Sunteți pe pagina 1din 15

Banca Nationala a

Romaniei

Vintila Constantin
Anul I-ii,IE
Gr.50301

1
Cuprins
Banca Nationala a Romaniei.........................................................pag 3

Istoric..............................................................................................pag 3

Vechea cladire................................................................................pag 10

Atributii............................................................................................pag 10

Conducerea.....................................................................................pag 12

Rezultate financiare.........................................................................pag 13

Rezerve...........................................................................................pag 13

Organizare.......................................................................................pag 13

Sucursale.........................................................................................pag 14

Bibliografie.......................................................................................pag 15

2
Banca Națională a României
Banca Națională a României (BNR), este banca centrală a României, o instituție publică
independentă, singura autorizată și responsabilă de emiterea bancnotelor și monedelor valabile pe teritoriul
României.

Istoric

Banca Națională a României (BNR) este banca centrală a României, având personalitate juridică.
Aceasta este o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București și poate avea sucursale
și agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară. Banca Națională a fost înființată în
anul 1880 cu un capital inițial de 30 milioane lei (din care 10 milioane capital de stat, iar restul de 20 milioane
fiind capital privat cu precădere al familiei Brătianu). BNR este a 13-a bancă centrală înființată în lume, fiind
înființată înaintea băncii centrale a Japoniei sau a sistemului Rezervei Federale din SUA. Prima bancnotă
emisă de BNR a fost cea de 1000 lei, care a circulat până în anul 1933. Până în 1948, instituția a fost una
privată, controlată cu mână de fier de către acționarii care, nu o dată, au sfidat guvernul propriului partid, PNL.
O bancă naţională se înalţă acolo unde se întâlnesc economicul, politicul şi socialul, cultura şi
mentalitatea colectivă, interesul general şi cel particular, demnitatea naţională şi deschiderea internaţională. Ea
trebuie să aspire crizele şi neîncrederea şi să respire soluţii şi încredere, căci dacă "timpul face bani în bănci, şi
băncile fac profit", tot el construieşte identitatea, inclusiv aceea instituţională. La cinci sferturi de veac de la
înfiinţare, istoria BNR se confundă cu destinul naţional.

La o jumătate de secol după apariţia primului proiect de înfiinţare a unei bănci naţionale, la 17/29
aprilie 1880, a fost publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi
circulaţiune. Lua astfel fiinţă Banca Naţională a României, instituţie de credit, care deţinea privilegiul exclusiv
de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului şi
două treimi particularilor.

Până la declanşarea Primului Război Mondial, Banca Naţională a României s-a implicat în susţinerea
dezvoltării economiei naţionale, prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al taxei scontului. De
asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la elaborarea legilor care au consacrat

3
schimbarea etalonului monetar, prin renunţarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900 şi
1925, statul s-a retras dintre acţionarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată,
dar care avea aceleaşi responsabilităţi naţionale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar efortul de război al guvernului român.
Evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să plece în refugiu la Iaşi şi să accepte
transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat.

Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza economică
postbelică, restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi extinderea reţelei sale de sucursale şi
agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între acţionarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul
stabilizării monetare din 1929, în controlul comerţului cu aur şi devize, precum şi în acţiunile de conversiune a
datoriilor agricole şi în organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, BNR a susţinut guvernul în cheltuielile provocate de acţiunile
militare, luând, în acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi salva tezaurul propriu.

Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi reorganizarea sa, potrivit noilor imperative
politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată iniţial Ministerului de Finanţe, iar din
1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura băncii de emisiune s-a transformat în Banca Naţională a
Republicii Socialiste România. În toţi aceşti ani, Banca Naţională a îndeplinit un rol important în evoluţia
sistemului monetar şi de credit prin implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în
planificarea circulaţiei monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în tranziţia de la economia centralizată la
economia de piaţă şi asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale, similare celor ale unor bănci
centrale din Europa şi din lume, obiectivul său fundamental fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Societatea românească paşoptistă şi provocarea modernizării

