1.Trasaturile caracteristice ale conflictelor contemporane.

Conflictele contemporane se deosebesc de conflictele anterioare între state, în contrast

cu obiectivele, metodele de război și modul în care sunt finanțate. În ultimii ani, o serie
de savanți s-au angajat în analiza conflictelor și au sugerat că sistemul internațional
este supus unei transformări profunde în formă de sfârșitul Războiului Rece,
răspândirea globalizării și apariția de noi modele de cooperare și conflict între state și
actori nestatali. Această transformare a determinat, probabil, dezvoltarea unui nou
conflict care este diferit calitativ de formele anterioare ale conflictelor. Argumentul este
valabil în Africa și Europa de Est. Această nouă formă de violență a fost definită prin
termenul de noi războaie. Conform literaturii de specialitate, noile războaie sunt
caracterizate de eșecul statului cauzat de factori macro-societali și economici, precum
presiunile demografice, mișcările de refugiați, declinul economic, incriminarea statului,
pierderea monopolului folosirii legitime a forței, încălcarea drepturilor omului și
creșterea paramilitarilor grupuri și armate private. În noile războaie, factorii sociali,
precum etnia și religia, au devenit mai importanți decât factorii politici, precum
ideologia. Victimele conflictelor moderne sunt civili, inclusiv femei și copii. Genocidul
și curățarea etnică au devenit mărci comerciale ale noilor războaie. Numărul civililor și
persoanelor strămutate a crescut ca proporție din toate victimele din conflictele
violente recente. Mai mult decât atât, distincția neclară dintre combatanții publici și
privați, conducătorii de război, Dizolvarea Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece
a dus la încheierea erei prelungite a unui singur conflict internațional în sistemul
internațional. În schimb, acest lucru a fost înlocuit de conflicte interne, de violență
etnică, conflicte de secesiune, lupte de putere domestică și dispute de mediu. Acestea
reflectau fragmentarea și defalcarea structurilor statului, a economiilor și a societăților
întregi. În unele părți ale Africii, conflictele contemporane au asistat la întoarcerea
armatelor mercenare și a milițiilor neplătite care au pradat populațiilor civile într-o
manieră care amintește de epoca medievală. Conflictele moderne devin lupte neo-
medievale între căpeteni, baroni de droguri, mercenari și milițieni care beneficiază de
război și au găsit unicul lor mijloc de a-și trăi viața. Rezolvarea conflictelor devine
dificilă fără flexibilitate dacă se aplică în situații precum cele care au predominat în
Bosnia, unde liderii etno-naționaliști au ridicat ura etnică și au purtat război pentru a-
și servi propriile scopuri politice. Rezolvarea conflictelor bazată pe valorile
internaționalismului liberal, uneori nu reușește să înțeleagă că noile conflicte sunt un
produs secundar al impactului occidentalizării și internaționalismului liberal asupra
restului lumii. Între soluționarea conflictelor și aceste câmpuri tradiționale și forme mai
noi de conflicte trebuie dezvoltată o fertilizare încrucișată a ideilor. O creștere
semnificativă a numărului de refugiați în anii 1970 a fost un alt indicator al schimbării
modelelor de conflict, care este încă predominant și de atunci a accelerat. În altă parte,
Moore a distins războaiele internaționale, războaie civile și mixte războaie civile-
internaționale și a remarcat cum „de la războaiele civile din al doilea război mondial și
conflictele civile-internaționale mixte au înlocuit războaiele internaționale mai
convenționale ca principalele forme de violență în sistemul internațional” (1974 ). Pe
scurt, o serie de caracteristici ale conflictelor contemporane din anii ’90 erau deja
evidente din anii ’70. Cu toate acestea, în toată această perioadă au existat încă
războaie de „Clausewizio” (între India și Pakistan, Israel și vecinii săi, China și Vietnam,
Irak și Iran), „războaie civile-internaționale mixte” au fost structurate în mare parte prin
geopolitica războiului rece, iar la nivel mare de putere, cele două alianțe principale se
pregăteau cu încăpățânare pentru posibilitatea, dacă nu riscul unei probabilități
temeinic întâlnirea militară a lui Clausewitzan, în ciuda impasului nuclear. Acesta a fost
cel din urmă care a preocupat în mare măsură relațiile internaționale și analiștii studiilor
strategice la acea vreme, astfel încât reconceptualizarea modelelor predominante de
conflict oferite de Azar și alți analiști de soluționare a conflictelor nu a fost cu greu
observată în literatura convențională. și la un nivel mare de putere, cele două alianțe
principale încă se pregăteau cu stăpânire pentru posibilitatea, dacă nu probabil, a unei
întâlniri militare complet clausewise, în ciuda impasului nuclear. Acesta a fost cel din
urmă care a preocupat în mare măsură relațiile internaționale și analiștii studiilor
strategice la acea vreme, astfel încât reconceptualizarea modelelor predominante de
conflict oferite de Azar și alți analiști de soluționare a conflictelor nu a fost cu greu
observată în literatura convențională. și la un nivel mare de putere, cele două alianțe
principale încă se pregăteau cu stăpânire pentru posibilitatea, dacă nu probabil, a unei
întâlniri militare complet clausewise, în ciuda impasului nuclear. Acesta a fost cel din
urmă care a preocupat în mare măsură relațiile internaționale și analiștii studiilor
strategice la acea vreme, astfel încât reconceptualizarea modelelor predominante de
conflict oferite de Azar și alți analiști de soluționare a conflictelor nu a fost cu greu
observată în literatura convențională.

2.Paradigme de cercetare a conflictelor internationale.

