea acestora.
În cazul scafandrilor, la adâncimi foarte
mari, apare aşa – numita beţie a adâncurilor
care se manifestă cu simptome similare primelor
stadii ale anesteziei generale şi care este Fig. 2 Structura moleculei de apă
datorată creşterii presiunii gazelor inerte. Heliul
intră în organism şi îl şi părăseşte mai rapid Datorită structurii asimetrice a
decât azotul, astfel că pentru scufundări de trei moleculei de apă, centrul sarcinilor pozitive
sau patru ore, organismul uman atinge saturaţia (ionii de hidrogen) nu coincide spaţal cu
cu He. De aceea, pentru astfel de scufundări, centrul sarcinilor negative (ionul de oxigen),
timpul de decompresie este mai scurt decât în aceasta se comportă ca un dipol electric
cazul în care s-ar folosi amestecuri gazoase pe permanent (Fig. 3) având un moment dipolar
bază de azot (cum este cazul aerului de 1,858 Debye ≅ 6,2 ⋅10-30 C⋅m (momentul
atmosferic). De aceea, în amestecul gazos dipolar reprezintă produsul dintre sarcina
furnizat scafandrilor se foloseşte He. Din acest dipolului (δ) şi distanţa dintre centrul sarcinilor
amestec este complet îndepărtat CO2 care se electrice negative şi cel al sarcinilor electrice
acumulează în ţesuturi, cu efect toxic, ducând la pozitive).
acidoză (deşi la suprapresiuni mici are un efect
stimulator).

Pentru a înţelege proprietăţile coligative


şi electrice ale soluţiilor al căror solvent este
apa, trebuie să cunoaştem câteva dintre
însuşirile apei. Fig. 3 Apa este un dipol electric permanent

5
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

Datorită caracterului dipolar, molecula de Între dipolii electrici se manifestă forţe


apă se orientează în câmp electric şi are de natură electrostatică, numite Van der
constantă dielectrică mare (Fig. 4). Waals care sunt mai slabe decât forţele
ionice şi care scad cu puterea a 7-a a
distanţei. De asemenea, aceste legături sunt
mult mai slabe decât legăturile chimice, deci
nu modifică structura şi proprietăţile
moleculei.
În afara legăturilor de tip Van der
Waals, în lichide se întâlnesc şi legăturile
Fig. 4 Orientarea dipolilor apei în câmp electric
coordinative care sunt mai puternice. Ele
Molecula de apă are 10 electroni (Fig. 5) apar când norii electronici ai moleculelor se
care sunt repartizaţi astfel : suprapun parţial. Aceste legături conferă un
- 2 electroni în apropierea oxigenului; comportament cooperativ apei, legarea unei
- 2 perechi de electroni neparticipanţi (nu molecule facilitând legarea alteia, o moleculă
participă la legătura covalentă) care se rotesc de apă putând lega în acest fel încă 4 alte
pe două orbite aflate în plan perpendicular pe molecule (Fig. 7).
planul moleculei de apă, având nucleul de
oxigen în focare;
- 2 perechi de electroni care care
realizează legăturile covalente.

Fig. 7 Comportamentul cooperativ al apei conferit de


prezenţa legăturilor coordinative de hidrogen

Fig. 5 Repartiţia electronilor în molecula de apă


Proprietăţile fizice ale apei
Dispunerea orbitelor determină structura Două dintre caracteristicile moleculare
tetraedrică a moleculei de apă (Fig. 6). ale apei sunt responsabile pentru proprietăţile
ei speciale şi anume: momentul dipolar al
apei şi capacitatea moleculelor de apă de a
forma legături de hidrogen intermoleculare.
Proprietăţile fizice ale apei care au o
importanţă biologică remarcabilă sunt:
Fig. 6 Structura tetraedrică a moleculei de apă

6
Biofizică şi Fizică medicală

- densitate maximă la 40 Celsius – pe fundul capacităţii apei de a forma legături de


