Referat elaborat de: NICULESCU RALUCA OLIMPIA ANDREEA – clasa a IX-a D

Epoca Vikingă (cca. 800 – 1500 d.Hr.)

Epoca Vikingă marchează sfârşitul perioadei preistorice din Norvegia. Nu există surse
scrise despre acele timpuri, astfel încât toate informaţiile de care dispunem se bazează
în mare parte pe descoperirile arheologice. Saga fac şi ele, într-o oarecare măsură,
lumină asupra perioadei respective. Chiar dacă au fost scrise mai târziu, aceste poeme
epice se bazează pe poveştile transmise oral de la o generaţie la alta. Luate ca un întreg,
saga arată, fără nici o îndoială, că Epoca Vikingă a fost cea mai bogată dintre perioadele
preistorice din Nord.

Mulţi cercetători consideră jaful comis în 793 asupra mănăstirii Lindisfarne, situată pe
coasta nord-estică a Angliei, ca fiind începutul Epocii Vikinge. În unele părţi din Vestul şi
Sud-vestul Europei, vikingii sunt priviţi şi astăzi ca nişte tâlhari plini de cruzime care îşi
terorizau victimele şi treceau aşezările prin foc şi sabie. Acest lucru este doar parţial
adevărat. Vikingii au venit şi cu intenţii paşnice, pentru a face comerţ şi a coloniza.
Vikingii norvegieni s-au stabilit în Insulele Orkney, în Shetland, în Insulele Hebride şi în
Insula Man. Nordul Scoţiei şi al Irlandei au fost şi ele colonizate, iar Dublin-ul, întemeiat
de vikingi în anii 840, s-a aflat sub dominaţie nordică până în 1171.

În Islanda şi în Groenlanda, vikingii au găsit pământuri nelocuite. S-au stabilit acolo şi

au format comunităţi. Islanda din zilele noastre descinde direct din colonizatorii vikingi.
În Groenlanda însă, comunităţile nordice s-au stins câteva secole mai târziu, din motive
încă necunoscute.

Vikingii şi-au construit corăbii rapide, uşor de manevrat, pe care le-au folosit în
numeroasele lor expediţii, şi s-au dovedit navigatori foarte pricepuţi. Aceşti bărbaţi
temerari au făcut mai multe călătorii până în America şi înapoi, o faptă eroică ce stă
mărturie a calităţilor corăbiilor lor. Saga povestesc că Leif Eriksson a descoperit „Ţinutul
Vinului cel Bun” în anul 1001, dar cercetătorii din zilele noastre susţin că alţi vikingi au
ajuns pe continentul american înaintea lui. Epoca Vikingă a atins punctul culminant în
1066, când regele norvegian Harald cel Sever şi tovarăşii săi au fost înfrânţi în Bătălia de
la Stamford Bridge, în Anglia.

Ramasi in mitologia europeana ca prototipul pradatorului crud si sangeros, vikingii isi iau
revansa printr-o civilizatie foarte bogata si, in mare, necunoscuta. Fantomele lui Eric cel
Rosu si ale semenilor sai au bulversat intre anii 800 si 1100 peisajul Occidentului crestin.

Viata cotidiana, armele, obiectele de artizanat, de cult, celebrele barci vikinge (drakkar)
ne prezinta nu o banda de talhari sangerosi, ci o civilizatie complexa si rafinata.

Intre obiectele ramase din perioada vikinga figureaza o casca din secolul al VIII-lea,
piese de sah din colti de morsa, o comoara magnifica de aur de la Saint-Petersburg,
utilaje de tamplar si fierar “de o modernitate totala”, fara a uita de morminte
reconstituite, cu tot cu mobilierul funerar.