Vorbind despre aparatul categorial ce ţine de conflict este necesar de menţionat starea de
luptă, ciocnirea intereselor şi scopurile participanţilor, interacţiunilor internaţionale. Conflictul
a fost mereu starea naturală şi în muşte cazuri condiţia inevitabilă în dezvoltarea sistemului în
relaţiile internaţionale. Conflictul şi manifestările sale (structura şi tipurile de comportament
conflictual al participanţilor) este analizat de toate ştiinţele care cercetează omul, grupurile
sociale, societatea, problema constă în evidenţierea specificului conflictului internaţional, de a
arăta segmentele acestui fenomen şi de a arăta cum în cadrul acestui conflict se realizează
interacţiunea complexă a diferitor factori care formează vectorul comun în dezvoltarea
sistemului internaţional. Conflictul trebuie analizat ca fenomen socio-politic şi, respectiv, ca
proces. În ambele cazuri, conflictele au funcţii speciale şi reglementează relaţiile dintre
participanţi. Conflictul, de asemenea, poate fi privit ca modalitate de trecere de la o formă a
realităţii politice la condiţie de transformare a sistemului de relaţii.

Diversitatea noţiunilor de conflict au dat naştere la diverse abordări în cercetare. Una dintre
aceste paradigme, cea mai tradiţională de altfel, încearcă să desprindă esenţa conflictului din
“natura umană”, din amorul propriu şi agresivitatea înnăscută, caracteristice din acest punct de
vedere naturii umane. Această abordare se deosebeşte printr-un interes sporit faţă de analiza
stării emoţionale, psiho-fiziologice a participanţilor la conflict, dorinţa de a explica acţiunile
acestora prin porniri naturale: frică, ură, stare exaltată a spiritului.

Asemenea viziuni cu privire la natura şi cauzele conflictelor, cercetătorii contemporani le

găsesc, spre exemplu, în “Istoria” lui Tucidid, scrisă în secolul V înainte de Christos. Adepţii
acestei viziuni explică durabilitatea şi legitimitatea convingerilor prin “statornicia naturii
umane pe parcursul mileniilor”.

Senatorului american G. U. Fullbright, care a influenţat politica externă a Statelor Unite ale
Americii pe parcursul unei perioade îndelungate, reieşea din faptul că „cauzele şi consecinţele
războiului ţin mai mult de domeniul patologic, decît de cel politic: ele sunt direct legate de
sentimentul necontrolabil al amorului de sine bolnăvicios, decît de calculul treaz al
avantajelor şi cîştigurilor”. Potrivit lui, “reconcilierea între Est şi Vest constituie în primul
rînd o problemă psihologică în dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi cultivarea sentimentului
de parteneriat în realizarea scopurilor practice”.

O altă abordare a cauzelor conflictelor sociale se bazează pe tradiţiile dialecticii, care

rezultă din necesitatea “identificării contradicţiilor în esenţa fenomenelor” şi examinarea
acestor contradicţii în calitate de catalizator al mişcărilor şi schimbărilor în societate.
Majoritatea cercetătorilor adepţi ai acestei abordări, urmîndu-l pe Karl Marx, consideră că
contradicţia socială universală este contradicţia între forţele producătoare şi relaţiile de
producere. În baza acestor contradicţii, în opinia lor, s-au dezvoltat restul contradicţiilor,
materializate în primul rînd în lupta de clasă între clasa dominantă şi cea opresată. Pe scurt,
logica aplicării abordării de clasă poate fi prezentată astfel: cît mai neuniform sunt distribuite
bunurile, resursele şi valorile în societate, cu atît conflictul între clasa dominantă şi cea
opresată este mai pronunţat; cu cît clasele opresate conştientizează situaţia reală, cu atît mai
mult înţeleg injustiţia socială în distribuirea şi utilizarea patrimoniului social; cu cît mai mult
este conştientizată injustiţia socială, cu atît mai inevitabilă este organizarea politică a claselor
opresate şi polarizarea societăţii; cu cît mai pronunţată este polarizarea societăţii, cu atît este
mai mare posibilitatea utilizării violenţei în conflictele între ele.

N. Machiavelli, M. Webber, R. Darendorff considerau că izvorul oricărui conflict este

interesul. Adepţii acestei abordări încearcă să înţeleagă, reglementeze şi, în final, să
soluţioneze orice conflict social ca un conflict de interese.

Majoritatea cercetătorilor afirmă că interesul constituie o necesitate conştientizată a

omului, a grupului social, statului sau societăţi, pentru bunuri materiale sau spirituale, resurse
şi condiţii prielnice pentru păstrarea şi dezvoltarea unei societăţi. Această definiţie include
diverse interese. Interesele se deosebesc după gradul de importanţă (de bază – trecătoare,
strategice – tactice); durata (de lungă – scurtă durată); subiecţi (naţionali, de stat, individuali);
gradul de conştientizare (autentice, reale şi înţelese greşit, interese false).

Sociologul American de origine rusă Pitirim Sorokin explică cauzele conflictelor sociale, a
revoltelor şi revoluţiilor astfel: “cauzele directe ale oricărei revoluţii au fost întotdeauna
sporirea nivelului de oprimare a instinctelor de bază a majorităţii populaţiei, lipsa posibilităţii
minime de satisfacere a acestora. Dacă reflexul digestiv al majorităţii populaţiei este oprimat
prin foame, avem una dintre cauzele revoluţiilor; dacă instinctul de autoconservare este
oprimat prin execuţii despotice, ucideri în masă, atrocităţi sîngeroase, avem clar o altă cauză a
revoluţiilor. Dacă este anihilat instinctul de proprietate al maselor, domneşte sărăcia şi
lipsurile şi, în special, dacă aceasta se petrece pe fundalul bunăstării altora, avem o altă cauză
a revoluţiilor”.

