Statul şi dreptul

Ca fenomen social complex, statul este studiat de mai multe discipline, din mai
multe perspective. El este indisolubil legat de fenomenul social numit drept, de aceea şi
problematica statului interferează cu cea juridică. După cum afirma Djuvara, realitatea
cea mai pasionantă de studiat în ştiinţa juridică este statul. Înainte de a studia corelaţia
stat – drept, este absolut necesară studierea unor aspecte referitoare la stat.

În accepţiunea sa curentă, statul reprezintă forma normală de organizare a

societăţii politice, el este puterea politică instituţionalizată (deoarece există în societate
şi alte tipuri de puteri, precum există şi putere politică neinstituţionalizată). În alte
accepţiuni, statul reprezintă puterea centrală în opoziţie cu cea locală, adică ansamblul
puterilor publice (în opoziţie cu societatea civilă). Sintetizând toate aceste accepţiuni,
statul este puterea politică organizată (instituţionalizată) asupra unei populaţii pe un
anumit teritoriu. Puterea, populaţia şi teritoriul sunt elemente determinante pentru
existenţa statului.

Putem remarca următoarele trăsături caracteristice ale puterii de stat:

 este o putere organizată, instituţionalizată.

 este o putere de comandă, instituind dispoziţii obligatorii fie sub formă de

norme, fie concrete.

 este unică în sensul că deţine monopolul violenţei legitime (constrângerii);

şi alte puteri pot dispune la un moment dat de constrângere în sens juridic
dar, dacă ea nu este permisă şi delegată de puterea de stat, nu este legitimă,
este o putere de facto.

 este o putere politică; - politica fiind ştiinţa guvernării statelor - ceea ce

interesează aici este distincţia guvernanţi – guvernaţi, adică între cei ce
comandă şi cei ce se supun. cât priveşte caracterul acestei puteri politice
(despotic, democratic, liberal, monarhic, republican etc.), el rezultă din
modul de dobândire şi de exercitare a ei şi depinde de factori multipli.

 este suverană: unică în interiorul graniţelor, necunoscând nici o altă putere

care s-o concureze pe plan politic (supremă) şi independentă faţă de alte
puteri exercitate pe teritoriul altor ţări; aspectul exterior al suveranităţii nu
este însă absolut, orice stat putându-se supune, voluntar sau nu, unor
 norme emanând de la comunitatea internaţională; mai ales în zilele noastre
se afirmă din ce în ce mai mult autoritatea dreptului internaţional asupra
celui intern.

 are vocaţia globalităţii, care decurge din unicitatea ei: ea este supremă în
toate domeniile şi sub toate aspectele.
 decurge din autoritate, adică din posibilitatea legitimă de a comanda şi a
transmite ordine corelată cu obligaţia celui guvernat de a se supune
comenzilor. Am spus că în societate pot exista – şi există – şi alte tipuri de
puteri decât cea de stat, deci şi alte tipuri de autoritate. De fapt puterea de
stat a apărut ultima în ordine cronologică. La început a luat fiinţă
autoritatea părintească, exercitată asupra celorlalţi membri ai familiei de
către tată. De asemenea s-a manifestat autoritatea stăpânului asupra
sclavului, cea a patronului asupra salariatului etc. Apare şi puterea politică
personificată – şeful de clan, gintă, trib etc. Cu timpul autoritatea se
desprinde de persoana care o exercita – şi a cărei legitimitate, în sens
juridic, decurgea din meritele sale personale -, constituindu-se ca o
realitate distinctă de ea şi abstractă; ea constă acum într-un aparat complex,
o “maşinărie”, un ansamblu de organe şi instituţii. Statul este astfel o
instituţie; deşi realitatea pe care o acoperă a apărut în Antichitate, noţiunea
de stat a început să fie folosită începând cu secolul al XVI-lea.

Statul nu poate fi conceput fără o populaţie, puterea exercitându-se asupra

oamenilor şi nu asupra lucrurilor. Populaţia este de regulă alcătuită din cetăţeni –
persoane legate de puterea respectivă printr-un anumit statut care impune un ansamblu
de drepturi şi obligaţii specifice -, străini – cetăţeni ai altei ţări – şi apatrizi – fără
cetăţenie. De asemenea puterea nu s-ar putea exercita fără să existe un teritoriu bine
delimitat, delimitarea făcându-se prin frontiere trasate de comun acord cu ţările vecine
(din punct de vedere juridic).