lacurilor temperatura apei nu scade sub aceasta hidrogen. Evaporarea apei este un proces
valoare nici iarna (apa mai densă se va duce în consumator de căldură, aşadar evaporarea
jos), gheaţa fiind mai puţin densă decât apa va pulmonară şi transpiraţia consumă căldură de
pluti, iar viaţa se poate dezvolta în continuare în la organismul viu, asigurând homeotermia;
mediul subacvatic; - conductibilitate termică de câteva ori mai
Structura afânată a gheţii (Fig. 9) datorită mare decât cea a majorităţii lichidelor şi de 27
căreia densitatea ei este mai mică decât a apei de ori mai mare decât a aerului, consecinţa
la 00C se datorează tocmai capacităţii apei de a acestui fapt fiind că apa are rol de amortizor
forma legături de hidrogen; termic în organism;
- constantă dielectrică relativă are valoarea
80, fiind foarte mare, rezultatul fiind
facilitarea disocierii electrolitice;
- apa disociază foarte puţin, având o
constantă de disociere mică (1,2⋅10-14 la
a) b) 25oC), protonii produşi în concentraţie mică în
Fig. 9 Structura afânată a gheţii (a)) şi structura apei (b)) urma disocierii apei au importanţă biologică
deosebită;
- căldură specifică (căldura necesară unităţii de
- tensiune superficială mai mare decât a altor
masă pentru a-şi varia temperatura cu un grad)
lichide (73 mN/m); acest lucru are un rol
mult mai mare decât cea a oricărei substanţe
hotărâtor în fenomenele de capilaritate
solide sau lichide (4,18 J/(g⋅K)); această
Exemplu: tedinţa alveolelor de a
caracteristică poate fi explicată prin faptul că
colapsa la sfârşitul expiraţiei se datorează, în
interacţiunea dintre dipolii apei înmagazinează o
esenţă, tensiunii superficiale a stratului apos
mare cantitate de energie internă; în
care căptuşeşte epiteliul alveolar. Stabilitatea
termoreglarea organismului, căldura specifică
alveolară este asigurată de surfactantul
mare menţine temperatura constantă a corpului
pulmonar (amestec de fosfolipide şi
în timpul unor eforturi musculare intense care ar
lipoproteine) de la interfaţa aer-lichid (Fig. 10)
putea duce la o supraîncălzire;
care reduce tensiunea superficială,
- căldură latentă specifică de vaporizare
menţinând diferenţa de presiune din interiorul
(căldura latentă specifică reprezintă căldura
alveolei în cursul ciclului respirator la o
necesară unităţii de masă pentru a-şi modifica
valoare aproximativ constantă, prevenind
starea de agregare) mult mai mare decât a altor
astfel colapsarea. Surfactantul pulmonar
lichide (40,65 kJ/mol – doar amoniacul are
participă şi la îndepărtarea corpilor străini,
căldura latentă specifică de vaporizare mai
fiind parte a sistemului imunitar pulmonar.
mare decât a apei), acets lucru fiind datorat tot
7
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

vaporizare mare permite răcirea prin


evaporare pulmonară şi prin transpiraţie (rol
în homeostazia termică).

Fig. 10 Pelicula de surfactant care căptuşeşte interiorul


unei alveole pulmonare

Insuficienţa acestui surfactant pulmonar


sau absenţa sa pot provoca boli
respiratorii grave: un copil născut prematur
(dupa 28-32 săptamâni de gestaţie) prezintă o
deficienţă a surfactantului pulmonar care duce
la detresă respiratorie manifestată imediat după
naştere prin tahipnee (accelerare rapidă a
frecvenţei respiratorii), cianoză (apariţia
Fig. 11 Apă structurată
coloraţiei albăstrui a pielii şi a mucoaselor
datorită unei cantităţi inadecvate de oxigen în
Structurarea apei în sistemele
sânge).
biologice se datorează faptului că moleculele
de apă sunt capabile să formeze legături de
Structura şi rolul apei în sistemele biologice
hidrogen nu numai unele cu altele, dar şi cu
În structurile vii există o multitudine de
macromolecule care au la capete grupări –
specii moleculare, macromoleculare şi ionice
OH sau –NH2, cum este cazul proteinelor
care sunt hidrofile sau hidrofobe, capabile să
(Fig. 11). Însă în sistemele vii există şi
formeze cu apa diferite tipuri de legături.
electroliţi care sunt substanţe capabile să
Spunem că apa din sistemele vii este
disocieze în ioni negativi şi pozitivi în
structurată adică are un grad mare de ordonare
prezenţa apei (Fig. 12), care formează cu apa
şi acest lucru este responsabil pentru rolul
legături electrostatice, rezultând în ordonarea
foarte important pe care îl joacă apa într-o serie
locală a apei.
de mecanisme de reglare şi bioenergetice cum
ar fi: capacitatea calorică mare şi
conductivitatea termică mare previn încălzirea
excesivă a ţesuturilor vii în urma unor eforturi
musculare intense, căldura latentă de