Savanţii Raymond Aron şi Kenneth Boulding consideră că esenţa conflictului se află în

legătură directă cu conştiinţa participanţilor la conflict.
 Aron considera că “în cel mai larg sens, doi indivizi sau două grupuri se află în conflict,
atunci cînd se tinde spre posedarea unor bunuri similare sau realizarea unor scopuri
incompatibile”. În epoca civilizaţiei industriale şi a armelor nucleare, subliniază Aron,
războaiele de cotropire devin ne-avantajoase şi prea riscante. Însă acest fapt nu denotă o
schimbare radicală a trăsăturii de bază a relaţiilor internaţionale, care constă în legitimitatea şi
legalizarea utilizării forţei de către actorii relaţiilor internaţionale. Astfel, subliniază Aron,
„pacea nu este posibilă, dar şi războiul este puţin verosimil”. Potrivit lui, anume conflictul, şi
nu lipsa acestuia, este o stare normală pentru relaţiile internaţionale. Iată de ce trebuie
explicată în primul rînd nu starea de pace, ci starea de război.

Boulding determina conflictul ca “o situaţie de concurenţă, în care părţile conştientizează

incompatibilitatea poziţiilor posibile pe viitor şi în care fiecare parte tinde să ocupe o poziţie
incompatibilă cu aspiraţiile părţii opuse”. Prin “parte conflictantă” K. Boulding subînţelege “o
entitate bihevioristă”, adică “un tot întreg sau o organizaţie capabilă să accepte diverse stări,
păstrînd totodată uniformitatea sau graniţele sale”.

Totuşi, făcînd analiza conflictele politice, putem afirma că analiza conflictelor în sistemul
relaţiilor politice nu se reduce la aprecierea „negativă – pozitivă” a conflictului. Astfel,
conflictologii-teoreticieni, care au elaborat un model matematic al conflictului, au accentuat
atenţia asupra faptului că conflictul poate lichida ordinea, menţine ordinea sau instaura o nouă
ordine.

1 Caracteristici ale diferitelor abordări la clasificarea conflictelor contemporane.

Problematica referitoare la conflict a reprezentat în principal obiectul de studiu al filosofiei sociale şi,
mai apoi, al sociologiei, deşi rădăcinile analizei acesteia au fost identificate chiar şi în opera lui Tucidide.
De la Niccolo Machiavelli şi Thomas Hobbes - pentru care ideile şi morala sunt create în cadrul
interacţiunii sociale, nefiind anterioare acesteia, şi sunt folosite de părţi într-un conflict - la Lewis Coser
- care postulează funcţiile sociale ale conflictului pe care îl consideră parte a relaţiilor dintre oameni,
nu un semn de instabilitate, ci potenţial motor al schimbării sociale şi al inovării -, teoriile referitoare
la conflict au adus în dezbatere cauzele, modalităţile de manifestare şi efectele conflictului asupra
societăţii. De exemplu, marxismul a dezvoltat ideile promovate de Machiavelli, adăugând că toate
tipurile de comportament din sfera relaţiilor internaţionale sunt tributare intereselor şi conflictelor de
clasă. În schimb, neorealiştii consideră că nu clasele sociale, ci statele sunt principalii actori care
determină regulile jocului şi urmăresc afirmarea intereselor naţionale prin maximizarea puterii, iar
instrumentele folosite sunt diplomaţia, cooperarea sau conflictul. Neoliberalii recunosc importanţa
statelor, dar afirmă că există şi alţi actori care urmăresc realizarea intereselor naţionale prin negocierea
cu diferite state, fiind astfel accentuată dimensiunea cooperării, nu cea a conflictului. Constructivismul
oferă o perspectivă diferită asupra conflictului, în care accentul este pus pe rolul şi importanţa
individului uman: dacă războiul şi conflictul sunt construite social de către individul uman şi menţinute
prin înţelesuri şi acţiuni intersubiective, atunci atât războiul, cât şi conflictul pot fi deconstruite şi
transformate prin procese şi acţiuni similare.

