Eugen Doga

Eugen Doga s-a născut la data de 1 martie 1937 în satul Mocra din Transnistria ( pe atunci
în URSS, astăzi în raionul Rîbnița, Republica Moldova). A studiat la Școala de muzică
„Ștefan Neaga” din Chișinău (1951-1955), apoi la Conservatorul de stat
din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a lui G. Hohlov și la Institutul de Arte
„Gavriil Muzicescu” din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului
Solomon Lobel. A fost membru al PCUS.[2]Și-a început cariera de muzician ca violoncelist
în Orchestra Comitetului de Stat al R.S.S.M. pentru Televiziune și Radiodifuziune, încă
din perioada studenției (1957-1962). A predat apoi ca profesor la Școala de Muzică
„Ștefan Neaga” din Chișinău (1962-1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de
repertoriu al Ministerului Culturii al RSS Moldovenești (1967-1972).Domeniul în care se
afirmă cu vigoare și care îi aduce notorietatea internațională este arta componistică.
Debutează în anul 1963 cu un cvartet de coarde, pentru a se impune, pe măsura cuceririi
altitudinii profesionale, prin multiple vocații și disponibilități. Este autor al unor lucrări
valoroase în genul muzicii de estradă, de film și de scenă. În afară de preocuparea sa de
cinema, este autor al mai multor compoziții originale (cântece devenite șlagăre, lucrări
camerale și balet).Are la activ mai multe cantate, printre care: ”Curcubeul alb”;
„Primăvara omenirii”; „Vocea omenească”; poeme simfonice, cum ar fi: „Inima veacului”.
A compus o simfonie, piese instrumentale de cameră, romanțe, poemul simfonic „Mama”,
ciclul pentru orchestra de estradă „Ritmuri citadine”, ciclul coral „Marș gigant”, 4 cvartete
de coarde, cântece de estradă („Codrii mei frumoși”, „Cântec despre orașul meu”, „Cred în
ochii tăi”, „Florile dragostei”, „Iubește, iubește”, „Am visat ploaia” etc.), cântece pentru
copii („Imn soarelui”, „Fie soare întruna”, „Moș Crăciun” ș.a.).Eugen Doga lucrează și în
domeniul muzicii de film, devenind unul dintre cei mai renumiți compozitori de
cinematograf și filme TV din spațiul post-sovietic. El a debutat la studioul
cinematografic Moldova-film în anul 1967, semnând muzica pentru comedia Se caută un
paznic. A scris muzică la peste 200 de filme: „Nunta la palat”, „Singur în fața dragostei”,
„Zece ierni pe o vară”, „Explozie cu efect întârziat”, „Durata zilei”, „Casă pentru
Serafim”, „Lăutarii”, „Șatra”, „Gingașa și tandra mea fiară”, „Anna Pavlova”, „Patul lui
Procust” etc.A contribuit la dezvoltarea filmului de animație din republică, realizând
coloana sonoră a peliculelor „Capra cu trei iezi”, „Maria Mirabela” , serialul „Guguță” ș.a.
A semnat muzica pentru spectacolele: „Radu Ștefan, întâiul și ultimul”; „Pe un picior de
plai”; „Ce frumoasă este viața”; „Păsările tinereții noastre”; „Sfânta sfintelor”; baletele
„Luceafărul” și „Venancia” ș.a.[3]Spectrul variat al genurilor abordate demonstrează
interesul compozitorului pentru cele mai diverse modalități de exprimare sonoră, pentru
zone tematice și stilistice diferite. Muzica sa este, în toate ipostazele, antrenantă, vibrantă
și sinceră, ea cucerește ascultătorul prin generozitatea melodică și autenticitatea emoției pe
care o comunică.Pe plan politic, Eugen Doga a fost membru
al PCUS din 1976.[necesită citare] El a fost ales ca deputat al poporului în Sovietul Suprem al
R.S.S.M. în legislaturile IX - XI, apoi ca deputat în primul Parlament al Republicii
Moldova
 Tocata
Toccata (din Italiană Toccare, "a atinge") este o piesă muzicală virtuoză pentru un
instrument cu claviaturi sau cu coarde ciupite ce conține pasaje sau secțiuni rapide, cu
sau fără secțiuni de fugă, în care accentul se pune pe dexteritatea degetelor interpretului.