După 1848, societatea românească se afla sub semnul urgenţei modernizării interne şi a construcţiei
naţionale. Progresele înregistrate în urma desfiinţării monopolului otoman asupra comerţului românesc şi a
reglementărilor prevăzute în Regulamentele Organice au dus la intensificarea activităţii economice în
Principate, dar obstacolele continuau să fie majore. Astfel, în contextul menţinerii dominaţiei otomane, formele
de economie medievală persistau; diviziunea politică întârzia formarea pieţei naţionale; situaţia monetară era
haotică: moneda naţională lipsea, exista o mulţime eterogenă de semne monetare străine, se utilizau, în
paralel, banii reali - circulau peste 80 de specii - şi banii fictivi, de calcul ("leul vechi"), cursurile înregistrau
fluctuaţii de o amplitudine neobişnuit de mare, de la o zi la alta, de la o localitate la alta, ceea ce afecta funcţia

4
de măsură a valorii, pentru că se foloseau zeci de feluri de expresii de preţ pentru acelaşi produs, şi împiedica
circulaţia mărfurilor. La toate acestea, se mai adăugau deteriorarea intenţionată a monedelor pentru extragerea
metalului preţios, precum şi practica tezaurizării. Or, noul tip de realitate economică din Europa presupunea
stabilitate.
Constituirea statului naţional român şi opţiunea hotărâtă pentru modernizare din timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza, continuată şi în vremea lui Carol I, au reprezentat cadrul favorabil pentru mai multe decizii şi măsuri
având conţinut monetar şi de organizare a creditului, care au introdus ordinea necesară construirii stabilităţii
economice şi au răspuns nevoilor de creditare resimţite atât la nivel particular, cât şi de către guvern.
Stabilitatea monetară s-a realizat prin:

 votarea, la 29 martie 1867, a Legii pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi fabricarea monetelor
naţionale (promulgată la 14 aprilie 1867), prin care leul devenea moneda naţională şi se adopta sistemul
zecimal şi cel bimetalist, valabil în Uniunea Latină (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia);
 emiterea, în ciuda rezistenţei otomane şi a protestelor austro-ungare, a primelor monede din aur, argint
şi aramă, bătute în străinătate, dar şi în ţară, pentru că, la 24 februarie 1870, s-a înfiinţat Monetăria
Statului;
 adoptarea şi promulgarea Legii pentru emisiunea de bilete ipotecare în sumă de 30 milioane lei (12 iunie
1877), acoperite şi garantate cu domeniile statului, prin care România intra pentru prima dată în contact
cu hârtia monedă; datorită dispariţiei aurului şi a uşurinţei transportului, biletele ipotecare au fost primite
cu încredere şi au intrat relativ uşor în tranzacţiile comerciale, chiar dacă populaţia nu avea deprinderea
utilizării lor.

Aceste demersuri au avut loc pe fondul progreselor înregistrate în plan economic (consolidarea pieţei
interne, în urma unificării şi impunerii sistemului metric şi de măsurători; creşterea numărului de
întreprinderi mari la 175 în 1877; extinderea industriei extractive a petrolului şi a sării; sporirea numărului
maşinilor agricole importate şi utilizarea muncii salariate în agricultură; creşterea exportului de grâu pe
pieţele internaţionale, care a ajuns până la 85% din valoarea totală a exportului; mărirea numărului
comercianţilor şi dublarea comerţului exterior în intervalul 1864-1880; extinderea şi modernizarea căilor
de transport: în 1876, existau 5000 km de şosea, iar în 1888 lungimea căilor ferate atinsese 2500 de km,
în timp ce volumul mărfurilor transportate pe drumul de fier se ridica, în 1880, la 800 000 tone) şi
demografic (creşterea populaţiei urbane cu 90% şi a celei rurale cu 46%, oraşele Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi
Brăila înregistrând cea mai ridicată dinamică).
 În acelaşi timp, se manifesta o acută nevoie de credite cu dobânzi mici, marii proprietari funciari,
burghezia şi persoanele cu resurse mai modeste resimţeau absenţa sistemului bancar şi mai ales a unei
bănci de emisiune, care ar fi permis renunţarea la ruinătoarele credite cămătăreşti, creşterea
accesibilităţii creditului fiind hotărâtoare pentru succesul întreprinderilor lor. După mai multe împrumuturi
externe, şi statul era afectat de creşterea deficitului bugetar, care ajunsese până la 25% din buget, pe
fondul veniturilor reduse, a lipsei de control asupra veniturilor statului, a impunerii reduse a categoriilor
cu putere economică mare şi a evaziunii fiscale. În această situaţie, eforturile cerute de desfăşurarea
războiului pentru independenţă au agravat şi mai mult starea generală a finanţelor publice.