Oricare dintre teoriile de mai sus ar fi folosită în analiza conflictului, acesta rămâne o dimensiune a
relaţiilor interumane atât în interiorul, cât şi între state. Deşi noţiunea de conflict are o acoperire vastă,
înţelesul său este redus adesea la două dimensiuni ce sunt interrelaţionate: conflict politic şi conflict
armat. Cele două concepte sunt necesare înţelegerii problematicii conflictelor atipice ale secolului al
XXI-lea, după cum se va vedea în cele ce urmează. Conflictul politic este constituit de competiţia în care
intră purtătorii relaţiilor politice, mai precis de faza competiţiei ce nu poate fi soluţionată prin alocarea
distributivă a resurselor politice3 . Tipologia acestor conflicte aduce în prim-plan problematica
violenţei politice ce poate varia în diverse grade, de aici rezultând şi tipuri distincte de conflicte: -
violenţă sociopolitică difuză, locală, puţin organizată sau chiar spontană, ce implică dispute
violente/rivalităţi între grupuri, secte, comunităţi rurale sau urbane/răzmeliţe spontane sau revolte
etc.; - violenţa contra puterii (de jos), ce implică ridicări în masă/revoluţii/lovituri de stat/puciuri; -
violenţa puterii (de sus), ce implică despotism şi tiranie/represiune/teroare.4 De asemenea, conflictele
politice pot fi clasificate în funcţie de alte criterii, precum: - aria de manifestare: conflicte între membrii
aceluiaşi grup, dar purtători de relaţii politice diferite; conflicte între grupuri şi organizaţii politice;
conflicte între organizaţii politice naţionale şi cele internaţionale; conflicte politice internaţionale; -
forma de manifestare: conflicte închise (intrigi, conspiraţii, sabotaj, poliţie secretă, asasinat politic etc.)
şi conflicte deschise (războaie, revoluţii, răscoale etc.).5 Corelat conceptului de conflict politic este cel
de conflict armat care, conform dreptului internaţional, este de două tipuri6 : conflict armat cu caracter
internaţional între două ţări şi conflict armat fără caracter internaţional, între forţele guvernamentale
şi grupările armate neguvernamentale sau doar între astfel de grupări7 . În acest sens, experţii
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii afirmă că, din punct de vedere legal, nu există nici un alt tip de
conflict armat în afară de aceste două şi, chiar şi în acest caz, cele două au elemente comune, iar unul
dintre tipuri poate evolua spre celălalt în funcţie de factorii care predomină la un moment dat. Aceiaşi
experţi, analizând textele celor patru Convenţii de la Geneva din anul 1949, concluzionează că orice
divergenţe între două state ce conduc la intervenţia forţelor armate constituie un conflict armat, chiar
şi atunci când una dintre părţi neagă existenţa stării de război8 . De asemenea, un conflict armat
circumscris teritoriului unui singur stat poate fi catalogat ca internaţional dacă un stat străin intervine
armat de partea forţelor rebele care luptă împotriva celor guvernamentale, însă dacă violenţele se
desfăşoară doar între autorităţile guvernamentale şi grupări armate organizate ale aceluiaşi stat sau
doar între astfel de grupări în interiorul unui stat, conflictul armat este considerat a fi fără caracter
internaţional. În general, majoritatea oamenilor folosesc etichetări atunci când numesc diferite
conflicte şi identifică sursele acestora. Asemenea etichetări se referă în general la protagoniştii
conflictelor cu accent asupra principalelor diferenţe dintre ei. Drept rezultat, conflictul apare ca fiind
tribal, etnic, rasial, religios sau lingvistic. Etichetările sunt folosite pentru a categoriza şi identifica mai
uşor un conflict, însă este probabil ca sublinierea unui singur factor să nu fie suficientă. Astfel, un aşa-
numit conflict etnic poate avea legătură cu inegalităţile socio-economice dintre diferite comunităţi
etnice sau lipsa accesului la procesul decizional în stat.9 Indiferent despre tipul de conflict la care facem
referire, cauzele sale pot fi multiple şi pot fi rezultatul corelării disfuncţiilor din mai multe domenii ale
vieţii sociale.

Diversitatea lumii şi efectele globalizării determină o multitudine de situaţii interdependente, care se