Mai rar termenul se aplică unor lucrări pentru mai multe instrumente (un exemplu fiind
introducerea operei Orfeu de Claudio Monteverdi). Forma a apărut pentru prima dată în
nordul Italiei la sfârșitul perioadei renascentiste. Câteva publicații din anii 1590 includ
toccate ale unor compozitori precum Girolamo Diruta, Adriano Banchieri, Claudio
Merulo, Andrea și Giovanni Gabrieli, Luzzasco Luzzaschi și alții. Acestea era
compoziții pentru claviatură în care o mână, apoi cealaltă, interpretează pasaje virtuoze
în cascadă contra unui acompaniament acordic al celeilalte mâini. Unul dintre
compozitorii care lucrau în Veneția în această perioadă, Hans Leo Hassler, a adus forma
cu el la revenirea sa în Germania. În Germania forma a avut parte de cea mai importantă
dezvoltare, culminând cu lucrările lui Johann Sebastian Bach aproape o sută de ani mai
târziu.
 Fuga
În muzică, printr-o fugă (plural, fugi) se înțelege un anumit tip de compoziție sau de
tehnică componistică contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de
părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci
se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.Termenul de fugă, în latină,
italiană și spaniolă fuga, în germană Fuge, în franceză și engleză fugue, a avut de-a
lungul timpului mai multe înțelesuri și utilizări. Astfel, în Evul Mediu, termenul fusese
larg folosit pentru desemnarea oricărui tip de piesă muzicală scrisă și interpretată în stil
canonic, în timp ce în vremea Renașterii a ajuns să desemneze specific lucrări muzicale
de imitație.[1]Începând cu secolul al 17-lea[2], termenul fugă a început să desemneze
folosirea sa în sensul de astăzi, cel mai complet procedeu muzical de imitare
contrapunctuală.O fugă începe cu o temă principală, "subiectul", care se va auzi
succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema,
"expoziția" e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau
"episod", dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale
subiectului se fac în tonalități înrudite. Episodes (if applicable) and entries are usually
alternated until the "final entry" of the subject, by which point the music has returned to
the opening key, or tonic, which is often followed by closing material, the coda.[3][4] In
this sense, fugue is a style of composition, rather than fixed structure. Though there are
certain established practices, in writing the exposition for example,[5] composers
approach the style with varying degrees of freedom and individuality.Prin fugă se
întelegea la sfârșitul secolului XIV un canon ajungând în secolul XV să fie considerată
o imitație. De abia în secolul XVII fuga primește actualul ei sens. Originea fugii o
găsim în evoluția diferitelor forme polifone și în special, a motetului vocal și a
ricercarului instrumental.Compozitorul care a realizat sinteza a tot ce s-a scris până la
el, deschizând, în același timp perspective noi conținutului și formei de fugă a
fost Johann Sebastian Bach. Prin lucrările sale Clavecinul bine temperat și Arta fugii,
Bach a fundamentat științific și expresiv principiile de structurare a acestei forme,
demonstrând, prin modele neegalate până în zilele noastre, perspectivele mari și
potențialul inepuizabil al fugii.În funcție de numărul temelor, o fugă poate fi simplă,
dublă, triplă. Deasemenea o fugă poartă în titlu numărul de voci pentru care este
compusă. Cele mai frecvente fugi sunt cele la trei și patru voci, iar mai rare sunt cele la
două voci și cinci voci.
Ca structură, o fugă se împarte în două sau trei secțiuni: expoziție, divertisment și
eventual repriză sau încheiere.
 Traviata
Traviata (în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe
Verdi pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei
stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii. Premiera operei a avut loc
la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima reprezentație a fost un
eșec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentația din 6 mai
1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real
succes.La Timișoara, "La Traviata" a avut premiera în 9 februarie 1855.[2] Premiera
la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin” din Chișinău a avut loc
la 12 octombrie 1962.[3]
 Stilul Baroc
Barocul muzical a fost un curent din muzica clasică europeană ce s-a manifestat
aproximativ între anii 1600 și 1730.[1] Barocul a format o punte de legătură
între renaștere și clasicism. Termenul de "baroc" derivă din cuvântul
portughez barroco ce înseamnă "perlă deformată",[2] o descriere negativă a muzicii
puternic ornamentate din această perioadă.Muzica barocă reprezintă o porțiune
importantă din istoria muzicii clasice iar astăzi este frecvent studiată, interpretată și
ascultată. Printre cei mai importanți compozitori din această perioadă se
numără Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, Alessandro
Scarlatti, Domenico Scarlatti, Georg Philipp Telemann, Arcangelo Corelli, Tomaso
Albinoni, Claudio Monteverdi, Jean-Philippe Rameau, Johann Pachelbel și Henry
Purcell.În perioada barocă a fost creată tonalitatea. În această perioadă compozitorii și
interpreții au folosit ornamentare muzicală mult mai elaborată, au realizat modificări în
notația muzicală și au dezvoltat noi tehnici de interpretare instrumentală. Muzica
barocă a dezvoltat dimensiunea, diversitatea și complexitatea ansamblurilor
instrumentale. Tot în această perioadă s-au dezvoltat genuri muzicale
precum opera, cantata, oratoriul, concertul, sonata. Mare parte dintre conceptele și
termenii muzicali din această perioadă sunt utilizate și astăzi.