8
Biofizică şi Fizică medicală

constantei crioscopice apare keb - constanta


ebulioscopică

Proprietăţile electrice ale soluţiilor


Disocierea electroliţilor este favorizată
de permitivitatea electrică foarte mare a apei
(de 80 de ori mai mare decât a vidului),
precum şi de faptul că apa este un dipol
electric. Deoarece în soluţia formată în urma
Fig. 12 Disocierea clorurii de sodiu în apă
dizolvării unui electrolit există purtători de
sarcină liberi, aceasta are o rezistenţă
Apa structurată în prezenţa proteinelor se
electrică este mult mai mică decât a apei
numeşte apă legată, iar apa structurată în
pure.
prezenţa electroliţilor se numeşte apă de
Definim gradul de disociere α ca fiind
hidratare.
raportul dintre numărul n de molecule
disociate şi numărul total de molecule
Proprietăţile coligative ale soluţiilor
dizolvate din soluţie. Există electroliţi tari care
Proprietăţile coligative ale soluţiilor nu
sunt complet disociaţi în soluţie apoasă şi
depind de tipul solvitului, ci doar de tipul
electroliţi slabi care sunt doar parţial disociaţi
solventului. Interacţiunea solvent-solvit duce la:
în soluţie apoasă.
- scăderea presiunii vaporilor saturanţi
Gradul de disociere depinde invers
- scăderea punctului de congelare proporţional
proporţional de concentraţia electrolitului, la
cu concentraţia molară, conform legii lui Raoult.
diluţie infinită, electroliţii fiind total disociaţi.
∆T =kcrcM
Conductivitatea unei soluţii (χ)
unde cM se numeşte constanta crioscopică şi
definită ca fiind inversul rezistivităţii (ρ) χ =
reprezintă scăderea ∆T la dizolvarea unui mol
1/ρ , este funcţie de concentraţia purtătorilor
de substanţă într-un litru de soluţie.
de sarcină, valenţă, mobilitate, caracteristicile
- creşterea punctului de fierbere. Deoarece
soluţiei. Într-o soluţie de electrolit există şi ioni
scade presiunea vaporilor saturanţi, trebuie să
negativi şi ioni pozitivi, conductivitatea soluţiei
crească temperatura de fierbere, fieberea
fiind dată de suma conductivităţilor ionilor de
apărând în momentul în care presiunea
semne contrare. Datorită interacţiunii dintre
vaporilor saturanţi de deasupra lichidului devine
ioni, doar o fracţiune f din concentraţia totală
egală cu presiunea atmosferică. Ori, presiunea
de ioni din soluţie poate participa liber la
vaporilor saturanţi creşte cu temperatura. În
conducţie. Această fracţiune f se numeşte
legea lui Raoult, care este respectată, în locul
coeficient de activitate.

9
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

Activitatea unei soluţii este dată de Această metodă se bazează pe faptul că


relaţia: substanţele organice care au cel puţin un
a = fC carbon asimetric sunt optic active, adică
Activitatea reprezintă concentraţia unei există două structuri spaţiale diferite simetrice
soluţii ideale care ar prezenta aceeaşi în oglindă corespunzătoare aceleiaşi formule
conductivitate ca soluţia reală. Într-o soluţie moleculare.
ideală: f = 1 (conductivitate totală) şi deci: a = C
Când există mai mulţi ioni în soluţie,
câmpul electric generat de aceştia depinde de
concentraţie, de valenţă şi de interacţiunea
dintre ioni. Tăria ionică I ţine seama de toţi
aceşti factori şi matematic se scrie astfel:
I = ½ Σ Cizi2

Proprietăţi optice ale soluţiilor


Stau la baza unei serii de tehnici care
permit analiza calitativă şi cantitativă a Fig.13 Orientarea vectorului electric al undei
substanţelor în soluţie: electromagnetice luminoase în lumina nepolarizată

- Refractometria este o metodă prin care, (naturală) şi în lumina polarizată liniar

în urma măsurării indicelui de refracţie al unei


În mod normal, în organism se
soluţii se poate determina concentraţia acesteia
sintetizează şi se reţine numai una dintre cele
datorită interdependenţei dintre aceste două
două structuri, în funcţie de tipul acesteia. De
mărimi, n = f(c). În laboratoarele de analize
exemplu, aminoacizii sunt levogiri (L), iar
medicale poate fi folosită la determinarea
glucidele sunt dextrogire (D).
glicozuriei, adică a concentraţie de glucoză în
urină în caz de diabet (altfel, glucoza nu este
decelabilă în urină).
- Polarimetria este o metodă pe baza
căreia se poate calcula concentraţia unei soluţii
optic active (substanţă care roteşte planul
luminii polarizate (Fig. 13)) în urma măsurării
unghiului de rotire a planului de polarizare a
luminii (Fig. 14), unghi direct proporţional cu Fig.14 O substanţă optic activă roteşte planul luminii

concentraţia substanţei optic active şi cu polarizate cu un unghi θ proporţional cu concentraţia


sa în soluţie
grosimea stratului de substanţă străbătut.