pot transpune, în formă bilaterală sau multilaterală, în stări de armonie (acceptare), dizarmonie,
diferende sau chiar în forme specifice de conflictualitate. La rându-i, starea de conflict poate cuprinde
diferende sau forme potenţiale de conflict de naturi diferite. Astfel, pot fi activate confruntări de tip
simetric, asimetric sau hibrid, în raport cu contextul internaţional, raportul de putere pe anumite spatii
geopolitice, capacitatea de efort armat şi, îndeosebi, cu interesele actorilor aflaţi în confruntare.
Confruntarea simetrică este modalitatea relativ previzibilă privind ducerea efortului armat. Conform
DEX, simetria este considerată „...Proprietate a unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente
reciproc corespondente şi de a prezenta, pe această bază, anumite regularități; proporționalitate,
concordanță, armonie între părțile unui tot, între elementele unui ansamblu etc.; distribuție egală,
regulată, armonioasă a părților unui tot, a elementelor unui ansamblu”25. La nivel strategic, simetria
este caracteristica principală a confruntării, care a însoţit istoria militară a omenirii în cea mai mare
perioadă a acesteia. Specific simetriei este forma de confruntare armată contra armată, potenţialul
combativ fiind relativ apropiat între actori. Centrele de greutate (Center of Gravity – CoG) sunt şi ele
similare, definite de tăria celor două armate. În cele mai multe cazuri, înfrângerea armatei însemna
preluarea puterii asupra actorului advers. Practic, confruntarea simetrică impune doar linii de operaţii,
direcţiile de efort fiind absente sau constând în implicări periferice conflictului armat. În acest caz
confruntarea avea loc direct între centrele de greutate, prin activarea liniilor de operaţii. Natura,
procedurile şi dezvoltarea efortului armat sunt relativ previzibile. Atitudinii de atac ori înaintare
adoptată de o parte beligerantă (ofensiva) îi corespunde forma de staţionare (apărare) a celeilalte
părţi. La fel, dacă actorul A deplasează forţele (formă dinamică), actorul B poate trece la apărare pe o
poziţie întărită sau în ambuscadă (forme statice). Unicitatea entităţilor aflate în confruntare determină
forme de previzibilitate ori reciprocitate privitoare la măsurile de contracarare adoptate de către
adversar. Efectele însumate în acţiunile desfăşurate vor fi direcţionate spre distrugerea capacităţii
adverse de efort. Formaţiunea statală victorioasă îşi adjudecă teritoriul şi bunurile învinsului, adesea
fără a exista posibilitatea altor confruntări ulterioare care să producă modificări ale stării finale.
Specific confruntării simetrice este utilizarea extensivă a Hard Power. În acest tip de confruntare,
acţiunile nonmilitare cunosc destul de puţine reprezentări, efortul militar fiind omniprezent şi decisiv.
Ca forme de manifestare, în funcţie de perioadele istorice, gradul de dezvoltare al armamentelor şi
tehnologiilor de ducere a confruntării, de scopurile şi amploarea operaţiilor, pot fi menţionate atacul,
ofensiva, apărarea, asediul, lupta pentru poziţii, încercuirea şi ieşirea din încercuire, retragerea,
urmărirea, lupta desantului aerian ori lupta desantului maritim şi contracararea acestora. Referitor la
posibile exemple, facem menţiunea că omenirea, de la începuturile organizării sale sociale până la
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, este caracterizată de existenţa preponderentă a unui
asemenea tip de confruntare: războaiele Antichităţii, cele ale Evului Mediu, apoi cele din Epoca
Modernă până în anul 1945 conţin forme simetrice ale confruntării. Confruntarea asimetrică este
cunoscută ca fiind modalitatea relativ opusă variantei simetrice. Asimetria constă în lipsa sau
nerespectarea regulilor şi se impune a fi adoptată in extremis, când între actorii confruntării există un
potenţial militar total disproporţionat. Ea există sau este căutată de către comandanţi şi la nivel tactic,
în cadrul confruntărilor simetrice, în special pentru ruperea echilibrului sau realizarea surprinderii şi
sau a superiorităţii necesare ofensivei. La nivel tactic, asimetria este condiţia esenţială pentru
obţinerea victoriei. La nivel strategic, esenţa confruntării asimetrice constă în lovirea adversarului prin
surprindere şi preponderent în sectoarele cu vulnerabilităţi identificate26. Plecând de la faptul că lupta
directă, faţă în faţă, nu este posibilă ori nu este recomandată, actorul mai slab trebuie să recurgă la
forme de confruntare indirectă, parţială şi de mică amploare, ocolind abil centrul/centrele de greutate
advers/adverse. Acest tip de confruntare impune activarea parţială şi temporară a unor linii de operaţii
sau a unor direcţii de efort, corespunzător posibilităţilor şi avantajelor actorului slab. Este important
de reţinut că „Războiul asimetric este, de cele mai multe ori, război acoperit, desfăşurat în modalitate
extinsă, dar cu intensitate scăzută de către grupări de gherilă, culte religioase, carteluri de droguri şi
chiar de către componente ale forțelor speciale sau ale forțelor armate convenționale”27. Importantă
este observaţia potrivit căreia, în urma desfăşurării prin surprindere, bazată de cele mai multe ori pe
locul, amploarea şi/sau momentul acţiunilor, şi însumarea efectelor, actorul vulnerabil produce uzura
capacităţii de efort şi demoralizarea adversarului mai puternic. Astfel, cu pricepere şi în timp, este
posibilă adjudecarea victoriei finale. Se poate vorbi de linii de operaţii fragmentare, liniile de efort fiind
absente sau cunoscând implicări periferice conflictului armat. Nu poate fi vorba de confruntarea între
centrele de gravitate. Ca urmare, sunt căutate şi vizate preponderent vulnerabilităţile adversarului,
spre care se vor canaliza eforturile actorului slab. Natura, tacticile, tehnicile, procedurile şi aplicarea
efortului armat vor fi absolut neconforme regulilor şi deci imprevizibile. Actorul cu potenţial modest,
prin lovituri repetate şi executate prin surprindere, va încerca să menţină iniţiativa, producând pierderi
adversarului, inducându-i acestuia o stare permanentă de nesiguranţă, oboseală şi teamă,
neîncrederea în posibilitatea de a prelua iniţiativa şi de a-şi învinge oponentul omniprezent, dar
invizibil28. Pentru atingerea scopurilor strategice avute în vedere, vor fi atrase în confruntare
segmente numeroase ale populaţiei. În situaţia confruntărilor actuale, dreptul internaţional interzice
executarea de lovituri militare (aparţinând actorului cu potenţial militar robust) asupra ţintelor civile.
În caz contrar, este practicată acţiunea clandestină, asimetria presupunând producerea de lovituri
dinspre mediul civil spre cel militar; angajarea, lovirea, incapacitarea şi distrugerea ţintelor militare
ale oponentului puternic. Trebuie conştientizat faptul că rolul decisiv le revine acţiunilor nonmilitare
care au un aport decisiv în adjudecarea victoriei. Ca formă utilizată în decursul timpului, trebuie spus
că formele asimetrice de confruntare au fost folosite întotdeauna când trebuia surmontat handicapul
unui potenţial combativ vădit dezavantajos. Kenneth F. McKenzie a identificat astfel de tipuri de
ameninţări sau posibile ameninţări ce pot fi activate în contextul geopolitic actual, precum: ameninţări
nucleare, biologice, chimice, anumite componente ale Info Ops sau care decurg din analiza unor
concepte operaţionale cu potenţial de ameninţare29. Dacă, în mod normal, confruntarea asimetrică
actuală poate să cuprindă trei sau patru dintre ameninţări, tendinţa este ca toate formele identificate
de McKenzie să fie posibil adjudecate de războiul asimetric viitor. Confruntarea hibridă este, practic,
tipul cel mai vechi şi cel mai întâlnit de confruntare, doar proporţiile făcând diferenţa şi aducându-l în
atenţia opiniei publice. Termenul hibrid semnifică „... (Despre realizări, idei, fapte) alcătuit din
elemente disparate; lipsit de armonie”36. Confruntarea hibridă este o formă de confruntare
teoretizată de polemologi cu relativ puţin timp în urmă. În vocabularul analiştilor fenomenului militar
şi în media a cunoscut o frecvenţă ridicată după anexarea Crimeii de către Rusia, în 201437. În literatura
de specialitate românească, asistăm la folosirea sintagmei de război hibrid în studiile de dată recentă,
cu privire la acţiuni şi/sau operaţii presupunând mixarea formelor simetrice cu cele asimetrice şi cele
neregulate, în forme şi proporţii impuse de cerinţele cadrului operaţional38. Teoretizări predictive
destul de exacte ale conceptului, fără a fi denumit ca atare, bazate desigur şi pe observaţia la cald a
evenimentelor politico-militare recente din ţara noastră, din Balcani şi din Republica Moldova, am găsit
în scrierile de specialitate autohtone încă din anul 2001. Generalul de corp de armată (pe atunci) Eugen
Bădălan, ulterior general şi şef al Statului Major General, afirma cu siguranţa militarului de carieră:
„Deci, vom fi martorii unui salt dinspre ‹războiul militar› către ‹războiul politic›. Acesta va presupune
folosirea numai limitată a acțiunilor militare, doar în cazuri de strictă necesitate, atunci urmărindu-se
nu atât provocarea unor distrugeri, cât mai ales efectul psihologic asupra populației adverse, în sensul
descurajării, al afectării voinței de luptă, al zdruncinării încrederii în victorie şi al retragerii sprijinului
pentru propria armată. Preponderență au: exercitarea unor presiuni politicoeconomice (...); apelul la
intervenția ONU (...); orchestrarea unor lovituri de stat sprijinite din exterior etc., aceste acțiuni
reprezentând conținutul principal al operațiilor care aparțin aşa-numitei ‹zone gri› (conflict de
intensitate scăzută), care articulează, într-o concepție elastică, terorismul şi diversiunea, manipularea
psihologică, violența civilă, insurgența, ciocnirile de frontieră etc. Acestea vor fi însoțite de o ‹manevră
exterioară› pe eşicherul internațional, care poate deveni, prin efectele sale, mai importantă decât
operația directă”39. Practic, generalul român defineşte şi descrie războiul hibrid fără a-l numi explicit,
preconceptualizând astfel viitoarea sintagmă de război hibrid. În literatura vestică, termenul a început
să fie folosit după anul 2002, o dată cu publicarea tezei de către W. J. Nemeth40. În mod concret,
confruntarea hibridă extinde posibilităţile de cumulare a eforturilor simetrice şi asimetrice, combinând
o multitudine de forme aparţinând războiului neregulat, războiului convenţional, războiului cu efecte
limitate, războiului economic, confruntărilor pentru resurse energetice, confruntărilor cibernetice şi
proxy. Toate acestea pot fi utilizate în forme complicate şi versatile, alături de capabilităţi diverse
(criminale, financiare, informaţionale, economice), cu întrebuinţarea propagandei agresive şi
denigratoare la adresa oponentului, precum şi prin extinderea formelor de insurgenţă, terorism şi a
conflictualităţii ad-hoc, necesare în conturarea stării finale dorite. Trebuie subliniat că rolul decisiv în
atingerea obiectivelor războiului va reveni mijloacelor nonmilitare42, liniilor de efort ori de operații
concepute sinergic pentru zdruncinarea stabilităţii societăţii, disoluţia guvernării şi afectarea gravă a
capacitaţii forţelor armate. În confruntarea hibridă, rolul decisiv în atingerea stadiului final îl au
acţiunile nonmilitare ce depăşesc în intensitate şi rezultate efectele generate de efortul militar43.
Rezultatul final al acţiunilor desfăşurate în statul ţintă este prăbuşirea statalităţii înseşi.