 Sonata ,,Appassionata”
Sonata de pian a lui Ludwig van Beethoven nr. 23 în fa minor, op. 57 (cunoscut
colocvial sub numele de Appassionata, care înseamnă „pasionat” în italiană) se numără
printre cele trei faimoase sonate de pian din perioada sa de mijloc (celelalte fiind
Waldstein, op. 53 și Les Adieux, op. 81a); a fost compus în perioada 1804 și 1805 și,
probabil, în 1806 și a fost dedicat contelui Franz von Brunswick. Prima ediție a fost
publicată în februarie 1807 la Viena.Spre deosebire de Sonata nr. 8, Pathétique, [1]
Appassionata nu a fost numită în timpul vieții compozitorului, dar a fost etichetată în
1838 de către editorul unei aranjări a operei la patru mâini.Una dintre cele mai mari și
mai provocatoare tehnice ale sale de pian, Appassionata a fost considerată de Beethoven
drept cea mai tempestă sonetă a lui de pian până la cea de-a douăzecea și noua sonată a
pianului (cunoscută sub numele de Hammerklavier) [este necesară citarea]. 1803 a fost
anul în care Beethoven a intrat în conflict cu ireversibilitatea auzului său care se
deteriora progresiv.O performanță medie a întregii sonate Appassionata durează
aproximativ douăzeci și cinci de minute.
 Simfonia Surpriza
Haydn a scris simfonia din 1791 la Londra pentru o serie de concerte pe care a acordat-o
în timpul primei sale vizite în Anglia (1791-1792). Premiera a avut loc la Hanover
Square Rooms din Londra, pe 23 martie 1792, Haydn conducând orchestra așezată la un
fortepiano.
Simfonia Surpriză este înscrisă pentru o orchestră din epoca clasică, formată din două
dintre fiecare flaut, oboane, basoane, coarne, trâmbițe, plus timpani și secțiunea
obișnuită de coarde formată din viori (prima și a doua), violă, violoncel și contrabas. .
Spectacolele Simfoniei Surpriză durează aproximativ 23 de minute. Muzica lui Haydn
conține multe glume, iar Simfonia Surpriză include probabil cea mai faimoasă dintre
toate: o coardă fortissimo bruscă la sfârșitul temei de altfel de deschidere a pianului în
forma a doua mișcare. Muzica revine apoi la dinamica sa liniștită inițială, ca și cum nu
s-ar fi întâmplat nimic, iar variațiile care urmează nu repetă gluma. În limba germană,
lucrarea este denumită Symphony mit dem Paukenschlag sau, cu lovitura de ceainic.
 Classicismul
Muzica cultă, savantă sau (mult mai des întrebuințat) clasică cuprinde totalitatea
realizărilor muzicale proprii reprezentanților culturii înalte într-un spațiu geografic, de-
a lungul unui interval însemnat de timp (de ordinul secolelor, mileniilor). Elaborarea de
muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiție. Astfel, autorul este
cunoscut prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim și deține o cunoaștere
temeinică a teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparține. Deși fundamentate pe
tradiție, muzicile culte sunt întotdeauna receptive la inovație sub o formă sau alta; în
stadiile sale înaintate de evoluție, o muzică cultă poate nega chiar și o parte din legile
sale fundamentale în scopul de a realiza noul. Astfel, supraviețuirea unei muzici culte
impune păstrarea unei baze cât de restrânse privitoare la practica creației și
a interpretării.În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată
muzica ecleziastică și de concert dezvoltată în Europa vestică și apoi răspândită și în
alte spații geografice, cuprinzând aproximativ intervalul ultimelor zece secole. Însă
denumirea de muzică cultă se aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate de
tradiția vest-europeană, care în schimb respectă normele mai sus amintite ale culturii
înalte – spre exemplu, muzica cultă indiană, cea otomană, cea japoneză ș.a.m.d.