10
Biofizică şi Fizică medicală

- Spectrofotometria de absorbţie este o extincţie pentru diferite pH-uri se


metodă care permite analiza calitativă şi intersectează într-un punct numit punct
cantitativă a unor soluţii. Fiecare tip de moleculă izobestic. Modificarea pH-ului se observă prin
are un spectru de absorbţie specific. Absorbţia virarea culorii), concentraţia soluţiei (apariţia
luminii se face conform legii Beer – Lambert: a două puncte izobestice, datorită

I1 = I0 e-α l c concentraţiilor mari la care pot să apară


asociaţii moleculare, cele două puncte
unde I1 reprezintă intensitatea fasciculului
izosbestice corespunzând monomerului şi
emergent (Fig. 15), I2 reprezintă intensitatea
dimerului, respectiv), temperatură (agitaţia
luminoasă a fasciculului inicdent, c este
termică inhibă formarea dimerilor, aşadar
concentraţia solvitului, iar α este o constantă de
creşterea temperaturii are efect invers decât
material.
cel al creşterii concentraţiei), iradierea
substanţei.
- Difuzia luminii permite studiul unor
sisteme coloidale.

Fenomene de transport în soluţii


În cazul în care într-un sistem există
gradienţi de concentraţie, potenţial sau
Fig. 15 Atenuarea intensităţii fasciculului emergent dupa presiune are loc un transport de substanţă
absorbţie
orientat spre atingerea unei stări de echilibru
termodinamic. Transportul de substanţă în
Spectrele de absorbţie în vizibil şi
cazul soluţiilor se poate face prin două
ultraviolet corespund excitării electronice, iar
moduri : prin difuzie care reprezintă
cele din IR roaţiei şi vibraţiei moleculare.
transportul de solvit sub acţiunea gradientului
Analiza calitativă care poate fi efectuată
electrochimic şi prin osmoză care reprezintă
se referă la identificarea substanţelor dintr-un
transportul de solvent sub acţiunea
amestec, determinarea entropiei şi a capacităţii
gradientului de presiune. Cele două
calorice, determinarea tipului legăturilor chimice.
fenomene sunt simultane.
Analiza cantitativă permite evaluarea
cantitativă a concentraţiei substanţelor,
Difuzia simplă
determinarea purităţii unei substanţe.
Difuzia constă în transportul de
Spectrele de absorbţie ale soluţiilor pot fi
substanţă din regiunile cu concentraţie mai
influenţate de natura solventului, valoarea
mare spre cele cu concentraţie mai mică,
pH-ului (dacă în soluţie se află două substanţe
ce se pot transforma una în alta, curbele de
11
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

realizat exclusiv prin mişcările de agitaţie şi în timp şi este guvernată de legea a doua a
termică. lui Fick: Variaţia în timp a concentraţiei într-o
regiune dată a soluţiei este proporţională cu
variaţia în spaţiu a gradientului de
concentraţie, factorul de proporţionalitate fiind
tot D.