2. Criterii pentru clasificarea conflictelor contemporane

După efect şi impactul conflictelor
Conflicte constructive se prezintă ca o tensiune care stimulează energiile individuale
confruntarea conduce în final la soluţii benefice ambelor părţi, la clarificări, la eliminarea
disfuncţiilor de comunicare sau interpretare.
Conflicte distructive au la bază tensiuni negative care împiedică găsirea unor soluţii fapt ce
conduce la apariţia unor noi disfuncţionalităţi, la deteriorarea relaţiilor interpersonale, la
dezintegrarea unor grupuri, etc.
După criteriul rezultatului
Conflicte de sumă zero – unul pierde, altul câştigă
Conflicte de cooperare – ambii câştigă, ambii pierd
Conflicte mixte
După modul de percepere a adversarului – luptele, jocurile, dezbaterile
În funcţie de modul de percepere a adversarului, Rapaport apreciază că pot fi considerate
drept conflicte şi luptele, jocurile, dezbaterile, în luptă, oponentul este clar perceput ca
duşman, ca cineva care ameninţă autonomia celuilalt prin simpla prezenţă sau existenţă.
Reacţia "normală" este de a-l îndepărta din mediul propriu pe duşmanul perceput, prin orice
mijloace (prin ameninţare, distrugere sau alungare). Atenţia este concentrată asupra
duşmanului, iar acţiunile sunt ghidate de puternice impulsuri emotionale, care suprimă adesea
analiza raţională. Spre deosebire de animale, care încetează lupta în clipa în care adversarul a
dispărut sau a devenit inofensiv, la om învăţarea şi memoria fac ca lupta sa continue şi în
absenţa fizică a duşmanului. Vendetele de familie purtate timp de mai multe generaţii sunt
exemple de exagerare a luptei. Jocul este caracterizat prin analiza situaţiei, prin perceperea
celuilalt ca oponent (faţă de care atitudinea afectivă poate fi neutră sau prietenoasă), iar
atenţia se focalizează asupra situaţiei (asupra căreia oponentul are şi el un control parţial),
situaţie care poate fi luată sub un control mai mare printr-o strategie mai inteligentă.
Oponentul este constrâns de aceleaşi reguli ale jocului: el cooperează în menţinerea jocului.
Tipurile de conflict pot fi următoarele:

 conflict pentru interese materiale tangibile: dispute teritoriale, tentative de succesiune,

tentativă de asigurare a controlului asupra altor guverne sau conflicte economice privind
banii, resursele naturale, comerț, traficul de droguri.
 conflict pentru idei etnice, religioase, ideologice
 conflict violent/război
Conflictul material izbucnește datorită unor dispute teritoriale prin care un stat aspiră la teritoriul
altui stat și ambele refuză să ajungă la consens privind cedarea teritoriilor, ori din cauza
iredentismului prin care un stat încearcă să-și recapete teritoriul pierdut în favoarea altui stat. Cu
toate că se poate ajunge la grave conflicte interstatale, acestea pot fi soluționate pe cale pașnică.
O altă cauza a conflictului material reprezintă succesiunea, un conflict de granița prin care o
regiune se separă de stat în urmă unor mișcări de succesiune. Statele multinaționale se
destramă, iar granițele interne devin noi granițe internaționale care pot deveni vulnerabile.
Disputele pot fi persistente în cazul unor conflicte pentru Fâșia Gaza, Kashmir, Insulele Falkland.
Pot fi dispute privind apele teritoriale soluționat prin procese în cazul disputei dintre China și alte
state învecinate privind insulele din Marea Chinei de Sud. Sau pot fi dispute privind spațiul aerian
că în cazul conflictului dintre Israel, Siria și Iran ori NATO în Serbia.
Conflictele pot fi duse și pentru tentativă de a asigura control asupra altor guverne care nu
implică modificarea granițelor , ci influențarea guvernului pentru a prelua controlul asupra statului
prin anumiți factori de influențare. Exemple de acest tip pot fi situațiile când sovieticii când au
invadat Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968 , Afghanistan în 1979, sau americanii când au
invadat Panama, Irak și Afghanistan sau au finanțat Primăvară Arabă pentru a înlătura regimurile
nefavorabile intereselor americane din Siria, Egipt, Tunisia și Libia izbucnind războaie civile. O
altă modalitate poate fi influențarea alegerilor în cazul implicării Rusiei în alegerile prezidențiale
americane din 2016.
Conflictele economice pot fi referitoare la resurse naturale, bani sau comerț. În cazul unui conflict
comercial precum cel din 2018 dintre SUA și China, un stat cu surplus comercial poate avea
avantaj din perspectiva securității. Conflictele economice pot fi legate de industria militară,
comerțul cu materiale strategice în cazul Cubei din 1962, distribuției bogăției între state și în
interiorul lor sau legate de traficul de droguri în cazul cartelelor din Mexic și Columbiei ce
comercializează cocaină către Europa și America de Nord , opiumul din China ce a dus la două
războaie cu Marea Britanie care s-a soldat cu cedarea Hong Kongului sau în cazul traficului de
mac din Afghanistan și Myanmar.
Conflictul etnic este cel mai persistent fiind o confruntare dintre grupuri etnice rezultată din cauza
naționalismului etnic prin care se fac presiuni ca granițele să fie retrase sau când statele invocă
îngrijorarea pentru conaționalii lor aflați în alte state învecinate (în cazul Germaniei în Austria și
Cehoslovacia, Ungariei în Ținutul Secuiesc sau Rusiei în Crimeea și Donbass). Sfârșitul
Războiului Rece a resuscitat unele conflicte etnice în Iugoslavia, la fel și în cazul decolonizarii din
Africa. După al doilea război mondial, Carta Organizației Națiunilor Unite și nici Declarația
Drepturilor Universale ale Omului nu face referire la drepturile persoanelor care aparțîn
minorităților etnice, religioase și lingvistice, cuprinzând doar drepturile și libertățile fundamentale
ale omului. Abia în 1966 s-a impus un Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice ,
problemele minorităților fiind abordate de ONU și de organizațiile europene precum Consiliul
Europei și CSCE/OSCE.

Conflictele religioase sunt cauzate de divergente religioase. În cazul unor războaie materiale,
chiar dacă nu au o cauza religioasă, lăcășurile de cult sunt distruse pentru a slabi moralul
adversarilor. Musulmanii radicali promovau Jihadul sau războiul sfânt pentru a-și extinde influență
prin intermediul Islamului. Inclusiv religia creștină a promovat conceptul de război sfânt conceput
de Sfântul Augustin, manifestat prin lupte în numele credinței, combaterea ereziilor, cruciadele
desfășurate în orient, războaiele religioase din Franța , războiul de 30 ani. Și în prezent, războiul
împotriva terorismului are drept cauza conflictul religios dintre Islam și Creștinism/sau sistemul
Capitalist Consumerist, dar și conflictele din interiorul Islamului dintre sunniti și șiiți.
Conflictul ideologic este cauzat de intensificarea conflictelor dintre grupuri și state. Ideologia
acoperă interese profunde precum cele naționale și poate mobiliza populația pentru a sprijini un
stat în acțiunile sale internaționale precum în cazul nazismului din Germania sau fascismul din
Italia. Conflictele ideologice pot fi cauzate și de dispute privind funcționarea și extinderea unui
sistem în cazul Războiului Rece dintre capitalismul american și comunismul sovietic, între
democrație și dictatură.
Democrația, ca ideologie, se impune ca normă pe care statele le urmăresc în relațiile cu alte state
și poate fi o excepție pentru că nu cauzează conflicte (exceptând situațiile când țările desfășoară
revoluții și conflicte violente pentru democratizare în cazul Franței în perioada revoluției, coloniilor
britanice din America în desfășurarea revoluției și războiului de independența, războaiele civile de
după primăvară arabă).
Conflictul violent

