Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

Facultatea de Chimie Aplicata si Stiinta Materialelor

Realizat de:

Păun Andreea-Maria

Popovici Roxana-Mihaela
INTRODUCERE

Deşeul reprezintă orice material, substanţă,obiect, care, în


general a pierdut orice finalitate economică şi pe care posesorul îl
abandonează.

În anexa 1 a Legii 211 din 2011privind regimul deşeurilor deşeul


este definit astfel: “orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl
aruncă ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce” [1].

În dicţionarul limbii române, deşeul este definit astfel: “rest dintr-un material rezultat dintr-un
proces tehnologic de realizare a unui anumit produs, care nu mai poate fi valorificat direct pentru
realizarea produsului respectiv’’. Gestionarea deşeurilor reprezintă o problemă extrem de
importantă cu care se confruntă omenirea, în ceea ce priveşte protecţia mediului. Când vorbim
despre gestionarea deşeurilor facem referire la activităţile de colectare, transport, tratare,
valorificare şi eliminare a deşeurilor generate.

Una dintre principalele probleme de mediu ale societăţii de astăzi este creşterea continua
a cantiăţii de deşeuri organice. În multe ţări, managementul durabil al deşeurilor, precum şi
prevenirea acumulări şi reducerea canti ăţi acestora au devenit priorităţi politce majore, aceasta
reprezentând o contribuţie importantă la eforturile comune de reducere a poluări, a emisilor de
gaze cu efect de seră şi diminuări schimbărilor climatice la nivel global.Practicile din trecut ale
evacuări necontrolate a deşeurilor nu mai sunt astăzi aceptabile. Chiar şi depozitarea pe
platforme de gunoi sau incinerarea deşeurilor organice nu reprezintă cele mai bune practici,
deoarece standardele de protejare a mediului au devenit mai stricte în prezent, reciclarea
nutrienţilor, a materiei organice si recuperarea energiei este un lucru necesar.

Clasificare deșeuri
La nivel european s-a încercat elaborarea unor criterii de clasificare ale deşeurilor,
precum şi metode standard de gestionare a deşeurilor, întâmpinându-se dificultăţi datorită unor
cauze cumulative: lipsa unei baze de date complete, lipsa unui sistem de monitoring integrat,
stadiile diferite de dezvoltare socio-economică a unor state, etc [2].

După sistemul Agenţiei Europene de Mediu (European Environment Agency)-EEA,


deşeurile pot fi împărţite în următoarele categorii:

- deşeuri periculoase;

- deşeuri municipale;

- nămoluri de epurare;
- deşeuri de la ambalaje,

- deşeuri de la producerea energiei electrice,

- deşeuri electronice.

Principalele sectoare economice care generează deşeuri sunt:

a. industria(energetică, chimica, de prelucrare);

b. minerit;

c. construcţii si demolări;

d. deşeuri generate de activităţi medicale;

e. activităţi agricole;

f. deşeuri municipale.

Producerea biogazului prin digestie anaerobă (AD) este considerată a fi tratamentul optim
în cazul gunoiului animal, precum şi în acela al unei largi varietăţi de deşeuri organice pretabile
acestui scop, deoarece astfel respectivele substraturi sunt transformate în energie recuperabilă şi
în îngrăşământ organic pentru agricultură. În acelaşi timp, eliminarea fracţiei organice din
cantiatea totală de deşeuri creşte atât eficienţa conversiei energetice prin incinerarea deşeurilor
rămase, cât şi stabiltatea haldelor.

Digestia anaerobă reprezintă un proces microbiologic de descompunere a materiei organice, în


lipsa oxigenului, întâlnit în multe medi naturale şi aplicat astăzi la scară mare pentru producerea
de biogaz în reactoare-cisternă, etanşe împotriva pătrunderi aerului, în mod obişnuit denumite
digestoare. O largă varietate de microrganisme sunt implicate în procesul anaerob, în urma căruia
rezultă două produse finale: biogazul şi digestatul. Biogazul este un gaz combustibil, care constă
din metan, dioxid de carbon, şi canti ăţi mici de alte gaze şi microelemente. Digestatul reprezintă
substratul descompus anaerob, bogat în macro- şi micronutrienţi şi care poate fi utilzat, prin
urmare, drept îngrăşământ pentru plante.