5
Proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale

Ideea înfiinţării unei bănci de credit şi de emisiune a preocupat, încă de la 1848, diferite cercuri ale
societăţii româneşti, dar în atenţia factorilor politici a intrat mai ales după 1859. După această dată, se
înmulţesc demersurile în favoarea unei astfel de iniţiative, deşi eşecurile nu au lipsit: în 1859, 37 de deputaţi au
cerut guvernului înfiinţarea unei bănci de credit funciar; în acelaşi sens, între 1859-1863, comercianţii şi
industriaşii au semnat mai multe apeluri în fiecare an; în februarie 1859, I. C. Brătianu înainta un memoriu lui
Al. I. Cuza, în urma căruia domnul a aprobat proiectul de lege din 29 iunie 1860, întocmit de guvernul condus
de Nicolae Golescu, pentru "reorganizarea creditului public în Principatele Unite şi pentru întocmirea unei bănci
de circulaţie şi escompt", care a fost însă respins de Comisia Centrală de la Focşani; în programul grupării
liberale din 1861, se prevedea "crearea unei bănci naţionale"; la 17 aprilie 1862, statul român concesiona
capitalului prusac, fără un rezultat concret, înfiinţarea "Băncii Naţionale a României" şi privilegiul emisiunii
bancnotelor; la 19 octombrie 1865, Al. I. Cuza acorda unui grup de capitalişti englezi concesiunea înfiinţării
unei bănci de scont şi emisiune numită "Banca României", care, patru ani mai târziu, a renunţat la privilegiul
emisiunii, devenind o bancă de scont; în programul din 1867, liberalii înserau din nou un punct referitor la
organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza
creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin
stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci
"fără...institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de
înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul
conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).
Primele instituţii de credit - elemente ale civilizaţiei bancare timpurii

Pe lângă aceste proiecte care nu s-au finalizat, de-a lungul unui deceniu, s-au creat mai multe instituţii
ce aveau atribuţii de creditare: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1 decembrie 1864), Creditul Funciar Rural
(1 iunie 1873), Creditul Funciar Urban (1875). Apariţia acestor instituţii a fost expresia un nou spirit de afaceri
bazat pe credit şi a cultivat încrederea publicului în puterea financiară internă. Iniţierea publicului în practicile
operaţiunilor bancare a reprezentat deja elemente esenţiale ale civilizaţiei bancare timpurii româneşti.
Indiferent de natura capitalului cu care ar fi trebuit creată banca de emisiune, intern sau extern, gânditorii
economici ai epocii (Nicolae Şuţu, Alexandru Moruzi, Enric Winterhalder, Ion Strat, Ion Ionescu de la Brad,

6
Alexandru Vericeanu, Ion Ghica, Dionisie P. Marţian, Petre S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol) erau de acord
că o astfel de instituţie era una din marile necesităţi ale ţării.
Cu toate acestea, cunoştinţele de cultură bancară nu fuseseră asimilate pe scară largă, astfel încât nu
se înţelegea foarte bine ce presupune o bancă de emisiune, ceea ce a generat în rândurile opiniei publice
atitudini de teamă şi rezervă, iar în cazul forţelor politice de acţiune prudentă, Mai mult, existau serioase
diferenţe de opinie atunci când se discuta stabilirea momentului de înfiinţare, pentru că se avea în vedere
compatibilitatea unei astfel de instituţii moderne cu gradul de dezvoltare economică al ţării. Ca şi paradigma
modernizării, proiectul de creare a BNR a suscitat o amplă dezbatere. Unii credeau că trebuie să se mai
aştepte ca industria şi comerţul să se dezvolte, în timp ce alţii susţineau că numai o bancă naţională poate
susţine prin credite ramurile economiei, ducând la progrese majore.