Structură.
Statul este alcătuit dintr-un ansamblu de organe şi instituţii prin intermediul
cărora îşi exercită funcţiile în societate. Acest mecanism s-a constituit şi se constituie,
în funcţie de realităţile economice, social-politice, ideologice din ţara respectivă. În
epoca modernă, în lupta împotriva arbitrariului feudal, diferiţii gânditori s-au străduit să
conceapă o formă de stat care să prevină exercitarea abuzivă a puterii guvernanţilor.
Astfel, a apărut teoria separaţiei puterilor – în Anglia, J. Locke, sec. XVII, în Franţa,
Montesquieu -, concepţie potrivit căreia într- un stat diferitele sale funcţii trebuie să fie
separate: după Locke ar exista numai puterea legilor şi executivă, Montesquieu a
adăugat-o şi pe cea judecătorească. Este faimoasă afirmaţia lui că “…puterea să
oprească puterea”. Pe de altă parte, separaţia nu exclude colaborarea şi controlul
reciproc al puterilor, ci dimpotrivă, le presupune, altminteri funcţionarea statului ar fi
imposibilă.

Într-un regim democratico-liberal, puterea legislativă (compusă din reprezentanţi

ai poporului, aleşi într-o ţară democratică) are ca rol edictarea legilor, normele supreme
într-un stat. Puterea executivă, incluzând guvernul şi eventual şeful statului, la vârf, este
însărcinată cu traducerea în practică a legilor. În sfârşit, puterea judecătorească este
investită cu soluţionarea conflictelor ce apar în societate. Aceasta e o viziune
schematică, în epoca modernă adăugându-se şi alte sarcini pentru fiecare putere, după
cum se pot adăuga şi alte puteri: de exemplu, executivul poate fi abilitat cu adoptarea de
acte cu valoare legislativă sau chiar însărcinat cu rezolvarea unor litigii specifice (prin
organele sale specializate), puterea judecătorească poate să aibă ca rol adoptarea de
măsuri de protecţie pentru diverse categorii (minori, bolnavi psihic etc.). Cum se
controlează puterile una pe alta? Legislativul investeşte în funcţie executivul (care e,
din punct de vedere politic, o emanaţie a lui) şi îl poate destitui; poate participa la
numirea membrilor puterii judecătoreşti. Executivul poate dizolva legislativul; el
numeşte membrii puterii judecătoreşti, deşi nu îi mai poate destitui, exercită un control
pur administrativ asupra lor. În fine, justiţia controlează actele executivului (inclusiv
cele jurisdicţionale) pe calea contenciosului administrativ şi pe cele ale legislativului pe
calea controlului de constituţionalitate. După cum se observă, nu există o perfectă
egalitate între cele trei puteri principale – din punct de vedere al atribuţiilor şi al
controlului – ci un echilibru necesar. Acesta poate fi mai mult sau mai puţin strict, de
exemplu în SUA avem de-a face cu o separaţie mai rigidă, în ţările europene cu una mai
suplă, dar şi între ele sunt diferenţe după cum regimul e parlamentar – în sens restrâns –
sau semi-prezidenţial.

Principiul separaţiei a fost negat, expres sau implicit, de regimurile totalitare şi

autoritare.

Executivul este dezvoltat într-o mulţime de organe la nivel central şi local, un

aparat de specialitate menit să asigure realizarea activităţii de stat. El mai este denumit
şi administraţia de stat. Un loc aparte în acest aparat îl ocupă Ministerul Public
(Parchetul), cu rol de a investiga infracţiunile comise şi de a-i trimite în judecată pe
autorii lor, membrii săi nefiind nişte funcţionari oarecare dar nici având independenţa
judecătorilor. Apoi există Poliţia, însărcinată cu menţinerea ordinii publice şi care,
atunci când investighează infracţiuni, se află sub autoritatea Parchetului; cu ajutorul ei
se asigură, de fapt, aplicarea forţei de constrângere a statului. În fine, avem Armata care
are rolul de a apăra integritatea teritorială şi suveranitatea statului şi, în cazuri
excepţionale, de a contribui la menţinerea ordinii publice. În epoca noastră s-au adăugat
şi misiuni noi: cele umanitare, cele de menţinere a păcii într-un alt stat etc.

În administraţia de stat sunt atraşi din ce în ce mai mulţi experţi, specialişti în

diverse domenii numiţi tehnocraţi (ceea ce face ca şi aparatul administrativ să fie numit
tehnocratic).

Şi puterea judecătorească e structurată într-un sistem piramidal, funcţionând

instanţe la nivel de localitate, judeţ, eventual regiuni geografice şi având în vârf o
instanţă supremă. Doar legislativul este unic.

Funcţiile statului
Statul nu e un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea
societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea majoritară la un moment
dat. Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de
valorile specifice. Democraţia liberală presupune că statul serveşte individul –
libertăţile şi drepturile lui – şi comunitatea în ansamblul ei.

Se pot distinge funcţii interne şi funcţii externe. În cadrul funcţiilor interne avem
funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi cea
social-economică, cu rolul de a proteja anumite categorii sociale, de a reglementa
relaţiile din domeniul economic în scopul prevenirii tensiunilor sociale, precum şi cu un
rol cultural, educativ, sportiv etc. Această din urmă funcţie e percepută diferit după cum
avem de-a face cu o societate liberală, aceasta promovând ideea de economie de piaţă
liberă fără imixtiuni statale şi în care ajutorul acordat celor defavorizaţi se bazează pe
iniţiativa individuală, sau cu una de tip “social-democrat” care promovează ideea de
economie socială de piaţă, statul urmând să intervină atât legislativ cât şi material
pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul providenţă). Funcţia externă implică
participarea statului pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii
internaţionale, atât pentru rezolvarea unor probleme proprii cât şi generale ale
umanităţii sau ale unei regiuni geografice.