Producerea şi colectarea biogazului rezultat în urma unui proces biologic a fost pentru
prima dată documentat în Marea Britanie în anul 1895 (METCALF & EDDY, 1979). De atunci,
acest proces a fost continu dezvoltat şi aplicat pe scară largă, în scopul tratări apelor reziduale şi
a stabilzări nămolurilor. Criza energetică de la începutul anilor ’70 a adus o nouă provocare cu
privire la utilzarea combustibilor regenerabil, inclusiv a biogazului rezultat din procesele
digestiei anaerobe. Interesul pentru biogaz a crescut până astăzi, datorită eforturilor globale de
înlocuire a combustibilor fosil utilizaţi pentru producerea energiei cu unii regenerabili, precum şi
a necesităţi găsiri unor soluţi sustenabile pentru tratamentul şi reciclarea gunoiului de origine
animală şi a deşeurilor organice.
În prezent, cea mai importantă aplicaţie a proceselor digestiei anaerobe o reprezintă
producerea de biogaz în instalaţi speciale, prin procesarea substraturilor provenite din
agricultură, precum gunoiul animal, rezidurile vegetale, culturile energetice sau deşeurile
organice rezultate din activităţile agro-industriale şi din industria alimentară. Conform Agenţiei
Internaţionale pentru Energie (IEA), un număr de câteva mi de fabrici agricole care utilzează
procesul de digestie anaerobă sunt funcţionale în Europa şi în America de Nord. Multe dintre
acestea sunt reprezentate de instalaţi avansate din punct de vedere tehnologic, construite la scară
mare, numărul lor cunoscând o creştere considerabilă în ultimi ani. Numai în Germania, mai
mult de 3.70 de fabrici pentru biogaz funcţionau în anul 2007. În Asia, câteva miloane de
digestoare mici, simple, pentru biogaz, sunt funcţionale în ţări precum China, India, Nepal şi
Vietnam, acestea producând combustibil pentru gătit şi luminat.

Biogazul produs prin procesul de digestie anaerobă este ieftin şi constiuie o sursă de
energie regenerabilă, acesta producând, în urma combustiei, CO2 neutru şi oferind posibiltatea
tratării şi a reciclării unei întregi varietăţi de reziduuri şi produse agricole secundare, a diverselor
bioreziduri, a apelor reziduale organice provenite din industrie, a apelor menajere şi nămolurilor
de canalizare, pe o cale sustenabilă şi “prietenoasă” cu mediul înconjurător. În acelaşi timp,
biogazul aduce un mare număr de beneficii de natură socio-economică, atât pentru fermieri
implicaţi în mod direct în producerea acestuia, cât şi la nivelul întregi societăţi. Din toate aceste
motive, biogazul rezultat prin procesele digestiei anaerobe constiuie una dintre principalele
priorităţi ale strategiei europene privitoare la biocombustibil şi energie regenerabilă.

Biogazul

Biogazul este amestecul gazos format din metan (CH4- max.80%) si dioxid de carbon
(CO2- min.20%), alături de care se întȃlnesc cantiăţi mici de hidrogen, hidrogen sulfurat,
mercaptani, vapori de apă, urme de amoniac si azot.

Producerea biogazului prin digestie anaerobă (AD) este considerată a fi tratamentul optim
în cazul gunoiului animal, precum şi în acela al unei largi varietăţi de deşeuri organice pretabile
acestui scop, deoarece astfel respectivele substraturi sunt transformate în energie recuperabilă şi
în îngrăşământ organic pentru agricultură. În acelaşi timp, eliminarea fracţiei organice din
cantiatea totală de deşeuri creşte atât eficienţa conversiei energetice prin incinerarea deşeurilor
rămase, cât şi stabiltatea haldelor.