dC d 2C
Fig. 16 Difuzia simplă are loc datorită gradientului de = −D 2
concentraţie dt dx
Difuzia este descrisă de cele două legi Coeficientul de difuzie D este
ale lui Fick. proporţional cu viteza de difuzie a particulelor
Legea I a lui Fick: Cantitatea de care depinde de temperatură, de
substanţă dν care difuzeaza în timpul dt printr-o vâscozitatea lichidului şi de mărimea
secţiune de arie A este proporţională cu particulelor.
dc
gradientul de concentraţie , cu dt şi cu aria
dx Difuzia prin membrane
A: O peliculă de grosime neglijabilă faţă
de aria suprafeţei, care desparte două medii
dc
dν = − DA dt având caracteristici fizico-chimice diferite
dx
constituie o membrană. Deosebim mai multe
sau
tipuri de membrane:
dν dc
= − DA - membrane permeabile (care permit trecerea
dt dx tuturor componenţilor unei soluţii în mod egal,
unde D este coeficientul de difuzie care se şi inegal permeabile, care permit trecerea
2
măsoară în S.I. în m /s (D este definită ca fiind componenţilor soluţiei în mod diferit)
cantitatea de substanţă care difuzează în - selectiv permeabile (permit trecerea numai
unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă, a unor componenţi)
pentru un gradient de concentraţie egal cu - semipermeabile (permit doar solventului să
unitatea), iar dν/dt reprezintă viteza de difuzie. le străbată)
Semnul minus apare deoarece migrarea se face - ireciproc permeabile (permit trecerea solvitul
de la concentraţie mare la concentraţie mică, numai într-un sens).
adică în sensul gradientului de concentraţie.
Este valabilă numai când distribuţia de Membrane permeabile
concentraţie nu se modifică în timp, adică atunci În cazul în care două compartimente
când are loc o difuzie staţionară. În cazul în care care conţin aceeaşi soluţie, dar în concentraţii
difuzia este non-staţionară concentraţia variază diferite, sunt separate de o membrană de
12
Biofizică şi Fizică medicală

grosime δ, în desfăşurarea difuziei se ţine cont Unitatea de măsură pentru presiunea


şi de coeficientul de partiţie β care reprezintă osmotică este osmol/litru. Osmolul reprezintă
raportul dintre solubilitatea solvitului în cantitatea de substanţă care, dizolvată în
membrană şi cea a solventului. Legea I-a a lui solvent, se dispersează într-un număr de
Fick pentru membrane se va scrie: particule osmotic active (capabile să se agite

dν d (βc ) termic, dar nu să traverseze membrana) egal


= − DA =−
DA
(βc2 − βc1 ) = cu numărul lui Avogadro NA.
dt dx δ
⎛ Dβ ⎞
= −⎜ ⎟ A∆c = − PA∆c
⎝ δ ⎠


unde parametrul P = este coeficientul de
δ
permeabilitate a membranei pentru solvit.
Fig. 18 Principiul de funcţionare al osmometrului
Dutrochet
Osmoza
Este fenomenul de difuzie a solventului Aparatul cu care se măsoară această
dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai presiune este osmometrul Dutrochet
concentrată printr-o membrană semipermeabilă. (Fig. 18). În vasul mare se găseşte solventul
Presiunea osmotică reprezintă presiunea pur, iar în tubul închis în partea inferioară cu
mecanică necesară pentru împiedicarea o membrană semipermeabilă se află o soluţie
osmozei şi se datorează mişcării de agitaţie cu acelaşi solvent.
termică a moleculelor de solvit care ciocnesc Moleculele de solvit neputând străbate
membrana pe o singură parte neputând să o membrane semipermeabilă o să apară un
străbată (Fig. 17). flux de solvent dinspre vasul mare spre tub şi
nivelul lichidului în tub va creşte, ducând la
diluarea soluţiei din tub. Sistemul ajunge în
starea de echilibru atunci când presiunea
hidrostatică ρgh exercitată de lichidul care a
urcat în tub este egală cu presiunea
exercitată de soluţie π.

Fig. 17 Presiunea osmotică este datorată moleculelor de Legile presiunii osmotice


solvit care ciocnesc membrana semipermeabilă neputând
Legile presiunii osmotice se aseamănă
trece.
cu legile gazelor, Van’t Hoff fiind cel care a
13
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

propus similitudinea presiunii osmotice cu egale ale diferitelor substanţe au aceeaşi