Unul din cei mai entuziaşti şi consecvenţi promotori ai întemeierii unui aşezământ de credit naţional a
fost I. C. Brătianu: în 1859, în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, declara cu convingere: "Nu vom putea face
nici un pas înainte, ne trebuie bănci, până nu vom constitui aceste bănci, nu putem zice că trăim"; la 10 mai
1861, în discursul rostit în Cameră cu prilejul discuţiei la Mesajul tronului, insista: "atâta timp cât nu vom avea o
bancă naţională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de
lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune"; la puţină vreme după proclamarea independenţei,
tonul său devenea şi mai hotărât: "Să constituim o bancă de circulaţie, ca să devină un rezervor pentru
timpurile grele". Cele două temelii care aveau să asigure libertatea şi independenţa BNR, autonomia şi
capitalul naţional, au reprezentat elementele esenţiale ale concepţiei lui I. C. Brătianu despre funcţionarea unei
bănci naţionale.

Înfiinţarea "Băncii de scompt şi circulaţiune"


Având în vedere multiplele circumstanţe interne şi externe care influenţau iniţiativa de înfiinţare a
băncii naţionale, se impunea o chibzuinţă matură pentru găsirea celei mai eficiente formule. Stabilitatea politică
datorată Războiului de Independenţă victorios, recunoaşterea internaţională a Independenţei, ceea ce elimina
impedimentele resimţite atunci când au avut loc primele emisiuni ale monedei naţionale, aşezarea strategică la
gurile Dunării şi optimismul împărtăşit de marele public au reprezentat o hotărâtoare susţinere a politicii
economice promovate de guvernul condus de I. C. Brătianu (1876 - 1888). Legea biletelor ipotecare (1877)
prevedea la art. 10: "guvernul va fi dator să elaboreze un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont
şi circulaţiune, pe care-l va supune Corpurilor Legiuitoare la cea mai apropiată sesiune".

La 27 februarie 1880, preşedintele Consiliului de Miniştri, I. C. Brătianu, a depus în Parlament proiectul


Legii constitutive a Băncii Naţionale a României, o concretizare a politicii economice naţionale "prin noi înşine".
Formula supusă dezbaterii Parlamentului de către guvernul liberal se baza pe întâlnirea capitalurilor particulare
cu încrederea inspirată de stat. Expunerea de motive la această lege se încheia cu următoarea apreciere:
"posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei, că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci
Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal.
Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au

7
făcut o realitate". De asemenea, iniţiatorii proiectului precizau că întregul sistem al organizării şi administrării
BNR atât principiile constitutive, cât şi mecanismul funcţionării ei, au fost luate din legea organică a Băncii
Naţionale a Belgiei, tot aşa cum principiile Constituţiei Belgiei din 1830 au stat la baza Constituţiei României din
1866.

În Parlament, după serioase dezbateri, la sfârşitul lunii martie 1880, a fost votată Legea pentru
înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune, înregistrându-se numai trei voturi contra în Senat, două voturi
contra şi 14 abţineri în Camera Deputaţilor. Rezultatul votului a exprimat cvasiunanimitatea împărtăşită de elita
politică şi economică românească cu privire la necesitatea înfiinţării Băncii Naţionale a României. Promulgată
de principele Carol I, la 11 aprilie 1880, Legea a fost publicată în "Monitorul oficial", nr. 90 din 17 aprilie 1880.

Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30.000.000 lei
(60.000 acţiuni) şi avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Statul deţinea o treime din
acţiuni, iar restul de două treimi aparţineau particularilor. În schimbul concesionării privilegiului de emisiune de
către stat pentru o perioadă de 20 de ani, Banca îşi asuma mai multe obligaţii: retragerea din circulaţie, în cel
mult patru ani, a biletelor ipotecare; înfiinţarea de sucursale şi agenţii în principalele oraşe şi, în special, în
fiecare reşedinţă de judeţ (măsură menită să uşureze răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată şi
efectuarea serviciului de trezorerie), Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova fiind primele avute în vedere prin lege;
plasarea unei sume, egală cu jumătate din capitalul social vărsat, în efecte publice româneşti; efectuarea fără
nici o indemnizaţie a serviciului de casierie pentru stat. De asemenea, Legea prevedea pentru operaţiunile de
scont ale băncii o dobândă maximă de 7%, ceea ce reprezenta un credit ieftin. În prima etapă, pentru
constituirea şi funcţionarea BNR, erau suficiente subscrierea şi depunerea efectivă a 24.000 de acţiuni,
reprezentând un capital social de 12.000.000 lei. Pentru restul de 18.000.000 lei, până la completarea
capitalului stabilit iniţial, urma, la momentul oportun, să se facă alte 2 emisiuni de câte 9 milioane.
Prin Decretul nr. 1595/1880, publicat în "Monitorul oficial", nr. 115 din 23 mai 1880, şi republicat în "Monitorul
oficial", nr. 117 din 25 mai 1880, principele Carol I a promulgat Statutele BNR. În cele 9 capitole şi 105 articole
ale Statutelor, erau reglementate cu stricteţe operaţiunile pe care le putea întreprinde noua bancă: emisiunea
biletelor; scontarea efectelor comerciale şi a bonurilor de tezaur; comercializarea metalelor preţioase;
acordarea avansurilor pe metale preţioase, efecte publice şi alte valori garantate de stat; primirea de sume în
cont curent şi titluri în depozit; încasarea efectelor încredinţate băncii de către particulari. Erau interzise băncii
acele operaţiuni care aveau caracter de imobilizare a fondurilor: împrumuturile pe ipoteci, pe acţiuni industriale
sau pe propriile ei acţiuni; participarea directă sau indirectă la întreprinderi industriale sau comerciale;
posesiunea altor proprietăţi imobiliare decât cele strict necesare serviciilor ei.

Banca urma să emită bilete de 20, 100 şi 1.000 lei, precum şi tipuri intermediare de 50 şi 500 lei, forma
acestora, modul emisiunii lor şi cantitatea pentru fiecare categorie fiind de competenţa Consiliului general al
BNR.Statutele prevedeau modalitatea de împărţire a beneficiului băncii: 6%, ca prim dividend, revenea
acţionarilor; din beneficiul rămas, 20% se depunea pentru rezerva băncii; partea care rămânea era distribuită
astfel: 20% revenea statului, în afară de venitul său ca acţionar; 15% membrilor Consiliului general (defalcat în
8% Consiliului de administraţie şi 7% Consiliului de cenzori); 65% acţionarilor, ca al doilea dividend.

8
Pentru a limita puterea de decizie a marilor acţionari, în primul rând, a statului, la Adunarea generală
participau acţionarii care deţineau un număr minim de patru acţiuni, ceea ce conferea dreptul la un vot.
Indiferent de numărul acţiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal şi zece voturi ca
mandatar. Aceste restricţii permiteau conducerii executive a băncii să aibă un rol important în fixarea
coordonatelor politicii monetare şi de credit a instituţiei.

Adunarea generală alegea dintre membrii săi patru directori însărcinaţi cu administrarea băncii şi patru
cenzori pentru supravegherea operaţiunilor. Guvernatorul, doi directori şi trei cenzori erau numiţi de guvern.
Directorii şi cenzorii numiţi de guvern nu puteau să fie funcţionari publici sau să aparţină corpurilor legiuitoare.
În caz de absenţă a guvernatorului, unul dintre directori era numit de către guvern, în fiecare an,
viceguvernator. Activităţile curente erau conduse de Consiliul de administraţie, compus din guvernator şi cei
şase directori. Consiliul de administraţie şi Consiliul de cenzori formau Consiliul general. Acesta numea
Comitetul de scont. Operaţiunile băncii, în special emisiunea biletelor şi scontul, erau supravegheate de un
comisar numit de guvern, care avea dreptul să asiste, cu vot consultativ, la toate şedinţele consiliilor şi ale
comitetelor din bancă şi să se opună oricărei hotărâri pe care o considera contrară legii, statutelor şi
regulamentelor acesteia sau intereselor statului.
Primii paşi
Prima Adunare generală a acţionarilor BNR a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, prilej cu care a fost
instalat primul guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi au fost aleşi primii directori (Theodor Ştefănescu, Theodor
Mehedinţeanu, Emil Costinescu şi Dinu Bilcescu) şi primii cenzori (Ştefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel
Manoah şi Constantin Angelescu). La 24 iulie 1880, în prima şedinţă a Consiliului general au fost prezentaţi
directorii (I. Antoniu şi Gogu C. Cantacuzino) şi cenzorii (Eugen Alcaz, Petre Stoicescu şi Al. Băicoianu) numiţi
de guvern.În vara şi toamna anului 1880, conducerea băncii a fost preocupată de problemele, nu puţine şi nu
uşor de rezolvat, presupuse de organizarea activităţii sale propriu-zise. Mai întâi, aceea a sediului. La început,
Banca a funcţionat în clădirea Senatului, de pe Bulevardul Elisabeta, lângă Primăria Capitalei. La 24 iulie 1880,
Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din strada Colţei nr. 21, unde
exista spaţiul necesar pentru instalarea imprimeriei biletelor.