AD reprezintă un proces microbiologic de descompunere a materiei organice, în lipsa


oxigenului, întâlnit în multe medi naturale şi aplicat astăzi la scară mare pentru producerea de
biogaz în reactoare-cisternă, etanşe împotriva pătrunderi aerului, în mod obişnuit denumite
digestoare. O largă varietate de microrganisme sunt implicate în procesul anaerob, în urma căruia
rezultă două produse finale: biogazul şi digestatul. Biogazul este un gaz combustibil, care constă
din metan, dioxid de carbon, şi cantităţi mici de alte gaze şi microelemente.

Digestatul reprezintă substratul descompus anaerob, bogat în macro- şi micro- nutrienţi, care
poate fi util zat, prin urmare, drept îngrăşământ pentru plante.

La proces participa urmatoarele grupuri de bacterii:


 bacterii hidrolitce, care descompun macromoleculele biodegradabile in substante mai
simple;
 bacterii acidogene, care utilzeaza ca substrat compusi organici simpli eliberati de
bacterile hidrolitce si produc acizi organici cu lant scurt, care la randul or reprezinta
substratul pentru grupurile urmatoare de bacterii;
 bacterii acetogene, producatoare obligate de hidrogen (OPHA: ObligateHydrogen
Producing Acetogens), care utilzeaza ca substrat produsele din bacteri acidogene dand
nastere la acetat, hidrogen si anhidride carbonice;
 bacterii omoacetogene care sintetizeaza acetat plecand de la anhidride carbonice si
hidrogen;
 bacterii metanigene, diferentiate in doua grupe:
a) cele care produc metan si anhidride carbonice din acid acetic, numite acetoclastici;
b) cele in timp ce metanul este eliberat aproape complet in faza de gaz vazuta find scazuta sa
solubiltate in apa, anhidrida carbonica participa la echilbrul carbonatilor prezente in biomasa in
reactie.

Reactia chimica este umatoarea:

C6 H12O6 + n(H2O)  3 CH4 + 3 CO2 + m (H2O)


1.1. Factorii ce influenteaza proucerea biogazului

Pe baza experienţei îndelungate acumulate de către cei care, în decursul timpului, au cercetat
şi urmărit producerea biogazului, următorii factori sunt determinanţi în producţia de biogaz:
 Materia primă
 Temperatura
 Presiunea
 Agitarea
 pH – ul

1.1.1. Materia primă


Materia primă trebuie să asigure mediul prielnic dezvoltări şi activităţi microrganismelor
ce concură la digestia substratului şi, în final, la producerea biogazului. Acest mediu trebuie să
satisfacă următoarele condiţi:
- Să conţină materie organică biodegradabilă
- Să aibă o umiditate ridicată, peste 90%
- Să aibă o reacţie neutră sau aproape neutră (pH = 6,8 – 7,3)
- Să conţină carbon şi azot într-o anumită proporţie (C/N = 15 – 25)
- Să nu conţină substanţe inhibitoare pentru microrganisme: unele metale grele,
detergenţi, antibiotice, concentraţi mari de sulfaţi, formol,
dezinfectanţi, fenoli şi polifenoli etc.
Pentru obţinerea biogazului se pot utilza materi prime organice de provenienţă foarte
diferită: deşeuri vegetale, deşeuri menajere, fecale umane, dejecţi animaliere, gunoiul de grajd,
ape reziduale din industria alimentară şi din zotehnie, etc. Producţia specifică, medie, de biogaz,
ce se poate obţine din diverse materi prime, raportată la substanţa uscată a lor, este cea din
tabelul următor:

Tabelul 1.1.Materii prime folosite la obținerea biogazului


BIOGAZ CONŢINUT MEDIU
DENUMIREA OBTENABIL DE METAN, ÎN
Paie de grâu, întregi 3 7
Paie de grau, tocate la 3 cm 3 8
Paie de grau, tocate la 0,2 cm 4 8
Lucernă 4 7
Ierburi diferite 5 8
Frunze de sfeclă furajeră 4 8
Frunze de sfeclă de zahăr 5 8
Lujeri de roşii, tocaţi 6 7
Tuleie de porumb, tăiate la 2 cm 2 8
Frunze de copac 2 5
Paie de orz 3 7
Paie de orez 3 7
Tulpini de in sau de cânepă 3 5
Dejecţii de bovine 260 – 280 50 –
Dejecţii de porc 4 6
Dejecţii de cal 200 – 300 6
Dejecţii de oaie 3 6
Dejecţii de păsări 5 6
Fecale umane 2 5
Nămol din staţii de epurare 3 50 –
Drojdie de la distilerii de spirt 300 – 600 5

Temperatura

Producţia de biogaz este influenţată puternic de temperatură.


Din punct de vedere al temperaturii la care îşi desfăşoară activitatea, microorganismele ce
concură la producerea biogazului, îndeosebi cele metanogene, se împart în trei mari categorii:

Criofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse între
12 –240C , zonă caracteristică fermentării în regim criofil.

Mezofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse intre
35-400 C, zona caracteristica fermentarii in regim mezofil.

Termofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse intre
50-600C, zona caracteristica fermentarii in regim termofil.

Ca întotdeauna în biologie, aceste limite nu reprezintă nişte praguri de netrecut iar fermentaţia
metanogenă, în cazuri mai rare, se întâlneşte şi puţin în afara acestor limite.
Presiunea
Presiunea are o mare importanţă în procesul de metanogeneză. S-a dovedit că, atunci
când presiunea hidrostatică în care lucrează bacteriile metanogene creşte peste 4-5 metri coloană
de apă, degajarea de metan, practic, încetează. Ea reîncepe atunci când presiunea hidrostatică
scade la valori mai mici. Această constatare este foarte importantă la proiectarea
fermentatorului. La fermentatoare cu ax vertical, care pot atinge înălţimi de zeci de metri,
degajarea de metan se produce numai în partea superioară, până la o adâncime de maximum
cinci metri iar restul spaţiului ocupat de substrat, nu produce biogaz. Acest „rest” de spaţiu poate
fi foarte mare uneori, în funcţie de dimensiunile fermentatorului, putând ajunge la 85-90% din
volumul total. Prin recirculare permanentă, obligatorie la acest tip de fermentatoare, porţiunile
de substrat aflate sub limita de degajare a metanului, sunt aduse în zone superioare unde
degajarea reîncepe.

Pentru înlăturarea acestui inconvenient major, au fost realizate fermentatoare în flux orizontal, la
care înălţimea substratului nu depăşeşte 3,5 metri degajarea de metan producându-se în întreaga
masă a materialului supus fermentării.

Agitarea

În interiorul fermentatoarelor au loc nu numai procese biochimice despre care s- a scris


mai înainte ci şi unele procese fizice. Astfel se constată că, în cursul fermentaţiei are loc o
segregare a materialului supus fermentării. Microbulele de gaze care se degajă în masa
substratului antrenează, prin fenomenul de flotaţie, particulele mai uşoare de suspensii, spre
suprafaţa lichidului. Se formează repede o crustă cu tendinţă de întărire şi deshidratare chiar dacă
materiile organice din ea nu au apucat să fie degradate prin fermentaţie. O altă parte a
suspensiilor, mai grele prin natura lor, sau fracţiuni care au fermentat şi sunt parţial sau total
mineralizate, au tendinţa să se lase spre partea de jos a fermentatorului. Între aceste două straturi
se găseşte un strat de lichid în care fermentarea şi epuizarea materiei organice continuă din ce în
ce mai lent.