presiunea gazelor, moleculele dizolvate într-un presiune osmotică dacă nu intervin alte
lichid comportându-se ca moleculele unui gaz fenomene. Această lege este similară legii lui
aflat într-un vas. Legile presiunii osmotice sunt Avogadro care afirmă că acelaşi număr de
legi deduse experimental. molecule ocupă acelaşi volum şi exercită
1. La temperatură constantă, presiunea aceeaşi presiune, la temperatură dată. De
osmotică a unei soluţii este proporţională cu exemplu, o soluţie de zahăr 1M (340 g/l)
concentraţia molară a soluţiei (numărul de moli exercită o presiune osmotică egală cu cea
de solvit într-un litru de soluţie). exercitată de o soluţie 1M de glucoză sau de
π∼c acid tartric. Dacă în loc de apă se foloseşte
unde c este concentraţia molară. Trecând de la alt solvent, la aceeaşi concentraţie molară,
directa proporţionalitate la egalitate, obţinem : π presiunea osmotică rămâne nemodificată,
= kTc, iar constanta are valoarea kT = 22,4 103 deoarece, fiecare moleculă, indiferent de tipul
Nm/mol. Aşdar, presiunea osmotică este invers ei, exercită aceeaşi presiune osmotică.
proporţională cu volumul, similar legii Combinând cele două relaţii (legile 1 şi
transformării izoterme a gazelor. 2) se obţine că :
2. La concentraţie constantă, presiunea π = kcT
osmotică este direct proporţională cu S-a constatat că: k≡ R.
temperatura π ∼ T. Sau π = kcT, enunţ similar Dar c = ν/V, de unde:
cu cel al legii transformării izocore a gazelor π = RTν/V şi: πV = νRT
ideale. Aceasta este legea Van’t Hoff, similară
3. Presiunea osmotică a unei soluţii în care faza ecuaţiei termică de stare pentru gazul ideal.
dispersată este alcătuită din substanţe diferite, În cazul soluţiilor de electroliţi, cu indicele de
este egală cu suma presiunilor osmotice ale disociere i = 1 + (n-1)α (α - gradul de
fiecărei soluţii în parte, ar fiecare substanţă disociere, n - numărul de ioni furnizat de o
dizolvată îşi are presiunea ei proprie , ca şi cum moleculă), presiunea osmotică are expresia :
s-ar afla dizolvată singură în întreaga cantitate πV = iνRT
de solvent. Această lege este analoagă legii lui Travaliul osmotic este lucrul mecanic
Dalton cu privire la presiunea totală a unui efectuat de solvent la traversarea unei
amestec de gaze, care egală cu suma membrane semipermeabile (similar cu lucrul
presiunilor parţiale ale componentelor. mecanic efectuat de un gaz ideal într-o
4. Presiunea osmotică a unei soluţii este transformare izotermă):
independentă de natura substanţei dizolvate, ea W = νRT ln c1/c2
depinde numai de numărul moleculelor din c1, c2 - concentraţiile molale iniţială şi finală
soluţie. Astfel, soluţiile de concentraţii molare
ale soluţiei, ν - numărul de moli de solvent.
14
Biofizică şi Fizică medicală

Măsurarea presiunii osmotice NaCl 9 %o se mai numeşte curent, dar


Se poate face prin: impropriu ser fiziologic. Oricum, presiunea
1. Utilizarea osmometrului Dutrochet osmotică a sângelui este dată de electroliţi,
2. Metoda crioscopică prin care se determină adică de sărurile de Na, K, Ca, Mg.
diferenţa dintre temperatura de îngheţ a soluţiei Anumite stări patologice fac să varieze
şi cea a solventului pur ∆T , diferenţă care este punctul de congelare a serului ; dacă rinichii
direct proporţională cu concentraţia osmolară a nu funcţionează normal, numărul moleculelor
soluţiei. Constanta se numeşte crioscopică şi de urină excretate se micşorează,
este numeric egală cu valoarea cu care scade concentraţia serului se măreşte, coborând
temperatura de îngheţ a unei soluţii având punctul de congelare.
concentraţia de 1 osmol la litru de solvent, faţă Urina are punctul de congelare la -
de temperatura de îngheţ a solventului pur. 1,5oC, în general urina îngheaţă la o
Toate soluţiile moleculare coboară punctul de temperatură osmotică variabilă în intervalul -1
congelare al apei cu 1,86 grade Celsius. şi -3,5 grade. Amplitudinea osmotică este
Important de reţinut că această coborâre a mult micşorată, în anumite cazuri de nefrite,
punctului de îngheţ este direct proporţională nu când rămâne aproape invariabilă cu tot
cu concentraţia procentuală a soluiei ci cu cea excesul de apă ingerat. Fenomenul se
molară. Aşadar, pentru solvent apă, la o observă prin retenţie de apă şi prin apariţia
concentraţie de 1 osmol, punctul de îngheţ de edeme.
ajunge la -1,86oC, constanta crioscopică kcr = 3. Metoda ebulioscopică – măsoară diferenţa
1,86.10-3 m3K/mol, iar kT = 22,4.102 N.m/mol, se dintre temperatura de fierbere a soluţiei şi
obţine valoarea presiunii osmotice a apei de 12 ∆T . cea a solventului pur, diferenţă care depinde
Exemple de crioscopie clinică. Serul direct proporţional de concentraţia osmolară,
uman normal îngheaţă la -0,56oC. Aceasta prin constanta ebulioscopică
înseamnă că presiunea osmotică a serului este
de 6,72 atm. Constanţa punctului de congelare Transportul apei prin membrane
a serului este remarcabilă şi este aproape Să considerăm o membrană
imposibil să-l facem să varieze, chiar prin semipermeabilă de-o parte şi de alta a căreia
ingerarea unei cantităţi importante de NaCl. se află soluţii diferite, de concentraţii diferite.
Rezultatele experimentale arată că serul Fluxul de apă Japa prin membrană
sanguin se comportă ca o soluţie apoasă de reprezentat de numărul de moli de apă ce
concentraţie 0,3M. O soluţie de NaCl în apă cu traversează unitatea de suprafaţă a
concentraţia de 9%o produce aceeaşi coborâre membranei în unitatea de timp se poate scrie
crioscopică de 0,56 şi are aceeaşi presiune astfel:
osmotică precum serul sanguin. De aici, soluţia Japa = - Papa (∆p -∆π)