Renașterea nu a fost o perioadă importantă doar în evoluția picturii, științelor și
descoperirilor geografice, ci și o epocă în care muzica vocală s-a dezvoltat considerabil.
Atunci a apărut muzica vocală polifonică (interpretarea pe mai multe voci).
Compozițiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se să se compună
partituri pentru coruri cu un număr impresionant de soliști. Genurile preferate din acea
perioadă erau messa, madrigalul (gen de obicei laic) și motetul. Perioada de apogeu a
Renașterii în muzică a fost secolul al 16-lea, numit și "veacul de aur al polifoniei",
principalul reprezentant fiind Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594).
 Romantismul
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa de Vest, apare o nouă mișcare în literatură,
numită Romantism. La început de secol XIX această mișcare apare treptat și în muzică,
însuși Beethoven fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor romantic, având în
vedere că multe dintre compozițiile sale marchează trecerea spre acest curent, existând
și în zilele noastre controverse privind perioada din istoria muzicii europene în cadrul
căreia muzicianul se încadrează. Însă, ca punct de reper, de multe ori se ia anul 1827
(care este și anul morții lui Beethoven) pentru o delimitare aproximativă între
clasicismul și romantismul în muzică.Acest curent muzical se întinde pe o perioadă de
aproximativ un secol și reprezintă perioada de apogeu a muzicii culte din spațiul
european. Romantismul muzical este opus clasicismului încorsetat de reguli, în care
compozitorii trebuiau sa urmeze un tipar foarte strict și să compună piese cu formă fixă.
În perioada romantismului muzical, accentul nu se mai pune pe reguli stricte de
compoziție, ci pe transmiterea sentimentelor și trăirilor prin intermediul muzicii,
existând o mai mare libertate de expresie a muzicienilor prin intermediul acestei arte.
Câțiva reprezentanți ai romantismului timpuriu sunt Carl Maria von Weber, Franz
Schubert, Niccolò Paganini, Gioacchino Rossini, Robert Schumann și Frederic
Chopin.Dacă în clasicism muzica se rezuma la câteva forme și genuri muzicale, și
anume opera, concertul, sonata, simfonia și liedul, în secolul al XIX-lea, datorită noilor
mișcări culturale generate de romantism, repertoriul muzical se îmbogățește cu noi
genuri și apar noi tendințe, cum ar fi poemul simfonic, al cărui fondator este Franz
Liszt, opereta (care se se "naște" din opera comică franceză, întemeietorul acestui gen
fiind Jacques Offenbach, o creație dramatică similară cu opera, dar mai ușoară, în care
dialogurile vorbite alternează cu cele cântate), muzica întâmplătoare (muzică ce nu se
încadrează într-un gen propriu-zis, care de multe de multe ori servește drept fundal
muzical pentru o pisă de teatru, cel mai cunoscut exemplu ar fi lucrarea Visul unei nopți
de vară, aparținând compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy), precum și
compozițiile cu formă fixă precum studiul, fantezia, preludiul etc. Baletul apare sub
forma pe care o știm noi astăzi, și anume ca o modalitate de a folosi dansul într-o
manieră artistică și dramatică, căpătând o coregrafie mult mai complexă și o muzică
foarte amplă, prin intermediul acestor elemente relatându-se o poveste. În trecut,
îndeosebi în baroc, baletul exista sub o formă mult mai simplă; numerele de dans de
atunci erau prezente la curtea regală franceză și italiană. Unul din primii compozitori
care au adoptat această nouă formă a baletului a fost Adolphe Adam, cel mai cunoscut
pentru baletul Giselle.
 Barocul
Barocul (sau Preclasicismul) începe odată cu nașterea genului de operă și se termină
odată cu moartea celei mai importante personalități muzicale al acestui curent: Johann
Sebastian Bach. Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo Peri și s-a numit Dafne,
însă s-a pierdut în întregime până în zilele noastre. Alte prototipuri ale genului datează
din 1600 (tot de Jacopo Peri), respectiv din 1602 (de Julio Caccini) și poartă denumirea
de Euridice, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Cea mai veche creație
muzicală care poate fi oficial încadrată în genul muzicii de operă a fost "L' Orfeo",
compusă de Claudio Monteverdi, inspirată tot din mitul lui Orfeu precum compozițiile
precedente, dar cu o orchestrație mult mai bogată și cu un mic preludiu care marchează
deschiderea spectacolului. Principala tendință a perioadei a fost contopirea vocilor cu
instrumentele. Muzica este bogat ornamentată și pare să curgă în flux continuu.