Vikingii isi ardeau corabiile. Trupurile neinsufletite ale luptatorilor erau depuse pe
vasele lor lungi, cu arme, imbracaminte si hrana. Vasului i se dadea foc si era impins
catre mare. Vikingii credeau ca spiritele lor navigau catre o noua viata , alaturi de zei.
Galiotele olandeze, datorita pescajului putin adanc, navigau de-a lungul coastelor sau in
apele interioare. Datorita navelor lor rezistente la calatorii pe mare, corsarii si negustorii
vikingi ajungeau pana in America (Vinland) la vest si in Rusia si in Constantinopol la est
si sud. Vasele lor lungi erau folosite in razboi si in misiunile de prada. Pentru comert,
vikingii si-au construit vase mai late numite „knorr”.
Exista de asemenea o bogata iconografie, mai ales din secolul XIX, despre imaginea
vikingilor in Europa romantica, unde acesta era perceput ca un om liber si valoros, un
erou solitar infruntand o natura ostila.

Avand in vedere intreaga istorie a vikingilor trebuie revenit asupra imaginii simpliste a
vikingului, jefuitor, criminal, imagine vehiculata in cronici, impreuna cu toata groaza
celor care care le-au fost victime principale, preotii din manastiri si biserici, prazi facile si
lipsite de aparare.

Vikingii au fost, de asemenea (si mai mult decat orice) comercianti si navigatori
fantastici, care incepand cu anul 793 (data primei incursiuni in Anglia) si pana in 1066
(cucerirea Angliei ca urmare a victoriei normanzilor) au parcurs tot Occidentul, pana la
Constantinopole. Ei au coborat in Groenlanda, iar Leif Erikson, zis “norocosul”, a fost cu
siguranta primul european care a descoperit teritoriul american (botezat atunci Vinland)
debarcand la Terra Nova, unde persista si azi vestigiile instalarii lor.

Tot vikingii au stat la originea crearii primului stat rus (cuvantul Rusia deriva de fapt din
“rus”, care in limba vikinga inseamna “roscat”), reunind doua principate pe care le
intemeiasera, la Kiev si Novgorod, la chemarea popoarelor slave care le admirau simtul
organizatoric.

Europa creştină a supravieţuit rezistând atacurilor sau convertind inamicii. Până la

începutul secolului al X-lea s-a reuşit convertirea vikingilor la creştinism în Anglia şi
Normandia, ceea ce a însemnat că aceştia şi-au asimilat forma de viaţă creştină vestică
şi cu timpul s-au contopit cu poporul englez, respectiv francez. Până la sfârşitul secolului
chiar şi în zona lor de origine, Scandinavia, majoritatea lor a trecut la creştinism.

Islanda a fost colonizata incepand din 870 d.Chr. de catre norvegieni si de vikingi din
insulele britanice. Norvegia a preluat controlul asupra Islandei in 1262. Dupa 1380 Islada
a trecut sub controlul Danemarcei.

Unificarea Norvegiei

Regiunile din care este formată Norvegia de astăzi nu au fost unificate până în secolul al
IX-lea. Anterior, au existat însă câteva tentative de a le uni. S-au format două tipuri
principale de comunităţi: adunările, sau tings, organizate în jurul unei Allting centrale, şi
regatele de mici dimensiuni.

Unificarea a fost probabil dorită din mai multe motive. Unul din acestea a fost, cu
siguranţă, nevoia ţăranilor de a trăi în pace şi continuitate, mai ales în zonele de coastă.
Ţărmurile erau în repetate rânduri jefuite de bande de tâlhari şi spoliate de vikingii care
se întorceau acasă. Zonele de coastă deţineau bogăţii importante, formate din bunurile
rezultate din negoţ sau din furturi. Seniorii şedeau liniştiţi pe „tronurile” lor, alcătuind,
datorită legăturilor de familie create prin căsătorii, un grup unit cu o putere
considerabilă.

Seniorii din Viken – regiunea din jurul Fiordului Oslo – au jucat un rol major în acest
proces. Puterea le creştea constant cu fiecare comitat care intra sub stăpânirea lor. După
o bătălie purtată la Hafrsfjord, în apropiere de Stavanger, probabil în anul 872, regele
Harald Cel cu Păr Frumos şi-a consolidat poziţia de conducător al unei mari părţi din
ţară. Procesul de unificare a continuat însă timp de câteva decenii şi a iscat lupte aprige
între căpeteniile norvegiene războinice şi între norvegieni şi alte popoare din Nord. În
1060, procesul de unificare era, după toate aparenţele, încheiat.