Forma de stat
Forma de stat desemnează, general vorbind, modul în care e organizată puterea
de stat. După un criteriu încetăţenit în literatura de specialitate ea se poate prezenta sub
trei aspecte:
a) Structura de stat - se referă la organizarea în teritoriu a puterii, din acest
punct de vedere existând statele unitare (simple) şi federative (compuse).
În cazul primului puterea e structurată pe un singur palier, având o singură
Constituţie, un singur rând de organe supreme şi o singură cetăţenie;
aşadar, descentralizarea teritorială nu contrazice ideea de stat unitar, ea
presupunând doar (aşa cum am mai arătat) dezvoltarea administraţiei în
plan central şi local. Statul federativ – constituit din două sau mai multe
entităţi - are o Constituţie a federaţiei şi câte una pentru fiecare entitate, o
legislaţie comună şi una la nivelul entităţilor, două rânduri de organe
supreme şi două cetăţenii pentru fiecare persoană; entităţile îşi împart
atribuţiile cu statul compus, păstrându-şi suveranitatea internă dar nu şi pe
cea externă. Statul compus nu se confundă cu asociaţiile de state: în timp
ce primul reprezintă un stat nou, născut din fuziunea mai multora, ultimele
nu sunt aşa ceva. Ele presupun doar anumite organe comune şi, eventual, o
legislaţie armonizată, iar statele componente îşi păstrează integral
personalitatea juridică (calitatea de subiecte de drept internaţional),
asociaţia putând avea sau nu propria personalitate. Ex.: confederaţia,
uniunea personală, uniunea reală.

b) Forma de guvernământ - în acest sens Aristotel făcea distincţie între

monarhie – când conducerea o deţine o singură persoană -, oligarhie – un
grup de persoane – şi democraţie – conducerea de către popor. În epoca
noastră unele din aceste noţiuni au un sens diferit; astfel, Montesquieu
împarte statele în monarhii şi republici, ambele forme putând cunoaşte
deopotrivă democraţia, ca regim politic şi despotismul. Monarhia
presupune un şef de stat ereditar (rege, împărat), republica un şef ales pe o
perioadă limitată.

c) Regimul politic desemnează ansamblul de instituţii, mijloace şi metode

prin care se realizează puterea. În linii mari distingem între regimuri
democratice şi regimuri autoritare/ totalitare. Primele se caracterizează prin
exercitarea puterii de către persoane alese de către popor prin vot universal
direct, pluralism politic, principiul majorităţii, promovarea drepturilor
fundamentale ale omului etc. Cele din a doua categorie se bazează pe
existenţa unui singur partid sau pot să nici nu aibă partide, neagă – pe faţă
sau în fapt – pluralismul şi drepturile omului, iar statul caută să controleze
cât mai mult din aspectele vieţii sociale. Regimurile democratice pot avea
diverse variante, acestea fiind în linii mari următoarele: cel parlamentar în
sens restrâns, cel prezidenţial şi cel semi-prezidenţial.
 Corelaţia stat-drept
Statul este cel care edictează o parte a normelor juridice, desigur ţinând cont de o
mulţime de factori. Cele pe care nu le elaborează el îşi trag forţa juridică tot de la stat,
validitatea lor – efectul obligatoriu – depinzând de recunoaşterea acestuia. Statul le
“dotează” cu forţa sa de constrângere. Aceasta rezultă din faptul că, aşa cum am mai
arătat, puterea de stat este unică în societate, deţinând monopolul constrângerii
legitime. De aici putem trage concluzia că, specificul normelor de drept în raport cu alte
tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea sau recunoaşterea
statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acţiunea sa de conducere şi

organizare a societăţii. Prin norme juridice se stabilesc organele statului şi competenţele
lor, relaţiile dintre ele şi cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile acestora. Dreptul este cel
care-i conferă puterii de stat legitimitate şi capacitatea de a conduce sistemul social, de
a asigura ceea ce în ultimă instanţă a fost şi este scopul creării statului – pacea socială.

Statul de drept
Această sintagmă reflectă interdependenţa dintre cele două fenomene sociale,
fiecare având tendinţe opuse: statul (puterea) de dominaţie şi supunere, dreptul de
ordonare şi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că “dreptul fără forţă e
neputincios dar forţa fără drept este o barbarie”. Statul de drept presupune armonizarea,
echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a
supremaţiei ei absolute în scopul prezervării drepturilor şi libertăţilor individuale. Statul
de drept a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluţiilor din ţările occidentale
îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat,
în urma experienţelor totalitare din mai multe ţări europene.

Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul
liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-
politică, validat de experienţa istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.