Principalele instrumente folosite în muzica barocă au fost orga, clavecinul ("strămoșul"
pianului) și viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso,
cantata, oratoriul și opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim sarabandă, hornpipe,
alemandă, menuet.Încă din anul 1710 se anticipează trecerea spre clasicism, deoarece își
face apariția unul dintre cele mai importante instrumente folosite în muzica
culta: pianul, iar puțin mai târziu Giovanni Battista Pergolesi compune prima opera
buffa (compoziție dramatica cu un conținut comic) intitulată "La serva padrona"
(slujnica stăpâna). În ultimele două decenii ale curentului, compozitorii se îndepărtau
rapid de barocul autentic și se apropiau de ceea ce noi numim clasicism, mai ales când
stilul rococo a devenit principala tendință în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
prin intermediul căruia se face trecerea treptată de la baroc la clasicism. Reprezentanți
importanți ai stilului baroc în muzică au fost Claudio Monteverdi, Marc-Antoine
Charpentier, Jean-Baptiste Lully, Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel, Johann
Sebastian Bach etc.
 Muzica pop
Muzica pop reprezintă un gen muzical și cea mai consistentă parte componentă
a muzicii corespunzătoare culturii de masă (en. popular culture) de-a lungul secolului
XX, continuându-se până în prezent. În majoritatea cazurilor, structura muzicii pop este
una lejeră, pe ritmuri agreabile, adeseori dansante. Subiectele predilecte pentru genul
pop sunt: dragostea (împlinită sau nu), libertatea, reușita ș.a. Cuvântul „pop” este
preluat din limba engleză, unde servește
ca abreviere pentru adjectivul popular („celebru”, „faimos”); termenul englezesc a dat
naștere mai multor concepte privitoare la cultura produsă de populația de la oraș, prin
abordări artistice cu un grad de utilitate semnificativ mai ridicat decât în cazul creației
culte (care mizează nu arareori pe „arta pentru artă”), prin vehicularea unor mesaje
de protest pricinuite de viciile societății, de scena politică națională sau mondială etc.
Cel mai mare impact l-a avut conceptul de popular culture (mai scurt, pop culture), care
introduce un concurent puternic pentru cultura savantă. Creațiile sale împrumută unele
trăsături ale folclorului (în cazul muzicii, vezi și aici), dar autorii sunt, cel mai adesea,
orășeni; prin urmare, nivelul de educație școlară este unul mai ridicat, cei mai mulți
dintre reprezentații noii culturi fiind cel puțin semi-docți. După probarea succesului noii
mișcări, pop culture a scos la lumină și alte laturi decât pe aceea dezinteresată, fiind
o strategie excelentă atât pentru a influența publicului ca țintă a deciziilor politice, cât și
de exploatare a lui în scop comercial.Muzica pop cuprinde o parte semnificativă din
manifestările muzicale ale acestei culturi a maselor; cu timpul,
necesitățile taxonomice i-au restrâns sfera de semnificații, vechi accepțiuni ale sale fiind
indicate prin denumirile unor noi curente muzicale, derivate. În mod deosebit genurile
protestatare, incomode, și-au ales un făgaș propriu. Mergând către zilele noastre, muzica
pop a păstrat subiectele prin care se reflectă viața de zi cu zi, cel mai frecvent fiind
descrise evenimentele lipsite de spectaculos; tocmai această rețetă care garantează (sau
de multe ori simulează, atunci când rațiunea comercială este mai
pregnantă) sinceritatea demonstrează succesul majoritar de care genul continuă să se
bucure.