Apoi, erau toate celelalte dimensiuni ale unei instituţii bancare: imprimarea biletelor; aducerea
materialului necesar pentru imprimerie; elaborarea regulamentului intern; stabilirea sigiliului; precizarea şi
publicarea taxelor pentru scont, împrumuturi, avansuri metal preţios, încasarea cupoanelor, depozitele libere
de efecte publice; transformarea biletelor ipotecare în bilete de bancă; retragerea rublelor demonetizate;
angajarea personalului pentru centrală şi sucursale. Fiecare problemă însemna studii asupra practicilor
împărtăşite de instituţii similare, mai ales din Franţa şi Belgia, prezentarea lor în şedinţele Consiliului de
administraţie şi ale Consiliului general, dezbateri pentru adoptarea unei anumite formule şi asumarea
responsabilităţii, punerea ei în practică. Alături de membrii Consiliului general şi ai Consiliului de administraţie
şi de primii funcţionari angajaţi (Robert vann Sannen, Miltiade Barbu, Al. N. Ştefănescu, D. Apostolu), Eugeniu
Carada (însărcinat cu supravegherea imprimării primelor bilete şi achiziţionarea maşinilor necesare
imprimeriei) a fost unul din iniţiatorii fără de care începuturile Băncii Naţionale ar fi fost mai greu de traversat.
La 28 noiembrie 1880, au fost puse în circulaţie primele bancnote ale BNR. Acestea erau vechile bilete
ipotecare, emise în baza legii din iunie 1877. Ele au fost transformate în bancnote, prin aplicarea unui

9
supratipar, în culoare galbenă sau neagră, care conţinea titulatura băncii (Banca Naţională a României), data
(9 septembrie 1880), semnătura guvernatorului (I. I. Câmpineanu), a casierului (D. Bilcescu) şi a cenzorului (S.
Ioanide).

Din acest moment, BNR îşi asumase provocarea reprezentată de implicarea în modernizarea societăţii
româneşti, iar civilizaţia bancară românească era în măsură să facă pasul decisiv de la stadiul timpuriu la
organizarea temeinică a sistemului de credit. Datorită rolului îndeplinit, încă din primul an, în însănătoşirea
circulaţiei însemnelor monetare şi a finanţelor publice, Banca Naţională a României a început construcţia unuia
din primele poduri peste prăpastia existentă în societatea românească între dorinţa generală de modernizare şi
caracterul limitat al resurselor financiare.

Vechea clădire

Palatul Băncii Naționale, clădirea veche a Băncii Națională a României, a fost realizată de Albert
Galleron împreună cu Cassien Bernard, amândoi foști elevi ai lui Charles Garnier, realizatorul celebrei Opéra
Garnier, cunoscută și ca Opera din Paris.

Atribuții

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Principalele atribuții ale BNR sunt:

 elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

 autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și


monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

 emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

 stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

 administrarea rezervelor internaționale ale României.

10
Totodată, BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său
fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În îndeplinirea atribuțiilor, BNR și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de
la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru
operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime
obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice
centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital
majoritar de stat. BNR poate efectua pe piața secundară operațiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau
poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților
publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu
capital majoritar de stat, instituțiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite
certificate de depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe care le consideră necesare
pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

De asemenea, se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de
creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor
naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de
bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. Moneda națională este Leu românesc,
iar subdiviziunea acestuia, banul.

În cadrul politicii sale monetare și de curs de schimb, Banca Națională a României poate acorda instituțiilor de
credit credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

 titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naționale a României,
sau

11
 depozite constituite la Banca Națională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca
Națională a României.