Aciditatea

În primele etape de fermentare a materiilor organice în vederea producerii


biogazului, predomină microorganismele din grupa celor acidogene, pentru care aciditatea
mediului, exprimată în pH, este cuprinsă în intervalul 5,5 – 7,0. În etapele finale de fermentare,
bacteriile metanogene care consumă acizii cu molecule mici rezultaţi din etapele anterioare,
lucrează bine la o aciditate care corespunde unui interval de pH de 6,8 – 8,0. Se poate întâmpla
ca, din diferite motive, activitatea bacteriilor acidogene să fie mai intensă decât a celor
metanogene, fapt care duce la o acumulare a acizilor organici ce determină o scădere a pH-ului
inhibând şi mai tare activitatea bacteriilor metanogene. În astfel de situaţii se constată că
producţia de biogaz scade până la dispariţie şi este nevoie de intervenţia operatorilor pentru a
redresa situaţia. Corecţia acidităţii excesive se face, de obicei, cu lapte de var, prin care pH-ul se
readuce în limitele de echilibru dintre cele două grupe de populaţii, acidogene şi metanogene,
adică între limitele 6,8 – 7,6.
S-a arătat deja că aceste inconveniente apar în cazul fermentatoarelor cu amestecare
totală a materialului conţinut, în care aciditatea trebuie menţinută într-un echilibru de compromis
între preferinţele celor două populaţii de microorganisme. Evitarea problemelor legate de
aciditatea substratului se poate face fie prin sistemul de fermentare în două faze, cu recipienţi
separaţi, fie, mai bine, adoptând sistemul de fermentare în flux orizontal.

Biogazul numără o serie de utilizări în domeniul energetic, în funcţie de natura sursei şi


de cererea locală de energie. În general, biogazul poate fi folosit pentru producerea de
căldură prin ardere directă, pentru producerea de energie electrică prin intermediul pilelor
electrice sau a microturbinelor, pentru co-generarea energiei electrice şi termice în unităţi CHP
sau drept combustibil pentru autovehicule.
1.3. Combustia directă şi utilizarea căldurii

Cea mai simplă cale de utilizare a biogazului este arderea sa directă în boilere sau
cuptoare, metodă folosită pe scară largă în ţările dezvoltate, în cazul biogazului provenit
din digestoare mici, familiale.

În ţările dezvoltate, de asemenea, este folosită şi combustia directă în cuptoare pentru gaz
natural. În scopul generării căldurii, biogazul poate fi supus combustiei fie la locul producerii
sale, fie transportat prin conducte către utilizatori. Pentru încălzire, biogazul nu trebuie
îmbunătăţit, iar nivelul de contaminare nu limitează utilizarea acestuia atât de mult, precum în
cazul altor aplicaţii. Totuşi, biogazul necesită, ulterior producerii, un pre-tratament constând în
condensare şi deshidratare, înlăturarea

particulelor, comprimare şi răcire.

1.4. Generarea combinată a energiei (CHP)

Generarea combinată a energiei (numită şi co-generare) din biogaz este considerată o


utilizare foarte eficientă a acestuia. Înainte de conversia în CHP, biogazul este degazat şi uscat.
Majoritatea motoarelor cu gaz prezintă limite maxime admise pentru hidrogenul sulfurat,
hidrocarburile halogenate şi siloxanii conţinuţi în biogaz. Motorul generatorului CHP are un
randament de până la 90% şi produce aproximativ 35% electricitate şi 65% căldură.

Cea mai frecvent întâlnită aplicaţie a unităţilor energetice în co-generare CHP este
reprezentată de către uzinele de tip cuplat termo-electrice (BTTP), constând din motoare
termice (de combustie) cuplate la un generator electric. Generatoarele prezintă, de obicei, o
turaţie constantă (1.500 rpm), pentru a fi compatibile cu frecvenţa reţelei. Motoarele
termice pot fi de tip Otto cu gaz, Diesel cu gaz sau motoare cu injecţie Pilot cu gaz. Atât
motoarele Diesel cât şi cele Otto cu gaz funcţionează fără motorină pentru aprindere, conform
principiului Otto. Diferenţa dintre cele două motoare constă numai în raportul de

compresie. Prin urmare, ambele motoare vor fi numite, în restul textului, motoare Otto cu gaz.
Alternative la BTTP-urile menţionate mai sus sunt microturbinele cu gaz, motoarele Stirling şi
pilele electrice. Totuşi, aceste tehnologii se află încă în faza de

dezvoltare, sau chiar numai la stadiul de prototip. Toate aplicaţiile CHP sunt descrise mai
detaliat în capitolele următoare.