 Muzica populară
Muzica populară denumită și muzică folclorică, este un gen muzical hibrid, rezultat
din confruntarea ansamblurilor de instrumente populare cu lumea orășenească și cu
realitatea social-politică din prima jumătate a secolului XX. În anii 1990, un nou val de
schimbări în societate și în culturile de masă a dus la apariția unui subgen al muzicii
populare, pentru care se folosește frecvent apelativul de „muzică etno”.Cu o
reprezentare deosebită în Balcani și în țările din fostul bloc răsăritean, genul este
recunoscut de puține limbi ca atare, fiind în cele mai multe cazuri inclus în noțiuni
vecine precum: muzică tradițională (folclorică), muzică lăutărească, muzică folk, mai
rar chiar și în muzica ușoară sau pop. Se produc multe conflicte terminologice la
traducerea acestei noțiuni tocmai din pricina orizontului cultural diferit de la o țară la
alta.Cu toate că rădăcinile sud-est-europene ale genului pot fi marcate încă din secolul al
XVIII-lea, cristalizarea unui stil interpretativ distinct pentru instrumentiștii mutați de
la sat la oraș nu are loc mai devreme de finele secolului al XIX-lea. Se pune problema
unei delimitări de folclorul muzical prin instrumentație, repertoriu, stil instrumental și
vocal, forme alese ș.a.m.d. Mărturiile sonore de la începutul secolului XX sugerează
formarea unui stil vocal și instrumental inspirate din sonoritățile importate în mediul
urban, anume muzica ușoară (stilul vocal; în muzica românească, cântărețul și
naistul Fănică Luca surprinde trăsături atât ale folclorului, cât și din muzica ușoară la
modă) și muzica de jazz. Acesta din urmă a fost decisiv pentru aducerea de noi
instrumente (taragotul, adică saxofonul sopran și alte
saxofoane, clarinetul, contrabasul ș.a.) și pentru stabilirea structurii secției ritmice (în
mod deosebit „mersul” contrabasului din muzica swing a inspirat dezvoltarea unui nou
stil la contrabas). Interesant este de remarcat cum aceste trăsături sunt redate muzicii de
jazz în ultimele decenii, o dată cu renașterea gypsy jazz-ului (en. „jazz țigănesc”), tot
în Europa Estică (prima epocă a stilului respectiv avusese loc
în Franța și Belgia perioadei interbelice).În perioada proletcultismului (din anii
cincizeci, în majoritatea țărilor până la finele anilor optzeci), muzica populară a fost
puternic expusă Kitschului prin acomodarea poeziei realismului socialist și prin excese
ce doreau sublinierea elementului național, deci „patriotic”.
 Muzica jazz
Jazzul (cuvânt de origine engleză, scris uneori jaz, pronunțat în română [dʒɛz] sau
[dʒæz]) este un stil de muzică apărut la începutul secolului al XX-lea în New
Orleans Statelor Unite, având proveniența în melodiile populației de culoare, urmașă
a sclavilor de origine africană. În muzica de jazz se recunosc în special influențe și
tonalități de blues și ragtime, la care se adaugă și elemente ale muzicii europene. Mai
târziu au fost preluate în jazz și ritmuri ale muzicii latino-americane.Deși de dată relativ
recentă, originea și semnificația inițială a cuvântului "jazz" (la început pronunțat în
engleză la fel ca și jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu
expresia "chasse-beau", o figură de dans din statul american Louisiana, cândva colonie
franceză. Alții cred că ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New
Orleans, în ortografie americană simplificată "Jazz-Bel". În jargonul populației locale
cuvintele jasm sau gism înseamnă rapiditate și energie, au însă și o semnificație erotică.
În 1917 formația Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la sala "New York
Columbus Circle", și cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, deși apăruse deja cu
referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un ecou
deosebit.
 Muzică disco
Muzica disco (de la discothèque, en./fr. „discotecă”) este un gen muzical de
divertisment apărut în anii 1970 în Europa și America de Nord. El provine din
genul funk și cuprinde un repertoriu exclusiv destinat dansului. Piesele disco sunt de
regulă scrise în măsura de patru pătrimi, în interiorul căreia
toți timpii sunt accentuați puternic. În vreme ce evoluția instrumentală este
spectaculoasă și adeseori de virtuozitate (de altfel, există numeroase piese
disco instrumentale), rolul vocii este unul secund, discursiv sau doar ritmic. Este
frecvent întâlnită practica de a prelua piese din orice alt gen (sau chiar din
repertoriul cult) și a le orchestra în stil disco. La finalul anilor șaptezeci, voga disco a
dat naștere unui subgen muzical – filmul disco, ale cărui scenarii sunt pretexte pentru a
prezenta imaginarul discotecii (jocuri de lumini multicolore, coregrafii impresionante) și
muzica ei. Cea mai reprezentativă peliculă disco a fost Febra de sâmbătă seara (en.