BNR stabilește condițiile si costurile de creditare, deschide și operează conturi ale instituțiilor de credit, ale
Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare și ale altor entități, rezidente și nerezidente, stabilite prin
reglementări ale Băncii Naționale a României.

Situațiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor și regulilor contabile prevăzute de standardele
internaționale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană și
trebuie să cuprindă: bilanțul, contul de profit și pierdere și notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de
către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectați de
către consiliul de administrație, pe bază de licitație.

Banca Națională a României este autorizată să colecteze date și informații statistice primare care sunt
necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale legale, asigurând măsuri de protecție a datelor care
se referă la subiecți individuali - persoane juridice sau fizice - date obținute direct sau indirect, din surse
administrative sau din alte surse.

Membrii consiliului de administrație și salariații Băncii Naționale a României sunt obligați să păstreze secretul
profesional asupra oricărei informații nedestinate publicării, de care au luat cunoștință în cursul exercitării
funcțiilor lor, și nu vor folosi aceste informații pentru obținerea de avantaje personale, orice abatere fiind
sancționată conform legii. Aceștia sunt obligați să păstreze secretul profesional și după încetarea activității în
cadrul băncii, orice încălcare fiind sancționată în condițiile legii.

Conducerea

Conform Legii nr.312/2004, conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administrație, compus din nouă
membri, aleși de Parlamentul României pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dintre cei
9 membri, 4 aparțin direct structurii executive permanente a BNR: Guvernatorul și cei trei Viceguvernatori
(dintre care unul este Prim-viceguvernator), ceilalți 5 membri nefiind salariați ai BNR.

Membrii Consiliului de administrație al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiți de Parlament,
la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere, pe o perioadă de 5 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Potrivit legii, membrii Consiliului de administrație nu pot fi parlamentari sau
membri ai unui partid politic și nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administrația publică.

În cazul decompletării Consiliului de administrație, completarea locurilor vacante se face pe funcția respectivă
pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcție a oricărui membru al consiliului de administrație se face
de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor
sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

12
Actualul guvernator al BNR este Mugur Isărescu.

Membrii Consiliului de Administrație al BNR, numit prin Hotărârea nr. 35 din 8 octombrie 2009, sunt următorii:

 Guvernator - Acad. prof. dr. Mugur Isărescu

 Prim-viceguvernator - Prof. univ. dr. Florin Georgescu

 Viceguvernator - Bogdan Olteanu

 Viceguvernator - Dr. Cristian Popa

 Membru - Prof. univ. dr. Marin Dinu

 Membru - Prof. univ. dr. Nicolae Dănilă

 Membru - Conf. univ. dr. Agnes Nagy

 Membru - Dr. Napoleon Pop

 Membru - Prof. univ. dr. Virgiliu Stoenescu

Rezultate financiare

Active:

 2007: 103,8 miliarde lei (28,7 miliarde euro)

 2006: 93,8 miliarde lei (27,7 miliarde euro)


Rezerve
Rezervele valutare

 31 decembrie 2009: 38.303 milioane Euro

 31 decembrie 2008: 38.737 milioane euro

Rezerva de aur

 31 decembrie 2009: 103,7 tone, cu o valoare de 2.556 de milioane euro

 31 decembrie 2008: 103,7 tone


Organizare
Centrala Riscurilor Bancare este un departament al BNR, care monitorizează împrumuturile de la bănci de
peste 20.000 RON.

13
BNR se ocupă și cu menținerea Registrului Special al Băncii Naționale a României în care sunt înscrise
instituțiile financiare nebancare din România.

Sucursale

Banca Națională are 19 sucursale si agentii, clasificate în trei tipuri, în funcție de gradul de importanță pe care îl
prezintă. Sucursala regionala din str. Lipscani, vechiul sediu, este de tip special. Urmează 3 sucursale
regionale: Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Agentiile sunt: Arad, Bacău, Baia
Mare, Brașov, Buzău, Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Pitești, Ploiești, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu și Târgu
Mureș.

14
Bibliografie
 Sistemul bancar din Romania- Constantin Răzvan Caracota
 Sisitemul bugetar si trezoreria publica in Romania-Gheorghe Manolescu
 http://www.bnr.ro/Istorie-BNR-1052.aspx
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Na%C8%9Bional%C4%83_a_Rom%C3%A2niei

15