15
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

unde Papa reprezintă coeficientul hidrodinamic sub acţiunea unui gradient de presiune (prin
de permeabilitate al membranei (acesta depinde aceasta deosebindu-se de dializă). Presiunea
de grosimea membranei şi de mobilitatea apei are rolul nu atât de a accelera ultrafiltrarea,
prin membrană), ∆p reprezintă diferenţa dintre cât să împiedice endozmoza.
presiunile efective de-o parte şi alta a - dacă ∆p < ∆π se produce osmoza.
membranei, iar ∆π reprezintă diferenţa dintre Membranele biologice sunt selectiv
presiunile osmotice ale soluţiilor aflate de-o permeabile, deci osmoza este întotdeauna
parte şi alta a membranei. însoţită de difuzie. Contribuţia proteinelor la
Dar π = RTc, ∆π = RT∆c, unde ∆c este diferenţa presiunea osmotică a lichidelor biologice este
dintre concentraţiile osmolale: mică, dar ele determină o repartiţie inegală a

Japa = -Papa (∆p - RT∆c) cristaloizilor.

În cazul în care membrana nu este


perfect semipermeabilă se utilizează coeficientul Osmoza în biologie

de semipermeabilitate ε definit ca fiind raportul Compoziţia osmolară şi ionică a

dintre fluxul osmotic real şi fluxul osmotic printr- fluidelor biologice este aceeaşi. Dacă o

o membrană semipermeabilă. soluţie urmeaza a fi injectată, ea trebuie să

Dacă în soluţiile separate de membrană aibă aceeaşi presiune osmotică ca a plasmei

există mai multe specii de solviţi având sanguine - soluţie izotonică (izoosmotică). În
caz contrar apar două posibilităţi (Fig. 19):
coeficienţii de permeabilitatea εi şi diferenţele de
- soluţie hipotonică (hipoosmotică) π < π
concentraţie ∆ci se poate exprima fluxul de apă
plasmă: se produce hemoliză, hematiile se
prin membrana în felul următor:
umflă şi se sparg);
⎛ n

J apa = − Papa ⎜ ∆p − RT ∑ ε i ∆ci ⎟ - soluţie hipertonică (hiperosmotică) π > π
⎝ i =1 ⎠ plasmă: hematiile se zbârcesc, micşorându-şi
Deosebim două cazuri distincte, funcţie volumul.
de valorile relative ale diferenţei dintre presiunile Izotonicitatea lichidelor biologice se
efective de o parte şi de alta a membranei, ∆p, face prin schimburi de apă şi electroliţi, la
şi diferenţa dintre presiunile osmotice ∆π ale nivel tisular. Când introducem cantităţi mari
soluţiilor aflate de-o parte şi alta a membranei : de lichid în sânge trebuie să ne asigurăm că
- dacă ∆p > ∆π are loc ultrafiltrarea (sub soluţia introdusă este izotonică (soluţii
acţiunea presiunii mecanice apa trece în celălalt izotonice: serul fiziologic 9o/oo şi glucoza de
compartiment (fiindcă numai ea poate trece). 5%).
Ultrafiltrarea reprezintă separarea coloizilor şi a Fenomenul de osmoză asigură
macromoleculelor de cristaloizi şi de moleculele schimburile de apă între celule şi mediul
mici, prin difuzia acestora printr-o membrană extracelular şi împreună cu fenomenul de

16
Biofizică şi Fizică medicală

ultrafiltrare asigură schimbul de apă (împreună către spaţiul extravascular, în timp ce la


cu unele substanţe dizolvate) între capătul venos, unde ∆p < ∆π, are loc
compartimentul vascular şi interstiţial. reîntoarcerea apei în compartimentul
vascular împreună cu produşii de catabolism
prin osmoză. Împreună asigură schimbul de
apă (împreună cu unele substanţe dizolvate)
între compartimentul vascular şi interstiţial.