„Saturday Night Fever”, 1977), în regia lui John Badham. Original disco a inceput ca
fiind diferite parti din cantece R&B (Rhythm&Blues) redate.
 Muzică techno
Techno este o formă de muzică dance electronic, apărută în Detroit, Michigan,
în Statele Unite, în a doua jumătate a anilor 1980.[3] Prima utilizare înregistrată a
termenului techno ca referire la un gen muzical specific a fost în 1988.[4][5] În prezent
există mai multe stiluri de techno, printre care și Detroit techno, care este considerat un
stil de bază, de la care au evoluat o serie de alte subgenuri.[6]Muzica techno din Detroit
este încă un gen foarte popular, a cărui fondatori sunt: Derrick May, Juan Atkins și
Kevin Saunderson. Alti reprezentanti sunt: Jeff Mills, Carl Craig si Richie Hawtin. Cel
mai des compusă și produsă în studiouri de înregistrare mici și apoi remixată de catre
disc-jockey în cluburi și la petreceri, techno este mai întâi o muzică pentru a dansa.Din
cei patru indivizi responsabili pentru stabilirea techno-ului ca pe un gen propriu-zis,
Juan Aktins este citat drept "Initiatorul". Rolul lui Atkins a fost, de asemenea,
recunoscut in 1995 de publicatia americana de technologie a muzicii, Keyboard
Magazine, care l-a onorat pe Atkins ca fiind unul dintre cei 12 oameni care conteaza in
istoria muzicii electronice. Intr-un final, Atkins a inceput sa isi produca singur muzica
sub pseudonimul Model 500, iar in 1985 a stabilit discul record Metroplex. Acelasi an a
intalnit o intorsatura importanta pentru scena Detroitului, cu lansarea facuta de Model
500 a piesei "No UFOS", piesa ce este considerata prima productie techno.Primele ei
influențe au fost muzica house din Chicago, muzica electro, muzica new-wave, funk-ul
dar și tematicele muzicale futuriste ce erau prezente în cultura populară, printre care și
cultura americana industrială de la sfârșitul războiului rece.Dupa succesul inițial al
muzicii techno din Detroit care se dezvolta ca o adevarata cultura muzicală (cel putin pe
plan regional) au aparut, în anii 1990, pe plan global, o mulțime de subansambluri de
genuri mai mult sau mai puțin legate de genul inițial.Termenul "techno" este derivat din
cuvantul "technology". Ziariști, criticii muzicali și amatorii genului sunt de obicei
prudenți referitor la folosirea termenului, temuți de asimilarea posibila ale celoralte
genuri de muzica înrudite dar in realitate foarte distincte. În ciuda prudenței, în Romania
cuvântul techno este adeseori folosit pentru a desemna orice formă de muzica
electronică, soartă imparțită cu cuvintele "electro" și "house".
 Muzica trap
Trap este o nouă direcție muzicală, care combină beat-ul de bază trap, muzica
electronică și hip-hop. Nu este limitată de încadrări oficiale și nu are o denumire bine-
stabilită, de aceea mai poate fi denumită Club Trap, EDM Trap sau Trapstyle. Pentru o
perioadă mare de timp cultura trap s-a dezvoltat numai în partea sudica a SUA. O nouă
direcție muzicală se asociază exclusiv cu hip-hop, iar artiștii, care lucrează cu acest gen,
în textele sale ne povesteau avantajele vieții de stradă a Atlantei și despre vânzări de
droguri. Din traducere din engleză trap semnifică ”capcană” sau ”prinsoare”. În limbajul
slang ”trap” – este locul unde se răspândesc droguri. Istoria Trap a început în anul 2003,
când T.I. a lansat un album cu denumirea ”Trap Muzik”. În anul 2005 Young Jeezy și
Gucci Mane au creat un trap-release propriu și o direcție muzicală a început să se
dezvolte. Anul 2009 a fost unul de trecere: trap a fost conceput de artiști, care nu erau
implicați în afacerile cu droguri. Waka Flocka și Lex Luger au lansat un număr mare de
track-uri, care s-au transformat în muzica trap tipică. În anul 2012 trap a devenit o parte
din muzica de club și astfel a apărut trap de club, printre artisti numarandu-se Gucci
Mane, French Montana etc. In 2013 muzica trap a contribuit la consacrarea unor
celebritati.