Electricitatea produsă din biogaz poate fi utilizată drept energie de procesare pentru
echipamentele alimentate cu energie electrică, precum pompele, sistemele de control şi mixerele.
În multe dintre ţările care oferă tarife mari pentru energia electrică regenerabilă introdusă în
reţea, toată energia electrică produsă este comercializată, iar cea necesară procesului tehnologic
este cumpărată şi preluată din aceeaşi reţea de distribuţie.
O chestiune importantă privitoare la randamentul energetic şi economic al unei fabrici de
biogaz este utilizarea căldurii produse. De obicei, o parte din căldură este utilizată pentru
încălzirea digestoarelor (căldură de procesare), aproximativ 2/3 din totalul energiei produse fiind
disponibilă pentru necesităţi externe. În trecut, multe dintre fabricile de biogaz au funcţionat
exclusiv cu scopul producerii energiei electrice, fără utilizarea şi a căldurii generate în cursul
acestui proces. Astăzi, folosirea căldurii este considerată a fi de foarte mare importanţă pentru
economia fabricii. În condiţiile unor preţuri crescute ale mărfurilor (de exemplu, cel al
porumbului), doar comercializarea energiei electrice nu este suficientă pentru sustenabilitatea
economică a fabricii de biogaz. Din acest motiv, proiectarea viitoarelor fabrici trebuie să ia în
considerare, întotdeauna, şi utilizarea căldurii rezultate în urma operării acestora.

Căldura provenită din biogaz poate fi folosită pentru procesele industriale, în activităţile
agricole sau pentru încălzirea spaţiilor. Cel mai potrivit utilizator de căldură este industria,
deoarece cererea este constantă pe tot timpul anului. Calitatea căldurii (temperatura) reprezintă
un factor important pentru aplicaţiile industriale. Utilizarea căldurii din biogaz pentru încălzirea
locuinţelor şi a construcţiilor, în general, (mini-reţea ori reţea de cartier), reprezintă o altă
opţiune, deşi această aplicaţie este împărţită într-un
sezon slab, pe timpul verii, şi unul intens, pe cel al iernii. Căldura produsă din
biogaz poate fi folosită, de asemenea, şi în scopul uscării recoltelor, a aşchiilor de
lemn sau pentru separarea digestatului. În cele din urmă, căldura poate fi utilizată în sisteme “de
cuplare a energiei termice cu răcirea”. Acest proces este cunoscut, de exemplu, în cazul
frigiderelor şi este folosit fie pentru păstrarea alimentelor, fie pentru condiţionarea aerului.
Energia de intrare este reprezentată de căldură, răcirea realizându-se printr-un proces de sorbţie,
spre deosebire de procesul de răcire prin adsorbţie şi de cel prin absorbţie. Avantajele răcirii prin
sorbţie sunt: uzura scăzută a echipamentelor, datorită unui număr redus de componente
mecanice, şi consumul mic de energie comparativ cu cazul răcirii prin compresie. Utilizarea
principiului cuplării energiei termice cu răcirea în fabricile de biogaz este testată, în prezent, în
cadrul câtorva proiecte pilot.

1.5. Biogazul, combustibil pentru autovehicule

Utilizarea biometanului în sectorul transporturilor reprezintă o tehnologie cu un mare


potenţial şi care determină importante beneficii la nivel socio-economic. Biogazul este deja
folosit drept combustibil pentru autovehicule în ţări precum Suedia, Germania şi Elveţia.

Numărul autovehiculelor pentru pasageri, al celor destinate transportului public şi al


camioanelor care funcţionează pe gaz lichefiat se află într-o creştere accelerată.
Biometanul poate fi folosit drept combustibil pe aceleaşi autovehicule care folosesc şi
gazul natural. Un număr din ce în ce mai mare de oraşe europene îşi înlocuiesc parcul de
autobuze diesel cu unul format din autobuze care funcţionează pe bază de biometan.