 razboiul civil - conflict intre doua factiuni din cadrul unui stat care incearca sa previna
instalarea unui guvern asupra intregului stat sau a unei parti teritoriale: Razboiul Civil
American, Razboiul din Coreea, Razboiul din Vietnam, Razboiul din Afghanistan, Razboiul
din Irak, Razboiul din Siria etc.
 razboiul de gherila - o lupta fara linii de front ce nu presupune o lupta armata directa, ci
hartuire continua pentru provocarea pierderilor
 razboiul hibrid sau neregulat - Crimeea in 2014
 razboi hegemonic - control asupra intregii ordini mondiale
 razboi total
 razboi limitat

3.Fazele conflcitului
Conflictul este o relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele şi conduita
celeilalte persoane ca opuse celor ale sale. Aproape toate conflictele trec printr-o perioadă de
creştere şi descreştere a intensităţii lor. Acest ciclu este un răspuns dinamic la acţiunile şi
reacţiunile părţilor.

Pentru a înţelege şi a manageria mai bine un conflict, trebuie să analizăm etapele lui:

1. Debutul – faza în care un conflict iese din starea de latenţă şi devine manifest prin simple
neînţelegeri. Pot apărea divergenţe minore care necontrolate la timp pot degenera în
conflicte reale.
2. Confruntarea – faza în care tensiunea interacţiunii este crescută. Acest moment este
foarte important deoarece apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a
acestei etape îşi va pune amprenta asupra evoluţiei conflictului. Creşterea, escaladarea
conflictului sau rezolvarea lui se hotărăşte în această etapă.
3. Creşterea – are loc atunci când părţile îşi intensifică acţiunile de urmărire a scopurilor
lor. Creşterea poate fi văzută în forme diferite, însă de obicei implică anumite acţiuni
ostile îndreptate către o altă parte. În această etapă se ajunge la escaladarea agresivităţii
argumentelor, indivizii tind să înlocuiască acţiunile raţionale cu acţiuni iraţionale, chair
violente.
4. Polarizarea - are loc atunci când toate aspectele relaţiilor dintre părţi încep să
se destrame. Dacă se ajunge în această etapă înseamnă că acel conflict este distructiv,
contactul dintre părţi descreşte, iar comunicarea devine încordată. De obicei această
situaţie este însoţită şi de creşterea numărului de rezultate problematice.
5. Lărgirea – este o fază în care părţile încep să-şi găsească suport în aliaţi şi protectori,
conducând la creşterea numărului de părţi implicate în rezultatele conflictului.
6. Antrenarea - În ultimele stagii ale conflictelor, părţile sunt deseori prinse în cursul
acţiunii generând o continuare sau intensificare a conflictului, fără nici o şansă de
retragere onorabilă sau sigură. Frica de a pierde influenţa şi poziţia, neacceptarea
admiterii unei greşeli costisitoare, şi dorinţa de revanşă sau recuperare a pierderilor,
toate astea contribuie la continuarea implicării în conflict în ciuda pierderilor uriaşe.
7. Descreşterea - Are loc atunci când părţile, uneori cu ajutorul unei terţe părţi
intermediare, acţionează într-un mod prin care indică că au de gând să înceteze cu
comportamentul advers, fie unilateral fie condiţionat.
 8. Rezolvarea - este etapa în care părţile ajung să reducă, să rezolve sau să termine
conflictul. Se obţine o situaţie de calm şi cooperare. Rezolvarea prin crearea unui
echilibru instabil nu este o soluţie constructivă, acesta, la cel mai mic semn de tensiune
va reacţiona distructiv asupra părţilor, putând genera un nou conflict.

Modelul de analiză a conflictului propus de P. S. Douma identifică câteva faze ale ciclului
conflictual. Prima fază este reprezentată de tensionarea conflictului, în care părţile ameninţă
cu folosirea forţei, iar conflictul nu este violent. Urmează faza de escaladare, în care este
introdusă violenţa, părţile se organizează şi încep folosirea sistematică a forţei. În ultima
fază, faza de de-escaladare, lupta este terminată, iar conflictul poate fi încheiat cu un acord
de pace de a cărui formulare depinde succesul acţiunii. În cadrul fiecărei faze,
interacţionează factori specifici, influenţând astfel cursul conflictului.
Dezacordul este neînțelegerea care apare ca urmare a diferențelor asupra unor valori
sintetizate în cultură precum și ca urmare a lipsei de informații corecte asupra partenerilor
de interacțiune, dar și din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră
în contact.

 Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a
susține o anumită idee contrară cu a celorlalți.
Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacțiunilor. Efectul
degenerării opiniilor contrare permite apariția violenței ca mijloc de rezolvare a diferendelor.
Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluții
raționale. Modul de gestionare a acestei etape își pune amprenta în evoluția interacțiunii.
Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotărăște în această etapă.
Escaladarea
În acest moment tensiunea dintre părțile care se confruntă este maximă. Posibilitatea apariției
conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este agresivitatea
argumentelor, indivizii tind să-și suspende discursul și acțiunea rațională înlocuindu-le cu
acțiuni iraționale chiar violente.
De-escaladarea și rezolvare
De-escaladarea conflictului și rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele
au ca scop obținerea unei situații de calm și cooperare intermediate de soluțiile raționale
imaginate.