Fig. 20 Distribuţia presiunilor la nivelul endoteliului


Fig.19 O hematie introdusă într-o soluţie hipertonică îşi va capilar
micşora volumul, în timp ce o hematie introdusă într-o Când reabsorbţia apei este perturbată
soluţie hipotonică îşi va mări volumul în capilarul venos, apa se acumulează în
lichidul interstiţial dând naştere la edeme.
0
Plasma sanguină - îngheaţă la -0,56 C şi
Osmoza mai intervine şi în creşterea
are la această temperatură π = 6,72 atm. La ţesuturilor : o floare ruptă şi introdusă cu
0
37 C πpl=7.6 atm. Presiunea osmotică a plasmei tulpina în apă se desface rapid, datorită
sanguine este dată de suma presiunilor afluxului osmotic din interior, introdusă în apă
osmotice datorate micromoleculelor, ionilor şi cu sare, floarea se veştejeşte, deoarece apa
macromoleculelor. trece din celule către apa din vas prin curent
πpl = π micromolecule + π ioni + πmacromolecule exosmotic.
Endoteliul capilar este membrană
semipermeabilă în raport cu proteinele din Eliminarea renală a apei şi a cataboliţilor
plasmă (nu pentru apă, ioni, micromolecule). În toxici
capilarul arterial diferenţa dintre presiunile Are loc în două etape: ultrafiltrarea
efective intravasculară şi extravasculară (∆p) = glomerulară şi reabsorbţia tubulară. Nefronul
32 mm Hg (Fig. 20). În capilarul venos ∆p = 12 este format din corpusculul renal Malpighi şi
mm Hg. Diferenţa dintre presiunile osmotice ∆π din tubii renali. La nivelul glomerulului are loc
este constantă pe toată lungimea capilarului, o ultrafiltrare sub presiunea 42 mmHg,
având valoarea de 28 mm Hg. această presiune fiind determinată de
La capătul arterial, unde ∆p > ∆π, are loc presiunea hidrostatică din capilare, şi implicit
ultrafiltrarea apei cu moleculele şi ionii dizolvaţi, de presiunea arterială, o scădere a presiunii
17
Noţiuni de fizica sistemelor disperse

arteriale ducând la diminuarea eliminării renale. sângele, determinând apa să treacă în


O parte din apă şi unele substanţe dializor (curent endosmotic).
necesare organismului (aminoacizi, glucoză,
ioni de sodiu si clor) trec din urina primară în
sânge prin reabsorbţia tubulară. Fenomenele de
transport prin care are loc reabsorbţia sunt
difuzia şi transportul activ, micşorându-se astfel
foarte mult volumul de urină.

Rinichiul artificial
Fiind un catabolit al metabolismului
Fig. 22 Sângele în contact cu soluţia de dializă prin
proteic, ureea trebuie să aibă un nivel constant
intermediul unei membrane semipermeabile
o
în sânge de 35 mg /oo, peste acest prag apar
deficienţe renale grave, fatale. Creşterea Pentru eliminarea completă a
concentraţiei de uree apare ca urmare a cristaloizilor, soluţia spre care se desfăşoară
dezechilibrului în producerea urinei legate de dializa trebuie în permanenţă înlocuită. Acest
pierderea funcţiilor renale. În aceste cazuri, lucru se face pentru a împiedica atingerea
dezintoxicarea sângelui se face cu ajutorul unui echilibru ionic între cele două
rinichiului artificial (Fig. 21). compartimente, care ar duce la încetarea
fluxului.
Viteza de dializă este influenţată de
dimensiunea porilor membranei, de
temperatură, de vâscozitate, de încărcătura
electrică a membranei.
Fig. 21 Desfaşurarea hemodializei
Sângele este filtrat prin dializă care
foloseşte o membrană din plastic,
semipermeabilă, care permite particulelor de
dimensiuni mici, cum ar fi molecule sau ioni, să
o străbată în ambele direcţii, în timp ce
particulele coloidale şi macromoleculele sunt
reţinute de o parte (Fig. 22).
Soluţia de dializă este salină şi uşor
hipertonică, acest lucru asigurând o presiune
osmotică mărită în compartimentul care conţine

18