Cele mai multe dintre automobilele care funcţionează pe gaz sunt automobile obişnuite, pe
combustibil fosil, adaptate pentru a folosi gazul prin adăugarea unui rezervor
pentru gaz lichefiat, amplasat în portbagaj, şi a unui sistem de alimentare cu gaz a motorului,
simultan cu păstrarea capacităţii de funcţionare pe combustibil clasic.
Autovehiculele proiectate în mod special pentru a folosi gazul sunt optimizate în scopul
obţinerii unei eficienţe crescute în funcţionare, precum şi a unei amplasări mai convenabile a
rezervoarelor de gaz, astfel încât să nu se piardă din spaţiul destina bagajelor. Gazul este stocat
la 200-250 bari, în recipiente presurizate construite din oţel sau din materiale compozite,
având ca bază aluminiul. În prezent, mai mult de 50 de fabricanţi din lumea întreagă pun la
dispoziţie un număr de aproximativ 250 de modele de autovehicule de pasageri, ori destinate
transportului de mărfuri uşoare sau grele, care funcţionează pe bază de gaz.

Autovehiculele destinate transportului mărfurilor grele pot fi adaptate pentru a funcţiona


numai pe gaz metan, însă în unele cazuri sunt folosite şi motoare duale, capabile să funcţioneze
simultan pe gaz şi pe combustibili lichizi clasici. Un astfel de motor utilizează un sistem de
injecţie diesel, gazul fiind aprins prin injecţia unei mici cantităţi de combustibil diesel.
Motoarele duale necesită o proiectare mai puţin specială şi sunt capabile de performanţe egale
cu cele ale motoarelor diesel clasice. Cu toate acestea, valorile emisiilor nu sunt la fel de
satisfăcătoare precum cele din cazul autovehiculelor similare dedicate pe gaz, iar tehnologia de
construcţie a motoarelor duale rămâne un compromis între aceea a motoarelor cu aprindere prin
scânteie şi cea a motoarelor diesel.

Autovehiculele care funcţionează pe bază de biometan prezintă avantaje substanţiale


comparativ cu cele care folosesc motoare pe benzină sau diesel. Emisiile totale de dioxid de
carbon sunt drastic reduse, în funcţie de natura materiilor prime utilizate şi de originea
energiei electrice (fosilă sau regenerabilă) folosită în procesul de îmbunătăţire a biogazului,
precum şi în comprimarea acestuia. Emisiile de particule şi de funingine sunt, de asemenea,
reduse în mod drastic, chiar şi în comparaţie cu motoarele diesel de ultimă generaţie, echipate cu
filtre de particule. Emisiile de NOx şi de hidrocarburi non-metan (NMHC) sunt şi acestea reduse
în mod semnificativ.

Fig. 1.4 .Comparaţie între diverşi biocombustibili, sub forma distanţei parcurse de către un
automobil care funcţionează pe bază de biocombustibili produşi din
culturi agricole, pe hectarul de teren arabil. Sursa: (FNR, 2008)
Concluzii
Biogazul ce se obtine din digestia anaerobă a reziduurilor poate deveni unul dintre
combustibilii ce vor sta la baza productiei de energie electrică si termică. Sursele regenerabile
de energie se bucură, atat in legislatia europeană cat si in practica statelor europene de o atentie
tot mai sporită. Instalatiile de producere si valorificare a biogazului aduce o contributie
esentială in domeniul energetic, fie că este vorba de cresterea productivitătii recoltelor agricole
sau de reducerea cheltuielilor financiare. Bio-energia este văzută ca o soluţie cheie pentru
încurajarea dezvoltării durabile a zonelor rurale, care poate susţine producţia de bunuri ne-
alimentare şi cultivarea cu plante energetice şi împădurirea terenurilor abandonate.

[1] LEGEA nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul deşeurilor.

[2] www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/agenda21chapte r9 htm.

https://motocultoare.wordpress.com/2011/07/25/biogazul/